ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3491/2012

Instanța a cuantificat greșit daunele morale la suma de 80.000 RON, care este prea mică în raport de prejudiciul încercat. Trauma suferită și sechelele psihice ireversibile cauzate de arestarea nelegală și detenția timp de 4 luni, în cea mai rău famată celulă din Penitenciarul Brăila, încetarea activității firmei și imposibilitatea reluării activității datorită pierderii instantanee a pieții de desfacere, pierderea serviciului și decăderea din poziția socială câștigată prin muncă, marginalizarea la care a fost supus de societate ca reacție la aflarea arestării pentru o serie de infracțiuni, separarea de familie, lipsa unui loc de muncă se constituie în motive ce trebuiau luate în considerare la aprecierea cuantumului daunelor morale, sens în care instanța nu a procedat.

Instanța a stabilit greșit cuantumul daunelor materiale la suma de 12.265 RON, ca echivalent al veniturilor din muncă de care a fost privat de la arestare și până la data reangajării, ținând cont doar de salariul minim pe economie aferent acestei perioade. În condițiile în care instanța de apel nu a acceptat în probațiune analiza comparativă a salariilor din firma unde era administrator la data arestării, ar fi putut avea în vedere salariul mediu brut pe economie, iar în cazul acordării salariului minim pe economie, trebuia să facă măcar actualizarea acestui venit cu indicele de inflație, pentru ca partea să nu suporte devalorizarea monedei naționale.

În mod nelegal s-a recunoscut vechimea în muncă doar pe perioada arestării și nu până la reangajarea după arestare, respectiv pe perioada iunie 2000 - iunie 2005.

În mod nelegal nu s-a acordat și onorariul de avocat aferent procesului penal.

Instanța nu a soluționat capătul de cerere privind obligarea Parchetului să-și ceară scuze public pentru eroarea judiciară comisă. II. Recurentul-pârât a formulat următoarele critici: 1. Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen., deoarece în speță nu există eroare judiciară în sensul acestui text de lege. Prin acțiunea dedusă judecății, reclamantul a susținut că a fost trimis în judecată în baza rechizitoriului Parchetului de pe lângă Judecătoria Brăila nr. 457/P/2000 și că procesul penal a fost finalizat prin achitare, conform Sentinței penale nr. 2743 din 22 noiembrie 2006, rămasă definitivă și irevocabilă. Or, reclamantul nu este îndreptățit să primească daunele solicitate, deoarece nu este dovedită îndeplinirea condiției prevăzute de art. 504 alin. (1) C. proc. pen., neexistând eroare judiciară constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Astfel, potrivit art. 504 alin. (1) C. proc. pen., „Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare". Din analiza acestui text de lege, rezultă că situația permisă de aplicare a lui o constituie rejudecarea cauzei și pronunțarea unei hotărâri definitive de achitare. Altfel spus, trebuie să existe o hotărâre definitivă de condamnare, urmată de una de achitare, în rejudecarea cauzei, neputându-se cere repararea pagubei de persoana care a fost achitată în toate fazele procesuale, situație în care se află reclamantul. Acesta a fost achitat la instanța de fond, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., soluție menținută în toate fazele de judecată ale procesului penal. Dacă organele de cercetare penală au apreciat că există vinovăție, dar ulterior instanțele de judecată au hotărât definitiv și irevocabil inexistența acesteia, faptul nu constituie o eroare judiciară în sensul dispozițiilor art. 504 alin. (1) C. proc. civ., care să atragă răspunderea patrimonială a statului. 2. Măsura privativă de libertate a fost dispusă în baza unor probe verosimile care conduceau, la acea dată, la concluzia că se impunea asemenea măsură preventivă. Or, dacă organele de cercetare penală ale parchetului au apreciat că într-o anume fază procesuală s-a impus luarea măsurilor restrictive de libertate, dar ulterior, în funcție de cercetările efectuate, s-au revocat măsurile dispuse, aceasta nu constituie o eroare judiciară, respectiv o măsură nelegală, care să atragă răspunderea patrimonială a statului. Rezultă că nu suntem în prezența unei erori judiciare pentru ca statul să răspundă patrimonial, cum greșit a reținut instanța de apel, nefiind îndeplinite condiții legale menționate expres în conținutul art. 504 C. proc. pen. 3. Cu privire la daunele materiale reprezentând drepturi salariale, admise de instanță în cuantum de 12.265 RON, hotărârea recurată este nelegală, având în vedere că reclamantul nu a depus la dosar acte care să dovedească pretențiile bănești solicitate, simpla afirmație nefiind suficientă pentru dovedirea cererii. 