ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1347/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1347/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului

penal de față;

Analizând actele și

lucrările din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 103 din 23 mai 2011

Tribunalul Sibiu în baza art. 254 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 7 alin.

(1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 74 lit. a) C. pen. și art. 76 lit.

c) C. pen. a condamnat inculpatul T.I. la pedeapsa de 1 an închisoare și la

pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor civile prevăzute de art. 64 lit.

a) teza a II a, lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei

principale.

În baza art. 71 C.

pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor

civile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II a, lit. b) C. pen. pe durata

executării pedepsei principale.

În baza art. 81 C.

pen. s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei de 1 an

închisoare pe un termen de încercare de 3 ani, stabilit în condițiile art. 82 alin.

(1) C. pen.

În baza art. 359 C.

proc. pen. s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor a căror

nerespectare are ca urmare revocarea suspendării condiționate.

În baza art. 71 alin.

(5) C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata

suspendării executării pedepsei principale.

În baza art. 88 C.

pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii din 03

august 2010.

În baza art. 191 C.

proc. pen. a fost obligat inculpatul să plătească statului 1.200 lei cheltuieli

judiciare (din care 500 lei în faza urmăririi penale).

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut că în noaptea de 30/31 iulie 2010

inculpatul T.I. (în calitate de agent șef adjunct la Poliția Municipiului Sibiu

– Compartimentul Siguranță Publică și Patrulare) împreună cu martorul I.G.

(agent de Poliție și el) efectuau serviciul de patrulare când au observat pe

strada Frații Grachi din Sibiu, pe zona carosabilă un autoturism parcat cu

numere de înmatriculare provizorii. Agenții de poliție au sesizat că în acest

autoturism se află trei persoane care ascultau muzică la un volum ridicat.

Inculpatul T.I.,

aflat la volanul autoturismului de poliție a oprit lângă autoturism și în

continuare polițiștii au procedat la identificarea posesorului autoturismului

și la controlul actelor acestui vehicul.

În timpul în care

martorul I.G. s-a reîntors în interiorul mașinii de poliție pentru a face

verificări, inculpatul T.I. i-a solicitat deținătorului autoturismului

verificat – martorul L.R.L., să coboare din autoturism pentru a avea o

discuție.

În zona din spatele

autoturismului inculpatul i-a comunicat martorului denunțător L.R.L. că

numerele de înmatriculare ale autoturismului sunt expirate, motiv pentru care

îi va întocmi dosar penal. Martorul a răspuns că mașina era parcată, astfel că

nu i se poate întocmi dosar penal pentru conducere pe drumurile publice a unui

vehicul cu numere false. În aceste condiții inculpatul i-a propus martorului

„să cadă la înțelegere”, solicitându-i acestuia numărul de telefon mobil pentru

a-l contacta ulterior.

După 2-3 zile,

martorul aflat la volanul autoturismului și circulând pe străzile din mun.

Sibiu a observat autoturismul poliției motiv pentru care a oprit pe strada Suru

din Sibiu. Din autoturismul poliției a coborât inculpatul T.I., care cu acea

ocazie i-a solicitat martorului „să-i dea niște bani”. Martorul i-a comunicat

că în acel moment nu are bani, dar i-a spus că îi va da suma de 100 de lei,

sumă cu care inculpatul a fost în final de acord.

A doua zi în 03

august 2010, martorul s-a deplasat la organele de urmărire penală, unde a

denunțat fapta agentului de poliție T.I.

Tot la acea dată

Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu a dispus prin ordonanță interceptarea

provizorie pentru 48 de ore a convorbirilor telefonice ale inculpatului precum

și a convorbirilor din mediul ambiental, măsură confirmată prin încheierea nr. 42

din 05 august 2010 a Tribunalului Sibiu.

Întâlnirea dintre

inculpat și martorul denunțător a avut loc în data de 03 august 2010 în jurul

orelor 21:00, când organul de urmărire penală a organizat și prinderea în

flagrant a inculpatului.

Cu ocazia întâlnirii,

inculpatul a primit de la martorul denunțător L.R.L. suma de 100 de lei formată

din două bancnote de câte 50 de lei, bancnote, despre care, anterior, prin

proces-verbal organul de urmărire penală a consemnat seriile și numerele

acestora.

