ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1852/2025

Ședința publică din data de 9 decembrie 2025

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 45 alin. (1) lit. r) și alin. (2), art. 64 lit. k) din Legea nr. 85/2014.

Prin întâmpinare, pârâta C. S.A. a solicitat instanței respingerea cererii de chemare în judecată formulată de către B. S.A. prin administrator judiciar A. pe cale de excepție: față de necompetența funcțională a secției a VII-a Civilă, judecătorul sindic nefiind competent să o soluționeze, în raport de prevederile art. 45 din Legea nr. 85/2014; ca urmare a admiterii excepției litispendenței, solicitând trimiterea cauzei spre soluționare Tribunalului București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020 având același obiect, părți și cauză, potrivit art. 138 C. proc. civ. ca urmare a admiterii excepției autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 891/01.04.2021 pronunțate de Tribunalul București în dosarul nr. x/2020, potrivit 430-432 C. proc. civ. ca fiind formulată de către o persoană fără calitate procesuală activă, potrivit dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. b), 36 C. proc. civ., raportat la art. 40 alin. (1) și 246 C. proc. civ. pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin încheierea din data de 10.01.2022 pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul București, secția a VII-a civilă a admis excepția necompetenței materiale funcționale a secției a VII-a Tribunalului București și a declinat competența de soluționare a cauzei privind obligația de a face formulată de A.., în calitate de administrator judiciar al debitoarei B. S.A., în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 19.09.2022, sub nr. x/2021/a9*.

Prin încheierea de ședință din data de 24.03.2023, au fost unite cu fondul cauzei excepțiile autorității de lucru judecat, în raport de sentința civilă nr. 891/01.04.2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosar nr. x/2020 față de capătul I al cererii de chemare în judecată și excepția lipsei calității procesuale active în formularea acțiunii invocate de către pârât.

Prin sentința civilă nr. 987 din 20.04.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepțiile autorității de lucru judecat și lipsei calității procesuale active ca neîntemeiate și, totodată, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta B. S.A. prin administrator judiciar A.., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva aceleiași sentințe pronunțate de prima instanță, pârâta C. S.A. a depus o cerere de apel incident, solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii excepției autorității de lucru judecat și, în subsidiar, a excepției lipsei calității procesuale active.

În cauză, D. S.R.L. și E. S.R.L. au depus cereri de intervenție accesorie în interesul apelantei-reclamante, prin care au solicitat admiterea în principiu a cererilor formulate, precum și admiterea apelului principal și a cererii de chemare în judecată.

La termenul de judecată din data de 20.02.2025, Curtea a admis în principiu cererile de intervenție accesorie formulate de intervenientele D. S.R.L. și E. S.R.L. și a luat act de precizările apărătorului apelantei-reclamante în sensul că reclamantă și apelantă-reclamantă este A.. administrator judiciar al debitoarei B. S.A.

În data de 20.02.2025, petenta C. S.A. a formulat cerere de recuzare a președintelui completului C5 Apel, iar la data de 21.02.2025, petenta a formulat cerere de completare la cererea de recuzare din data de 20.02.2025.

Prin încheierea de cameră de consiliu de la 24 februarie 2025, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins cererea de recuzare formulată de intimata-pârâtă C. S.A. ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 355 din 6 martie 2025, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul principal formulat de apelanta-reclamantă A.. administrator judiciar al debitoarei B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 987/20.04.2023 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021 în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A. și cu intervenientele D. S.R.L. și E. S.R.L.; a anulat în tot sentința apelată și a reținut cauza în vederea rejudecării de către instanța de apel, sens în care a fixat termen de judecată la data de 03.04.2025 și a dispus citarea părților pentru termenul de judecată acordat.

Totodată, a respins, ca nefondat, apelul incident formulat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiași sentințe civile nr. 987/20.04.2023 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021 și a admis cererile de intervenție accesorie formulate de intervenientele D. S.R.L. și E. S.R.L.

