ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3433/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 25 iunie 2001 reclamantul G.V. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului București solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să-i fie retrocedat terenul situat în București strada G. ce a constituit proprietatea părinților săi și care a fost expropriat prin Decretul nr. 139/1973. Solicită, în subsidiar, să-i fie atribuit un teren de aceeași valoare și situat într-o zonă echivalentă. Fiind astfel învestit, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 94 din 27 ianuarie 2003, a respins acțiunea ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că în prezent pe terenul în litigiu se află o arteră de circulație de dotări tehnico-edilitare aferente construcțiilor din zonă precum și Ambasada C., așa încât, scopul pentru care bunul a fost expropriat s-a realizat și nu poate fi restituit în natură.

În aceste condiții - a mai apreciat instanța - reclamantul nu mai are posibilitatea obținerii unui teren echivalent cu cel în discuție, ci doar posibilitatea obținerii unor despăgubiri bănești în baza Legii nr. 10 din 14 februarie 2001. Împotriva hotărârii primei instanțe, reclamantul a formulat apel, criticând-o prin aceea că instanța de fond nu a dat dovadă de rol activ pentru a verifica dacă scopul pentru care a fost expropriat terenul proprietatea părinților săi (decedați) a fost realizat sau nu, întemeindu-și soluția doar pe o adresă din partea pârâtei. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 798 pronunțată la 6 mai 2004 a respins ca nefondat apelul. Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs reclamantul, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 8, 9, 10 C. proc.

civ. Prin încheierea pronunțată în ședința publică din 18 mai 2006 Înalta Curte a suspendat judecata recursului declarat de reclamant în baza dispozițiilor art. 242 C. proc. civ. La data de 21 ianuarie 2010, cauza a fost repusă pe rol, din oficiu, apreciindu-se că sunt incidente dispozițiile art. 248 C. proc. civ. Perimarea apare ca o sancțiune procedurală ce determină stingerea activității judiciare datorită rămânerii litigiului în nelucrare din vina părții, timp de un an, în materie civilă, șase luni în materie comercială, precum și atunci când intervine în cursul executării silite. Condițiile perimării se pot desprinde cu ușurință din chiar dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. O primă condiție ce poate fi desprinsă din textul citat se referă la obiectul pricinii.

Aceasta vizează doar o anumită categorie de acte procedurale, respectiv acelea care generează o activitate judiciară de fond sau o activitate de soluționare a căilor legale de atac. A doua condiție ce poate fi desprinsă din același text se referă la rămânerea cauzei în nelucrare timp de un an. În fine, ultima condiție, la fel de importantă ca primele două, constă în rămânerea cauzei în nelucrare din vina părții. Este și condiția care subliniază în mod pregnant caracterul de sancțiune procedurală a perimării. În cauza pendinte, având în vedere că părțile litigante au cerut suspendarea judecății cererii de recurs la 18 mai 2006 (pronunțându-se în acest sens o încheiere) iar cauza a rămas în nelucrare mai mult de un an din vina părților care nu au stăruit în soluționarea cererii de recurs, în mod cert va interveni sancțiunea procedurală a perimării, așa cum s-a arătat mai sus.

Așadar, potrivit art. 252 alin. (1) C. proc. civ., se va constata perimată cererea de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată perimat recursul declarat de reclamantul G.V. împotriva deciziei civile nr. 798 din 6 mai 2004 a Curții de Apel București, secția a IV- a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 iunie 2010.