ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7031/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7031/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, la data de 18 iunie 2009, reclamanții T.A. și

T.T. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Economiei

și Finanțelor, SC R.V. SA și Municipiul București prin Primarul General și au

solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună

obligarea pârâților la plata sumei de 800.000 euro, reprezentând prețul de

piață, evaluat provizoriu, pentru apartamentul nr. 2 situat în București, str.

P.Ț., Sector 1.

În drept, acțiunea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 18 din Legea nr. 1/2009, art. 50 din Legea

nr. 10/2001, republicată, precum și pe dispozițiile H.G. nr. 250/2007, pentru

aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Prin Sentința civilă

nr. 1069 din 10 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC R.V. SA și a

pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și a respins

acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții SC R.V. SA și

Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, ca fiind îndreptată

împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis în parte

acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Municipiul

București prin Primar General și a obligat pârâtul să plătească reclamanților

suma de 237.978 RON, actualizată cu indicele de inflație, cu titlul de

restituire prestații (preț).

Examinând cu

prioritate excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâții SC

R.V. SA și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, tribunalul a

constatat că, în raport cu obiectul acțiunii - restituire prestații ca urmare a

constatării nulității Contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1994 - calitate

procesuală activă și pasivă au doar părțile contractante, respectiv vânzătorul

Municipiul București și cumpărătorii T.A. și T.T.

În speță, Statul

Român nu a fost parte în contract, iar SC R.V. SA nu a încheiat convenția în

nume propriu, ci ca mandatar al pârâtului Municipiul București prin Primarul

General, în temeiul contractului de prestări servicii încheiat cu acesta din

urmă.

Prin urmare, chemarea

în judecată ca pârâți a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a

SC R.V. SA nu se justifică, între aceștia și reclamanți neexistând vreun raport

juridic care să constituie temeiul unei acțiuni civile directe.

Pe fond, tribunalul a

constatat că, la data de 14 aprilie 1994, reclamanții au cumpărat de la pârât,

prin intermediul administratorului imobilului, SC R.V. SA, apartamentul nr. 2

din București, str. P.Ț., sector 1, în baza Decretului nr. 61/1990, achitând

integral prețul stabilit conform acestui act normativ.

Prin Sentința civilă

nr. 6913 din 29 iunie 1995, rămasă irevocabilă, Judecătoria Sectorului 1

București a constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare

nr. X/1994.

Principiul restitutio

in integrum impune regula de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza

unui act juridic desființat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului

juridic să ajungă la situația în care acel act nu s-a încheiat.

Se impune deci

restituirea de către vânzător a prețului încasat, actualizat cu indicele de

inflație, având în vedere devalorizarea monedei naționale pe perioada în care

reclamanții au fost lipsiți de această sumă de bani.

Tribunalul nu a admis

pretențiile reclamanților de a li se plăti valoarea de piață a imobilului în

litigiu, deoarece dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, se referă expres și

exclusiv la contractele încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 și care au fost

desființate.

Or, reclamanții au

încheiat contractul de vânzare-cumpărare desființat înainte de adoptarea Legii

nr. 112/1995, în baza unui alt act normativ, Decretul-lege nr. 61/1990, astfel

că desființarea lui este guvernată de regulile dreptului comun.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții T.A. și T.T. și pârâtul Municipiul

București prin Primarul General, iar prin Decizia civilă nr. 844A din 13

decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins, ca

nefondate, apelurile formulate.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

La data de 14 aprilie

1994 s-a încheiat Contractul de vânzare-cumpărare nr. X/1994 între reclamantul

T.T. și SC R.V. SA, conform Decretului-lege nr. 61/1990 și H.G. nr. 562/1991,

pentru imobilul din București, str. P.Ț., ap. 2, sector 1.

Ulterior dobândirii

de către reclamanți a apartamentului menționat, acest imobil a fost restituit

prin Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 681 din 30

aprilie 1996 numitului C.M.A.

Prin Sentința civilă

nr. 6913 din 29 iunie 1995, definitivă și irevocabilă, Judecătoria Sectorului 1

București a admis cererea formulată de reclamantul C.M.A. în contradictoriu cu

SC R.V. SA și pârâtul T.T., constatând nulitatea absolută a Contractului de

vânzare-cumpărare nr. X/1994.

În considerentele

acestei hotărâri, instanța a reținut că apartamentul vândut de pârâta SC R.V.

SA nu făcea parte din fondurile statului și nici din fondurile unor unități

economice sau bugetare, după cum nici nu a aparținut înainte de 6 martie 1945

unor regii autonome sau societăți cu capital de stat. Drept consecință, vânzarea

imobilului a fost abuzivă și ilegală, fiind nulă absolut în lumina prevederilor

art. 1 din Decretul-lege nr. 61/1990, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 85/1992,

art. 7 și 19 din aceeași lege.

