ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3553/2013

Cadrul procesual În ciclurile procesuale anterioare s-a reținut că la data de 2 octombrie 2001, Guvernul României a sesizat Comisia de cercetare a averilor, constituită în baza Legii nr. 115/1996, de pe lângă Curtea de Apel Suceava, cu privire la S.A., care în perioada 1996 – 2000 a îndeplinit funcția de prefect al Jud. Botoșani, iar la eliberarea din funcție nu a depus declarația de avere, ceea ce face incident art. 6 al. 4 din actul normativ menționat. Aceeași Comisie a fost sesizată la data de 14 noiembrie 2001 de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, în temeiul art. 9 alin. (2) lit. a) și art. 10 din Legea nr. 115/1996, solicitându-se declanșarea procedurii de control a averii soților S.A. și S.M. În motivarea actului de sesizare s-a arătat că, potrivit rechizitoriului din 12 noiembrie 2001, S.A. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită, evaziune fiscală, fals în declarații și instigare la fals sub semnătură privată, reținându-se că în perioada îndeplinirii funcției de prefect a dobândit bunuri ce depășesc veniturile legal realizate, cu peste 6 miliarde lei. Cele două sesizări au fost conexate. Prin Ordonanța nr. 1 din 18 februarie 2004, Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Suceava, a trimis cauza instanței de judecată, respectiv Curții de Apel Suceava, reținând în motivare că, pentru perioada 1996 - 2000, cei doi cercetați au realizat din salarii un venit de 265.082.709 lei și au achiziționat o vilă, un apartament în Iași, peste 9 ha terenuri, mobilier, centrală termică, au avut depozite la bănci în lei și valută, au dobândit acțiuni la societăți comerciale, rezultând o diferență între venituri și cheltuieli de 6 miliarde lei, pe care cercetații au refuzat să o justifice, neprezentând o dinamică a veniturilor și cheltuielilor. Reținând necesitatea administrării de probe complexe, care ar duce la depășirea termenului de trei luni impus de lege pentru soluționarea sesizării, Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Suceava, a dispus trimiterea dosarului instanței de judecată. După administrarea probatoriului, pe care l-a extins, pentru determinarea exactă a situației materiale a cercetaților, la perioada 1990 - 2001, Curtea de Apel Suceava, prin Sentința civilă nr. 4 din 23 iunie 2006, a dispus închiderea dosarului. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Ministerul Public, prin Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, criticând-o pentru aspecte de nelegalitate și netemeinicie. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia civilă nr. 4422 din 31 mai 2007, a admis recursul și a casat hotărârea atacată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru suplimentarea probatoriului. Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Suceava, sub nr. 1272.1/39/2004, iar, prin Sentința nr. 3 din 24 februarie 2009, instanța a închis din nou dosarul, cu motivarea că din compararea veniturilor licite obținute de pârâți în perioada supusă controlului cu cheltuielile efectuate se conchide că nu există nici un element de discrepanță sau element care să ateste dobândirea ilicită a unor bunuri. Recursurile Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, și al Guvernului României – Secretariatul General al Guvernului au făcut obiectul Dosarului nr. 8700/1/2009 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, care, prin Decizia nr. 1124 din 1 martie 2010, a admis recursurile, casând sentința recurată și trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Prin această hotărâre, instanța de recurs a reținut că nu au fost respectate dezlegările date prin prima decizie de casare în privința necesității suplimentării probatoriului, în sensul audierii nemijlocite a martorilor, administrării unor înscrisuri, precum și a unei expertize care să examineze veniturile și cheltuielile aferente fiecărei subperioade. S-au dat de asemenea indicații în privința relevanței probatorii a unor înscrisuri prezentate de intimați, ca și a unor prezumții. Instanța de fond, conformându-se dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a dispus, din oficiu, efectuarea unei expertize de specialitate. Expertul a analizat în lucrarea efectuată, în concret, situația veniturilor și cheltuielilor efectuate de către familia S. (cei doi cercetați și cei doi copii ai lor care nu realizau venituri în perioadele analizate sau în una din ele), rezultând un total al veniturilor în cuantum de 177.042,83 lei și un total al cheltuielilor în sumă de 395.740,69 lei. Ulterior, prin obiecțiunile formulate de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, admise de către instanță, s-a recalculat capitolul cheltuieli cu privire la valoarea coșului zilnic, rezultând un total de 356.450,04 lei.

