ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2512/2012

Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 76 din 8 martie 2012 a Tribunalului Arad, în baza art. 334 C. proc. pen., a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice date faptei, din tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174, 175 lit. i), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., în vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. În baza art. 20, raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., a fost condamnat inculpatul B.I.F. la 8 (opt) ani și 6 (șase) luni închisoare, pentru tentativă la omor calificat. În baza art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) teza finală, raportat la art. 65 C. pen., a fost interzisă exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și e) C. pen., pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 321 alin. (2), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., a fost condamnat același inculpat la 2 ani închisoare, pentru ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice. În baza art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru folosirea fără drept a cuțitului. În baza 33 lit. a), raportat la art. 34 lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele de mai sus, în pedeapsa cea mai grea, de 8 (opt) ani și 6 (șase) luni închisoare, cu executare în regim de detenție, alături de pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) și e) C. pen. Pe durata și în condițiile prevăzute de art. 71 C. pen., a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada reținerii și arestării preventive, începând cu 24 decembrie 2011 - la zi. În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menținut măsura arestării preventive dispusă față de inculpat. În baza art. 118 lit. b) C. pen., s-a confiscat de la inculpat, în vederea distrugerii, cuțitul folosit de inculpat la săvârșirea infracțiunii, cu dimensiunile de 20 cm - lama și 11 cm - mânerul. În baza art. 346, art. 14 C. proc. pen., raportat la art. 998 - 999 C. civ., a fost admisă acțiunea civilă exercitată de partea civilă H.C.A. și a fost obligat inculpatul la 500 euro, daune materiale.

Pentru a pronunța această hotărâre, analizând actele și probele administrate în cauză, în faza de urmărire penală - procesul-verbal de sesizare din oficiu; procesul-verbal de cercetare la fața locului, cu toate anexele și planșele foto; declarațiile părții vătămate; raportul de constatare medico-legală; declarațiile învinuitului/inculpatului; declarațiile martorilor; fișa cazier judiciar și în faza judecății - declarația inculpatului; declarațiile părții vătămate; declarațiile martorilor, instanța de fond a reținut, în fapt, că în seara de 23/24 decembrie 2012, în localul SC "L.C." SRL din localitatea V., s-au aflat mai multe persoane, care sărbătoreau ajunul Crăciunului. Pentru a face atmosfera plăcută, patronul localului a invitat o formație de muzică populară, care a cântat tot timpul.

În local se aflau între 20 și 40 de persoane, toată lumea a băut câte ceva, oamenii se simțeau bine și se distrau. La o masă din local se afla și inculpatul, împreună cu fratele lui - B.L. și alte trei persoane. În jurul orelor 23, în local a venit și partea vătămată H.C.A., însoțit de prietenii săi, martorii P.G. și D.M. Aceștia s-au așezat la o masă, la care se aflau martorul F.I.D. și prietena acestuia, B.A. Fiecare și-a văzut de distracția și discuțiile de la masa sa, până la un moment dat, când, pe fondul unor discuții legate de munca în Germania, provocate de fratele inculpatului, s-a declanșat o stare tensionată între persoanele de la cele două mese, respectiv între partea vătămată și F.I.D., pe de o parte, și frații B., pe de altă parte.

S-a reținut că părțile se cunoșteau, fiind chiar prieteni și au lucrat o perioadă în Germania, împreună cu F.I.D., B.L. și D.M. De altfel, ei se întorseseră recent din Germania și veniseră în localul respectiv pentru a se simți bine. Toată lumea era în stare de ebrietate, în mod special fratele inculpatului, B.L. Din cauza atitudinii oarecum agresive a fratelui inculpatului, care s-a deplasat de mai multe ori în apropierea părții vătămate, adresându-le injurii celor prezenți, martorul F.I.D. și partea vătămată s-au deplasat, la un moment dat, la masa fraților B., cerându-i lui B.L. să se liniștească, să înceteze cu injuriile și cu întreaga sa atitudine, pentru că ei toți au venit să se simtă bine.

Partea vătămată și martorul F.I.D. s-au întors la masa lor, dar la scurt timp, văzând că atmosfera nu s-a detensionat, împreună cu celelalte persoane de la masă, au hotărât să părăsească localul, astfel că s-au ridicat în picioare. În acel moment, frații B. s-au îndreptat spre masa lor. Martorii F.I.D. și P.G. s-au deplasat către frații B., întâlnindu-se undeva la mijlocul distanței dintre cele două mese și începând astfel o stare conflictuală între cei patru. Văzând ce se întâmplă, partea vătămată și martorul D.M. au intervenit, încercând să aplaneze disputa. În acel moment, inculpatul a scos un cuțit cu lama în lungime de 20 cm, iar mânerul de 11 cm, pe care îl avea asupra sa, și a lovit partea vătămată în zona abdominală, generându-i leziuni, care, ulterior, au necesitat intervenție chirurgicală urgentă.

Martorul F.I.D., poziționat oarecum în fața părții vătămate, realizând pericolul, a încercat să pareze cu mâna lovitura directă pe care inculpatul a aplicat-o părții vătămate, împrejurare în care a fost tăiat la mâna dreaptă, primind și el îngrijiri medicale de specialitate. Imediat după agresiune, partea vătămată a strigat "m-a tăiat, m-a tăiat!", moment în care frații B. și majoritatea persoanelor din local, inclusiv lăutarii, au fugit din local, iar partea vătămată a răsturnat masa din fața sa, pentru a se putea întinde pe canapeaua din incinta localului. Cei prezenți i-au dat primul ajutor, iar martorul S.S.E. a sunat la 112, la scurt timp venind și Salvarea. După ce a ieșit din local, inculpatul a aruncat cuțitul pe acoperișul unui magazin alimentar din imediata apropiere.