În considerentele acestei decizii, s-a menționat faptul că prima instanță a stabilit în mod eronat că reclamantă în prezenta cauză este societatea B. S.A. prin administrator judiciar A.., deși cererea de chemare în judecare a fost introdusă de reclamantul A.. administrator judiciar al debitoarei B. S.A..

Ca atare, a reținut că instanța de apel va rejudeca cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A.. administrator judiciar al debitoarei B. S.A., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

În rejudecarea cererii de chemare în judecată, la termenul de judecată din data de 03.04.2025, pârâta C. S.A., prin avocat, a solicitat să se ia act de cererea de renunțare la judecata celui de-al doilea capăt de cerere, indicând, totodată, că nu mai susține excepția litispendenței întrucât dosarul respectiv a fost soluționat.

Prin încheierea de ședință de la 3 aprilie 2025, Curtea a constatat că s-a formulat cerere de renunțare la judecata capătului nr. 2 de cerere având ca obiect plata sumei de 169.585 de RON reprezentând beneficiul nerealizat, consemnând că se va pronunța cu privire la acest capăt de cerere atunci când instanța va rămâne în pronunțare pe cererea de chemare în judecată.

Totodată, prin aceeași încheiere, Curtea a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active raportat la primul capăt de cerere, reținând că, în ceea ce privește al doilea capăt de cerere, dat fiind că s-a renunțat la judecata acestuia, pârâta a precizat că excepția nu mai privește în aceste condiții și această ultimă pretenție.

Referitor la excepția autorității de lucru judecat, Curtea a respins-o ca neîntemeiată pe motiv că nu este întrunită condiția triplei identități, reținând, totodată, că această excepție privește primul capăt de cerere, iar în ceea ce privește al doilea capăt de cerere a arătat că excepția nu a vizat acest capăt de cerere la care s-a renunțat.

Prin decizia civilă nr. 668 din 16 aprilie 2025, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a luat act de renunțarea reclamantei A.. administrator judiciar al debitoarei B. S.A. la judecata celui de al doilea capăt de cerere având ca obiect obligarea pârâtei C. S.A. la plata sumei de 169.585 RON reprezentând beneficiu nerealizat.

A admis primul capăt de cerere formulat de reclamanta A.. administrator judiciar al debitoarei B. S.A. în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și cu participarea intervenientelor E. S.R.L. și D. S.R.L. și a obligat pârâta C. S.A. să permită accesul reprezentanților reclamantei A.. în incinta magazinului C. în vederea efectuării demersurilor de identificare, inventariere și ridicare a bunurilor aparținând debitoarei B. S.A.

Totodată, a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 595 RON reprezentând cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat și a luat act că intervenienta E. S.R.L. și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 și 5 C. proc. civ., a fost invocată nelegalitatea încheierii de respingere a cererii de recuzare pentru încălcarea dispozițiilor art. 42 alin. (1) pct. 1 și 13 C. proc. civ. recurenta susținând lipsa de imparțialitate și atitudinea părtinitoare a președintelui completului de judecată C5 apel.

În esență, s-a arătat că, potrivit înregistrărilor ședinței publice din 20.02.2025, președintele completului a exercitat insistențe nejustificate asupra avocatului apelantei B., încercând în mod repetat să-l determine să modifice poziția procesuală privind calitatea de reclamant și apelant, în scopul ajustării cadrului procesual într-un sens favorabil apelantei.

Astfel, președintele completului a interpelat, în repetate rânduri, avocatul A. cu privire la calitatea de apelant și de reclamant în dosar, încercând de mai multe ori să-l determine să răspundă că acțiunea și apelul ar fi fost formulate de A. în nume propriu, iar nu de B. prin A..

Nemulțumit de răspunsurile primite, timp de o oră, judecătorul a reluat întrebările privind identitatea reclamantului și apelantului, cu scopul clar de a obține răspunsul dorit și de a evita admiterea excepției autorității de lucru judecat, deja invocată și argumentată de C. în raport cu dosarul nr. x/2020, în care aceleași pretenții ale B. au fost respinse definitiv.