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința nr. 406 din 25 noiembrie 2011 Curtea de Apel Suceava, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, a dispus următoarele: - a admis sesizările formulate, în baza Legii nr. 115/1996, de Guvernul României și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, împotriva cercetaților S.A. și S.M., - a constatat că aceștia au dobândit în mod nejustificat suma de 179.407,21 lei, - a dispus confiscarea de la cercetați a acestei sume, actualizată cu dobânda legală de la data sesizării instanței - 16 noiembrie 2001; - a obligat cercetații să achite cheltuieli de judecată către Ministerul Justiției în sumă de 12.800 lei. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că, față de expertiza anterior efectuată, s-a impus lămurirea mai multor aspecte: - Un prim aspect a vizat suma de 100.000 dolari SUA, instanța reținând că, așa cum a constatat și Înalta Curte de Casație și Justiție în ultima decizie, justificarea cercetatului este numai una parțială, în limita sumei de 62.000 dolari SUA, iar pentru diferență expertul desemnat a apreciat ca valabile concluziile instanței de fond în primul ciclu procesual, luând în calcul suma de 84.160 lei la determinarea veniturilor. - Alte aspecte au vizat rulajul bancar, alte cheltuieli, plata contravalorii unor materiale de construcții, veniturile obținute de cercetați, cheltuielile de întreținere și alte cheltuieli ale acestora, instanța apreciind, pe baza probatoriului administrat și a rezultatelor expertizei, cuantumul sumelor astfel cum au fost ele evidențiate, necontestate în concret de către S.A. și S.M. prin obiecțiunile la raportul de expertiză. În această privință s-a punctat în considerentele hotărârii atacate că singura obiecție veritabilă se referă la contestarea sumelor rulate în bănci, pretinzându-se că nu ar fi vorba despre sume diferite, ci sume rulate prin diverse conturi și bănci. Aceste susțineri nu au fost primite de către instanță, neexistând un fir determinabil al retragerilor, coroborate cu depuneri, pentru a putea justifica faptul că ar fi vorba despre aceleași sume de bani. - Un alt obiectiv este reprezentat de cuantumul sumelor rezultate din organizarea nunții fiului cercetaților, instanța apreciind că s-a reținut justificat, la capitolul cheltuieli, suma de 20.000 lei necesară pentru organizarea nunții, în schimb, în lipsa oricărei probe valabile și în conformitate cu cutuma unui astfel de eveniment, susținerile privind veniturile în cuantum de 60.000 lei ce le-ar fi dobândit nu pot fi reținute (trebuie remarcat că această sumă ar fi fost obținută la nivelul anului 2000). - Cât privește apartamentul și acțiunile B.R.D. achiziționate de către fiica majoră a cercetaților, în perioada achiziționării - 28 iunie 2000, instanța a constatat că aceasta se afla în curs de școlarizare, nefăcând dovada obținerii în mod individual a unor venituri proprii, din orice surse. - Referitor la sumele rezultate din vânzarea diamantelor sau a altor pietre prețioase provenite de la mama cercetatului, instanța a apreciat ca neserioasă o astfel de afirmație a cercetaților S.A. și S.M. Instanța a reținut că, deși se susține că au fost moștenite diamante – 20, în valoare de 40.000 - 50.000 de dolari SUA, acestea nu apar în certificatul de moștenitor, deși ar fi fost chiar în interesul cercetaților de a deține un astfel de înscris justificativ, or, deținerea unor astfel de valori presupune existența unor dovezi de proveniență, certificate de calitate etc. Instanța de fond a constatat că înscrisurile justificative lipsesc aproape cu desăvârșire din probatoriile propuse de cercetați, fiind înlocuite doar cu declarații de martori, sau chiar cu declarații proprii de la S.A. (apropiați ai cercetaților, ceea ce poate sugera o atitudine subiectivă). - Referitor la exploatarea de către fiul cercetaților a viței de vie, instanța, în analiza situației, a pornit de la însăși calitatea de student, apoi de avocat a acestuia, apreciind că avocații nu pot exercita, conform Legii nr. 51/1995, republicată în 2011, activități comerciale și că susținerile privind veniturile încasate nu doar că nu au fost dovedite prin contracte, procese-verbale sau alte înscrisuri, dar astfel de dovezi nu sunt detaliate nici pentru cheltuielile pentru realizarea producției. - În ceea ce privește sumele pretinse a fi economii anterioare numirii în funcție, instanța a reținut că declarația de avere nu