Din cauza acestui incident, auzind că o persoană a fost "tăiată", aproape toate persoanele aflate în local s-au speriat și au părăsit localul, fiindu-le teamă să nu fie rănite, ceea ce a determinat tulburarea gravă a liniștii publice. Din Raportul de expertiză medico-legală din 4 ianuarie 2012 rezultă că partea vătămată a suferit următoarele leziuni: leziuni de venă cavă inferioară, agresiune prin obiect tăios, lovitură de cuțit; plagă înjunghiată abdominală penetrantă și perforantă; leziune de ileon; leziune mezocolon ascendent; obezitate gradul II; șoc hemoragic; anemie secundară. Leziunile traumatice au putut fi produse prin lovire cu un corp înțepător-tăietor și au necesitat 35 - 40 zile îngrijiri medicale, dacă nu survin complicații.

Conform criteriologiei medico-legale, s-a apreciat că viața părții vătămate a fost pusă în primejdie, deoarece prin gravitatea lor inițială și prin complicațiile grave ce au rezultat, leziunile traumatice constatate, în absența tratamentului medico-chirurgical de urgență, ar fi condus nemijlocit la decesul victimei. Martorul F.I.D., deși a fost și el tăiat, nu a dorit să formuleze plângere prealabilă, astfel că pentru această faptă, față de inculpat, s-a dispus neînceperea urmăririi penale. Referitor la cuțitul găsit asupra sa, inculpatul, în faza de urmărire penală, a declarat că nu a avut cuțitul la el în momentul în care a intrat în local. El a susținut că cuțitul se afla în mașina sa, parcată în fața localului și că acest cuțit a rămas în mașină, fiind folosit, cu câteva zile înainte de socrul său, la tăierea unui animal.

Inculpatul a mai susținut că, la un moment dat, fratele său a urcat în mașină pentru a se odihni, ocazie cu care acesta ar fi luat cuțitul din mașină, pe care i l-ar fi dat inculpatului în local. Această afirmație este contrazisă de fratele inculpatului, care, audiat în calitate de martor, atât la urmărire penală, cât și în fața instanței, a declarat că nu a luat cuțitul și că nu știe nimic în legătură cu acesta. Prima instanță a constatat că, în fața instanței, la cuvântul în dezbateri, nu s-a contestat în niciun fel săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 321 alin. (2) C. pen. și de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, chiar s-a susținut că inculpatul trebuie să răspundă pentru aceste fapte.

Referitor la infracțiunea de tentativă de omor, s-a reținut că inculpatul a recunoscut fapta, însă a susținut că partea vătămată și martorul F.I.D. ar fi început agresiunea asupra sa, că aceștia i-ar fi împins pe el și pe fratele său, el personal căzând la podea și fiind ținut acolo, ocazie cu care a fost nevoit să se apare, astfel că a scos cuțitul și a lovit la întâmplare. Inculpatul a susținut că nu a avut nicio clipă intenția de a omorî partea vătămată. Pledoaria apărătorului ales al inculpatului, în dezbateri, s-a axat pe schimbarea încadrării juridice a faptei, din tentativă la omor calificat, în vătămare corporală gravă, infracțiune prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., având în vedere că fapta comisă a pus în primejdie viața persoanei.

Apărarea s-a bazat pe lipsa intenției inculpatului de a ucide partea vătămată, precum și pe faptul că acesta nu a urmărit o zonă vitală și nu a repetat lovitura cu cuțitul. În ce privește schimbarea încadrării juridice, tribunalul a apreciat că nu se impune schimbarea încadrării juridice, deoarece din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul și partea vătămată se cunosc de mai mult timp, că starea tensionată și conflictuală au fost declanșate de către fratele inculpatului, dar, în același timp, mai rezultă că partea vătămată nu a provocat în niciun fel, nici pe inculpat, nici pe fratele acestuia - martorul B.L. Astfel, martorul F.I.D. a declarat: "menționez că partea vătămată nu a fost în niciun fel agresivă cu inculpatul sau cu fratele acestuia, intervenția ei a constat doar în aceea că le-a spus să se liniștească.

(...) Inculpatul a fost stârnit tot timpul de fratele lui. Nu știu dacă inculpatul a realizat sau nu ce se poate întâmpla, dar el a dat cu cuțitul «la disperare»." Martorul M.M., administratorul localului în care s-au săvârșit faptele, a declarat: "partea vătămată nu l-a provocat în niciun fel pe inculpat, a încercat să-i spună doar că vor vorbi mâine. (...) Altercația a fost începută de B.L. (...)", acesta a căzut jos, dar pe inculpat nu l-a văzut la podea. Prima instanță a reținut că, din declarațiile martorilor rezultă că inculpatul, deși a băut și el, nu era în stare de ebrietate. Martorul P.G. a susținut că, fiind șofer, nu a consumat alcool, iar starea conflictuală a fost declanșată de B.L., care "la un moment dat (...) s-a ridicat de la masă, urmat de fratele lui, respectiv de inculpat, și s-au îndreptat spre masa noastră, moment în care eu și D.L.

ne-am ridicat și ne-am îndreptat spre ei, încercând să-i spunem lui B.L. să înceteze orice jigniri. M-am adresat inculpatului, spunându-i că el este treaz și cu capul pe umeri și să încerce să-și liniștească fratele." S-a considerat că toate declarațiile de mai sus se coroborează cu declarația părții vătămate, din care, de asemenea, rezultă că partea vătămată nu l-a provocat în niciun fel pe inculpat. Toți martorii au declarat că nu au văzut momentul în care partea vătămată a fost înjunghiată, doar au auzit strigătul "m-a tăiat!". Inculpatul a susținut că partea vătămată l-a prins de geacă și l-a împins, iar el a căzut peste o masă, moment în care a scos cuțitul și a lovit, cu intenția de a se apăra.

În fața instanței, inculpatul a susținut că "după ce am căzut, partea vătămată m-a lovit cu picioarele, iar eu mă țineam de mâna lui și încercam să-l îndepărtez. Am încercat să mă ridic, să fug afară din bar, dar nu am reușit și în timp ce cu mâna dreaptă mă țineam de mâna părții vătămate, care mă ținea acolo, cu mâna stângă am scos cuțitul de la brâu și l-am lovit pe partea vătămată." S-a constatat că singurul care a susținut varianta inculpatului este fratele său, martorul B.L., dar s-a considerat că această afirmație nu este credibilă deoarece însuși martorul a declarat că era în stare avansată de ebrietate, fapt susținut și de ceilalți martori, astfel încât este inconsecvent în declarații.