Deși avocatul apelantei a declarat constant că acțiunea și apelul au fost formulate de B. S.A. - prin administrator judiciar A., instanța a refuzat să ia act de această precizare, reiterând solicitarea într-un mod forțat și manipulativ, până când apărătorul, sub presiunea insistentă a completului, a ajuns să formuleze răspunsuri contradictorii. Apărătorul apelantei nu a precizat în vreun moment că A. ar fi acționat în nume propriu.

În opinia recurentei, declarațiile din intervalele înregistrate (min. 12:55-14:58 și 27:03-34:20 din prima înregistrare și după reluarea cauzei la a doua strigare, min. 00:29-03:33 din a doua înregistrare) demonstrează clar intenția președintelui completului de a rescrie în fapt cadrul procesual, astfel încât să poată fi ignorată autoritatea de lucru judecat, cu scopul favorizării părții apelante.

Lipsa de imparțialitate a dlui jud. F. a fost invocată și prin raportare la invocarea, în mod unilateral, a unui așa-zis motiv de ordine publică privind greșita stabilire de către prima instanță a cadrului procesual în ceea ce privește calitatea de reclamant, în ciuda faptului că această chestiune fusese deja tranșată în favoarea C. de instanța de fond, iar apelanta nu o invocase în apelul principal.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs a fost invocată incidența art. 488 alin. (1) pct. 1 și 5 C. proc. civ. în privința încheierii din 24.02.2025, de respingere a cererii de recuzare, fiind invocată încălcarea art. 50 alin. (1) C. proc. civ. întrucât cererea de recuzare nu a fost repartizată și nici soluționată de către alt complet de judecată.

În opinia recurentei, cererea de recuzare trebuia soluționată de completul imediat următor din aceeași secție, fără participarea niciunui judecător aparținând completului recuzat.

Cu toate acestea, cererea de recuzare nu a fost repartizată următorului complet al secției a V-a Civilă. Nu există niciun act de repartizare a cauzei la "completul imediat următor" și nicio dovadă de compunere legală a completului care a soluționat recuzarea; mai mult, în componența completului care a soluționat recuzarea s-a aflat dna judecător G., care face parte din același complet inițial ce soluționează apelul, această practică încălcând flagrant prevederile art. 50 C. proc. civ. și art. 109 din Regulamentul instanțelor.

Recurenta a mai arătat că dispoziția art. 50 alin. (1) C. proc. civ. nu se limitează strict la judecătorul nominal recuzat, ci vizează și excluderea completă a oricărui judecător care a făcut parte din completul vizat de cererea de recuzare. Participarea dnei. jud. G., colegă directă și parte a aceluiași complet (C5 Apel) contravine acestei interdicții exprese, întrucât îi lipsește obiectivitatea în evaluarea cererii, fiind într-o relație directă de colegialitate și solidaritate profesională cu judecătorul recuzat, a participat la ședințele și deliberările contestate ca fiind părtinitoare.

Dispoziția art. 109 din Regulamentul instanțelor urmărește asigurarea unei soluționări independente și imparțiale a cererii de recuzare, tocmai pentru a exclude orice aparență de influență sau interes profesional comun.

Faptul că nu a fost constituit un complet nou, distinct, ci s-a menținut o parte din completul inițial (prin participarea dnei. judecător G.), înfrânge atât regula legală, cât și logica de imparțialitate ce guvernează procedura recuzării.

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurenta a invocat și nulitatea deciziilor nr. 355/06.03.2025 și 668/16.04.2024, față de nesocotirea cadrului procesual activ indicat de apelantă și încălcarea principiului disponibilității părților prevăzut de art. 9 și 479 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de recurs recurenta a arătat că pe tot parcursul dezbaterii apelului avocatul apelantei a declarat în mod repetat, consecvent și fără echivoc că reclamanta în cauză este B. S.A., reprezentată de administratorul judiciar A. și că apelanta în cauză este aceeași entitate - B. S.A., prin A., aceasta din urmă acționând exclusiv în reprezentarea B., iar nu în nume propriu.