le conține și nu s-au depus alte înscrisuri doveditoare (certificate, dovezi de conturi și depozite, carnete de economii etc.), astfel încât declarațiile martorilor nu pot fi primite pentru a face probe contrarii. S-a mai reținut în considerentele hotărârii atacate că, față de înscrisurile doveditoare ale cheltuielilor și veniturilor, cercetații se apără cu martori și autoincriminări, care reprezintă, oricum, abuzuri de drept, cum ar fi modalitățile de introducere a sumelor de bani în România, venituri din chirii, din exploatarea viței de vie și, prin urmare, instanța a apreciat că cele reținute în suplimentul la raportul de expertiză sunt pe deplin justificate, fiind, de altfel, apreciate ca atare și de Ministerul Public, inclusiv prin concluziile scrise. - Referitor la suma de 68.160,35 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate la imobilul proprietatea cercetaților, sumă care Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, solicită a fi inclusă în suma care urmează a fi confiscată de la cercetați, instanța a apreciat că s-a produs o confuzie, întrucât cercetații nu au achitat o atare sumă – abuzând evident de poziția cercetatului - însă, câtă vreme nu există o obligație de plată către creditor, confiscarea acestei sume ar reprezenta o dublă obligație pentru același act. Așa fiind, apreciind că în cauză sunt întrunite condițiile prevăzute de Legea nr. 115/1996, Curtea a constatat că suma de 179.407,21 lei apare ca nejustificată și, conform dispozițiilor art. 18, a dispus confiscarea de la cercetați a acestei sume. Pe de altă parte, Curtea a apreciat că această operațiune de confiscare a sumei, după 12 - 16 ani de la efectuarea actelor neconforme legii, la nivelul acelor ani, neactualizată, ar fi încurajatoare pentru cei care au efectuat atare operațiuni, o încălcare a principiului privind repararea integrală a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, motiv pentru care, a dispus actualizarea acesteia cu dobânda legală. Instanța a obligat cercetații, ca parte căzută în pretenții, conform dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. și la plata cheltuielilor de judecată, respectiv contravaloarea suplimentului de expertiză efectuat de expertul P.P., sumă care a fost achitată din fondurile Ministerului Justiției.

Recursurile declarate în cauză Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamantul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, cât și pârâții S.A. și S.M., fiind inițial înregistrate la data de 6 ianuarie 2012 la secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin încheierea pronunțată la data de 15 octombrie 2012 Secția civilă s-a dezînvestit în favoarea Secției contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție. 3.1. Recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava. În esență, acest recurent critică hotărârea Curții de Apel, considerând că din probele administrate rezultă că se impune confiscarea unei sume mai mari, respectiv de 218.697,86 lei. În drept s-au invocat dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. Structurând aspectele invocate, Înalta Curte reține următoarele critici privind sumele reținute la capitolul „cheltuieli”: - nu s-a avut în vedere contravaloarea tuturor chitanțelor și facturilor menționate în situația întocmită în cursul urmăririi penale, privind achiziționarea de bunuri și servicii, în total 33.032, 78 lei și 6.297 dolari SUA; - trebuia inclusă și suma de 15.244,10 lei, reprezentând contravaloarea unor materiale de construcții (conform celor 6 avize de expediție din anul 2000); - a fost omisă suma de 166.999 lei, echivalentul a 90.000 dolari SUA, care reprezintă contravaloarea unor obligațiuni cumpărate de pârât de la B.A. SA – Sucursala Botoșani în anul 2000, în numele fiului său S.T. 3.2. Recursul declarat de S.A. și S.M. La rândul lor, persoanele cercetate au criticat hotărârea fondului în mai multe privințe, achiesând la prima variantă expertizei P. care a relevat venituri mai mari decât cheltuielile și, ca atare, au solicitat ca în temeiul art. 312 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ. să se admită recursul lor, să se modifice sentința și să se închidă dosarul de cercetare a averii lor. În amplul memoriu de recurs nu sunt sistematizate criticile formulate de recurenți. Grupând aspectele invocate prin raportare la considerentele sentinței atacate, Înalta Curte reține că aceasta este combătută în următoarele