La urmărirea penală, martorul B.L. a susținut că partea vătămată i-a tras două palme, fapt neconfirmat în declarația dată în fața instanței și nici de o altă probă; de asemenea, martorul a mai arătat, la urmărirea penală, că după ce fratele său a fost împins peste masă, "văzând cele petrecute, am ieșit din local afară și nu am văzut continuarea altercației". În fața instanței, martorul B.L. a susținut că "după ce fratele meu a căzut la podea, P.G. împreună cu F. și partea vătămată s-au năpustit asupra lui și l-au ținut jos, după care, la un moment dat, partea vătămată l-a lovit pe inculpat cu piciorul în coaste". Această afirmație s-a reținut că nu se coroborează cu nicio altă probă, așa cum s-a arătat mai sus, astfel încât, fiind apreciată ca subiectivă, a fost înlăturată.

Cu privire la latura subiectivă a infracțiunii de omor, inculpatul a susținut că nu a acționat cu intenția directă de a omorî partea vătămată și că din această cauză fapta nu ar întruni elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă de omor calificat, ci ale infracțiunii de vătămare corporală gravă. S-a precizat că ceea ce deosebește infracțiunea de vătămare corporală gravă, având ca urmare punerea în primejdie a vieții persoanei, de tentativa de omor, este poziția subiectivă a inculpatului față de acțiunile care constituie latura obiectivă a infracțiunii.

În timp ce, în cazul infracțiunii prevăzute de art. 182 alin. (2) teza a II-a C. pen., făptuitorul acționează, din punct de vedere subiectiv, cu praeterintenție, în sensul că, urmărind să lovească victima sau să-i cauzeze o vătămare corporală, se produce o consecință mai gravă - punerea în primejdie a vieții - consecință care depășește intenția făptuitorului și în raport cu care el este în culpă, în cazul tentativei la omor, făptuitorul acționează cu intenție. Intenția, însă, poate fi directă sau indirectă, potrivit art. 19 alin. (1) C. pen.

("Fapta este săvârșită ca intenție când infractorul: a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte; b) prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui.") În raport cu aceste dispoziții, pentru stabilirea poziției subiective, instanța de fond a menționat că trebuie să se țină seama de următoarele: - împrejurările concrete în care a fost comisă fapta și, în special, în raport cu instrumentul folosit, în speță cuțitul, cu dimensiunile sus-menționate, instrument apt să producă moartea; - regiunea corpului lovită, în speță zona abdominală - leziune de ileon, de mezocolon, leziune de venă cavă inferioară de 2 cm, care dacă nu ar fi fost suturată urgent ar fi putut cauza decesul; - intensitatea loviturii - chiar dacă, în speță, inculpatul a lovit o singură dată, având în vedere zona lovită și dimensiunea cuțitului, această lovitură a fost suficientă pentru a pune în primejdie viața părții vătămate; - urmarea care s-ar fi putut produce - în speță, în absența tratamentului medico-chirurgical de urgență, partea vătămată ar fi decedat.

Având în vedere cele de mai sus, precum și starea de fapt reținută, s-a apreciat că inculpatul, deși nu a acționat cu intenția directă de a ucide, în momentul în care a folosit cuțitul a putut prevedea rezultatul faptei sale și chiar dacă nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui. S-a mai arătat că nici eroarea asupra persoanei nu ar putea avea influență cu privire la vinovăția inculpatului, deoarece error in personam nu exclude răspunderea penală, viața oricărei persoane fiind apărată în egală măsură.

S-a precizat că chiar dacă, după cum susține inculpatul, s-ar fi aflat la podea, sub presiunea celor trei persoane (partea vătămată și martorii P. și F.), el nu a fost atât de grav amenințat, pentru a scoate cuțitul și a lovi partea vătămată, în cauză nefiind incidente dispozițiile art. 44 alin. (2) C. pen.: "Este în stare de legitimă apărare acela care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obștesc, și care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obștesc". În declarația dată la urmărire penală, inculpatul a arătat că scos cuțitul și a lovit-o pe partea vătămată pentru a se apăra, moment în care a putut să prevadă rezultatul faptei sale, rezultat pe care nu l-a urmărit, însă a acceptat posibilitatea producerii lui.

Având în vedere considerentele de mai sus, instanța a respins cererea de schimbare a încadrării juridice, din infracțiunea de tentativă la omor, în infracțiunea de vătămare corporală gravă, urmând a fi înlăturate și dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen. ("săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă"), acestea nefiind incidente în cauză. Referitor la infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri, prevăzută de art. 321 alin. (2) C. pen., din starea de fapt descrisă mai sus și necontestată de inculpat, instanța a reținut că rezultă că sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni.

Conflictul dintre părți, generând rănirea gravă a unei persoane, a determinat fuga din local a tuturor persoanelor prezente, care s-au speriat că ar putea fi rănite. Referitor la infracțiunea prevăzută de art 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 (portul, fără drept, în locurile și împrejurările în care s-ar putea primejdui viața sau integritatea corporală a persoanelor ori s-ar putea tulbura ordinea și liniștea publică, a cuțitului, pumnalului, șișului, boxului, castetului ori a altor asemenea obiecte fabricate sau confecționate anume pentru tăiere, împungere sau lovire, precum și folosirea în asemenea locuri sau împrejurări a armelor cu aer comprimat sau cu gaze comprimate, a obiectelor confecționate pe bază de amestecuri pirotehnice ori a dispozitivelor pentru șocuri electrice), s-a reținut că, în cele din urmă, în fața instanței, inculpatul a recunoscut și această faptă.