După ce a introdus în

buzunar cele două bancnote, inculpatul a fost reținut de către organul de

anchetă, a fost urcat în autoturismul de poliție, loc din care a aruncat pe

carosabil cele două bancnote de câte 50 de lei.

În procesul-verbal de

prindere în flagrant (filele 18-19 dos. urm. pen.) se menționează că inculpatul

nu a recunoscut că el ar fi aruncat cele două bancnote reprezentând 100 de lei.

Situația de fapt

astfel cum a fost reținută de instanța de fond a fost dovedită cu denunțul

făcut de martorul L.R.L., procesul-verbal de redare a discuției purtate în

mediul ambiental – în timpul organizării flagrantului – între inculpat și

denunțător, planșa foto, procesul-verbal de constatare a infracțiunii

flagrante, procesul-verbal de redare a convorbirilor telefonice, declarațiile

martorilor, toate coroborate cu declarațiile inculpatului.

Fiind audiat în

cursul cercetării judecătorești, inculpatul T.I. a recunoscut că a primit de la

denunțător suma de 100 lei însă a justificat acest gest ca urmare a faptului că

anterior la data de 30 iulie 2010 cu ocazia primei întâlniri dintre inculpat și

denunțător, inculpatul i-a înmânat suma de 200 de lei în schimbul furnizării de

informații de interes polițienesc. Întrucât denunțătorul nu i-a furnizat aceste

informații, susține inculpatul că i-a solicitat acestuia restituirea sumei

remisă anterior.

Reținând că din

probele administrate în cauză rezultă că inculpatul se face vinovat de

comiterea infracțiunii de luare de mită, Tribunalul Sibiu a dispus condamnarea

inculpatului la pedeapsa cu închisoare la individualizarea căreia a avut în

vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen.

Instanța fondului a

apreciat că scopul educativ și coercitiv al pedepsei poate fi atins fără

privare de libertate și chiar fără executarea acestora, fapt pentru care a

dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei conform art. 81 C. pen.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel, în termenul legal prevăzut de art. 363 C. proc.

pen., Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu și inculpatul T.I.

Parchetul de pe lângă

Tribunalul Sibiu a criticat sentința instanței de fond sub aspectul greșitei

aplicări a pedepsei complementare cât și pentru netemeinicie apreciind că

pedeapsa aplicată inculpatului este prea blândă solicitând aplicarea unei

pedepse într-un cuantum mai mare.

Inculpatul T.I. a

criticat sentința instanței de fond sub aspectul greșitei condamnări solicitând

a se reține că probele administrate în cauză nu fac dovada nevinovăției sale.

În subsidiar,

inculpatul a solicitat a se aprecia că fapta nu prezintă gradul de pericol

social al unei infracțiuni.

Prin decizia penală nr.

135/A din 13 octombrie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat

de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu și inculpatul T.I. împotriva

sentinței penale nr. 103/2011 pronunțate de Tribunalul Sibiu în dosar penal nr.

3670/85/2010.

A desființat sentința

penală atacată, sub aspectul laturii penale, privind greșita aplicare a

pedepsei complementare și, procedând la o nouă judecată în aceste limite. A

înlăturat dispozițiile privind aplicarea pedepsei complementare a interzicerii

drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen. pe o durată de 2 ani.

A menținut celelalte

dispoziții ale sentinței penale atacate.

Cheltuielile

judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia.

Onorariul pentru

apărătorul desemnat din oficiu în sumă de 50 lei, a fost avansat din fondurile

Ministerului Justiției.

Reține instanța de

apel că doar apelul parchetului este întemeiat și numai sub aspectul greșitei

aplicări a pedepsei complementare pe care a înlăturat-o.