privințe: - sesizarea Guvernului României este nulă în raport de prevederile art. 9 din Legea nr. 115/1996, actualmente abrogat; - expertiza a fost dispusă din oficiu, cu încălcarea limitelor stabilite prin a doua decizie de casare, care statuase asupra suplimentării probatoriului cu o expertiză de specialitate „în aceleași condiții stabilite prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, pentru a se concluziona asupra disponibilităților de investire în bunurile ce constituie averea părților”; nu li s-au încuviințat obiecțiunile și li s-a respins cererea de audiere a expertului; - expertul s-a pronunțat asupra valorii probatorii a unor dovezi fără a avea competența necesară; nu a luat în considerare o serie de venituri deși acestea erau dovedite; - în mod greșit s-a respins apărarea referitoare la sumele de bani rulate prin bănci, deși aceasta fusese clarificată prin expertiza C.A., - au fost înlăturate fără temei probele (declarațiile de martor) care lămureau situația veniturilor în cuantum de 60.000 lei obținute de la nunta fiului ori din exploatarea de către acesta a viței de vie, ca și proveniența fondurilor utilizate pentru dobândirea apartamentului și acțiunilor B.R.D. de către fiica majoră; în acest context, recurenții mai combat și extinderea cercetării averii asupra bunurilor dobândite de copiii majori ai cuplului; - instanța de fond a ierarhizat probele, neținând seama de declarațiile martorilor prin care au probat vânzarea diamantelor sau a altor pietre prețioase provenite de la mama cercetatului ori modul în care a fost administrată suma de 100.000 dolari S.U.A. a cumnatului S.L.; - dreptul de a confisca suma stabilită în sentință s-a prescris conform art. 138 din O.G. nr. 61/2002 privind colectarea creanțelor bugetare; - actualizarea cu dobânda legală de la data sesizării instanței nu are suport legal.

Procedura derulată în recurs În termen legal au formulat întâmpinare recurenții S.A. și S.M. și intimata A.N.I. De asemenea, recurenții S.A. și S.M. au depus și concluzii scrise. În esență, recurenții-pârâți arată în întâmpinare că prima instanță nu a putut include sumele respective la capitolul cheltuieli, câtă vreme nu s-a dovedit că emiterea facturilor și a avizelor de expediție a fost urmată de o plată; cât privește suma de 166.999 lei (90.000 dolari SUA) folosită pentru achiziționarea unor obligațiuni M.F., aceasta aparținea fiului lor, S.A. acționând pe seama acestuia. În concluziile scrise sunt dezvoltate criticile prezentate succint la punctul anterior, insistându-se asupra ideii că soluția adoptată de prima instanță este în contradicție flagrantă cu regimul juridic al prezumției dobândirii licite a averii, consacrată în art. 44 alin. (8) din Constituție. Odată cu „Precizările” din data de 1 octombrie 2012, recurenții-pârâți au depus la dosarul cauzei înscrisuri: declarații notariale ale numiților S.T.C. și S.D., precum și comunicări de la B.R.D. și B.P. privind operațiunile bancare derulate de S.T.C. Prin întâmpinarea formulată, intimata A.N.I. a solicitat, în principal, admiterea recursului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, și respingerea recursului persoanelor cercetate iar, în subsidiar, respingerea ambelor recursuri ca nefondate, cu consecința păstrării soluției primei instanțe. În dezvoltare, intimata a arătat că achiesează la criticile formulate de parchet, considerând că trebuiau incluse la „capitolul cheltuieli” toate sumele menționate în facturi și avize de expediție, ca și suma de 90.000 dolari S.U.A. utilizată pentru dobândirea obligațiunilor M.F. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința atacată prin prisma tuturor criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinări și a concluziilor scrise, Înalta Curte a ajuns la concluzia că nu există motive care să atragă modificarea ori casarea acesteia. 