Cu toate acestea, instanța de apel a ignorat în mod nejustificat aceste precizări, stabilind din oficiu că reclamanta și apelanta ar fi A., în nume propriu, administrator judiciar.

În opinia recurentei, această rescriere abuzivă a cadrului procesual a avut consecințe directe și prejudiciabile asupra dreptului C. la apărare și la stabilirea autorității de lucru judecat, întrucât dacă titularul cererii și apelului este B. S.A., excepția autorității de lucru judecat este evident incidentă, față de identitatea de părți, obiect și cauză cu dosarul x/2020

Printr-o altă critică a fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., arătându-se că în mod nelegal instanța de apel a reținut existența unui motiv de apel de ordine publică, cu încălcarea art. 479 C. proc. civ.

În opinia sa este nelegală și netemeinică reținerea unui motiv de ordine publică privitor la calitatea de reclamantă din cererea de chemare în judecată, care ar fi fost A. în nume propriu și nu B. S.A. A. nu a formulat apel în nume propriu, ceea ce înseamnă că instanța de apel nu era legal învestită cu un apel formulat de "adevărata parte" pretins identificată de ea din oficiu.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat și în ceea ce privește raționamentul instanței de apel potrivit cărora A., administrator judiciar al B. ar avea un drept propriu de acces în spațiul C. în scopul inventarierii și ridicării bunurilor debitoarei B., cu încălcarea dispozițiilor art. 58 și 127 din Legea nr. 85/2014.

Astfel, potrivit art. 58 din Legea nr. 85/2014, administratorul judiciar exercită atribuții în numele debitorului și nu în nume propriu, decât în mod excepțional, cazuri care sunt limitativ prevăzute de lege.

În speță, acțiunea are un obiect specific - pretinsul acces într-un spațiu comercial și ridicarea unor bunuri, care nu este calificabil ca fiind o prerogativă exclusivă și proprie a administratorului judiciar. Acțiunea presupune apărarea unui drept de creanță sau de proprietate pretins de debitor, deci calitatea procesuală activă revine acestuia (B.), nu practicianului în insolvență.

Faptul că administratorul judiciar are obligația de a inventaria bunurile debitorului nu implică și legitimarea sa procesuală de sine stătătoare față de terți în raport cu aceste bunuri.

La momentul formulării cererii și al apelului, B. S.A. avea dreptul de administrare neafectat, potrivit art. 56 alin. (2) din Legea nr. 85/2014. Astfel, A. avea doar atribuții de supraveghere, fără a conduce activitatea debitoarei ori a promova cereri în nume propriu. Or, potrivit art. 5 pct. 66 și art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, în lipsa ridicării dreptului de administrare, administratorul judiciar supraveghează, dar nu preia inițiativa procesuală în propriul nume.

În dosarul nr. x/2020, aceleași bunuri și aceleași pretenții au fost respinse prin hotărâre definitivă, reținându-se inclusiv inexistența dreptului de proprietate al B. asupra bunurilor respective, hotărâre care, potrivit susținerilor recurentei, are autoritate de lucru judecat. Or, în absența unor elemente noi, o nouă acțiune cu același obiect, indiferent de calitatea procesuală pretinsă, trebuia respinsă ca inadmisibilă sau ca neîntemeiată.

Instanța de apel a ignorat complet acest aspect, judecând o cauză "reformulată" doar sub pretextul Legii nr. 85/2014, transformând o obligație de natură administrativă (inventarierea bunurilor debitorului) într-un drept procesual propriu al administratorului judiciar de a accesa proprietatea altei persoane (C.), fără acordul acestuia și fără titlu legal.

În opinia recurentei, această interpretare nu este susținută de niciun text din Legea nr. 85/2014 și încalcă dispozițiile art. 127 din lege, care consacră obligativitatea respectării proprietății private a terților și legitimează o formă nelegală de executare silită în lipsa unui titlu juridic în favoarea B..

