ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2512/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2512/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra

cauzei penale de față, constată următoarele:

Prin Sentința penală

nr. 76 din 8 martie 2012 a Tribunalului Arad, în baza art. 334 C. proc. pen., a

fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice date faptei, din

tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174, 175

lit. i), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., în vătămare corporală gravă,

prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

În baza art. 20,

raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.,

a fost condamnat inculpatul B.I.F. la 8 (opt) ani și 6 (șase) luni închisoare,

pentru tentativă la omor calificat.

În baza art. 174

alin. (1), 175 alin. (1) teza finală, raportat la art. 65 C. pen., a fost

interzisă exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și e) C.

pen., pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 321

alin. (2), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., a fost condamnat același

inculpat la 2 ani închisoare, pentru ultraj contra bunelor moravuri și

tulburarea ordinii și liniștii publice.

În baza art. 2 alin.

(1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 1

an închisoare, pentru folosirea fără drept a cuțitului.

În baza 33 lit. a),

raportat la art. 34 lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele de mai sus, în

pedeapsa cea mai grea, de 8 (opt) ani și 6 (șase) luni închisoare, cu executare

în regim de detenție, alături de pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) și e) C. pen.

Pe durata și în

condițiile prevăzute de art. 71 C. pen., a fost interzisă inculpatului

exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 88 C.

pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada reținerii și arestării

preventive, începând cu 24 decembrie 2011 - la zi.

În baza art. 350 C. proc.

pen., s-a menținut măsura arestării preventive dispusă față de inculpat.

În baza art. 118 lit.

b) C. pen., s-a confiscat de la inculpat, în vederea distrugerii, cuțitul

folosit de inculpat la săvârșirea infracțiunii, cu dimensiunile de 20 cm - lama

și 11 cm - mânerul.

În baza art. 346,

art. 14 C. proc. pen., raportat la art. 998 - 999 C. civ., a fost admisă

acțiunea civilă exercitată de partea civilă H.C.A. și a fost obligat inculpatul

la 500 euro, daune materiale.

Pentru a pronunța

această hotărâre, analizând actele și probele administrate în cauză, în faza de

urmărire penală - procesul-verbal de sesizare din oficiu; procesul-verbal de

cercetare la fața locului, cu toate anexele și planșele foto; declarațiile

părții vătămate; raportul de constatare medico-legală; declarațiile

învinuitului/inculpatului; declarațiile martorilor; fișa cazier judiciar și în

faza judecății - declarația inculpatului; declarațiile părții vătămate;

declarațiile martorilor, instanța de fond a reținut, în fapt, că în seara de 23/24

decembrie 2012, în localul SC "L.C." SRL din localitatea V., s-au

aflat mai multe persoane, care sărbătoreau ajunul Crăciunului.

Pentru a face

atmosfera plăcută, patronul localului a invitat o formație de muzică populară,

care a cântat tot timpul.

În local se aflau

între 20 și 40 de persoane, toată lumea a băut câte ceva, oamenii se simțeau

bine și se distrau.

La o masă din local

se afla și inculpatul, împreună cu fratele lui - B.L. și alte trei persoane.

În jurul orelor 23,

în local a venit și partea vătămată H.C.A., însoțit de prietenii săi, martorii

P.G. și D.M. Aceștia s-au așezat la o masă, la care se aflau martorul F.I.D. și

prietena acestuia, B.A.

Fiecare și-a văzut de

distracția și discuțiile de la masa sa, până la un moment dat, când, pe fondul

unor discuții legate de munca în Germania, provocate de fratele inculpatului,

s-a declanșat o stare tensionată între persoanele de la cele două mese,

respectiv între partea vătămată și F.I.D., pe de o parte, și frații B., pe de

altă parte.

S-a reținut că părțile

se cunoșteau, fiind chiar prieteni și au lucrat o perioadă în Germania,

împreună cu F.I.D., B.L. și D.M. De altfel, ei se întorseseră recent din

Germania și veniseră în localul respectiv pentru a se simți bine. Toată lumea

era în stare de ebrietate, în mod special fratele inculpatului, B.L.

Din cauza atitudinii

oarecum agresive a fratelui inculpatului, care s-a deplasat de mai multe ori în

apropierea părții vătămate, adresându-le injurii celor prezenți, martorul

F.I.D. și partea vătămată s-au deplasat, la un moment dat, la masa fraților B.,

cerându-i lui B.L. să se liniștească, să înceteze cu injuriile și cu întreaga

sa atitudine, pentru că ei toți au venit să se simtă bine.

Partea vătămată și

martorul F.I.D. s-au întors la masa lor, dar la scurt timp, văzând că atmosfera

nu s-a detensionat, împreună cu celelalte persoane de la masă, au hotărât să

părăsească localul, astfel că s-au ridicat în picioare. În acel moment, frații

B. s-au îndreptat spre masa lor. Martorii F.I.D. și P.G. s-au deplasat către frații

B., întâlnindu-se undeva la mijlocul distanței dintre cele două mese și

începând astfel o stare conflictuală între cei patru.

Văzând ce se

întâmplă, partea vătămată și martorul D.M. au intervenit, încercând să aplaneze

disputa.

În acel moment,

inculpatul a scos un cuțit cu lama în lungime de 20 cm, iar mânerul de 11 cm,

pe care îl avea asupra sa, și a lovit partea vătămată în zona abdominală,

generându-i leziuni, care, ulterior, au necesitat intervenție chirurgicală

urgentă.

Martorul F.I.D.,

poziționat oarecum în fața părții vătămate, realizând pericolul, a încercat să

pareze cu mâna lovitura directă pe care inculpatul a aplicat-o părții vătămate,

împrejurare în care a fost tăiat la mâna dreaptă, primind și el îngrijiri

medicale de specialitate.

Imediat după

agresiune, partea vătămată a strigat "m-a tăiat, m-a tăiat!", moment

în care frații B. și majoritatea persoanelor din local, inclusiv lăutarii, au

fugit din local, iar partea vătămată a răsturnat masa din fața sa, pentru a se

putea întinde pe canapeaua din incinta localului.

Cei prezenți i-au dat

primul ajutor, iar martorul S.S.E. a sunat la 112, la scurt timp venind și

Salvarea.

După ce a ieșit din

local, inculpatul a aruncat cuțitul pe acoperișul unui magazin alimentar din

imediata apropiere.

Din cauza acestui

incident, auzind că o persoană a fost "tăiată", aproape toate

persoanele aflate în local s-au speriat și au părăsit localul, fiindu-le teamă

să nu fie rănite, ceea ce a determinat tulburarea gravă a liniștii publice.