1. Argumente de fapt și de drept relevante După cum rezultă din prezentarea rezumativă de la pct. I.1 din decizie, Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Suceava, a trimis cauza spre soluționare Curții de Apel Suceava, în temeiul art. 14 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996 (în vigoare în epoca respectivă) considerând că este îndeplinită ipoteza textului normativ, respectiv că din probele administrate a rezultat că persoanele cercetate: S.A. și S.M. (soți) nu au dobândit licit o parte din avere, existând un dezechilibru între venituri și cheltuieli în intervalul ianuarie 1997 - ianuarie 2001, perioadă în care S.A. a exercitat funcția de prefect al Jud. Botoșani. În al treilea ciclu procesual, după administrarea unui probatoriu amplu și complex, Curtea de Apel Suceava, a ajuns la concluzia că suma de 179.407,21 lei apare ca nejustificată și a dispus confiscarea conform art. 18 din același act normativ. Această soluție este corectă, reflectând o abordare corespunzătoare a problematicii cauzei și o analiză echilibrată a susținerilor părților prin prisma mijloacelor de probă existente la dosar. După reevaluarea tuturor dovezilor administrate pe parcursul soluționării cauzei, inclusiv a înscrisurilor noi prezentate în recurs, Înalta Curte a ajuns la concluzia că se impune păstrarea sentinței fondului. Răspunzând punctual la criticile formulate de recurenți, Înalta Curte reține următoarele: 1.1. Referitor la sesizarea Guvernului României Într-adevăr, considerentul fondului referitor la existența unei sesizări a Guvernului României, adresate Comisiei de cercetare a averilor constituită în baza Legii nr. 115/1996 pe lângă Curtea de Apel Suceava, este greșit. În ciclul procesual anterior, Guvernul însuși criticase acest aspect, arătând că adresa datată 2 octombrie 2001 reprezintă un răspuns la Adresa nr. 2760 din 21 septembrie 2001 a Procurorului general al României, nicidecum un act de sesizare (filele 11 și 15, Dosar nr. 3880/1/2009 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală). Cu toate acestea, înlăturarea acestui considerent, nu poate avea ca efect reformarea sentinței întrucât sesizarea comisiei de către Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, este legală, acesta încadrându-se în sfera subiecților activi calificați enumerați limitativ la art. 9 alin. (2) lit. a) din lege (forma de la data respectivă). 1.2. Referitor la modul de evaluare a probatoriului administrat În esență, recurenții-pârâți S.A. și S.M. au criticat faptul că instanța de fond a acordat prevalență înscrisurilor în dauna declarațiilor de martori. În special în privința fondului de 100.000 dolari SUA provenit de la cumnatul S.L. și a sumelor rezultate din vinderea diamantelor și a altor pietre prețioase moștenite din familie, recurenții consideră că procedeul instanței de fond este nelegal, îngrădindu-le practic dreptul la apărare. Acest punct de vedere nu poate fi primit. Prima instanță nu a ierarhizat probele administrate în sensul sugerat de recurenți, ci, cu o motivare pertinentă a înlăturat declarațiile de martor neconvingătoare și, pe alocuri, neverosimile. Astfel, în privința sumei de 100.000 dolari SUA despre care s-a susținut că finul S.L., cetățean botswanez, i-o remisese recurentului S.A. în cursul anului 1998, instanța de fond era datoare să respecte îndrumările din Decizia de casare nr. 1124 din 1 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, potrivit cărora declarațiile martorilor audiați reprezintă numai probe indirecte (martorii au relatat împrejurări cunoscute de la persoanele cercetate, iar nu nemijlocit). Pentru clarificarea acestor situații de fapt, instanța de control judiciar a indicat să se completeze probatoriul în sensul de a se prezenta: „justificări cu privire la posibilitățile materiale reale ale rudei din străinătate (…) ori vreun document vamal de introducere a acestora (sumele de bani, n.r.) în țară”. Totodată s-a punctat împrejurarea că suma în discuție nu s-a menționat pe parcursul soluționării procesului penal și nici în prezenta cauză, în primul ciclu procesual. Nu în ultimul rând, în aceeași decizie s-a mai reținut că adiționarea tuturor sumelor pretins primite în contextul analizat se ridică la suma de 64.000 dolari SUA, iar nu 100.000 dolari SUA cum susțin recurenții S. Cum la rejudecare nu s-au adus dovezi suplimentare, concluzia judecătorului fondului este la adăpost de orice critică. În privința presupuselor sume obținute prin valorificarea diamantelor, moștenire de familie, declarațiile martorilor au fost înlăturate întrucât nu se coroborau cu nici un alt element probatoriu. Instanța a constatat cu temei că veniturile în discuție nu pot fi reținute, câtă vreme pietrele prețioase nu figurează în certificatul de moștenitor eliberat după decesul mamei recurentului-pârât, nu există nicio altă dovadă de proveniență, certificat de calitate ori vreun act de vânzare, în pofida valorii ridicate a bunurilor. De altfel, Înalta Curte consideră că afirmația potrivit căreia în cursul anului 1999 S.A. ar fi realizat operațiunea de valorificare a „pietrelor” în B. (Africa) în timpul unei misiuni economice, obținând suma totală de „circa 23.000 dolari SUA” (potrivit declarației notariale a fratelui S.D. atașată în recurs, fila 61) nu este verosimilă. Nici piața pe care s-ar fi realizat tranzacția și nici modul în care s-ar fi introdus suma primită cu titlu de preț în țară (profitându-se de avantajele deținerii unui pașaport diplomatic) nu pot susține ideea că veniturile familiei trebuie întregite cu valoarea în discuție. 