El nu a putut motiva convingător existența cuțitului asupra sa, concluzionându-se că l-a avut tocmai pentru a-l putea folosi într-un eventual conflict, ceea ce s-a și întâmplat. La individualizarea pedepselor, având în vedere dispozițiile art. 72 C. pen., instanța a ținut seama de faptul că inculpatul a avut o atitudine sinceră, cooperantă, că a fost de acord să despăgubească partea civilă, că regretă faptele. Aceste aspecte au fost avute în vedere la stabilirea unor pedepse orientate spre minimul special al infracțiunilor comise. În același timp, instanța a avut în vedere și faptul că toate faptele au fost comise în stare de recidivă postexecutorie, prevăzută de art. 37 lit. b) C. pen., față de pedeapsa de 5 ani închisoare, aplicată prin Sentința penală nr. 1158 din 22 mai 2002 a Judecătoriei Arad, tot pentru o infracțiune gravă, respectiv vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (1) C. pen.

Săvârșind prezentele fapte, el a perseverat în activitatea infracțională, în loc să se ferească a mai intra în câmpul infracțional, astfel încât se poate trage concluzia că el nu a tras învățămintele necesare din executarea pedepsei anterioare. Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul B.I.F. Prin Decizia penală nr. 91/R din 10 mai 2012 a Curții de Apel Timișoara, a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpat, s-a menținut starea de arest a inculpatului și s-a dedus, în continuare, din pedeapsa aplicată de la data de 8 martie 2012 la zi. Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a arătat că starea de fapt reținută de prima instanță corespunde adevărului, fiind rezultatul evaluării corecte a probelor administrate în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești.

S-a reținut că, în declarațiile sale și în motivele de apel, inculpatul B.I.F. susține că în data de 24 decembrie 2011 ar fi existat un conflict între fratele său și partea vătămată, că ar fi intervenit să îi despartă, dar partea vătămată l-ar fi tras de geacă și inculpatul ar fi căzut. Despre modul de derulare a agresiunii, inculpatul a susținut că: "Datorită acestui incident, F.I.D. s-a băgat între mine și partea vătămată să ne despartă. După ce am căzut, partea vătămată m-a lovit cu picioarele, iar eu mă țineam de mâna lui și încercam să-l îndepărtez. Am încercat să mă ridic, să fug din bar, dar nu am reușit și în timp ce cu mâna dreaptă mă țineam de mâna părții vătămate, care mă ținea acolo, cu mâna stângă am scos cuțitul de la brâu și l-am lovit pe partea vătămată.

Nu pot să menționez zona în care l-am lovit pentru că eram nervos pentru că nu mă puteam ridica. În momentul în care l-am lovit pe partea vătămată, acesta m-a lăsat de geacă și a strigat că l-am tăiat de două ori, iar eu împreună cu F.I.D. am ieșit din bar. (...) În momentul în care l-am lovit pe partea vătămată cu cuțitul, i-am văzut doar picioarele și nu am urmărit să-l lovesc într-o anumită zonă. L-am lovit pe partea vătămată cu cuțitul doar cu intenția de a mă putea ridica și a fugi din bar." În cursul urmăririi penale, inculpatul nu a făcut nicio referire la faptul că ar fi fost lovit cu picioarele de partea vătămată sau că în momentul în care a aplicat acestuia loviturile cu cuțitul era căzut și partea vătămată îl împiedica să se ridice.

Astfel, în declarația din 24 decembrie 2011, inculpatul a susținut că: "Imediat după ce am intrat în bar, la masa noastră unde în momentul respectiv eu eram împreună cu fratele meu care între timp se așezase și el la masa mea, au venit numiții H.C.A. și F.I.D., începând o altercație între H. și fratele meu în care atât eu, cât și F. am intervenit, încercând să nu-i lăsăm pe cei doi să se agreseze reciproc. În acest moment la masa noastră nu mai erau alte persoane decât eu și fratele meu. Arăt că H. a avut o atitudine destul de agresivă față de fratele meu, încercând chiar să-l lovească pe acesta, iar eu l-am împins, astfel încât în câteva secunde conflictul s-a aplanat, însă imediat după aceasta am fost prins de geacă de către H., care m-a împins, eu căzând peste o masă, moment în care am scos cuțitul pe care anterior îl luasem de la fratele meu și am dat în acesta cu intenția de a mă apăra." În cursul urmăririi penale, martorul B.L.

a susținut că partea vătămată a venit cu atitudine agresivă la masa unde se aflau martorul și inculpatul, că a început să-l jignească, iar în momentul în care s-a ridicat în picioare partea vătămată l-a împins și i-a dat două palme, împrejurare în care a intervenit inculpatul, dar și acesta ar fi fost împins peste masă de partea vătămată. În aceeași declarație, martorul B.L. a mai arătat că ar fi părăsit localul și nu a asistat la continuarea altercației și arată că nu știe de unde avea inculpatul cuțitul și nici nu a știut că-l avea asupra lui. În fața instanței, același martor susține că partea vătămată l-ar fi prins de geacă pe inculpat, l-ar fi smucit și acesta ar fi căzut în genunchi; iar atunci partea vătămată și martorii P.G.

împreună cu F. s-ar fi năpustit asupra inculpatului, l-ar fi ținut jos, iar partea vătămată l-ar fi lovit cu piciorul în coaste, inculpatul încercând să scape și atunci ar fi auzit pe H. că a fost tăiat cu cuțitul. Martorul și-a menținut însă susținerea că nu știa că inculpatul avea asupra sa un cuțit și nici proveniența acestuia. Instanța de apel a constatat că varianta aplicării de către partea vătămată a unor lovituri inculpatului și că în momentul în care a lovit cu cuțitul s-ar fi aflat la pământ, era ținut și nu se putea ridica a apărut doar în declarațiile date în fața tribunalului, la două luni după comiterea faptei. De asemenea, se reține că susținerile inculpatului și ale martorului B.L., fratele inculpatului, nu au fost confirmate de nicio altă probă administrată în cauză, mai mult martorul B.L.