Cu privire la

criticile formulate de inculpat a reținut instanța de apel că situația de fapt

a fost bine stabilită de instanța de fond, probele administrate în cauză

dovedind vinovăția inculpatului referitor la regimul sancționator aplicat de

instanța de fond a reținut Curtea de Apel Alba Iulia că pedeapsa aplicată

inculpatului este în măsură să asigure suficiente garanții asupra atingerii

scopului preventiv și educativ al pedepsei, însă cu privire la solicitarea

inculpatului de a i se aplica o amendă administrativă reține că în cauză nu

sunt incidente dispozițiile art. 181 C. pen., calitatea în care a comis fapta

ca și circumstanțele reale ale comiterii faptei impunând concluzia că fapta

prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs, în termenul legal de 10 zile prevăzut de art. 3853

C. proc. pen., inculpatul T.I., din motivele scrise depuse la dosar și

susținute oral de către apărătorul desemnat din oficiu pentru a apăra

interesele inculpatului, rezultând că acesta se consideră nevinovat, fapt

pentru care solicită achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10

lit. a) C. proc. pen.

Susține în continuare

inculpatul că i-a dat denunțătorului suma de 200 lei cu scopul de a-i furniza

informații privitoare la traficanții de droguri și întrucât nu a obținut datele

necesare în acest sens, denunțătorul i-a restituit suma de 100 lei, moment în

care a fost surprins de organele judiciare care au organizat flagrantul.

În susținerea

recursului inculpatul invocă cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C.

proc. pen.

Critica adusă nu este

fondată.

Analizând legalitatea

și temeinicia deciziei recurate prin prisma cazului de casare invocat conform art.

3856 alin. (2) C. proc. pen. potrivit căruia instanța de recurs examinează cauza

numai prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen., cât

și din perspectiva dispozițiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., apreciază

Înalta Curte de Casație și Justiție în majoritate că recursul declarat de

inculpat nu este fondat urmând a-l respinge ca atare pentru considerentele ce

urmează a fi expuse în continuare.

Reține Înalta Curte

de Casație și Justiție că situația de fapt a fost temeinic stabilită de

instanța fondului în baza unei analize atente și obiective a întregului ansamblu

probator administrat atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de

cercetare judecătorească, fapta reținută în sarcina inculpatului a fost just

încadrată juridic, în mod corect apreciind că în cauză sunt întrunite

condițiile pentru tragerea la răspundere penală a inculpatului sub aspectul

săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 254 alin. (1) cu referire la art. 7 alin.

(1) din Legea nr. 78/2000.

În mod corect a

reținut instanța de fond că probele administrate în cauză fac dovada, mai

presus de orice dubiu, a vinovăției inculpatului sub aspectul săvârșirii

infracțiunii de luare de mită constând în aceea că inculpatul T.I. având

calitatea de agent de poliție la I.P.J. Sibiu, a primit suma de 100 lei de la

denunțătorul L.R.L. în scopul de a nu-i întocmi acestuia acte de constatare

privind săvârșirea infracțiunii de punere în circulație sau conducerea pe

drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare.

Apărarea inculpatului

în sensul că probele administrate în cauză nu fac dovada vinovăției sale nu

este întemeiată și nu poate determina adoptarea unei soluții contrare celei

pronunțate de instanța fondului.

Denunțul formulat de

martorul L.R.L. se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză

respectiv redarea înregistrărilor în mediul ambiental, depozițiile martorilor

D.S.D., C.O.D., Ș.A. care au declarat în mod constant cum denunțătorul le-a

relatat discuțiile avute cu inculpatul în care acesta i-a pretins suma de 100

lei pentru a nu întocmi actele de constatare ale infracțiunii de conducere a

unui autovehicul pe drumurile publice cu numere false de înmatriculare.

Pe parcursul

urmăririi penale inculpatul nu a dat declarații în legătură cu fapta reținută

în sarcina sa afirmând doar că este nevinovat.

Inculpatul T.I. a

fost audiat în fața primei instanțe, ocazie cu care acesta a negat în

continuare comiterea faptei și a învederat că el i-a dat denunțătorului suma de

200 lei cu ocazia primei întâlniri din data de 30 iulie 2010 pentru ca acesta

să-i ofere informații în legătură cu traficanții de droguri.

Mai arată inculpatul

că a refuzat să dea declarații la parchet datorită stării de emoție și a

surescitării în care se afla precum și la indicația apărătorului ales.