1.2. Referitor la expertiza administrată în cauză Contrar susținerilor recurenților S.A. și S.M., suplimentul de expertiză dispus din oficiu prin încheierea de la 17 septembrie 2010 nu a încălcat limitele deciziei de casare. În această decizie, după ce s-au analizat diferitele componente ale balanței de venituri și cheltuieli a familiei S. s-a statuat în sensul necesității unei expertize, „în aceleași condiții stabilite prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, pentru a se concluziona asupra disponibilităților de investire în bunurile ce constituie averea părților, prin raportare la sursele prezente aferente fiecărei subperioade, excluzând la capitolul cheltuieli sumele anterior indicate”. Prin urmare, ideea preluării integrale a concluziilor raportului de expertiză inițial este lipsită de consistență, câtă vreme tocmai existența unor aspecte noi a generat utilitatea unor lămuriri suplimentare. Totodată apare ca excesivă susținerea recurenților Simionovici în sensul că suplimentul de expertiză contabilă reclama simple calcule matematice, la îndemâna părților și a instanței de judecată, în condițiile în care amploarea lucrării (filele 94 - 123 dosar fond) și complexitatea realizării balanței venituri/cheltuieli pe subperioade demonstrează contrariul. Cât privește susținerea potrivit căreia expertul și-a depășit competențele, stabilind relevanța și pertinența anumitor mijloace de probă, Înalta Curte observă că aceasta este contrazisă chiar de considerentele prezentate rezumativ în partea introductivă a acestei decizii din care rezultă analiza judecătorului cauzei în această privință. Este evident că expertul P.P. și-a cantonat propriile constatări la considerentele deciziei instanței de control judiciar (a și precizat acest lucru la lit. a) „Împrejurările dispunerii suplimentului de expertiză” din raportul de expertiză contabilă) dar aceasta nu înseamnă că s-a substituit judecătorului cauzei. Pe de altă parte, expertul a realizat mai multe variante de calcul, ca răspuns la obiecțiunile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, dar și de către persoanele cercetate, instanța de judecată având în vedere varianta care reflectă cel mai bine situația veniturilor și cheltuielilor dovedite iar nu prezumtive. 1.3 Referitor la bunurile dobândite pe numele copiilor majori ai cuplului S. Nemulțumirea recurenților-pârâți vizează pe de o parte extinderea cercetării cu privire la averea copiilor lor majori și, pe de altă parte, concluzia adoptată. Din declarația dată de S.A. (filele 201 - 204,dosar fond) rezultă că în perioada de referință (decembrie 1996 - ianuarie 2001, fiica recurenților, devenită majoră la 22 aprilie 1999, și-a continuat studiile, absolvind facultatea în anul 2004. Așa fiind, în lipsa unor dovezi care să demonstreze că aceasta avea alte surse de venit, s-a stabilit în mod corect că fiica s-a aflat în întreținerea părinților în întregul interval supus analizei. În privința fiului, acesta și-a terminat studiile universitare în „1996 - 1997”, potrivit aceleiași declarații, dar a continuat să fie întreținut de părinți până la data de 17 ianuarie 1998 când și-a început activitatea profesională (avocat în Baroul Botoșani). Aceasta este și limita temporală până la care expertul contabil l-a inclus pe fiu la calculul cheltuielilor constând în „coșul zilnic” (fila 176, dosar fond). Potrivit dispozițiilor art. 10 teza a II- a din Legea nr. 115/1996 (forma în vigoare la data sesizării instanței de judecată) „Sunt supuse controlului și bunurile de valoare ce fac obiectul declarării, realizate prin persoane interpuse sau transmise cu titlu oneros către ascendenți, descendenți, frați, surori și afinii de același grad, precum și cele transmise cu titlu gratuit către orice persoană”. Ca urmare, în mod justificat prima instanță a extins verificările și în privința descendenților cercetaților, chiar majori fiind, existând