Din Raportul de

expertiză medico-legală din 4 ianuarie 2012 rezultă că partea vătămată a

suferit următoarele leziuni: leziuni de venă cavă inferioară, agresiune prin

obiect tăios, lovitură de cuțit; plagă înjunghiată abdominală penetrantă și

perforantă; leziune de ileon; leziune mezocolon ascendent; obezitate gradul II;

șoc hemoragic; anemie secundară. Leziunile traumatice au putut fi produse prin

lovire cu un corp înțepător-tăietor și au necesitat 35 - 40 zile îngrijiri

medicale, dacă nu survin complicații.

Conform

criteriologiei medico-legale, s-a apreciat că viața părții vătămate a fost pusă

în primejdie, deoarece prin gravitatea lor inițială și prin complicațiile grave

ce au rezultat, leziunile traumatice constatate, în absența tratamentului

medico-chirurgical de urgență, ar fi condus nemijlocit la decesul victimei.

Martorul F.I.D., deși

a fost și el tăiat, nu a dorit să formuleze plângere prealabilă, astfel că

pentru această faptă, față de inculpat, s-a dispus neînceperea urmăririi

penale.

Referitor la cuțitul

găsit asupra sa, inculpatul, în faza de urmărire penală, a declarat că nu a

avut cuțitul la el în momentul în care a intrat în local. El a susținut că

cuțitul se afla în mașina sa, parcată în fața localului și că acest cuțit a

rămas în mașină, fiind folosit, cu câteva zile înainte de socrul său, la

tăierea unui animal.

Inculpatul a mai

susținut că, la un moment dat, fratele său a urcat în mașină pentru a se

odihni, ocazie cu care acesta ar fi luat cuțitul din mașină, pe care i l-ar fi

dat inculpatului în local.

Această afirmație

este contrazisă de fratele inculpatului, care, audiat în calitate de martor,

atât la urmărire penală, cât și în fața instanței, a declarat că nu a luat

cuțitul și că nu știe nimic în legătură cu acesta.

Prima instanță a

constatat că, în fața instanței, la cuvântul în dezbateri, nu s-a contestat în

niciun fel săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 321 alin. (2) C. pen. și

de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, chiar s-a susținut că

inculpatul trebuie să răspundă pentru aceste fapte.

Referitor la

infracțiunea de tentativă de omor, s-a reținut că inculpatul a recunoscut

fapta, însă a susținut că partea vătămată și martorul F.I.D. ar fi început

agresiunea asupra sa, că aceștia i-ar fi împins pe el și pe fratele său, el

personal căzând la podea și fiind ținut acolo, ocazie cu care a fost nevoit să

se apare, astfel că a scos cuțitul și a lovit la întâmplare.

Inculpatul a susținut

că nu a avut nicio clipă intenția de a omorî partea vătămată.

Pledoaria

apărătorului ales al inculpatului, în dezbateri, s-a axat pe schimbarea

încadrării juridice a faptei, din tentativă la omor calificat, în vătămare

corporală gravă, infracțiune prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., având în

vedere că fapta comisă a pus în primejdie viața persoanei.

Apărarea s-a bazat pe

lipsa intenției inculpatului de a ucide partea vătămată, precum și pe faptul că

acesta nu a urmărit o zonă vitală și nu a repetat lovitura cu cuțitul.

În ce privește

schimbarea încadrării juridice, tribunalul a apreciat că nu se impune

schimbarea încadrării juridice, deoarece din probele administrate în cauză

rezultă că inculpatul și partea vătămată se cunosc de mai mult timp, că starea

tensionată și conflictuală au fost declanșate de către fratele inculpatului,

dar, în același timp, mai rezultă că partea vătămată nu a provocat în niciun

fel, nici pe inculpat, nici pe fratele acestuia - martorul B.L.

Astfel, martorul

F.I.D. a declarat: "menționez că partea vătămată nu a fost în niciun fel

agresivă cu inculpatul sau cu fratele acestuia, intervenția ei a constat doar

în aceea că le-a spus să se liniștească. (...) Inculpatul a fost stârnit tot

timpul de fratele lui. Nu știu dacă inculpatul a realizat sau nu ce se poate

întâmpla, dar el a dat cu cuțitul «la disperare»."

Martorul M.M.,

administratorul localului în care s-au săvârșit faptele, a declarat:

"partea vătămată nu l-a provocat în niciun fel pe inculpat, a încercat

să-i spună doar că vor vorbi mâine. (...) Altercația a fost începută de B.L.

(...)", acesta a căzut jos, dar pe inculpat nu l-a văzut la podea.

Prima instanță a

reținut că, din declarațiile martorilor rezultă că inculpatul, deși a băut și

el, nu era în stare de ebrietate.

Martorul P.G. a

susținut că, fiind șofer, nu a consumat alcool, iar starea conflictuală a fost

declanșată de B.L., care "la un moment dat (...) s-a ridicat de la masă,

urmat de fratele lui, respectiv de inculpat, și s-au îndreptat spre masa

noastră, moment în care eu și D.L. ne-am ridicat și ne-am îndreptat spre ei,

încercând să-i spunem lui B.L. să înceteze orice jigniri. M-am adresat

inculpatului, spunându-i că el este treaz și cu capul pe umeri și să încerce

să-și liniștească fratele."

S-a considerat că

toate declarațiile de mai sus se coroborează cu declarația părții vătămate, din

care, de asemenea, rezultă că partea vătămată nu l-a provocat în niciun fel pe

inculpat.

Toți martorii au

declarat că nu au văzut momentul în care partea vătămată a fost înjunghiată,

doar au auzit strigătul "m-a tăiat!".

Inculpatul a susținut

că partea vătămată l-a prins de geacă și l-a împins, iar el a căzut peste o

masă, moment în care a scos cuțitul și a lovit, cu intenția de a se apăra.

În fața instanței,

inculpatul a susținut că "după ce am căzut, partea vătămată m-a lovit cu

picioarele, iar eu mă țineam de mâna lui și încercam să-l îndepărtez. Am

încercat să mă ridic, să fug afară din bar, dar nu am reușit și în timp ce cu

mâna dreaptă mă țineam de mâna părții vătămate, care mă ținea acolo, cu mâna

stângă am scos cuțitul de la brâu și l-am lovit pe partea vătămată."