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. recurenta a criticat și respingerea de către instanța de apel a excepției lipsei calității procesuale active și admiterea cererii de chemare în judecată, cu încălcarea normelor de drept material referitoare la dreptul de proprietate (art. 553 și urm. C. civ.).

Astfel, B. nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care solicită accesul în spațiu și ridicarea, nu a indicat bunurile cu individualitate concretă, nu a făcut dovada că bunurile se află în posesia C., aspecte ce au fost reținute în mod definitiv în dosarul nr. x/2020.

Prin urmare, nefiind titular al dreptului pretins, B. nu are calitate procesuală activă, iar acțiunea trebuia respinsă pe acest temei.

Pe de altă parte, calitatea procesuală activă a administratorului judiciar este subsecventă celei a debitorului, de vreme ce potrivit art. 58 din Legea nr. 85/2014, A. exercită atribuțiile doar în numele și interesul B., nu în nume propriu.

Cât privește facturile depuse de B. în faza de apel, acestea nu probează în niciun fel că bunurile cuprinse în facturi s-ar afla în spațiul C. sau că ar fi fost livrate în această fostă locație a B., aspect deja analizat de instanțele de judecată în dosarul nr. x/2020, în care s-a respins definitiv pe fond acțiunea B. de obligare a C. să permită accesul în spațiu și în raport de care s-a invocat autoritatea de lucru judecat.

A mai fost invocată incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. sub aspectul reținerii unor considerente străine față de limitele învestirii instanței de apel, de obiectul pricinii și de probatoriul administrat în cauză.

Astfel, în rejudecare, instanța a dat o cu totul altă semnificație juridică înscrisurilor depuse de B. și analizate de instanță în dosarul nr. x/2020, atribuindu-le o cu totul altă valoare juridică decât cea deja reținută.

Cu privire la prezumția judiciară invocată în temeiul art. 329 C. proc. civ., recurenta a arătat că, contrar instanței, prezumțiile judiciare nu pot prevala în fața unei hotărâri judecătorești definitive, care a analizat direct fondul și a respins aceleași pretenții.

Cu privire la dreptul de retenție invocat de C., în opinia sa, în mod nelegal instanța a reținut că ar echivala cu o pretinsă recunoaștere a drepturilor B..

Cât privește listele de bunuri, facturile, avizele de însoțire și contractele de consignație, aceste înscrisuri au fost deja administrate și analizate în dosarul x/2020, iar instanța a concluzionat că nu fac dovada proprietății, cu atât mai puțin a posesiei C. asupra respectivelor bunuri.

Referitor la contractele de consignație depuse de intervenienți, recurenta a arătat că aceștia sunt terți față de raportul litigios, iar contractele lor nu dovedesc decât că B. a avut calitate de simplu detentor precar, nu proprietar. Întrucât consignantul este cel care păstrează dreptul de proprietate, numai el poate acționa pentru recuperarea bunurilor de la terți, și nu B. sau administratorul său judiciar.

Prin critica subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. a fost criticată respingerea excepției autorității de lucru judecat prin raportare la sentința civilă nr. 891/01.04.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2020, fiind invocată încălcarea art. 430 C. proc. civ.

În esență, recurenta a arătat că acțiunea formulată în prezenta cauză și cea din dosarul nr. x/2020 sunt identice sub aspectul tripticului stabilit de art. 430 C. proc. civ.: părțile: B. S.A., prin administrator judiciar în ambele cauze; obiectul: cererea de permitere a accesului în spațiul C. pentru identificarea, inventarierea și ridicarea unor bunuri; cauza: pretinsul drept de a accesa spațiul în vederea conservării bunurilor asupra cărora B. pretinde un drept de proprietate.

Faptul că în noua acțiune se invocă în plus o "obligație de inventariere" derivată din Legea nr. 85/2014, nu schimbă cauza cererii, întrucât nu modifică raportul juridic esențial dintre părți.