o prezumție legală relativă că fondurile cu care au fost procurate bunurile respective aparțineau de fapt părinților lor. Că lucrurile chiar au stat așa rezultă cu evidență din împrejurarea că nu s-a prezentat nicio explicație plauzibilă pentru modul în care fiica majoră a dobândit lichiditățile necesare pentru a achiziționa în anul 2000, studentă fiind, un apartament în municipiul Iași, prețul indicat în contractul autentic fiind de 8.000 lei dar și acțiuni în cuantum de 57.992,13 lei de la B.R.D. - Sucursala Botoșani. Dimpotrivă, în privința sumei de 166.999 lei – echivalentul a 90.000 dolari SUA - reprezentând contravaloarea obligațiunilor cumpărate în anul 2000 de la Banca Agricolă SA – Sucursala Botoșani pe numele fiului recurenților-pârâți, aceasta nu a fost reținută la cuantumul cheltuielilor întrucât înscrisurile administrate au avut aptitudinea de a răsturna prezumția legală. Astfel, scrisoarea B.R.D. – G.S.G. – Sucursala Botoșani din 11 aprilie 2012 (fila 53, Dosar 93/1/2012) confirmă că în perioada 1998 - 2000 fiul persoanelor cercetate, devenit avocat, a avut un rulaj de aproximativ 134.000 dolari SUA, sumă care justifică achiziționarea obligațiunilor respective. De altfel, ulterior operațiunii în discuție, în cursul anului 2002, suma rezultată din răscumpărarea obligațiunilor (91.409 dolari SUA) a fost transferată în depozite la termen pe numele aceleiași persoane, ceea ce confirmă concluzia că banii îi aparțineau. Prin urmare, critica formulată de recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, în această privință este nefondată. 1.1. Referitor la veniturile persoanelor cercetate Pe lângă aspectele analizate anterior (pct. II. 1.2) recurenții-pârâți S. au mai combătut neincluderea la capitolul venituri a sumelor provenite de la nunta fiului, a sumelor obținute din exploatarea viței-de-vie iar în privința depunerilor bancare au criticat reținerea lor ca fiind cheltuieli nu și venituri. Argumentele reiterate în recurs nu au însă aptitudinea de a conduce la o altă concluzie. Astfel, în ciclul procesual anterior s-a tranșat chestiunea destinației „darului de nuntă” în cuantum de 60.000 lei, instanța de control judiciar statuând în Decizia nr. 1124/2010 că acesta a revenit soților, fiind bun comun „atât conform tradiției, cât și conform jurisprudenței constante în materie”, în condițiile în care „martorii audiați nu au făcut referire la existența vreunei înțelegeri de natură să înlăture acest caracter sau cu privire la cedarea respectivei sume în schimbul simplei folosințe a unui apartament”. Ca urmare, instanța de fond era obligată conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. să-și însușească problema de drept dezlegată. Referitor la suma de 42.640 lei, reprezentând venituri din exploatarea suprafeței de 10 ha viță-de–vie, proprietatea fiului recurenților-pârâți, instanța de fond a reținut lipsa dovezilor (contracte, procese verbale de valorificare, etc.) atât în privința sumelor încasate, cât și a cheltuielilor făcute pentru obținerea lor, precum și lipsa de temei legal a unei astfel de pretenții. Fără a nega posibilitatea unei înțelegeri tată-fiu în sensul sprijinirii acestuia din urmă în activitatea de administrare a podgoriei, în dezacord cu abordarea formalistă potrivit căreia în lipsa încheierii unui contract de arendă între cei doi conform Legii nr. 16/1994 trebuie ignorat orice efect al acordului părților, Înalta Curte apreciază în echitate că aceste sume au profitat în exclusivitate fiului persoanelor cercetate, întregind veniturile ce i-au fost recunoscute la punctul anterior și care au servit la achiziționarea obligațiunilor în cuantum de 90.000 dolari SUA. În fine, în privința depunerilor bancare (obligațiuni de tezaur, certificate de depozit și conturi deschise pe termen de 3 - 6 luni cu dobânda capitalizată) instanța de fond a preluat corect concluziile expertului contabil care a analizat rațional aceste operațiuni, încadrându-le la capitolul cheltuieli cu capitalul investit. Evident că în măsura în care aceste valori au constituit surse de venituri suplimentare, prin diferențele de curs valutar și dobânzile acordate de bănci,au fost trecute la capitolul venituri în cadrul situațiilor întocmite pe cele trei subperioade, neputându-se reține o abordare contradictorie a primei instanțe. 