4. Hotărârea este nelegală și sub aspectul soluției de admitere a capătului de cerere privind recunoașterea vechimii în muncă pe perioada cuprinsă între 28 iunie 2000 și 25 octombrie 2000, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 504 C. proc. pen. III. Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați a formulat următoarele critici: 1. Hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen. Potrivit acestor dispoziții legale, are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Alin. (3) al textului prevede că privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j). Din interpretarea dispozițiilor enunțate, rezultă că dreptul la despăgubiri este condiționat de comiterea unei erori judiciare de către instanțele sau procurorul care au dispus privarea sau restrângerea de libertate, dovada acestei erori fiind realizată, printre altele, prin hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j). Din perspectiva acelorași dispoziții legale, eroarea judiciară trebuie să privească întreaga activitate infracțională dedusă judecății, achitarea parțială a reclamantului neputând constitui temei pentru fundamentarea reparării pagubei în cazul luării unei măsuri preventive pe nedrept. Or, reclamantul a fost achitat parțial, pentru două dintre infracțiunile pentru care a fost judecat, înșelăciune în convenții și evaziune fiscală, însă pentru infracțiunea prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 12/1990 s-a dispus încetarea procesului penal întrucât s-a prescris răspunderea penală. Așadar, reclamantul nu a fost declarat nevinovat pentru toate faptele deduse judecății printr-o hotărâre de achitare, situație în care nu are deschis dreptul la acțiune fundamentat pe dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. 2. Hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 505 alin. (1) C. proc. pen. a) Cu privire la daunele materiale: Potrivit art. art. 505 alin. (1) C. proc. pen., la stabilirea întinderii reparației, instanța este obligată să țină seama de durata privării de libertate și de consecințele produse asupra persoanei ori familiei celui privat de libertate, or instanța de apel a depășit aceste limite. Astfel, deși reclamantul a fost arestat preventiv doar în perioada 29 iunie 2000 - 25 octombrie 2000, instanța a acordat despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea venitului minim pe economie pentru perioada iunie 2000 - iulie 2005. Factorul prejudiciabil se limitează la durata arestării preventive, deoarece ulterior punerii în libertate, derularea procesului penal, care s-a finalizat cu o hotărâre de achitare, reprezintă o cauză licită, pentru care statul nu poate fi ținut să răspundă, indiferent de consecințele pe plan moral, fizic și psihic pe care procesul le-ar putea avea asupra celui în cauză. Mai mult, reclamantul nu a produs un minim de probe privind cuantumul exact al veniturilor de care beneficia la momentul arestării, situație în care instanța nu poate evalua din oficiu cuantumul daunelor materiale prin raportare la salariul minim pe economie. b) Cu privire la daunele morale: În stabilirea reparației pentru daunele morale, instanța de apel trebuia să distingă între consecințele stării de arest dispusă în cauza în care reclamantul a fost arestat preventiv în baza ordonanței Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila nr. 457/P/2000 din 28 iunie 2000 și cele generate de arestarea lui preventivă în altă cauză, dispusă în baza Ordonanței nr. 433/P/1999 din 1 iunie 2000. Distincția era imperios necesară, deoarece în perioada 29 iunie 2000 - 25 octombrie 2000, reclamantul a fost arestat în două cauze, judecata într-una dintre acestea continuând și în prezent (Dosar penal nr. 3196/1/2008, aflat pe rolul Tribunalului Argeș). Pe de altă parte, consecințele reținute de instanța de apel ca fiind cele generate de arestarea pentru care a promovat prezenta acțiune, s-au întemeiat pe prezumții fără greutatea de a naște probabilitatea. În acest fel s-a ajuns la supraevaluarea daunelor morale acordate. Acordarea sumei de 80.000 RON cu titlu de daune morale, pentru o perioadă de arest mai mică de 4 ani, este în contradicție cu jurisprudența în materie a instanței supreme și a Curții Europene a Drepturilor Omului. Intimatul-reclamant a depus întâmpinări la recursurile pârâtului și Ministerului Public, solicitând respingerea acestora, ca nefondate. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, înalta Curte reține următoarele: I. Cu privire la recursul reclamantului: 1. Criticile referitoare la greșita cuantificare, de către instanța de apel, a daunelor morale, nu sunt fondate. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, la stabilirea întinderii reparației pentru prejudiciul moral încercat prin arestarea nelegală, instanța de apel s-a raportat la ambele criterii prevăzute în acest scop de art. 505 alin. (1) C. proc. pen., respectiv durata privării de libertate suportate și consecințele negative produse de măsura privativă de libertate. Astfel, în justificarea acordării daunelor morale în cuantum de 80.000 RON, instanța de apel a avut în vedere că reclamantul a fost privat de libertate pe o perioadă de aproximativ 4 luni de zile, de la 29 iunie 2000 până la 25 octombrie 2000. Totodată, a avut în vedere suferințele cauzate reclamantului de culpabilizarea sa gratuită și arestarea nelegală, sens în care a reținut suferința psihică generată de lipsirea de libertate în condițiile în care nu se simțea cu nimic vinovat, de destrămarea familiei, de lipsurile materiale și stigmatizarea sa în societate, de pierderea prestigiului profesional. Prin urmare, cuantificarea daunelor morale acordate reclamantului s-a făcut cu respectarea criteriilor legale, astfel că din acest punct de vedere hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente - art. 505 alin. (1) C. proc. pen. În ceea ce privește stabilirea, în concret, a întinderii daunelor morale în raport de criteriile legale, aceasta este o chestiune ce ține de aprecierea instanței, asupra căreia nu se poate realiza controlul judiciar în recurs, față de actuala structură a acestei căi extraordinare de atac. În actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, pct. 2 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea verificarea aspectelor de fapt ale litigiului în raport de probele administrate, fiind abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. 2. Relativ la cuantumul daunelor materiale, recurentul-reclamant a susținut că, în condițiile în care nu a acceptat în probațiune analiza comparativă a salariilor din firma unde era administrator la data arestării, instanța trebuia să aibă în vedere salariul mediu brut pe economie sau, cel puțin, să acorde salariul minim pe economie actualizat cu indicele de inflație, pentru acoperirea devalorizării monedei naționale. În absența unor probe certe privind veniturile din muncă pe care le obținea reclamantul la data arestării preventive, în mod legal instanța de apel a determinat cuantumul prejudiciului material prin raportare la salariul minim pe economia națională, luând astfel în calcul criteriul obiectiv al venitului minim garantat de legislația națională pentru toți cei care prestează o activitate salarială. Cât timp reclamantul nu a dovedit decât că era angajat în muncă la data arestării, singurul criteriu obiectiv ce putea fi avut în vedere de instanță în determinarea veniturilor salariale de care a fost privat ca urmare a arestării nelegale era acel venit salarial recunoscut de lege oricărui angajat, or acesta este salariul minim pe economia națională, iar nu salariul mediu, cum eronat pretinde recurentul-reclamant. Greșeala instanței de apel constă doar în aceea că nu a actualizat cu indicele de inflație la data plății despăgubirile materiale acordate, în vederea realizării unei reparații integrale a prejudiciului material suferit de reclamant. În consecință, sub acest din urmă aspect se impune reformarea hotărârii recurate, principiul reparării integrale a prejudiciului, ce funcționează în materie de răspundere civilă delictuală, justificând pretenția recurentului-reclamant ca suma de 12.265 RON, ce i-a fost acordată cu titlu de despăgubiri materiale, să fie actualizată cu indicele de inflație de la data plății. 