Prin sentința civilă nr. 891/01.04.2021 s-a stabilit în mod definitiv că B. nu are calitate de proprietar asupra bunurilor respective, că accesul în spațiul C. în vederea ridicării acestora este nejustificat și că nu există niciun temei legal pentru a admite cererea de revendicare ori de acces. Această hotărâre produce efect pozitiv al autorității de lucru judecat în sensul că instanța învestită ulterior nu mai putea reanaliza aceleași raporturi juridice.

La 4 august 2025, intimata-reclamantă A.., lichidator judiciar al debitoarei B. S.A., în faliment, a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, în temeiul art. 489 alin. (2) și art. 486 alin. (3) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., admiterea excepției nulității cererii de recurs, cu consecința constatării nulității recursului pentru neîncadrarea acestuia în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea cererii de recurs ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din 2 decembrie 2025, Înalta Curte, în ședință publică, a respins ca neîntemeiată excepția nulității recursului, constatând că, prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a formulat critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând criticile aduse deciziei recurate, în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul pentru următoarele considerente:

Subsumat motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 și 5 C. proc. civ., recurenta a criticat încheierea de respingere a cererii de recuzare, invocând, pe de o parte, nelegala compunere a completului care a soluționat cererea, iar pe de altă parte, nelegalitatea soluției de respingere a recuzării, în raport de lipsa de imparțialitate și atitudinea părtinitoare a judecătorului recuzat.

Lecturând cererea de recuzare formulată de apelanta-pârâtă, Înalta Curte constată că aceasta a privit exclusiv pe domnul judecător F., președintele completului de judecată, invocându-se încălcarea de către acesta a dreptului la un proces echitabil prin modul în care a condus dezbaterile.

Nici în cererea de recuzare inițială și nici în completarea la aceasta nu au fost aduse critici privind lipsa de imparțialitate a celuilalt judecător care a făcut parte din completul de judecată.

Potrivit art. 109 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor aprobat prin Hotărârea C.S.M. 3243/22.12.2022, în situația în care incidentele procedurale se referă la o parte din membrii completului de judecată, soluționarea acestora se va face de către un complet constituit prin includerea judecătorului sau a judecătorilor stabiliți prin planificarea de permanență, pe materii, realizată cel puțin trimestrial.

În cauză, întrucât cererea de recuzare a fost formulată doar în privința domnului judecător F., aceasta a fost soluționată cu respectarea prevederii citată anterior, de completul constituit din doamna judecător G., membru al completului din care face parte și judecătorul recuzat și domnul judecător H., aflat în planificarea de permanență.

Prin urmare, critica recurentei potrivit căreia cererea de recuzare trebuia soluționată de completul imediat următor, potrivit art. 109 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor este vădit nefondată.

Referitor la criticile aduse soluției de respingere a cererii de recuzare, Înalta Curte observă că acestea au vizat, în esență, insistența cu care judecătorul recuzat a solicitat precizări cu privire la calitatea în care lichidatorul judiciar a formulat cererea de chemare în judecată - în nume propriu sau în calitate de reprezentant al societății B..

În opinia recurentei, aceste insistențe sunt de natură a dovedi o conduită părtinitoare, ce a avut ca scop ajustarea cadrului procesual într-un sens favorabil apelantei.

Înalta Curte are în vedere, în prealabil, dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Prin urmare, legea de procedură civilă impune judecătorului sarcina de a stărui pentru a lămuri toate elementele de fapt și de drept necesare soluționării cauzei, putând cere părților explicații cu privire la orice împrejurări relevante, chiar împotriva voinței acestora.

În cauză, astfel cum rezultă din încheierea de la termenul din 20.02.2025 explicațiile cerute de domnul judecător F. au fost determinate de modalitatea de redactare a cererii de chemare în judecată și a apelului în privința titularului cererii, având scopul de a clarifica dacă lichidatorul judiciar a acționat în nume propriu sau în calitate de reprezentant al societății debitoare.

În acest context, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei privind lipsa de imparțialitate a președintelui completului de judecată, chiar art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. stabilind expres că punerea în discuția părților, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept, nu îl face pe judecător incompatibil.