Reține Înalta Curte,

așa cum de altfel în mod corect au reținut și instanțele inferioare că situația

prezentată de inculpat cu ocazia audierii sale în fața instanței de fond nu se

coroborează cu nici o altă probă administrată în cauză, fiind o simplă

încercare a acestuia de a se apăra fără a aduce dovezi în sprijinul celor

afirmate.

Înalta Curte relevă,

conform probelor administrate în cauză că inculpatul nu se cunoștea cu

denunțătorul, or, în aceste condiții, a susține că i-a oferit unui necunoscut,

în miez de noapte suma de 200 lei în schimbul oferirii unor informații referitoare

la traficul de stupefiante, bani ce proveneau din propriile venituri, nu

reprezintă altceva decât o încercare neserioasă de a înlătura probele certe de

vinovăție existente la dosar.

De asemenea,

susținerea inculpatului în sensul că nu a adus la cunoștința organelor de

urmărire penală această situație datorită stării de surescitare în care se afla

datorită flagrantului, nu este reală cât timp inculpatul a adoptat aceeași

atitudine pe tot parcursul fazei de urmărire penală și chiar cu ocazia prezentării

materialului de urmărire penală, moment în care nu se mai punea problema

existenței unei stări de surescitare.

Or, în cazul în care

situația prezentată de inculpat în fața primei instanțe ar fi fost verosimilă,

mai mult ca sigur că acesta ar fi uzat de toate probele care ar fi făcut dovada

nevinovăției sale.

Este real că

inculpatul a încercat să ofere susținerilor sale o aparență de credibilitate

propunând audierea martorului C.M.A. care a afirmat că în cadrul organelor de

poliție se uzitează asemenea metode de obținere a informațiilor, însă apreciază

Înalta Curte că această probă nu este suficientă pentru a înlătura răspunderea

penală a inculpatului, fiind în același timp puțin credibil ca un lucrător de

poliție să ofere bani din veniturile proprii pentru a obține relații în

legătură cu diverse fapte penale, situația prezentată de inculpat și susținută

de martor fiind insuficientă pentru a determina pronunțarea unei soluții

favorabile inculpatului.

Înalta Curte de

Casație și Justiție amintește că probele administrate în cauză dovedesc, mai

presus de orice dubiu, că inculpatul se face vinovat de comiterea infracțiunii

ce i se reține în sarcină, toate apărările sale fiind făcute cu scopul de a fi

absolvit de răspundere penală.

Referitor la regimul

sancționator stabilit de instanța fondului și menținut de instanța de prim

control judiciar, reține Înalta Curte că acesta corespunde exigențelor

prevăzute de art. 72 C. pen. fiind apt să contribuie la reeducarea inculpatului

în sensul adoptării unei atitudini corecte în raport de ordinea de drept și

regulile de conviețuire socială.

Natura faptei comise,

modalitatea de comitere a faptei, calitatea în care inculpatul a comis fapta,

aceea de agent șef adjunct la Poliția Municipiului Sibiu, lipsa antecedentelor

penale ca și poziția de nesinceritate adoptată pe parcursul procesului penal,

sunt împrejurări ce au fost avute în vedere de instanța de fond care i-a

aplicat inculpatului o sancțiune penală aptă să conducă la atingerea scopului

pedepsei astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 52 C. pen.

Este adevărat că suma

ce a constituit obiectul infracțiunii de luare de mită este una modică însă

acest aspect, alături de celelalte date pozitive ce caracterizează persoana

inculpatului au fost avute în vedere de instanța de fond care a reținut în

favoarea inculpatului circumstanțe atenuante cu consecința aplicării unei

sancțiuni într-un cuantum redus dispunând ca modalitate de executare

suspendarea condiționată a executării pedepsei conform art. 81 C. pen.

Nu în ultimul rând

reține Înalta Curte că inculpatul a fost sancționat de 8 ori pentru săvârșirea

unor abateri disciplinare în perioada în care a acționat ca lucrător de

poliție, astfel încât apreciază că nu pot fi identificate împrejurări care să

facă posibilă aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ.