3. Recurentul-reclamant susține că, în mod nelegal, i s-a recunoscut vechimea în muncă doar pe perioada arestării nelegale, nu și în continuare, până la reangajare. Aceste critici nu sunt fondate, întrucât potrivit art. 505 alin. (3) C. proc. pen., „persoanelor îndreptățite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, și timpul cât au fost private de libertate." Rezultă că, recunoscând reclamantului vechime în muncă numai pe perioada arestării nelegale, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente. În ședința publică de la termenul de dezbateri din 4 mai 2012, recurentul-reclamant a declarat personal că renunță la judecata motivelor de recurs vizând neacordarea cheltuielilor de judecată aferente procesului penal, respectiv nepronunțarea instanței de apel asupra cererii de obligare a Parchetului să-și ceară scuze public pentru eroarea judiciară comisă. Având în vedere că procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, în aplicarea acestui principiu, care limitează verificările instanței la cererile părților, Înalta Curte nu va mai analiza motivele de recurs cu privire la care recurentul-reclamant a renunțat la judecată, luând act de voința părții. În concluzie, reținând caracterul fondat al recursului numai în raport de critica referitoare la neactualizarea daunelor materiale acordate, Înalta Curte urmează ca în limita acestei critici, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să admită recursul reclamantului și să modifice în parte decizia recurată, în sensul obligării pârâtului la plata daunelor materiale în sumă de 12.265 RON, actualizată cu indicele de inflație la data plății, cu menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei recurate. II. Cu privire la recursul pârâtului: 1. Criticile privind pronunțarea hotărârii recurate cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen. nu sunt întemeiate, deoarece nu aceste dispoziții legale sunt cele care fundamentează demersul judiciar al reclamantului. Astfel, reclamantul a solicitat repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat ca urmare a arestării preventive în perioada 29 iunie 2000 - 25 octombrie 2000, susținând că această măsură dispusă prin ordonanță a procurorului are caracter nelegal, în condițiile în care el a fost achitat prin hotărâre judecătorească definitivă pentru faptele pentru care a fost arestat preventiv. Art. 504 alin. (1) C. proc. pen. prevede că „persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare." Art. 504 alin. (2) C. proc. pen. prevede că „are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal", iar alin. (3) al aceluiași articol prevede că „privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j)." Prin urmare, după cum corect a reținut și instanța de apel, ipoteza dedusă judecății vizează arestarea nelegală, circumscriindu-se dispozițiilor art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen., iar nu dispozițiilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen., referitoare la condamnarea nelegală. În concluzie, dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. nefiind incidente cauzei, criticile recurentului-pârât privind pronunțarea hotărârii recurate cu încălcarea și aplicarea greșită a acestor dispoziții legale sunt neîntemeiate. 2. Referitor la lipsa caracterului nelegal al arestării reclamantului, criticile recurentului-pârât sunt, de asemenea, neîntemeiate. Astfel, prin ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila din 29 iunie 2000, s-a dispus arestarea preventivă a reclamantului G.E., pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 C. pen., în dauna părților vătămate BC IT SA și SC A. SA Traianu. În baza acestei ordonanțe s-a emis pe numele reclamantului, de către Tribunalul Brăila, Mandatul de arestare nr. 131 din 29 iunie 2000. Prin Încheierea din 25 octombrie 2000 pronunțată de Tribunalul Brăila în Dosarul nr. 4147/2000, rămasă definitivă, s-a admis cererea de revocare a arestării preventive formulată de reclamant și s-a dispus punerea în libertate de sub puterea Mandatului de