a arătat inițial că nici nu a văzut incidentul, astfel că aceste declarații nu pot fi considerate că reflectă adevărul. Pe de altă parte, în declarația dată de martorul F.I.D. în cursul urmăririi penale, s-a arătat că: "La un moment dat, nemaisuportând atmosfera creată de B.L., eu împreună cu H.C.A. ne-am ridicat de la masa noastră și ne-am deplasat la masa acestuia, solicitându-i să aibă un comportament corespunzător și să ne lase în pace, întrucât noi am venit în acel loc să ne simțim bine. În această împrejurare, frații B. s-au ridicat în picioare, având ambii o atitudine agresivă față de noi, înjurându-ne permanent. (...) întrucât ne-am dat seama că nu are sens să continuăm discuția cu ei, eu și H., care se afla în spatele meu, am intenționat să ne întoarcem și să plecăm la masa noastră, moment în care B.I.F.

a scos un cuțit, fără să-mi dau seama de unde, însă cu siguranță îl avea asupra sa, intenționând să-l lovească pe H. cu obiectul contondent, ceea ce a și făcut. Eu fiind însă în fața lui H. și realizând într-o fracțiune de secundă ce urmează să se întâmple, am reușit să obstrucționez cu mâna lovitura directă de cuțit pe care B.I.F. i-a aplicat-o lui H., astfel încât am fost tăiat la mâna dreaptă, iar H. a fost împuns în zona dreaptă inferioară a abdomenului." În fața instanței, martorul a susținut că: "În timp ce eu le spuneam să stea liniștiți. Văzând că inculpatul a devenit agresiv din cauza atitudinii fratelui său, l-am împins puțin pe inculpat și i-am spus să ne lase în pace că noi plecăm.

N-am observat momentul în care inculpatul a scos cuțitul să-l lovească pe partea vătămată și doar momentul în care l-a lovit, pentru că atunci l-am ținut pe inculpat și am fost tăiat și eu la deget." Declarația dată de acest martor în fața tribunalului nu poate fi evaluată în sensul susținut de inculpat în motivele de apel, respectiv că ar confirma faptul că s-ar fi produs acte de violență asupra inculpatului, că acesta ar fi fost obstrucționat și că lovitura aplicată părții vătămate a fost una pentru a se apăra, câtă vreme nu reprezintă decât o reiterare a celor susținute în cursul urmăririi penale, în care se descrie cu claritate modul de derulare al evenimentelor.

În ceea ce privește declarațiile martorului P.G., despre care inculpatul a susținut că sunt în sensul confirmării apărării sale, s-a constatat că în fața primei instanțe, acesta a arătat că nu l-a văzut pe inculpat să cadă la podea, n-au existat îmbrânceli între el, martorul F.I.D., inculpat și fratele său, doar că strigau unii la alții pentru că nu se auzeau din cauza muzicii, nu a văzut momentul în care partea vătămată a fost lovită cu cuțitul de către inculpat datorită poziției în care se afla. Este adevărat că martorul P.G. a afirmat că l-a luat de guler pe inculpat și l-a tras spre el, însă ca să poată discuta cu acesta, împrejurarea că acest gest nu a fost perceput de inculpat ca un act de agresiune sau provocator rezultând din chiar faptul că nici nu a fost amintit de inculpat în vreuna dintre declarații, trecând neobservat.

De altfel, se constată că inculpatul nu amintește nimic de martorul P.G. în niciuna dintre declarații, ceea ce confirmă faptul că o eventuală implicare a martorului a fost pentru aplanarea incidentului. În sensul inexistenței unei provocări sau act de agresiune asupra inculpatului este și declarația data de martorul M.M. în cursul urmăririi penale, care a susținut că: "În această situație, numiții H. și F.I.D. s-au deplasat spre masa fraților B., solicitându-le acestora să aibă un comportament corespunzător, să termine cu jignirile și înjurăturile și să-și vadă de treaba lor la masă. B.L. auzind ce i se spune, aflându-se în spatele fratelui său, s-a răstit spre cei doi, după care H. cu B.L. au început să se împingă reciproc, iar în îmbulzeala care s-a creat l-am văzut pe B.I.F.

care a scos cuțitul cu care l-a înțepat în zona abdominală pe H.C.A." Martorul M.M. este singurul care a susținut că ar fi existat o "îmbulzeală", că "la un moment dat au sărit unii asupra altora și în această îmbulzeală inculpatul a scos cuțitul", însă în același timp a arătat că nu l-a văzut pe inculpat căzut la podea, că partea vătămată și martorul F. s-au îndreptat spre masa unde erau inculpatul și fratele său pentru a aplana situația. Referitor la acest aspect, instanța de apel constată că nici măcar inculpatul B.I.F., în declarațiile sale, nu a susținut o asemenea stare de fapt, percepția martorului fiind dată probabil de împrejurarea că cei care se aflau în local au început să părăsească incinta sesizând pericolul.

În ceea ce privește declarațiile martorilor S.S.E. și D.M., instanța de apel a constatat că nu conțin elemente în sensul susținut de inculpat. Astfel, martorul S.S.E. a arătat în cursul urmăririi penale că: "La un moment dat i-am observat pe frații B. că s-au ridicat de la masa lor și au venit spre masa lui H., nu știu ce și-au spus, însă l-am observat pe H. că I-a împins pe B.I.F. Imediat după aceasta l-am auzit pe H. strigând m-a tăiat, m-a tăiat, însă nu pot preciza cu exactitate care dintre cei doi frați B. l-a agresat pe H., însă cel mai aproape de acesta era B.I.F."; iar în fața instanței, a susținut că nu a văzut ce s-a întâmplat. Martorul D.M. a arătat în cursul urmăririi penale că a văzut pe partea vătămată și martorul F.I.D.

lângă masa fraților B., înainte de a auzi strigătul părții vătămate că a fost tăiată cu cuțitul; iar în fața instanței, a învederat că nu a sesizat ce s-a întâmplat, doar a auzit pe partea vătămată că a susținut că a fost tăiată. Potrivit art. 62 C. proc. pen., mijloacele de probă pot fi administrate în toate fazele procesului penal, legea nefăcând nicio deosebire în ceea ce privește forța lor probantă în raport cu împrejurarea că au fost administrate în cursul urmăririi penale sau al cercetării judecătorești. Neexistând niciun temei legal pentru a se crea o ordine de preferință între declarațiile succesive ale martorilor sau părții vătămate, instanța a arătat că este îndreptățită a reține numai pe acelea pe care le consideră că exprimă adevărul și care se coroborează cu alte mijloace de probă.