S-a constatat că

singurul care a susținut varianta inculpatului este fratele său, martorul B.L.,

dar s-a considerat că această afirmație nu este credibilă deoarece însuși

martorul a declarat că era în stare avansată de ebrietate, fapt susținut și de

ceilalți martori, astfel încât este inconsecvent în declarații.

La urmărirea penală,

martorul B.L. a susținut că partea vătămată i-a tras două palme, fapt

neconfirmat în declarația dată în fața instanței și nici de o altă probă; de

asemenea, martorul a mai arătat, la urmărirea penală, că după ce fratele său a

fost împins peste masă, "văzând cele petrecute, am ieșit din local afară

și nu am văzut continuarea altercației".

În fața instanței,

martorul B.L. a susținut că "după ce fratele meu a căzut la podea, P.G.

împreună cu F. și partea vătămată s-au năpustit asupra lui și l-au ținut jos,

după care, la un moment dat, partea vătămată l-a lovit pe inculpat cu piciorul

în coaste".

Această afirmație s-a

reținut că nu se coroborează cu nicio altă probă, așa cum s-a arătat mai sus,

astfel încât, fiind apreciată ca subiectivă, a fost înlăturată.

Cu privire la latura

subiectivă a infracțiunii de omor, inculpatul a susținut că nu a acționat cu

intenția directă de a omorî partea vătămată și că din această cauză fapta nu ar

întruni elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă de omor

calificat, ci ale infracțiunii de vătămare corporală gravă. S-a precizat că

ceea ce deosebește infracțiunea de vătămare corporală gravă, având ca urmare

punerea în primejdie a vieții persoanei, de tentativa de omor, este poziția

subiectivă a inculpatului față de acțiunile care constituie latura obiectivă a

infracțiunii.

În timp ce, în cazul

infracțiunii prevăzute de art. 182 alin. (2) teza a II-a C. pen., făptuitorul

acționează, din punct de vedere subiectiv, cu praeterintenție, în sensul că,

urmărind să lovească victima sau să-i cauzeze o vătămare corporală, se produce

o consecință mai gravă - punerea în primejdie a vieții - consecință care

depășește intenția făptuitorului și în raport cu care el este în culpă, în cazul

tentativei la omor, făptuitorul acționează cu intenție.

Intenția, însă, poate

fi directă sau indirectă, potrivit art. 19 alin. (1) C. pen. ("Fapta este

săvârșită ca intenție când infractorul: a) prevede rezultatul faptei sale,

urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte; b) prevede rezultatul

faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii

lui.")

În raport cu aceste

dispoziții, pentru stabilirea poziției subiective, instanța de fond a menționat

că trebuie să se țină seama de următoarele:

- împrejurările

concrete în care a fost comisă fapta și, în special, în raport cu instrumentul

folosit, în speță cuțitul, cu dimensiunile sus-menționate, instrument apt să

producă moartea;

- regiunea corpului

lovită, în speță zona abdominală - leziune de ileon, de mezocolon, leziune de

venă cavă inferioară de 2 cm, care dacă nu ar fi fost suturată urgent ar fi

putut cauza decesul;

- intensitatea

loviturii - chiar dacă, în speță, inculpatul a lovit o singură dată, având în

vedere zona lovită și dimensiunea cuțitului, această lovitură a fost suficientă

pentru a pune în primejdie viața părții vătămate;

- urmarea care s-ar

fi putut produce - în speță, în absența tratamentului medico-chirurgical de

urgență, partea vătămată ar fi decedat.

Având în vedere cele

de mai sus, precum și starea de fapt reținută, s-a apreciat că inculpatul, deși

nu a acționat cu intenția directă de a ucide, în momentul în care a folosit

cuțitul a putut prevedea rezultatul faptei sale și chiar dacă nu l-a urmărit, a

acceptat posibilitatea producerii lui.

S-a mai arătat că

nici eroarea asupra persoanei nu ar putea avea influență cu privire la

vinovăția inculpatului, deoarece error in personam nu exclude răspunderea

penală, viața oricărei persoane fiind apărată în egală măsură.

S-a precizat că chiar

dacă, după cum susține inculpatul, s-ar fi aflat la podea, sub presiunea celor

trei persoane (partea vătămată și martorii P. și F.), el nu a fost atât de grav

amenințat, pentru a scoate cuțitul și a lovi partea vătămată, în cauză nefiind

incidente dispozițiile art. 44 alin. (2) C. pen.: "Este în stare de

legitimă apărare acela care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac

material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau

împotriva unui interes obștesc, și care pune în pericol grav persoana sau

drepturile celui atacat ori interesul obștesc".

În declarația dată la

urmărire penală, inculpatul a arătat că scos cuțitul și a lovit-o pe partea

vătămată pentru a se apăra, moment în care a putut să prevadă rezultatul faptei

sale, rezultat pe care nu l-a urmărit, însă a acceptat posibilitatea producerii

lui.

Având în vedere

considerentele de mai sus, instanța a respins cererea de schimbare a încadrării

juridice, din infracțiunea de tentativă la omor, în infracțiunea de vătămare

corporală gravă, urmând a fi înlăturate și dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen.

("săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau

emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin

violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune

ilicită gravă"), acestea nefiind incidente în cauză.

Referitor la

infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri, prevăzută de art. 321 alin. (2)

C. pen., din starea de fapt descrisă mai sus și necontestată de inculpat,

instanța a reținut că rezultă că sunt întrunite elementele constitutive ale

acestei infracțiuni.

Conflictul dintre

părți, generând rănirea gravă a unei persoane, a determinat fuga din local a

tuturor persoanelor prezente, care s-au speriat că ar putea fi rănite.

Referitor la

infracțiunea prevăzută de art 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 (portul,

fără drept, în locurile și împrejurările în care s-ar putea primejdui viața sau

integritatea corporală a persoanelor ori s-ar putea tulbura ordinea și liniștea

publică, a cuțitului, pumnalului, șișului, boxului, castetului ori a altor

asemenea obiecte fabricate sau confecționate anume pentru tăiere, împungere sau

lovire, precum și folosirea în asemenea locuri sau împrejurări a armelor cu aer

comprimat sau cu gaze comprimate, a obiectelor confecționate pe bază de

amestecuri pirotehnice ori a dispozitivelor pentru șocuri electrice), s-a

reținut că, în cele din urmă, în fața instanței, inculpatul a recunoscut și

această faptă. El nu a putut motiva convingător existența cuțitului asupra sa,

concluzionându-se că l-a avut tocmai pentru a-l putea folosi într-un eventual

conflict, ceea ce s-a și întâmplat.