arestare nr. 131 din 29 iunie 2000 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila. Prin Sentința penală nr. 2743 din 22 noiembrie 2006 a Judecătoriei Brăila, s-a dispus achitarea reclamantului, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) cu referire la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., pentru infracțiunile de înșelăciune, părți vătămate BC IT SA și SC A. SA Traianu, reținându-se că faptele pretins săvârșite de reclamant și care au determinat luarea măsurii arestării preventive a acestuia nu sunt prevăzute de legea penală. Această sentință a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 95 din 9 martie 2007 a Tribunalului Brăila. Prin urmare, atâta timp cât arestarea reclamantului a fost dispusă pentru fapte pentru care ulterior a fost achitat prin hotărâre judecătorească definitivă, motivul achitării fiind acela că respectivele fapte nu sunt prevăzute de legea penală, privarea de libertate la care a fost supus reclamantul are caracter nelegal și ea naște dreptul acestuia la repararea pagubei suferite, conform art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen. Art. 504 alin. (2) C. proc. pen. prevede că are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate în mod nelegal, iar în conformitate cu alin. (3) al aceluiași articol, caracterul nelegal al privării de libertate poate să rezulte și dintr-o hotărâre definitivă de achitare, condiție îndeplinită în speță, raportat la Sentința de achitare nr. 2743 din 22 noiembrie 2006 pronunțată de Judecătoria Brăila, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 95 din 9 martie 2007 pronunțată de Tribunalul Brăila. 3. Recurentul-pârât a contestat și măsura de acordare a despăgubirilor materiale în sumă de 12.265 RON, susținând că reclamantul nu și-a dovedit aceste pretenții. Critica vizează reevaluarea situației de fapt, în raport de dovezile administrate și, ca atare, nu poate fi analizată de instanța de recurs, față de actuala structură a acestei căi extraordinare de atac. În actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că cenzura instanței de recurs nu poate viza și aspectele de fapt ale litigiului în raport de probele administrate, pct. 11 al art. 304, care permitea o asemenea cenzură, fiind abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. 4. Criticile prin care se contestă legalitatea măsurii de recunoaștere a vechimii în muncă pe perioada arestării nelegale nu sunt întemeiate, întrucât dispozițiile art. 505 alin. (3) C. proc. pen. sunt neechivoce în sensul că persoanelor încadrate în muncă înainte de privarea nelegală de libertate, cum este și cazul reclamantului, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, și timpul cât au fost private de libertate. Având în vedere considerentele prezentate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtului, ca nefondat. III. Cu privire la recursul Ministerului Public: 1. Recurentul contestă decizia recurată sub aspectul reținerii caracterului nelegal al arestării, susținând că acesta trebuia stabilit prin raportare la întreaga activitate infracțională a reclamantului, or instanța nu a ținut seama că reclamantul nu a fost achitat pentru toate faptele pentru care a fost trimis în judecată, pentru una dintre ele fiind dispusă încetarea procesului penal pe motiv că a intervenit prescripția răspunderii penale. Față de dispozițiile art. 504 alin. (3) C. proc. pen., aspectul esențial ce interesează în aprecierea legalității privării de liberate este pronunțarea unei hotărâri de achitare pentru faptele ce au fundamentat măsura privativă de libertate. Or, recurentul ignoră că prin ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila din 29 iunie 2000 s-a dispus arestarea preventivă a reclamantului exclusiv în considerarea săvârșirii infracțiunilor de înșelăciune, pentru care a fost achitat ulterior prin hotărâre judecătorească definitivă (Sentința penală nr. 2743 din 22 noiembrie 2006 a Judecătoriei Brăila), nu și a infracțiunii prevăzute de art. 1 lit. p) din Legea nr. 12/1990, pentru care s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției. Prin urmare, caracterul nelegal al arestării nu poate fi altfel stabilit decât prin raportare la soluția dată în procesul penal pentru faptele pentru care reclamantul a fost arestat preventiv, nu și prin raportare la fapta pentru care procesul penal a încetat ca efect al prescripției, deoarece aceasta din urmă nu a fundamentat luarea măsurii arestării preventive, criticile în acest sens nefiind fondate. 