Totodată, s-a arătat că simpla retractare sau modificare a unei declarații nu poate produce efectul de înlăturare a acesteia decât dacă este temeinic motivată, și nu în cazul în care situația de fapt arătată în cuprinsul ei rezultă și din alte probe ale dosarului. S-a mai impus a se reține și faptul că la aprecierea declarației unui martor este necesar să se aibă în vedere moralitatea acestuia, capacitatea intelectuală, poziția față de proces, interesul pe care-l poate avea în soluționarea cauzei într-un anumit fel, etc. În temeiul principiilor anterior expuse, instanța de apel apreciază că dând eficiență juridică acelor declarații care corespund adevărului, în mod corect au fost înlăturate declarațiile inculpatului și martorului B.L.

Instanța de apel a reținut că, din Raportul de primă expertiză medico-legală nr. A/2011 întocmit de Serviciul Județean de Medicină Legală Arad rezultă că victima H.C.A. a prezentat o leziune de venă cavă inferioară, agresiune prin obiect tăios, lovitură de cuțit; plagă înjunghiată abdominală penetrantă și perforantă, leziune de ileon, leziune mezocolon ascendent. Totodată, s-a arătat că potrivit criteriologiei medico-legale, viața numitului H.C.A. a fost pusă în primejdie, deoarece prin gravitatea lor inițială și prin complicațiile grave ce au rezultat, leziunile traumatice constatate, în absența tratamentului medico-chirurgical de urgență ar fi condus în mod nemijlocit la decesul victimei. Deși inculpatul susține că nu a acționat cu intenția de a suprima viața victimei, instanța de apel a considerat că, în cauză, sunt întrunite elementele pentru reținerea vinovăției sub forma intenției, așa cum în mod corect a constatat și prima instanță.

Este adevărat că latura subiectivă a unei infracțiuni ține de aspecte de ordin psihic/volitiv, dar de regulă, acțiunile exterioare ale persoanei exprimă gândurile acesteia. Astfel, în mod constant s-a stabilit că elementul subiectiv al infracțiunii de omor trebuie dedus din următoarele criterii obiective: împrejurările concrete în care a fost comisă fapta, intensitatea loviturii, numărul loviturilor, regiunea corpului în care a fost aplicată lovitura, precum și aceea vizată de făptuitor, obiectul contondent, consecințele cauzate și raporturile dintre autor și victimă. Lovirea părții vătămate cu un cuțit de dimensiune mare, într-o zonă vitală a corpului (abdomen) și cu o deosebită intensitate (victima prezentând o plagă înjunghiată de 4 cm), s-a apreciat că relevă faptul că inculpatul chiar dacă nu a urmărit suprimarea vieții victimei, cel puțin a acceptat acest deznodământ.

Față de aspectele relevate anterior, instanța de apel a constatat că încadrarea juridică dată faptei este corectă, în cauză fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. Susținerea inculpatului în sensul că încadrarea juridică a faptei trebuia să fie în infracțiunea de vătămare corporală gravă prev. de art. 182 C. pen. întrucât nu ar fi urmărit o anumită zonă a corpului victimei, s-a apreciat ca fiind nefondată. Astfel, ceea ce delimitează cele două infracțiuni, respectiv infracțiunea de tentativă de omor calificat față de infracțiunea de vătămare corporală gravă, constă în principal în latura subiectivă a faptei.

În speță, față de modul în care a acționat inculpatul, circumstanțele producerii faptei, leziunile constatate la examinarea medico-legală, se impune constatarea că inculpatul a prevăzut că acțiunea sa ar putea duce la moartea victimei, rezultat pe care, chiar dacă nu l-ar fi dorit, l-a acceptat, ceea ce înseamnă că a săvârșit fapta cu intenția indirectă de a ucide. În acest sens, instanța de apel a reținut intensitatea deosebită a loviturii aplicate cu cuțitul de dimensiuni mari, despre care însuși inculpatul afirmă că fusese folosit cu două zile înainte la sacrificarea unui animal, deci avea reprezentarea că instrumentul este apt pentru a suprima viața victimei, precum și faptul că modul de acțiune al acestuia l-a făcut pe martorul F.I.D.

să încerce pararea loviturii pentru a proteja victima, ceea ce face ca intenția inculpatului să fi fost evidentă și pentru alte persoane. În ceea ce privește cererea inculpatului de reținere a dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen., instanța de apel a constatat că aspectele de fapt analizate anterior nu justifică incidența acestuia în cauză. Astfel, pentru existența circumstanței atenuante legale a scuzei provocării se cer întrunite cumulativ mai multe condiții: infracțiunea să fie săvârșită sub stăpânirea unei puternice emoții, starea aceasta să fi avut drept cauză o provocare din partea persoanei vătămate prin infracțiune, provocarea să fi fost săvârșită de victima infracțiunii printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă, iar riposta la acțiunea de provocare trebuie îndreptată împotriva autorului actului provocator.

Pentru a putea fi reținută circumstanța atenuantă a provocării este necesar ca actul provocator, constând într-o atingere adusă demnității inculpatului, să aibă o anumită gravitate, de natură a determina o puternică tulburare sau emoție în psihicul acestuia. Circumstanța atenuantă a provocării vizează mobilul infracțiunii, latura subiectivă a acesteia conducând la atenuarea gradului de pericol social al faptei și de periculozitate a infracțiunii, presupunând că în alte condiții acesta ar fi avut o conduită în limite legale, ceea ce s-a apreciat că nu se poate reține în cauză. Probele administrate nu confirmă existența unei conduite ilicite/culpabile grave a victimei, nu s-a probat faptul că inculpatul ar fi fost ținut de partea vătămată în genunchi și nu ar fi fost lăsat să se ridice, iar starea sa recalcitrantă exista înainte ca victima și martorul F.I.D.

să meargă la masa acestuia, tocmai pentru a-i liniști. Totodată, instanța de apel a arătat că, în cauză, sunt întrunite și elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice prev. de art. 321 alin. (2) C. pen. și infracțiunii prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 61/1991. Astfel, deși inculpatul susține că a luat cuțitul de la fratele său, martorul B.L., întrucât acesta se afla în stare de ebrietate și a intenționat să prevină o eventuală folosire a lui, martorul a arătat că nu știe de unde a avut inculpatul cuțitul și nici că îl avea asupra sa. Pe de altă parte, inculpatul însuși a relatat că cuțitul respectiv era al socrului său și fusese folosit cu două zile înainte de incident pentru tăierea unei vaci, că l-a avut în mașină, ceea ce, a considerat instanța, conduce la concluzia că el este cel care l-a luat din mașină și l-a avut asupra sa pe toată perioada cât s-a aflat în local.