Prin Sentința civilă

nr. 10455 din 17 octombrie 2001, definitivă și irevocabilă, Judecătoria

Sectorului 1 București a admis cererea formulată de reclamanta N.A.L.,

succesoarea autorului C.M.A., și a dispus evacuarea pârâților T.T. și T.A. din

apartamentul nr. 2 situat în imobilul din București, str. P.Ț., sector 1.

Instanța de judecată

a reținut că, în urma constatării nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare, pârâții nu mai au niciun titlu în baza căruia să justifice

ocuparea imobilului.

În speță, analiza

obiectului cererii de chemare în judecată a fost făcută de prima instanță din

perspectiva dreptului comun, în considerarea faptului că Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, nu este incidentă în speță,

actul normativ cuprinzând referiri exprese și exclusive doar la contractele

încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 și care au fost desființate.

Prin adoptarea Legii

nr. 1/2009, legiuitorul a urmărit să acorde despăgubiri la valoarea de

circulație pentru imobilele ce au făcut obiectul contractelor de

vânzare-cumpărare desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, având în vedere doar prevederile Legii nr. 112/1995, nu și cele

ale Decretului-lege nr. 61/1990.

Curtea de apel a

înlăturat argumentul reclamanților T.A. și T.T., conform căruia reglementările

speciale ale Legii nr. 10/2001, republicată, și ale Legii nr. 1/2009, privind

plata prețului, sunt aplicabile și în cazul contractelor încheiate în

considerarea Decretului-lege nr. 61/1990, cu motivarea că acestui argument i se

opune principiul "specialia generalibus derogant" ("normele

speciale derogă de la normele generale"), aplicabil pentru ipoteza

reglementării legitimării procesuale pasive derogatorii numai în situația în

care legiuitorul prevede în mod expres acest fapt.

În acest context,

erau pe deplin aplicabile normele generale ale Codului civil, care

reglementează efectele nulității absolute, constând în repunerea părților

contractului de vânzare-cumpărare, desființat ca urmare a constatării nulității

absolute a acestuia, în situația anterioară (restitutio in integrum),

legitimarea procesuală pasivă revenind, în cauză, Municipiul București,

reprezentat prin Primarul General, în calitate de vânzător, parte a

contractului sinalagmatic, încheiat în temeiul Decretului-lege nr. 61/1990,

desființat cu efect retroactiv.

Regimul juridic

diferit aplicabil despăgubirilor acordate celor ale căror contracte au fost

încheiate în baza altor norme decât Legea nr. 112/1995 poate fi imputabil cel

mult legiuitorului, iar nu instanței de judecată, cât timp norma juridică de

care se prevalează apelanții-reclamanți este clară și derogă explicit de la

dreptul comun.

Soluția primei

instanțe nu este în discordanță cu prevederile art. 16 din Constituția

României, întrucât, pe de o parte, dreptul comun cuprinde reglementări de natură

a acoperi prejudiciul suferit de reclamanți, iar, pe de altă parte, judecătorul

nu poate să creeze dreptul într-o materie în care există o lacună legislativă.

Împrejurarea că norma

internă nu a inclus în câmpul său de reglementare toate actele normative ce ar

fi putut constitui temei al vânzării unor atare bunuri înseamnă

exceptarea/excluderea lor de la incidența Legii nr. 10/2001, nu însă și

închiderea accesului persoanei prejudiciate la calea de a obține despăgubiri

echitabile pentru bunul de a cărui proprietate a fost lipsit, potrivit

dreptului comun, în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Referitor la apelul

declarat de apelantul Municipiul București prin Primarul General, curtea de

apel a reținut că nulitatea absolută a contactului de vânzare-cumpărare a fost

constatată în mod irevocabil prin Sentința civilă nr. 6913 din 29 iunie 1995,

irevocabilă, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București. La acel moment,

instanța a analizat dacă au fost respectate prevederile Decretului-lege nr.

61/1990 și ale Legii nr. 85/1992 la încheierea contractului de vânzare, iar nu

buna sau reaua-credință a părților contractante (raportat la natura juridică a

imobilului ce a făcut obiectul vânzării).

În speță, sarcina

probei cunoașterii cauzei evicțiunii de către cumpărători incumbă vânzătorului,

respectiv Municipiului București prin Primarul General, însă nu s-a făcut în

condițiile art. 1169 C. civ.

Astfel,

apelantul-pârât nu a probat că apelanții-reclamanți ar fi avut cunoștință de

pericolul evicțiunii, acceptând riscul desființării contractului.

În acest context, în

mod corect prima instanță a dispus, în baza principiului restitutio in

integrum, ca pârâtul să plătească reclamanților prețul vânzării - 237.978 RON,

actualizat cu indicele de inflație.