Față de

considerentele arătate, Înalta Curte urmează ca, în majoritate, în baza

dispozițiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. să respingă ca nefondat

recursul declarat de inculpat.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul T.I. împotriva deciziei penale nr. 135/

A din 13 octombrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, Secția Penală.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință

publică, azi 27 aprilie 2012.

OPINIE SEPARATĂ

Apreciez că în cauză

se impune achitarea inculpatului T.I. pentru săvârșirea infracțiunii de luare

de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) cu referire la art. 7 alin. (1) din

Legea nr. 78/2000 în conformitate cu dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a)

raportat la art. 10 lit. b1) în referire la art. 181 C. pen. întrucât fapta nu

prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni pentru următoarele

considerente:

Caracterul penal al

faptei este înlăturat dacă fapta concretă nu prezintă gradul de pericol necesar

al unei infracțiuni.

Pericolul social al

infracțiunii, stabilit în abstract de legiuitor în momentul incriminării faptei

trebuie să existe, să se verifice prin fiecare faptă săvârșită, pentru a

caracteriza fapta respectivă ca infracțiune.

Este posibil ca în

concret fapta săvârșită, deși formal să îndeplinească toate trăsăturile pentru

a fi caracterizată ca infracțiune, adică este prevăzută de legea penală, este

săvârșită cu vinovăția cerută de lege, dar pericolul social să nu evidențieze o

periclitare a valorilor sociale ocrotite, să fie minim, să nu fie suficient

pentru a caracteriza fapta ca infracțiune.

Cu alte cuvinte este

posibil, ca în concret fapta săvârșită să fie lipsită de importanță prin

pericolul social minim pe care-l prezintă, iar pentru combaterea ei, nu este

necesară aplicarea unei pedepse. În astfel de situații, când pericolul social

concret al faptei săvârșite este minim, când nu este suficient pentru a

caracteriza fapta ca infracțiune - este înlăturat caracterul infracțional al

faptei și pe cale de consecință este înlăturată și răspunderea penală. Cum

însă, la incriminarea unei fapte legiuitorul ia în considerare printre altele

și pericolul social ce-l reprezintă fapta, tot legiuitorul trebuie să prevadă

în ce condiții fapta concretă nu are gradul de pericol social necesar al unei

infracțiuni.

În art. 18 C. pen. se

prevede că „nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală dacă prin

atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege și prin conținutul

ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, nu prezintă gradul de

pericol social al unei infracțiuni".

Prin aceste

dispoziții, așa cum am arătat mai sus se stabilește pentru organul de aplicare

a legii sarcina de a stabili pe baza unor criterii legale prevăzute în art. 181

alin. (2) C. pen. dacă fapta săvârșită prezintă sau nu gradul de pericol social

necesar pentru caracterizarea acesteia ca infracțiune.

Când pericolul social

concret nu este suficient pentru caracterizarea faptei ca infracțiune,

caracterul penal al faptei este înlăturat, iar făptuitorului i se aplică o

sancțiune cu caracter administrativ prevăzută de art. 91 C. pen.

Fapta prevăzută de

legea penală care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni, potrivit art.

181 C. pen. este o faptă lipsită în mod vădit de importanță, concluzie ce

rezultă din atingerea minimă adusă valorilor ocrotite de legea penală și din

conținutul ei concret.

Așadar, fapta

prevăzută de legea penală lipsită de pericol social are ca trăsături

caracteristice o atingere minimă adusă valorii sociale ocrotite penalicește și

prin aceasta reliefează o lipsă vădită de importanță.

Instituția prevăzută

în art. 181 C. pen. are un caracter general în sensul că este aplicabilă în

principiu în cazul tuturor faptelor prevăzute de legea penală indiferent de

natura lor și de pedeapsa prevăzută pentru ele astfel încât simpla referire la

faptul că inculpatul T.I. este cercetat pentru o faptă de corupție nu trebuia

să atragă de plano condamnarea acestuia așa cum s-a întâmplat în speța de față.

Înlăturarea

caracterului penal al faptei prevăzute de legea penală ca urmare a constatării

lipsei de pericol social concret are loc cu îndeplinirea condițiilor prevăzute

de lege.