În ceea ce privește întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii prev. de art. 321 alin. (2) C. pen., instanța de apel a reținut că textul de lege incriminează "fapta persoanei care, în public, săvârșește acte sau gesturi, proferează cuvinte ori expresii, sau se dedă la orice alte manifestări prin care se aduce atingere bunelor moravuri sau se produce scandal public ori se tulbură, în alt mod, liniștea și ordinea publică", în varianta agravată, impunându-se ca fapta să fi tulburat "grav liniștea și ordinea publică". Prin urmare, s-a arătat că infracțiunea prev. de art. 321 alin. (2) C. pen. implică existența unui scandal de proporții, un mare număr de persoane, să se creeze o atmosferă de temere, de teroare colectivă, să se producă o stare gravă de insecuritate cu o mare rezonanță socială.

În ceea ce privește elementele constitutive ale acestei infracțiuni, instanța de apel a reținut că fapta s-a petrecut într-un local în care se afla un număr mare de persoane, care s-au alarmat, au părăsit incinta. În acest sens sunt declarațiile martorilor S.S.E., P.G., F.I.D., care a susținut că "toți cei care erau în local s-au speriat și au fugit în momentul în care au văzut cuțitul", respectiv D.M., care a arătat că: "nu-mi amintesc cine a rămas în local, dar am observat că lumea a fugit afară". În ce privește sancțiunile aplicate, instanța de apel a apreciat că prin sentința penală atacată s-a făcut o corectă individualizare judiciară a pedepselor raportat la criteriile generale de individualizare reglementate de prevederile art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social al faptei comise, persoana inculpatului, împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală.

Atingerea dublului scop preventiv și educativ al pedepsei este condiționată de caracterul adecvat al acesteia, de asigurarea unei reale evaluări între gravitatea faptei, periculozitatea socială a autorului pe de o parte și durata sancțiunii și natura sa pe de altă parte. Pedepsele de 8 ani și 6 luni închisoare, aplicată inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor calificat prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. cu art. 37 lit. b) C. pen., de 2 ani închisoare pentru infracțiunea prev. de art. 321 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., de 1 an închisoare pentru infracțiunea prev. de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, respectiv pedeapsa rezultantă de 8 ani și 6 luni închisoare, s-au apreciat ca fiind în măsură să asigure atingerea scopului prevăzut de art. 52 C. pen., respectiv reeducarea inculpatului și prevenirea comiterii de noi fapte penale.

S-a arătat că în aplicarea dispozițiilor art. 72 C.pen nu se poate omite faptul că inculpatul are antecedente penale între care și pentru infracțiuni cu violență, ceea ce denotă o perseverență în acest gen de comportament și o periculozitate ridicată, precum și lipsa de sinceritate a acestuia, ceea ce denotă lipsa de regret față de fapta comisă și neconștientizarea urmărilor grave care s-ar fi putut produce. S-a arătat că este adevărat că inculpatul nu este obligat să recunoască săvârșirea infracțiunilor, legea conferindu-i potrivit art. 70 alin. (2) C. proc. pen. "dreptul la tăcere", respectiv dreptul de a nu face nicio declarație; dar în măsura în care inculpatul este de acord să dea declarații, potrivit art. 70 alin. (2) C. proc.

pen., ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa. Comportarea sinceră în cursul procesului penal reprezintă potrivit art. 74 lit. c) C. pen. o circumstanță atenuantă, iar comportarea nesinceră în cursul procesului penal, fără a fi reglementată ca o circumstanță agravantă, poate fi de natură a influența pedeapsa aplicată prin prisma criteriului precizat de art. 72 C. pen., "persoana inculpatului". Astfel fiind, instanța de apel a apreciat că pedeapsa aplicată inculpatului, cu executare în regim de deținere este în măsură să asigure atingerea scopului prevăzut de art. 52 C. pen. și reflectă gradul de pericol social al acestuia și faptelor comise. Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul, care a invocat cazurile de casare prev. de art. 385 9 pct. 17 2 , pct. 17 și pct. 14 C. proc.

pen., solicitând aplicarea dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de vătămare corporală gravă cu reținerea scuzei provocării și aplicarea unei pedepse orientate spre minimul prevăzut de lege. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate și prev. de art. 385 9 pct. 17 2 , 17 și 14 C. proc. pen., precum și din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 385 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este neîntemeiat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. În ceea ce privește solicitarea aplicării art. 320 1 C. proc. pen., pe care inculpatul a circumscris-o motivului de recurs prev. de art. 385 alin. (1) pct. 17 C. proc.

pen., Înalta Curte constată că acest caz de casare, sub aspectul invocat, nu este incident, instanța de apel făcând o corectă aplicare a legii. Înalta Curte reține că potrivit art. XI din O.U.G. nr. 121/2011, în cauzele aflate în curs de judecată, în care cercetarea judecătorească începuse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător la primul termen de judecată cu procedura completă, imediat următor intrării în vigoare a O.U.G. nr. 121/2011. De asemenea, prin Decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011, Curtea Constituțională a hotărât că dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen.

sunt neconstituționale în măsura în care înlătură aplicarea legii penale mai favorabile, deci în cazul în care nu s-ar permite aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situațiilor juridice născute sub imperiul legii vechi și care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. În prezenta cauză, cercetarea judecătorească în fața instanței de fond a început la data de 26 ianuarie 2012, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, când inculpatul a precizat că nu dorește să uzeze de dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen. Ca atare, se constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. XI din O.U.G. nr. 121/2011, cererea de aplicare a dispozițiilor art. 320 1 C. proc.

pen. fiind neîntemeiată, ca și critica adusă deciziei instanței de apel, care nu a greșit în aplicarea legii, prin nereținerea dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen. În ceea ce privește cazul de casare prev. de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., recurentul critică încadrarea juridică reținută de către ambele instanțe, reluând apărările formulate pe parcursul întregului proces penal, în sensul că fapta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală gravă prevăzută de dispozițiile art. 182 alin. (2) C. pen., iar nu de tentativă la omor calificat prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen., în raport de împrejurarea că nu a acționat cu intenția de a suprima viața victimei.