La individualizarea

pedepselor, având în vedere dispozițiile art. 72 C. pen., instanța a ținut

seama de faptul că inculpatul a avut o atitudine sinceră, cooperantă, că a fost

de acord să despăgubească partea civilă, că regretă faptele. Aceste aspecte au

fost avute în vedere la stabilirea unor pedepse orientate spre minimul special

al infracțiunilor comise.

În același timp,

instanța a avut în vedere și faptul că toate faptele au fost comise în stare de

recidivă postexecutorie, prevăzută de art. 37 lit. b) C. pen., față de pedeapsa

de 5 ani închisoare, aplicată prin Sentința penală nr. 1158 din 22 mai 2002 a

Judecătoriei Arad, tot pentru o infracțiune gravă, respectiv vătămare corporală

gravă, prevăzută de art. 182 alin. (1) C. pen. Săvârșind prezentele fapte, el a

perseverat în activitatea infracțională, în loc să se ferească a mai intra în

câmpul infracțional, astfel încât se poate trage concluzia că el nu a tras

învățămintele necesare din executarea pedepsei anterioare.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel inculpatul B.I.F.

Prin Decizia penală

nr. 91/R din 10 mai 2012 a Curții de Apel Timișoara, a fost respins ca nefondat

apelul declarat de inculpat, s-a menținut starea de arest a inculpatului și s-a

dedus, în continuare, din pedeapsa aplicată de la data de 8 martie 2012 la zi.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de control judiciar a arătat că starea de fapt reținută de

prima instanță corespunde adevărului, fiind rezultatul evaluării corecte a

probelor administrate în cursul urmăririi penale și al cercetării

judecătorești.

S-a reținut că, în

declarațiile sale și în motivele de apel, inculpatul B.I.F. susține că în data

de 24 decembrie 2011 ar fi existat un conflict între fratele său și partea

vătămată, că ar fi intervenit să îi despartă, dar partea vătămată l-ar fi tras

de geacă și inculpatul ar fi căzut. Despre modul de derulare a agresiunii, inculpatul

a susținut că: "Datorită acestui incident, F.I.D. s-a băgat între mine și

partea vătămată să ne despartă. După ce am căzut, partea vătămată m-a lovit cu

picioarele, iar eu mă țineam de mâna lui și încercam să-l îndepărtez. Am

încercat să mă ridic, să fug din bar, dar nu am reușit și în timp ce cu mâna

dreaptă mă țineam de mâna părții vătămate, care mă ținea acolo, cu mâna stângă

am scos cuțitul de la brâu și l-am lovit pe partea vătămată. Nu pot să

menționez zona în care l-am lovit pentru că eram nervos pentru că nu mă puteam

ridica. În momentul în care l-am lovit pe partea vătămată, acesta m-a lăsat de

geacă și a strigat că l-am tăiat de două ori, iar eu împreună cu F.I.D. am

ieșit din bar. (...) În momentul în care l-am lovit pe partea vătămată cu

cuțitul, i-am văzut doar picioarele și nu am urmărit să-l lovesc într-o anumită

zonă. L-am lovit pe partea vătămată cu cuțitul doar cu intenția de a mă putea

ridica și a fugi din bar." În cursul urmăririi penale, inculpatul nu a

făcut nicio referire la faptul că ar fi fost lovit cu picioarele de partea

vătămată sau că în momentul în care a aplicat acestuia loviturile cu cuțitul

era căzut și partea vătămată îl împiedica să se ridice. Astfel, în declarația

din 24 decembrie 2011, inculpatul a susținut că: "Imediat după ce am

intrat în bar, la masa noastră unde în momentul respectiv eu eram împreună cu

fratele meu care între timp se așezase și el la masa mea, au venit numiții

H.C.A. și F.I.D., începând o altercație între H. și fratele meu în care atât

eu, cât și F. am intervenit, încercând să nu-i lăsăm pe cei doi să se agreseze

reciproc. În acest moment la masa noastră nu mai erau alte persoane decât eu și

fratele meu. Arăt că H. a avut o atitudine destul de agresivă față de fratele

meu, încercând chiar să-l lovească pe acesta, iar eu l-am împins, astfel încât

în câteva secunde conflictul s-a aplanat, însă imediat după aceasta am fost

prins de geacă de către H., care m-a împins, eu căzând peste o masă, moment în

care am scos cuțitul pe care anterior îl luasem de la fratele meu și am dat în

acesta cu intenția de a mă apăra."

În cursul urmăririi

penale, martorul B.L. a susținut că partea vătămată a venit cu atitudine

agresivă la masa unde se aflau martorul și inculpatul, că a început să-l

jignească, iar în momentul în care s-a ridicat în picioare partea vătămată l-a

împins și i-a dat două palme, împrejurare în care a intervenit inculpatul, dar

și acesta ar fi fost împins peste masă de partea vătămată. În aceeași

declarație, martorul B.L. a mai arătat că ar fi părăsit localul și nu a asistat

la continuarea altercației și arată că nu știe de unde avea inculpatul cuțitul

și nici nu a știut că-l avea asupra lui. În fața instanței, același martor

susține că partea vătămată l-ar fi prins de geacă pe inculpat, l-ar fi smucit

și acesta ar fi căzut în genunchi; iar atunci partea vătămată și martorii P.G.

împreună cu F. s-ar fi năpustit asupra inculpatului, l-ar fi ținut jos, iar

partea vătămată l-ar fi lovit cu piciorul în coaste, inculpatul încercând să

scape și atunci ar fi auzit pe H. că a fost tăiat cu cuțitul. Martorul și-a

menținut însă susținerea că nu știa că inculpatul avea asupra sa un cuțit și

nici proveniența acestuia.

Instanța de apel a

constatat că varianta aplicării de către partea vătămată a unor lovituri inculpatului

și că în momentul în care a lovit cu cuțitul s-ar fi aflat la pământ, era ținut

și nu se putea ridica a apărut doar în declarațiile date în fața tribunalului,

la două luni după comiterea faptei. De asemenea, se reține că susținerile

inculpatului și ale martorului B.L., fratele inculpatului, nu au fost

confirmate de nicio altă probă administrată în cauză, mai mult martorul B.L. a

arătat inițial că nici nu a văzut incidentul, astfel că aceste declarații nu

pot fi considerate că reflectă adevărul.