În legătură cu

imposibilitatea reclamanților de a se prevala de existenta unui "bun"

în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, instanța de apel a apreciat că pentru a beneficia de

protecția oferită de această normă convențională, reclamanții trebuie să aibă

un "bun", fie sub forma unui "bun actual", fie sub forma

unei "speranțe legitime".

Or, la momentul

sesizării instanței de judecată, reclamanții nu aveau un "bun actual",

având în vedere că aceștia nu se mai aflau în posesia unui titlu de proprietate

confirmat de instanțele de judecată definitiv, care să le recunoască direct sau

indirect dreptul de proprietate.

Cu toate acestea, în

prezentul litigiu reclamanții au declanșat o procedură judiciară, prin care au

urmărit să beneficieze de măsuri reparatorii, pentru bunul pe care l-au

pierdut.

Așadar, în cazul de

față, reclamanții se pot prevala de o "speranță legitimă", deoarece

"creanța de restituire", în sensul jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului, pe care aceștia ar putea-o invoca nu este o creanță sub

condiție. Reclamanții sunt titularii unei creanțe "suficient stabilită

pentru a apărea ca exigibilă", întemeiată pe o bază legală în dreptul intern

și pe o jurisprudență constantă a instanțelor judecătorești, astfel încât se

pot prevala de existența unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul

Adițional nr. 1 la Convenție.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs reclamanții T.A. și T.T.

Prin motivele de

recurs, se formulează următoarele critici de nelegalitate:

Prin decizia

recurată, instanța de apel a încălcat prevederile art. 16 alin. (1) din

Constituția României, care instituie principiul egalității în fața legii.

Aprecierea valabilității

titlului statului nu a fost posibilă la momentul încheierii contractului în

baza Decretului-lege nr. 61/1990, întrucât Legea 213/1998 a apărut ulterior.

Statul nu a înstrăinat imobilele preluate abuziv numai în baza Legii 112/1995,

ci și în baza altor acte normative, fiind astfel inacceptabil ca despăgubirile

primite de cei ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate să

aibă o natură diferită.

Art. 1 din Legea nr.

10/2001 prevede că această lege reglementează regimul juridic al imobilelor

preluate de stat în perioada 1945 - 1989. Or, imobilul de care recurenții au

fost deposedați intră în această categorie și, urmare a aplicării Legii

10/2001, reclamanții sunt îndreptățiți să beneficieze de toate drepturile ce

izvorăsc din acest act normativ.

Pe fondul cauzei,

instanța de apel, în mod greșit, a reluat motivarea tribunalului, arătând că

analiza obiectului acțiunii a fost făcută din perspectiva dreptului comun,

întrucât în speță nu ar fi incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel cum

a fost modificată prin Legea 1/2009, actul normativ cuprinzând referiri exprese

și exclusive doar la contractele încheiate în baza Legii 112/1995.

Hotărârea recurată

conține dispoziții contradictorii în sensul că, inițial, instanța apreciază că,

în speță, reclamanții se află în situația evingerii cumpărătorilor, urmare a

deposedării lor de imobilul pe care l-au deținut în baza contractului de

vânzare-cumpărare nr. X/1994, iar obligația de evicțiune revine vânzătoarei

Primăria Municipiului București, în conformitate cu dispozițiile art. 1337 C.

civ.

Ulterior, instanța

revine, menționând că nu s-a probat de către apelantul-pârât Municipiul

București prin Primarul General că reclamanții ar fi avut cunoștință de

pericolul evicțiunii, acceptând riscul contractului, precizând totodată că în

speță nu poate fi reținută incidența art. 1336 și următoarele C. civ., și,

drept urmare, dispune ca pârâtul să plătească reclamanților doar prețul

vânzării, actualizat cu indicele de inflație.

În temeiul art. 1337

C. civ., vânzătorul este obligat de a răspunde de evicțiunea totală sau

parțială a lucrului vândut și, în baza principiului restabilirii situației

anterioare, a art. 1341 C. civ., instanța trebuie să oblige pârâtul la plata

prețului plătit, la care se adaugă daunele pentru evicțiune.

Motivele de recurs nu

cuprind o încadrare în drept a criticilor formulate, însă în raport de

conținutul lor, în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va

încadra aceste critici în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și va

exercita controlul judiciar de legalitate din perspectiva acestor cazuri de

modificare a hotărârii.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele

considerente:

Potrivit art. 50

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată: "Cererile sau acțiunile în

justiție privind restituirea prețului actualizat, plătit de chiriașii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.

112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, sunt scutite de plata taxei de timbru."

Alin. (2

1

)

al aceluiași articol prevede: "Cererile sau acțiunile în justiție, având

ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de

vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile sunt scutite de taxele de timbru".

În același sens, art.