Înalta Curte constată că, în baza probatoriului administrat, atât tribunalul, cât și curtea de apel au reținut ca situație de fapt că, în data de 24 decembrie 2011, în localitatea V., în incinta barului SC "L.C." SRL, a avut loc un scandal, în timpul căruia inculpatul B.I.F. a înjunghiat cu un cuțit pe partea vătămată H.C.A., aceasta din urmă fiind transportată la spital, iar conform raportului medico-legal preliminar, emis în aceeași dată, partea vătămată a suferit leziuni care i-au pus viața în primejdie și care au necesitat o intervenție chirurgicală de urgență. Înalta Curte constată că încadrarea juridică este în concordanță cu situația de fapt reținută, în drept fapta inculpatului întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă de omor calificat prev. de art. 20 rap.

la art. 174 alin. (1) - art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. Așa cum în mod constant s-a statuat în practica Înaltei Curți, esențială pentru încadrarea juridică în una din cele două infracțiuni în discuție este stabilirea formei și modalității vinovăției cu care s-a săvârșit fapta. Astfel, dacă în cazul infracțiunii de vătămare corporală gravă făptuitorul acționează cu intenția generală de vătămare, în cazul tentativei la omor acesta acționează cu intenția de ucidere, intenție ce poate fi directă sau indirectă, după cum autorul, prevăzând moartea victimei, a urmărit sau numai a acceptat producerea acestui rezultat. Aceasta rezultă chiar din modul de săvârșire a faptei, din materialitatea acțiunii care evidențiază poziția psihică a făptuitorului.

Practica judiciară a stabilit că folosirea unor instrumente apte să conducă la deces, aplicarea de lovituri cu intensitate, în zone vitale ale corpului demonstrează neîndoielnic intenția de a ucide. În prezenta cauză, se constată că modalitatea de săvârșire a faptei, constând în lovirea victimei cu un cuțit într-o zonă anatomică vitală (zona toraco-abdominală), lovitură puternică, de mare intensitate, care a avut consecințe grave (leziune de venă cavă inferioară, plagă înjunghiată abdominală penetrantă și perforantă, leziune de ileon, leziune mezocolon ascendent) exclude apărarea inculpatului, în sensul că nu ar fi acționat cu intenția de omor, ci cu intenția generală de vătămare.

Chiar dacă inculpatul nu a urmărit moartea victimei, folosirea unui instrument apt să ucidă și aplicarea loviturii cu intensitate deosebită și într-o zonă vitală impun concluzia că acesta a prevăzut rezultatul faptei sale și acceptat posibilitatea producerii lui, împrejurări ce caracterizează intenția indirectă, ca formă a vinovăției. Toate aceste aspecte au fost analizate și de instanțele inferioare, stabilindu-se în mod corect încadrarea juridică a faptei în tentativă la infracțiunea de omor calificat, criticile formulate sub acest aspect fiind neîntemeiate. În ceea ce privește critica inculpatului, încadrată în cazul de casare prev. de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc.

pen., se constată că instanțele de fond au făcut o corectă individualizare a pedepsei, prin raportarea circumstanțelor cauzei la criteriile prevăzute de dispozițiile art. 72 C. pen., pedeapsa rezultantă de 8 ani și 6 luni închisoare fiind aptă să conducă la realizarea imperativelor avute în vedere de dispozițiile art. 52 C. pen., respectiv să asigure reeducarea inculpatului.

În acest sens, sunt avute în vedere gradul de pericol social al faptelor săvârșite, împrejurarea că activitatea infracțională a inculpatului reprezintă conținutul constitutiv al mai multor infracțiuni aflate în concurs real, că prin una dintre acestea s-a adus atingere vieții unei alte persoane, că rezultatul socialmente periculos al faptei nu s-a produs decât datorită intervenției chirurgicale prompte, că inculpatul este cunoscut cu antecedente penale, fiind recidivist, anterior fiind condamnat pentru infracțiunea de amenințare, vătămare corporală gravă, nerespectarea regimului armelor și munițiilor, ceea ce dovedește perseverență infracțională. Probatoriul administrat în cauză nu relevă elemente de natură a caracteriza favorabil persoana inculpatului sau de a reduce gravitatea faptelor și care ar putea fi valorificate ca și circumstanțe atenuante conform dispozițiilor art. 74 C. pen.

Ca atare, niciuna din circumstanțele atenuante judiciare prevăzute de dispozițiile art. 74 alin. (1) C. pen. nu este incidentă în cauză, neexistând nici alte date care să poată fi valorificate în condițiile alin. (2) al aceluiași articol și care, în acest fel, să permită coborârea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege. Referitor la critica privind omisiunea aplicării dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen. privind circumstanța legală a provocării, de asemenea, instanța de recurs o consideră neîntemeiată. Mijloacele de probă administrate în cauză demonstrează, astfel cum au reținut și instanțele de fond, că inculpatul nu a fost provocat de partea vătămată prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă, nefiind date sau probe că a săvârșit tentativa la infracțiunea de omor calificat sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții.

Analizând hotărârea și din perspectiva cazurilor de casare care se iau în considerare întotdeauna din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că nu există motive pentru casarea hotărârii criticate. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul B.I.F. împotriva Deciziei penale nr. 91/R din data de 10 mai 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția penală. Va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului timpul reținerii și arestării preventive, de la 24 decembrie 2011 la 8 august 2012.