Pe de altă parte, în

declarația dată de martorul F.I.D. în cursul urmăririi penale, s-a arătat că:

"La un moment dat, nemaisuportând atmosfera creată de B.L., eu împreună cu

H.C.A. ne-am ridicat de la masa noastră și ne-am deplasat la masa acestuia,

solicitându-i să aibă un comportament corespunzător și să ne lase în pace,

întrucât noi am venit în acel loc să ne simțim bine. În această împrejurare,

frații B. s-au ridicat în picioare, având ambii o atitudine agresivă față de

noi, înjurându-ne permanent. (...) întrucât ne-am dat seama că nu are sens să

continuăm discuția cu ei, eu și H., care se afla în spatele meu, am intenționat

să ne întoarcem și să plecăm la masa noastră, moment în care B.I.F. a scos un

cuțit, fără să-mi dau seama de unde, însă cu siguranță îl avea asupra sa,

intenționând să-l lovească pe H. cu obiectul contondent, ceea ce a și făcut. Eu

fiind însă în fața lui H. și realizând într-o fracțiune de secundă ce urmează

să se întâmple, am reușit să obstrucționez cu mâna lovitura directă de cuțit pe

care B.I.F. i-a aplicat-o lui H., astfel încât am fost tăiat la mâna dreaptă,

iar H. a fost împuns în zona dreaptă inferioară a abdomenului." În fața

instanței, martorul a susținut că: "În timp ce eu le spuneam să stea

liniștiți. Văzând că inculpatul a devenit agresiv din cauza atitudinii fratelui

său, l-am împins puțin pe inculpat și i-am spus să ne lase în pace că noi

plecăm. N-am observat momentul în care inculpatul a scos cuțitul să-l lovească

pe partea vătămată și doar momentul în care l-a lovit, pentru că atunci l-am

ținut pe inculpat și am fost tăiat și eu la deget." Declarația dată de

acest martor în fața tribunalului nu poate fi evaluată în sensul susținut de

inculpat în motivele de apel, respectiv că ar confirma faptul că s-ar fi produs

acte de violență asupra inculpatului, că acesta ar fi fost obstrucționat și că

lovitura aplicată părții vătămate a fost una pentru a se apăra, câtă vreme nu

reprezintă decât o reiterare a celor susținute în cursul urmăririi penale, în

care se descrie cu claritate modul de derulare al evenimentelor.

În ceea ce privește

declarațiile martorului P.G., despre care inculpatul a susținut că sunt în

sensul confirmării apărării sale, s-a constatat că în fața primei instanțe,

acesta a arătat că nu l-a văzut pe inculpat să cadă la podea, n-au existat

îmbrânceli între el, martorul F.I.D., inculpat și fratele său, doar că strigau

unii la alții pentru că nu se auzeau din cauza muzicii, nu a văzut momentul în

care partea vătămată a fost lovită cu cuțitul de către inculpat datorită poziției

în care se afla. Este adevărat că martorul P.G. a afirmat că l-a luat de guler

pe inculpat și l-a tras spre el, însă ca să poată discuta cu acesta,

împrejurarea că acest gest nu a fost perceput de inculpat ca un act de

agresiune sau provocator rezultând din chiar faptul că nici nu a fost amintit

de inculpat în vreuna dintre declarații, trecând neobservat. De altfel, se

constată că inculpatul nu amintește nimic de martorul P.G. în niciuna dintre

declarații, ceea ce confirmă faptul că o eventuală implicare a martorului a

fost pentru aplanarea incidentului.

În sensul

inexistenței unei provocări sau act de agresiune asupra inculpatului este și

declarația data de martorul M.M. în cursul urmăririi penale, care a susținut

că: "În această situație, numiții H. și F.I.D. s-au deplasat spre masa

fraților B., solicitându-le acestora să aibă un comportament corespunzător, să

termine cu jignirile și înjurăturile și să-și vadă de treaba lor la masă. B.L.

auzind ce i se spune, aflându-se în spatele fratelui său, s-a răstit spre cei

doi, după care H. cu B.L. au început să se împingă reciproc, iar în îmbulzeala

care s-a creat l-am văzut pe B.I.F. care a scos cuțitul cu care l-a înțepat în

zona abdominală pe H.C.A." Martorul M.M. este singurul care a susținut că

ar fi existat o "îmbulzeală", că "la un moment dat au sărit unii

asupra altora și în această îmbulzeală inculpatul a scos cuțitul", însă în

același timp a arătat că nu l-a văzut pe inculpat căzut la podea, că partea

vătămată și martorul F. s-au îndreptat spre masa unde erau inculpatul și

fratele său pentru a aplana situația. Referitor la acest aspect, instanța de

apel constată că nici măcar inculpatul B.I.F., în declarațiile sale, nu a

susținut o asemenea stare de fapt, percepția martorului fiind dată probabil de

împrejurarea că cei care se aflau în local au început să părăsească incinta

sesizând pericolul.

În ceea ce privește

declarațiile martorilor S.S.E. și D.M., instanța de apel a constatat că nu

conțin elemente în sensul susținut de inculpat. Astfel, martorul S.S.E. a

arătat în cursul urmăririi penale că: "La un moment dat i-am observat pe

frații B. că s-au ridicat de la masa lor și au venit spre masa lui H., nu știu

ce și-au spus, însă l-am observat pe H. că I-a împins pe B.I.F. Imediat după

aceasta l-am auzit pe H. strigând m-a tăiat, m-a tăiat, însă nu pot preciza cu

exactitate care dintre cei doi frați B. l-a agresat pe H., însă cel mai aproape

de acesta era B.I.F."; iar în fața instanței, a susținut că nu a văzut ce

s-a întâmplat. Martorul D.M. a arătat în cursul urmăririi penale că a văzut pe

partea vătămată și martorul F.I.D. lângă masa fraților B., înainte de a auzi

strigătul părții vătămate că a fost tăiată cu cuțitul; iar în fața instanței, a

învederat că nu a sesizat ce s-a întâmplat, doar a auzit pe partea vătămată că

a susținut că a fost tăiată.

Potrivit art. 62 C.

proc. pen., mijloacele de probă pot fi administrate în toate fazele procesului

penal, legea nefăcând nicio deosebire în ceea ce privește forța lor probantă în

raport cu împrejurarea că au fost administrate în cursul urmăririi penale sau

al cercetării judecătorești. Neexistând niciun temei legal pentru a se crea o

ordine de preferință între declarațiile succesive ale martorilor sau părții

vătămate, instanța a arătat că este îndreptățită a reține numai pe acelea pe

care le consideră că exprimă adevărul și care se coroborează cu alte mijloace

de probă. Totodată, s-a arătat că simpla retractare sau modificare a unei

declarații nu poate produce efectul de înlăturare a acesteia decât dacă este

temeinic motivată, și nu în cazul în care situația de fapt arătată în cuprinsul

ei rezultă și din alte probe ale dosarului. S-a mai impus a se reține și faptul

că la aprecierea declarației unui martor este necesar să se aibă în vedere

moralitatea acestuia, capacitatea intelectuală, poziția față de proces,

interesul pe care-l poate avea în soluționarea cauzei într-un anumit fel, etc.