50 alin. (3) are următorul cuprins: "Restituirea prețului prevăzut la

alin. (2) și alin. (2

1

) se face de către Ministerul Economiei și

Finanțelor, din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6)

din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".

Tot astfel, potrivit

art. 50

1

: "Proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare; valoarea

despăgubirilor se stabilește prin expertiză".

Prin urmare, printr-o

normă specială, de strictă interpretare, legiuitorul a reglementat dreptul de a

beneficia de restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilite conform

standardelor internaționale de evaluare, numai în favoarea proprietarilor ale

căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, așa cum în mod expres prevăd

normele anterior citate.

Or, este necontestat

în cauză că reclamanții au dobândit imobilul din București, str. P.Ț., ap.2,

sector 1, în baza Contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1994 încheiat în

temeiul Decretului-lege nr. 61/1990.

Împrejurarea că

ulterior, prin Sentința civilă nr. 6913 din 29 iunie 1995, definitivă și

irevocabilă, Judecătoria Sectorului 1 București a constatat nulitatea absolută

a Contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1994, nu-i îndreptățește pe

reclamanți să beneficieze de restituirea prețului de piață al imobilului, în

condițiile art. 50

1

din Legea 10/2001, câtă vreme nu este

îndeplinită condiția prevăzută de acest text de lege, și anume aceea ca temeiul

contractului încheiat și ulterior desființat să fie Legea nr. 112/1995.

Instanța de apel nu a

încălcat prevederile art. 16 din Constituție atunci când a aplicat norma

specială cuprinsă în art. 50

1

din Legea 10/2001. Legiuitorul a

înțeles să instituie o reglementare specială sub aspectul despăgubirilor

cuvenite unei categorii de persoane, iar instituirea unei norme speciale nu

este contrară principiului constituțional reglementat de art. 16 din

Constituție.

Tot astfel, chiar

dacă Legea nr. 10/2001 reglementează regimul juridic al unei categorii de

imobile - și anume a celor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 -

22 decembrie 1989 - nimic nu împiedică legiuitorul să stabilească, în cadrul

acestui act normativ, anumite norme speciale aplicabile numai unora dintre

imobilele ce intră în sfera sa de reglementare.

Recurenții susțin că

"pe fondul cauzei, instanța de apel, în mod greșit, a reluat motivarea

tribunalului, arătând că analiza obiectului acțiunii a fost făcută din

perspectiva dreptului comun, întrucât în speță nu ar fi incidente dispozițiile

Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea 1/2009, actul

normativ cuprinzând referiri exprese și exclusive doar la contractele încheiate

în baza Legii 112/1995".

Înalta Curte

apreciază că, astfel formulată, această susținere legată de dezlegarea dată

fondului litigiului nu reprezintă o critică de nelegalitate în sensul art. 304

C. proc civ.

Cerințele art. 302

1

C. proc. civ. trebuie interpretate în sensul formulării, prin motivele de

recurs, a unei argumentări juridice a nelegalității invocate, prin indicarea

dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin

precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste

dispoziții legale.

Or, recurenții nu

arată care sunt dispozițiile dreptului comun pretins încălcate de instanța de

apel și care sunt greșelile făcute de aceasta în legătură cu interpretarea ori

aplicarea acelor norme de drept comun.

Nu sunt fondate nici

susținerile recurenților vizând motivarea contradictorie a hotărârii instanței

de apel.

Instanța de apel,

răspunzând criticilor formulate de pârâtul Municipiul București prin care

acesta susținea că nu poate fi angajată răspunderea sa pentru evicțiune,

deoarece reclamanții au cunoscut faptul că pot fi evinși, cumpărând pe propriul

risc, a arătat că această împrejurare nu a fost probată de pârât. Prin urmare,

răspunderea sa nu poate fi înlăturată, iar hotărârea primei instanțe de

obligare a pârâtului, în baza principiului restitutio in integrum, la plata

prețului vânzării, actualizat cu indicele de inflație, este corectă.

Susține recurentul

că, pe lângă prețul vânzării, instanța de apel trebuia să oblige pârâtul și la

plata daunelor evicțiunii.

Nici această critică

nu este fondată.

Obiectul cererii de

chemare în judecată l-a constituit pretenția reclamanților de a fi despăgubiți

cu prețul de piață al apartamentului dobândit în temeiul Contractului de

vânzare-cumpărare nr. X/1994, în baza art. 50

1

din Legea nr.

10/2001. Față de dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., respectând

principiul disponibilității și limitele învestirii sale, instanța a soluționat

cauza în raport de obiectul cererii de chemare în judecată care nu a cuprins și

pretenția reclamanților de a le fi plătite eventualele daune produse prin

evicțiune.

În consecință, față

de considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții T.A. și T.T. împotriva Deciziei civile nr.

844A din 13 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 noiembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