Prevederea

condițiilor în care o faptă prevăzută de legea penală nu are caracter penal

asigură cadrul legal în care organele de aplicare a legii penale evaluează

pericolul social concret cu evitarea arbitrariului, subiectivismului,

abuzurilor.

La stabilirea în

concret a gradului de pericol social - potrivit dispozițiilor art. 181 alin. (2)

C. pen. - se ține seama de: modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de

scopul urmărit de făptuitor, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de

urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, de persoana și conduita

făptuitorului.

Criteriile prevăzute

în lege se folosesc împreună pentru a stabili gradul de pericol social al

faptei comise și necesitatea ori inutilitatea pedepsei în cazul concret.

Modul și mijloacele

de săvârșire pot reliefa un pericol social concret suficient pentru a

caracteriza fapta ca infracțiune, când au fost folosite mijloacele de săvârșire

periculoase (explozii, otrăvirea apei ori a alimentelor care urmează să fie

servite mai multor persoane) ori prin numărul mare de acte comise.

După scopul urmărit

de făptuitor pericolul social poate fi scăzut când fapta a fost comisă pentru

satisfacerea unei trebuințe (cumpărarea unui medi¬cament pentru cineva bolnav

din familie cu banii sustrași din gestiune). Când infracțiunea a fost comisă

pentru înlesnirea ori acoperirea altei infracțiuni, pericolul social de data

aceasta este ridicat și suficient pentru a caracteriza fapta ca infracțiune.

Împrejurările în care

fapta a fost comisă sunt relevante pentru cunoașterea pericolului social al

acesteia și al periculozității făptuitorului. Dacă fapta a fost comisă în

împrejurări agravante (noaptea ori profitând de situația creată de o

calamitate, pericolul social este ridicat, iar fapta poate fi infracțiune.

Dimpotrivă fapta comisă în împrejurări nefavorabile pentru făptuitor (o

suferință, starea de ebrietate în care a ajuns întâmplător etc.) pot reliefa un

pericol social scăzut.

După urmarea produsă

sau care s-ar fi putut produce. Când prin faptă s-a produs un prejudiciu foarte

mic, cum este cazul și în speța de față, fapta după acest criteriu nu are

pericolul social suficient al unei infracțiuni. Dacă prin faptă s-ar fi putut

produce prejudicii mari, fapta are pericolul social al unei infracțiuni.

Persoana și conduita

făptuitorului este examinată de asemenea pentru a stabili gradul de pericol

social al faptei comise de acesta. Se ține seama fără îndoială de atitudinea

făptuitorului înainte de săvârșirea faptei, după săvârșirea acesteia, de

antecedentele penale, de orice circumstanțe personale ale acestuia.

Ori pornind de la

aceste criterii, obligatorii pentru instanță în aprecierea gradului de pericol

social concret al faptei, apreciez ca aceste dispoziții se regăsesc în situația

de fapt reținută în sarcina inculpatului si probată pe deplin așa încât

condamnarea inculpatului in sensul celor dispuse de ambele instanțe este una

netemeinică și nu se impunea din întreaga economie a actelor si lucrărilor

dosarului.

Conduita socială bună

invocată în apărare de către inculpat prin apărător de asemenea este

justificată, în favoarea inculpatului pledează un întreg lanț de circumstanțe

reale si personale care susțin soluția de achitare solicitată de inculpat.

Individualizarea pedepsei

trebuie să aibă ca scop determinarea aplicării unei pedepse juste, corecte,

atât sub aspectul restabilirii ordinii de drept încălcate, cât și prin punctul

de vedere al nevoii de reeducare a făptuitorului. În această manieră se

realizează și scopul pedepsei, cel de prevenție generală și specială.

Cu atât mai mult în

cazul infracțiunilor de corupție trebuie avute în vedere în egală măsură

persoana infractorului și respectiv, reintegrarea și reeducarea sa socială, cât

și dimensiunea fenomenului infracțional și așteptările societății față de

mecanismul justiției penale pentru a realiza o proporționalitate reală între

cele două aspecte, pentru că nu ideea aplicării unor pedepse exemplare cu efect

intimidant este cea care dă valoare procesului în sine, ci aplicarea unor

pedepse juste, echitabile atât pentru inculpat cât și pentru societate.