În temeiul principiilor anterior expuse, instanța de apel apreciază că dând

eficiență juridică acelor declarații care corespund adevărului, în mod corect

au fost înlăturate declarațiile inculpatului și martorului B.L.

Instanța de apel a

reținut că, din Raportul de primă expertiză medico-legală nr. A/2011 întocmit

de Serviciul Județean de Medicină Legală Arad rezultă că victima H.C.A. a prezentat

o leziune de venă cavă inferioară, agresiune prin obiect tăios, lovitură de

cuțit; plagă înjunghiată abdominală penetrantă și perforantă, leziune de ileon,

leziune mezocolon ascendent. Totodată, s-a arătat că potrivit criteriologiei

medico-legale, viața numitului H.C.A. a fost pusă în primejdie, deoarece prin

gravitatea lor inițială și prin complicațiile grave ce au rezultat, leziunile

traumatice constatate, în absența tratamentului medico-chirurgical de urgență

ar fi condus în mod nemijlocit la decesul victimei.

Deși inculpatul

susține că nu a acționat cu intenția de a suprima viața victimei, instanța de

apel a considerat că, în cauză, sunt întrunite elementele pentru reținerea

vinovăției sub forma intenției, așa cum în mod corect a constatat și prima

instanță. Este adevărat că latura subiectivă a unei infracțiuni ține de aspecte

de ordin psihic/volitiv, dar de regulă, acțiunile exterioare ale persoanei

exprimă gândurile acesteia. Astfel, în mod constant s-a stabilit că elementul

subiectiv al infracțiunii de omor trebuie dedus din următoarele criterii

obiective: împrejurările concrete în care a fost comisă fapta, intensitatea

loviturii, numărul loviturilor, regiunea corpului în care a fost aplicată

lovitura, precum și aceea vizată de făptuitor, obiectul contondent,

consecințele cauzate și raporturile dintre autor și victimă. Lovirea părții

vătămate cu un cuțit de dimensiune mare, într-o zonă vitală a corpului

(abdomen) și cu o deosebită intensitate (victima prezentând o plagă înjunghiată

de 4 cm), s-a apreciat că relevă faptul că inculpatul chiar dacă nu a urmărit

suprimarea vieții victimei, cel puțin a acceptat acest deznodământ.

Față de aspectele

relevate anterior, instanța de apel a constatat că încadrarea juridică dată

faptei este corectă, în cauză fiind întrunite elementele constitutive ale

infracțiunii prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen.

cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. Susținerea inculpatului în sensul că

încadrarea juridică a faptei trebuia să fie în infracțiunea de vătămare

corporală gravă prev. de art. 182 C. pen. întrucât nu ar fi urmărit o anumită

zonă a corpului victimei, s-a apreciat ca fiind nefondată. Astfel, ceea ce

delimitează cele două infracțiuni, respectiv infracțiunea de tentativă de omor

calificat față de infracțiunea de vătămare corporală gravă, constă în principal

în latura subiectivă a faptei. În speță, față de modul în care a acționat

inculpatul, circumstanțele producerii faptei, leziunile constatate la

examinarea medico-legală, se impune constatarea că inculpatul a prevăzut că

acțiunea sa ar putea duce la moartea victimei, rezultat pe care, chiar dacă nu

l-ar fi dorit, l-a acceptat, ceea ce înseamnă că a săvârșit fapta cu intenția

indirectă de a ucide. În acest sens, instanța de apel a reținut intensitatea

deosebită a loviturii aplicate cu cuțitul de dimensiuni mari, despre care

însuși inculpatul afirmă că fusese folosit cu două zile înainte la sacrificarea

unui animal, deci avea reprezentarea că instrumentul este apt pentru a suprima

viața victimei, precum și faptul că modul de acțiune al acestuia l-a făcut pe

martorul F.I.D. să încerce pararea loviturii pentru a proteja victima, ceea ce

face ca intenția inculpatului să fi fost evidentă și pentru alte persoane.

În ceea ce privește

cererea inculpatului de reținere a dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen.,

instanța de apel a constatat că aspectele de fapt analizate anterior nu

justifică incidența acestuia în cauză. Astfel, pentru existența circumstanței

atenuante legale a scuzei provocării se cer întrunite cumulativ mai multe

condiții: infracțiunea să fie săvârșită sub stăpânirea unei puternice emoții,

starea aceasta să fi avut drept cauză o provocare din partea persoanei vătămate

prin infracțiune, provocarea să fi fost săvârșită de victima infracțiunii

printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită

gravă, iar riposta la acțiunea de provocare trebuie îndreptată împotriva

autorului actului provocator. Pentru a putea fi reținută circumstanța atenuantă

a provocării este necesar ca actul provocator, constând într-o atingere adusă

demnității inculpatului, să aibă o anumită gravitate, de natură a determina o

puternică tulburare sau emoție în psihicul acestuia. Circumstanța atenuantă a

provocării vizează mobilul infracțiunii, latura subiectivă a acesteia conducând

la atenuarea gradului de pericol social al faptei și de periculozitate a

infracțiunii, presupunând că în alte condiții acesta ar fi avut o conduită în

limite legale, ceea ce s-a apreciat că nu se poate reține în cauză. Probele

administrate nu confirmă existența unei conduite ilicite/culpabile grave a

victimei, nu s-a probat faptul că inculpatul ar fi fost ținut de partea

vătămată în genunchi și nu ar fi fost lăsat să se ridice, iar starea sa

recalcitrantă exista înainte ca victima și martorul F.I.D. să meargă la masa

acestuia, tocmai pentru a-i liniști.

Totodată, instanța de

apel a arătat că, în cauză, sunt întrunite și elementele constitutive ale

infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii

publice prev. de art. 321 alin. (2) C. pen. și infracțiunii prev. de art. 2

alin. (1) din Legea nr. 61/1991. Astfel, deși inculpatul susține că a luat

cuțitul de la fratele său, martorul B.L., întrucât acesta se afla în stare de

ebrietate și a intenționat să prevină o eventuală folosire a lui, martorul a

arătat că nu știe de unde a avut inculpatul cuțitul și nici că îl avea asupra

sa. Pe de altă parte, inculpatul însuși a relatat că cuțitul respectiv era al

socrului său și fusese folosit cu două zile înainte de incident pentru tăierea

unei vaci, că l-a avut în mașină, ceea ce, a considerat instanța, conduce la

concluzia că el este cel care l-a luat din mașină și l-a avut asupra sa pe

toată perioada cât s-a aflat în local.