Întrucât elementele care au născut recurentei îndoieli în privința judecătorului recuzat sunt, potrivit celor expuse anterior, îndatoriri impuse acestuia de legea de procedură civilă, în mod legal prin Încheierea recurată s-a reținut că nici motivul de recuzare prevăzut de art. 42 alin. (1) pt. 13 C. proc. civ. nu este întemeiat.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată legalitatea încheierii, criticile aduse de recurentă fiind nefondate.

În ceea ce privește criticile formulate împotriva deciziilor nr. 355/06.03.2025 și nr. 668/16.04.2024 și a încheierii din 3 aprilie 2025, acestea nu vor face obiectul analizei instanței de recurs, fiind inadmisibile.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâtei C. S.A. să permită accesul reprezentanților administratorului judiciar în incinta magazinului C. în vederea efectuării demersurilor de identificare, inventariere și ridicare a bunurilor aparținând societății debitoare B. S.A., în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 85/2014 și obligarea pârâtei la plata sumei de 169.585,00 RON reprezentând beneficiul nerealizat calculat de la momentul instituirii dreptului de retenție și până la momentul predării efective a stocului de marfă.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 45 alin. (1) lit. r) și alin. (2) și ale art. 64 lit. k) din Legea nr. 85/2014.

Prin încheierea de la termenul din 10.01.2022 pronunțată în dosarul nr. x/2021, declinându-și competența în favoarea secției a VI-a, secția a VII-a a Tribunalului București a reținut că cererea de chemare în judecată are ca obiect o obligație de a face, respectiv de obligare a pârâtei să permită accesul în magazinul C. în vederea efectuării demersurilor de inventariere și ridicare a bunurilor aparținând societății debitoare și obligarea pârâtei la plata unei sume de bani reprezentând beneficiul nerealizat, nefiind astfel incidente dispozițiile Legii nr. 85/2014 referitoare la competențele judecătorului sindic.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul secției a VI-a cu obiectul obligație de a face și pretenții, fiind soluționat prin respingerea cererii de chemare în judecată.

În apel, în raport de obiectul dosarului, astfel cum a fost stabilit la fond și nu a fost contestat de părți, pentru primul capăt de cerere, având ca obiect o obligație de a face neevaluabilă în bani a fost stabilită o taxă de timbru în cuantum de 20 RON, în temeiul art. 23 alin. (1) lit. a) raportat la art. 27 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele de timbru, iar pentru cel de-al doilea capăt de cerere, având ca obiect pretenții, o taxă de timbru la valoare.

În apel s-a luat act de renunțarea la judecata capătului de cerere având ca obiect pretenții, iar soluția nu a fost recurată.

Înalta Curte constată, așadar, că, în raport de petitul cererii de chemare în judecată, de temeiurile juridice invocate în susținerea acestuia și de calificarea dată de instanțele de fond, necontestată de părți până în recurs, obiectul primului capăt de cerere este reprezentat de o obligație de a face neevaluabilă în bani.

De altfel, însăși recurenta, care în fața instanței de recurs a susținut ipoteza acțiunii în revendicare, a exprimat în fața primei instanțe, prin întâmpinare, punctul său de vedere în sensul că instanța este învestită numai cu o obligație de a face (capătul 1 al acțiunii) și pretenții (capătul 2 al cererii).

Potrivit art. 483 alin. (2) raportat la art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile având ca obiect obligații de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, așa încât Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate referitoare la decizia civilă nr. 355 din 6 martie 2025, la încheierea din 3 aprilie 2025 și la decizia civilă nr. 668 din 16 aprilie 2025 sunt inadmisibile.

Întrucât recursul este o cale de atac unitară, în temeiul art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefondată calea de atac, criticile formulate fiind analizate corespunzător dispozițiilor legale incidente, potrivit celor expuse anterior.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva încheierii din 24 februarie 2025, a deciziei civile nr. 355 din 6 martie 2025, a încheierii din 3 aprilie 2025 și a deciziei civile nr. 668 din 16 aprilie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 decembrie 2025.