Analiza criteriilor

de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. este obligatorie și trebuie

făcută cumulativ, având în vedere faptul că primele două criterii – dispozițiile

părții generale ale Codului penal și limitele de pedeapsă fixate în partea

specială a acestuia – vizează legalitatea operațiunilor de individualizare

judiciară – astfel încât trebuie insistat deopotrivă și asupra celorlalte

criterii și anume gravitatea faptei săvârșite, persoana făptuitorului și

împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Gradul de pericol

social al faptei săvârșite nu trebuie analizat în detrimentul celorlalte

criterii de individualizare, iar simpla constatare a gradului de pericol social

generic crescut al infracțiunilor de corupție nu trebuie să reprezinte o

motivare a mecanismului de individualizare judiciară a pedepsei ce urmează să

fie aplicată, ci impune obligația analizării gradului de pericol social concret

alături de analiza celorlalte criterii de individualizare.

Pentru a se putea

aprecia în mod concret gravitatea faptei și pentru a se realiza o justă

individualizare a pedepsei este necesar a se raporta fapta dedusă judecății la

sistemul general de valori acceptat de societate și care ar trebui să se

reflecte în hotărârea pronunțată. De asemenea este important a se analiza

conținutul concret al faptei, acțiunea sau inacțiunea concretă, mijloacele

folosite, urmarea imediată și în egală măsură caracterul și importanța

obiectului infracțiunii, caracterul și importanța urmărilor acesteia,

prejudicial efectiv produs care trebuie să se reflecte în conținutul hotărârii

judecătorești evaluarea gravității faptei nu se poate realiza în absența unei

analize serioase a vinovăției infractorului, a atitudinii psihice a acestuia

față de fapta comisă și urmările produse.

În speță, inculpatul

T.I. în calitate de agent șef adjunct la Poliția Municipiului Sibiu –

Compartimentul Siguranță Publică și Patrulare - a pretins și primit de la

denunțătorul L.R.L. suma de 100 de lei în vederea neîndeplinirii unor acte ce

intrau în sfera atribuțiilor sale de serviciu (constatarea infracțiunilor de

conducere pe drumuri publice a unui autoturism cu numere false de

înmatriculare).

Apreciez în raport de

cele arătate că în cauză trebuia să se țină seama că gravitatea concretă a

faptei este influențată și de mobilul și scopul acesteia, precum și de

finalitatea actului de corupție, respectiv fără a nega sau minimaliza gradul de

pericol social concret al faptei prin prisma calității deținută de inculpat și

a modalității și mijloacelor concrete de săvârșire, nu trebuia ignorat nici

cuantumul insignifiant al sumei pretinse și acceptate cu titlu de mită (100

lei), precum și circumstanțele reale și personale ale acestuia, aspecte care au

fost înlăturate în totalitate, ba chiar au fost folosite ca și aspecte ce

conferă faptei un caracter grav, înlăturându-se într-un mod inechitabil

celelalte circumstanțe.

Persoana

infractorului este un alt criteriu de individualizare judiciară a pedepselor

care trebuie să corespundă și să fie adecvate și proporționale față de fiecare

inculpat, raportat la periculozitatea socială a acestuia și trăsăturile sale

specifice care îi definesc personalitatea și care alcătuiesc practic cumulul de

circumstanțe care nu pot fi ignorate, circumstanțe care trebuie acordate în

considerarea persoanei sale și din altă perspectivă, respectiv calitatea sa de

agent de poliție, conduită profesională bună anterior comiterii faptei și un

comportament riguros și ireproșabil, compatibil cu atribuțiile și rolul său în

ocrotirea ordinii de drept și care nu trebuie minimizate în alegerea sancțiunii

ce apreciez că trebuia aplicată astfel încât soluția de achitarea a acestuia

întrucât fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni este

una justă de natură să fundamenteze proporționalitatea între scopul reeducării

inculpatului prin caracterul retributiv al pedepsei aplicate și așteptările

societății față de actul de justiție realizat sub aspectul restabilirii ordinii

de drept încălcate.