În ceea ce privește

întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii prev. de art. 321 alin.

(2) C. pen., instanța de apel a reținut că textul de lege incriminează

"fapta persoanei care, în public, săvârșește acte sau gesturi, proferează

cuvinte ori expresii, sau se dedă la orice alte manifestări prin care se aduce

atingere bunelor moravuri sau se produce scandal public ori se tulbură, în alt

mod, liniștea și ordinea publică", în varianta agravată, impunându-se ca

fapta să fi tulburat "grav liniștea și ordinea publică". Prin urmare,

s-a arătat că infracțiunea prev. de art. 321 alin. (2) C. pen. implică

existența unui scandal de proporții, un mare număr de persoane, să se creeze o

atmosferă de temere, de teroare colectivă, să se producă o stare gravă de

insecuritate cu o mare rezonanță socială. În ceea ce privește elementele

constitutive ale acestei infracțiuni, instanța de apel a reținut că fapta s-a

petrecut într-un local în care se afla un număr mare de persoane, care s-au

alarmat, au părăsit incinta. În acest sens sunt declarațiile martorilor S.S.E.,

P.G., F.I.D., care a susținut că "toți cei care erau în local s-au speriat

și au fugit în momentul în care au văzut cuțitul", respectiv D.M., care a

arătat că: "nu-mi amintesc cine a rămas în local, dar am observat că lumea

a fugit afară".

În ce privește

sancțiunile aplicate, instanța de apel a apreciat că prin sentința penală

atacată s-a făcut o corectă individualizare judiciară a pedepselor raportat la

criteriile generale de individualizare reglementate de prevederile art. 72 C.

pen., respectiv gradul de pericol social al faptei comise, persoana

inculpatului, împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală.

Atingerea dublului scop preventiv și educativ al pedepsei este condiționată de

caracterul adecvat al acesteia, de asigurarea unei reale evaluări între

gravitatea faptei, periculozitatea socială a autorului pe de o parte și durata

sancțiunii și natura sa pe de altă parte. Pedepsele de 8 ani și 6 luni

închisoare, aplicată inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă

la omor calificat prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, 175 lit. i) C.

pen. cu art. 37 lit. b) C. pen., de 2 ani închisoare pentru infracțiunea prev.

de art. 321 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., de 1 an

închisoare pentru infracțiunea prev. de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr.

61/1991, respectiv pedeapsa rezultantă de 8 ani și 6 luni închisoare, s-au

apreciat ca fiind în măsură să asigure atingerea scopului prevăzut de art. 52

C. pen., respectiv reeducarea inculpatului și prevenirea comiterii de noi fapte

penale. S-a arătat că în aplicarea dispozițiilor art. 72 C.pen nu se poate

omite faptul că inculpatul are antecedente penale între care și pentru

infracțiuni cu violență, ceea ce denotă o perseverență în acest gen de comportament

și o periculozitate ridicată, precum și lipsa de sinceritate a acestuia, ceea

ce denotă lipsa de regret față de fapta comisă și neconștientizarea urmărilor

grave care s-ar fi putut produce. S-a arătat că este adevărat că inculpatul nu

este obligat să recunoască săvârșirea infracțiunilor, legea conferindu-i

potrivit art. 70 alin. (2) C. proc. pen. "dreptul la tăcere",

respectiv dreptul de a nu face nicio declarație; dar în măsura în care

inculpatul este de acord să dea declarații, potrivit art. 70 alin. (2) C. proc.

pen., ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa. Comportarea sinceră în

cursul procesului penal reprezintă potrivit art. 74 lit. c) C. pen. o

circumstanță atenuantă, iar comportarea nesinceră în cursul procesului penal,

fără a fi reglementată ca o circumstanță agravantă, poate fi de natură a

influența pedeapsa aplicată prin prisma criteriului precizat de art. 72 C.

pen., "persoana inculpatului". Astfel fiind, instanța de apel a

apreciat că pedeapsa aplicată inculpatului, cu executare în regim de deținere

este în măsură să asigure atingerea scopului prevăzut de art. 52 C. pen. și

reflectă gradul de pericol social al acestuia și faptelor comise.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs inculpatul, care a invocat cazurile de casare prev.

de art. 385

9

pct. 17

2

, pct. 17 și pct. 14 C. proc. pen.,

solicitând aplicarea dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen.,

schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de vătămare corporală gravă cu

reținerea scuzei provocării și aplicarea unei pedepse orientate spre minimul

prevăzut de lege. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare

invocate și prev. de art. 385

9

pct. 17

2

, 17 și 14 C.

proc. pen., precum și din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 385

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este neîntemeiat,

pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În ceea ce privește

solicitarea aplicării art. 320

1

C. proc. pen., pe care inculpatul a

circumscris-o motivului de recurs prev. de art. 385 alin. (1) pct. 17 C. proc.

pen., Înalta Curte constată că acest caz de casare, sub aspectul invocat, nu

este incident, instanța de apel făcând o corectă aplicare a legii.

Înalta Curte reține

că potrivit art. XI din O.U.G. nr. 121/2011, în cauzele aflate în curs de judecată,

în care cercetarea judecătorească începuse anterior intrării în vigoare a Legii

nr. 202/2010, dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen. se aplică în mod

corespunzător la primul termen de judecată cu procedura completă, imediat

următor intrării în vigoare a O.U.G. nr. 121/2011. De asemenea, prin Decizia

nr. 1470 din 8 noiembrie 2011, Curtea Constituțională a hotărât că dispozițiile

art. 320

1

C. proc. pen. sunt neconstituționale în măsura în care

înlătură aplicarea legii penale mai favorabile, deci în cazul în care nu s-ar

permite aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situațiilor juridice

născute sub imperiul legii vechi și care continuă să fie judecate sub legea

nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În prezenta cauză,

cercetarea judecătorească în fața instanței de fond a început la data de 26

ianuarie 2012, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, când

inculpatul a precizat că nu dorește să uzeze de dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen.