1.2. Referitor la cheltuielile persoanelor cercetate Pe lângă cheltuielile făcute cu întreținerea copiilor și obligațiunile dobândite de fiu, după cum s-a detaliat la pct. II.1.4, la acest punct vor fi examinate celelalte critici din recursul Ministerului Public- Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, care combat neincluderea în acest capitol a contravalorii tuturor chitanțelor și facturilor menționate în situația întocmită în cursul urmăririi penale (în total 33.032,78 lei și 6297 dolari SUA), precum și a contravalorii celor 6 avize de expediție din anul 2000 (materiale de construcții în valoare de 15.244,10 lei). În esență, aceeași problematică a fost abordată și în obiecțiunile pe care reclamantul Ministerului Public- Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, le-a formulat la raportul de expertiză contabilă, expertul răspunzând în sensul că nu a identificat documente care să ateste plata respectivelor sume, mai ales că în procesul penal s-a stabilit că multe dintre înscrisurile menționate sunt false (fictive). Acest punct de vedere însușit de judecătorul fondului este împărtășit și de instanța de recurs, care, pe lângă argumentul expus mai reține și că neplata materialelor de construcții care au servit la edificarea imobilului proprietatea familiei Simionovici este confirmată de litigiul comercial purtat ulterior perioadei verificate (Dosar nr. 907/E/2003 Tribunalul Botoșani, secția comercială și de contencios administrativ). Ca urmare, nu există temei faptic și legal pentru a considera că sumele indicate de Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, au fost plătite de persoanele cercetate în intervalul 1996 - 2001. 1.3. Referitor la prescripție Toate considerațiile recurenților-pârâți privitoare la prescripție (invocă atât prescripția dreptului la acțiune, cât și prescripția dreptului de a cere executarea silită) sunt greșite. Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă care reprezenta dreptul comun în materie de prescripție „Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită”. Or, incontestabil, cererea de cercetare a averii a fost formulată în interiorul termenului de 5 ani „de la data încheierii mandatului sau a eliberării din funcție”, după cum dispunea art. 28 alin. (3) din Legea nr. 115/1996. Cât privește prescripția dreptului de a porni executarea silită a creanței bugetare – definită ca atare de art. 31 din Lege – aceasta vizează un aspect exterior sentinței atacate, care constituie titlu executoriu abia de la data validării sale prin respingerea recursurilor, adică de la data de 21 martie 2013. 1.

Referitor la modalitatea de actualizare a sumei dobândită nejustificat Făcând aplicarea dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, instanța de fond a dispus confiscarea sumei de 179.407,21 lei de la persoanele cercetate. Având în vedere intervalul mare de timp scurs între perioada verificată și data pronunțării sentinței, precum și notorietatea devalorizării monedei naționale, în contextul în care valorile indicate în raportul de expertiză contabilă nu au fost actualizate, Înalta Curte consideră echitabil procedeul judecătorului fondului de a obliga pe pârâți și la plata dobânzii legale de la data sesizării instanței de judecată: 16 noiembrie 2001. Faptul că actul normativ în temeiul căruia se dispune confiscarea (Legea nr. 115/1996) nu prevede expres posibilitatea „actualizării” sumei dobândite în mod nejustificat nu poate fi interpretat în sensul dorit de recurenții-pârâți. Este evident că stabilind alternativ „fie confiscarea bunurilor sau a cotei părți nejustificate, fie plata unei sume de bani, egală cu valoarea bunului, stabilită de instanță pe bază de expertiză” (art. 18 alin. (1) din lege) legiuitorul a avut în vedere valoarea de la momentul pronunțării sentinței, iar nu o valoare corespunzătoare momentului în care s-au realizat veniturile și s-au făcut cheltuielile, în speță cu mai mult de 10 ani în urmă. Pe de altă parte, modalitatea de actualizare aleasă reflectă echilibrul care trebuie să existe între interesul privat al persoanelor cercetate și interesul public. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse la punctul anterior, constatând că prezumția dobândirii licite a averii instituită prin art. 44 alin. (8) din Constituție, una din garanțiile constituționale ale dreptului de proprietate, a fost răsturnată în privința sumei de 179.407,21 lei, în temeiul art. 20 din Legea nr. 115/1996 și art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., se vor respinge ambele recursuri, ca nefondate.