Ca atare, se constată

că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. XI din O.U.G. nr. 121/2011,

cererea de aplicare a dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen. fiind

neîntemeiată, ca și critica adusă deciziei instanței de apel, care nu a greșit

în aplicarea legii, prin nereținerea dispozițiilor art. 320

1

C.

proc. pen.

În ceea ce privește

cazul de casare prev. de art. 385

9

alin. (1) pct. 17 C. proc. pen.,

recurentul critică încadrarea juridică reținută de către ambele instanțe,

reluând apărările formulate pe parcursul întregului proces penal, în sensul că

fapta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală

gravă prevăzută de dispozițiile art. 182 alin. (2) C. pen., iar nu de tentativă

la omor calificat prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, 175 lit. i) C.

pen., în raport de împrejurarea că nu a acționat cu intenția de a suprima viața

victimei.

Înalta Curte constată

că, în baza probatoriului administrat, atât tribunalul, cât și curtea de apel

au reținut ca situație de fapt că, în data de 24 decembrie 2011, în localitatea

V., în incinta barului SC "L.C." SRL, a avut loc un scandal, în

timpul căruia inculpatul B.I.F. a înjunghiat cu un cuțit pe partea vătămată

H.C.A., aceasta din urmă fiind transportată la spital, iar conform raportului

medico-legal preliminar, emis în aceeași dată, partea vătămată a suferit

leziuni care i-au pus viața în primejdie și care au necesitat o intervenție

chirurgicală de urgență.

Înalta Curte constată

că încadrarea juridică este în concordanță cu situația de fapt reținută, în drept

fapta inculpatului întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de

tentativă de omor calificat prev. de art. 20 rap. la art. 174 alin. (1) - art.

175 alin. (1) lit. i) C. pen. Așa cum în mod constant s-a statuat în practica

Înaltei Curți, esențială pentru încadrarea juridică în una din cele două

infracțiuni în discuție este stabilirea formei și modalității vinovăției cu

care s-a săvârșit fapta. Astfel, dacă în cazul infracțiunii de vătămare

corporală gravă făptuitorul acționează cu intenția generală de vătămare, în

cazul tentativei la omor acesta acționează cu intenția de ucidere, intenție ce

poate fi directă sau indirectă, după cum autorul, prevăzând moartea victimei, a

urmărit sau numai a acceptat producerea acestui rezultat. Aceasta rezultă chiar

din modul de săvârșire a faptei, din materialitatea acțiunii care evidențiază

poziția psihică a făptuitorului. Practica judiciară a stabilit că folosirea

unor instrumente apte să conducă la deces, aplicarea de lovituri cu

intensitate, în zone vitale ale corpului demonstrează neîndoielnic intenția de

a ucide.

În prezenta cauză, se

constată că modalitatea de săvârșire a faptei, constând în lovirea victimei cu

un cuțit într-o zonă anatomică vitală (zona toraco-abdominală), lovitură

puternică, de mare intensitate, care a avut consecințe grave (leziune de venă

cavă inferioară, plagă înjunghiată abdominală penetrantă și perforantă, leziune

de ileon, leziune mezocolon ascendent) exclude apărarea inculpatului, în sensul

că nu ar fi acționat cu intenția de omor, ci cu intenția generală de vătămare.

Chiar dacă inculpatul nu a urmărit moartea victimei, folosirea unui instrument

apt să ucidă și aplicarea loviturii cu intensitate deosebită și într-o zonă

vitală impun concluzia că acesta a prevăzut rezultatul faptei sale și acceptat

posibilitatea producerii lui, împrejurări ce caracterizează intenția indirectă,

ca formă a vinovăției.

Toate aceste aspecte

au fost analizate și de instanțele inferioare, stabilindu-se în mod corect

încadrarea juridică a faptei în tentativă la infracțiunea de omor calificat,

criticile formulate sub acest aspect fiind neîntemeiate.

În ceea ce privește

critica inculpatului, încadrată în cazul de casare prev. de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., se constată că instanțele de fond au făcut o

corectă individualizare a pedepsei, prin raportarea circumstanțelor cauzei la

criteriile prevăzute de dispozițiile art. 72 C. pen., pedeapsa rezultantă de 8

ani și 6 luni închisoare fiind aptă să conducă la realizarea imperativelor

avute în vedere de dispozițiile art. 52 C. pen., respectiv să asigure

reeducarea inculpatului.

În acest sens, sunt

avute în vedere gradul de pericol social al faptelor săvârșite, împrejurarea că

activitatea infracțională a inculpatului reprezintă conținutul constitutiv al

mai multor infracțiuni aflate în concurs real, că prin una dintre acestea s-a

adus atingere vieții unei alte persoane, că rezultatul socialmente periculos al

faptei nu s-a produs decât datorită intervenției chirurgicale prompte, că

inculpatul este cunoscut cu antecedente penale, fiind recidivist, anterior

fiind condamnat pentru infracțiunea de amenințare, vătămare corporală gravă,

nerespectarea regimului armelor și munițiilor, ceea ce dovedește perseverență

infracțională.

Probatoriul

administrat în cauză nu relevă elemente de natură a caracteriza favorabil

persoana inculpatului sau de a reduce gravitatea faptelor și care ar putea fi

valorificate ca și circumstanțe atenuante conform dispozițiilor art. 74 C. pen.

Ca atare, niciuna din

circumstanțele atenuante judiciare prevăzute de dispozițiile art. 74 alin. (1)

C. pen. nu este incidentă în cauză, neexistând nici alte date care să poată fi

valorificate în condițiile alin. (2) al aceluiași articol și care, în acest

fel, să permită coborârea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege.

Referitor la critica

privind omisiunea aplicării dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen. privind

circumstanța legală a provocării, de asemenea, instanța de recurs o consideră

neîntemeiată. Mijloacele de probă administrate în cauză demonstrează, astfel

cum au reținut și instanțele de fond, că inculpatul nu a fost provocat de

partea vătămată prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei

sau prin altă acțiune ilicită gravă, nefiind date sau probe că a săvârșit

tentativa la infracțiunea de omor calificat sub stăpânirea unei puternice

tulburări sau emoții.

Analizând hotărârea

și din perspectiva cazurilor de casare care se iau în considerare întotdeauna

din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C.

proc. pen., Înalta Curte constată că nu există motive pentru casarea hotărârii

criticate.

Pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta

Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul B.I.F. împotriva

Deciziei penale nr. 91/R din data de 10 mai 2012 a Curții de Apel Timișoara,

secția penală.

Va deduce din

pedeapsa aplicată inculpatului timpul reținerii și arestării preventive, de la

24 decembrie 2011 la 8 august 2012.