2. Nici criticile relative la pronunțarea hotărârii recurate cu încălcarea dispozițiilor art. 505 alin. (1) C. proc. pen., pe aspectul stabilirii reparației cuvenite reclamantului, nu sunt fondate. a) În ceea ce privește daunele materiale, instanța de apel a avut în vedere prejudiciul material cauzat reclamantului prin arestarea nelegală, reținând că acest prejudiciu se compune din veniturile salariale de care a fost privat pe perioada cuprinsă între data arestării, 29 iunie 2000, și data când s-a putut reangaja în muncă după punerea în libertate, mai 2005. Practic, instanța a stabilit existența unui raport de cauzalitate între măsura privativă de liberate și imposibilitatea reclamantului de a se reangaja până în mai 2005, situație în care despăgubirile materiale nu puteau fi limitate la perioada arestării nelegale, cum greșit pretinde recurentul. Neangajarea reclamantului până în mai 2005 fiind o consecință a privării nelegale de libertate la care a fost supus, nu se poate reține că acordând despăgubiri materiale și pentru o perioadă ulterioară punerii în libertate, respectiv până la data reangajării, instanța ar fi pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 505 alin. (1) C. proc. pen., întrucât principiul reparării integrale a prejudiciului, care funcționează în materie de răspundere civilă delictuală, impune acoperirea întregii pagube cauzate prin fapta ilicită. În ce privește criticile referitoare la nedovedirea cuantumului despăgubirilor materiale acordate, acestea pun în discuție modul de interpretare a probelor administrate, care însă; nu mai poate fi cenzurat pe calea recursului, în condițiile în care pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., care permitea exercitarea controlului judiciar pe acest aspect, a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 13 8/2000. b) În ce privește daunele morale, contrar susținerilor recurentului, în stabilirea întinderii acestora nu avea nicio relevanță faptul dacă reclamantul figura arestat și în altă cauză în perioada arestării dispuse în baza ordonanței Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila din 29 iunie 2000, pentru care s-a promovat prezenta acțiune. Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, interesa doar dacă arestarea acestuia, în baza ordonanței Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila din 29 iunie 2000, avea caracter nelegal. Or, față de dispozițiile art. 504 alin. (3) C. proc. pen., întrucât reclamantul a fost achitat prin hotărâre definitivă pentru faptele pentru care s-a dispus arestarea lui preventivă în baza ordonanței sus-menționate, în mod legal instanța de apel a constatat că arestarea reclamantului și în altă cauză nu este de natură să infirme caracterul nelegal al arestării sale pentru fapte pentru care ulterior a fost achitat prin hotărâre definitivă. Tot în mod legal, instanța de apel a stabilit și întinderea daunelor morale acordate, raportându-se la măsura privativă de libertate stabilită ca având caracter nelegal, sens în care a luat în considerare criteriile prevăzute de în acest scop de art. 505 alin. (1) C. proc. pen., respectiv durata arestării nelegale (29 iunie 2000 - 25 octombrie 2000) și consecințele negative suportate de reclamant ca urmare a acestei măsuri. În ce privește consecințele reținute prin decizia recurată ca fiind cele generate de arestarea nelegală a reclamantului, recurentul susține că acestea nu au fost dovedite prin probele administrate. Aceste din urmă critici vizează reevaluarea situației de fapt reținută de instanța de apel, în raport de dovezile administrate, care nu mai poate fi analizată de instanța de recurs, față de actuala structură a recursului, motivul de casare care permitea verificarea aspectelor de fapt ale litigiului în raport de probele administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., fiind abrogat prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 138/2000. Nici argumentul potrivit căruia suma de 80.000 RON, acordată cu titlu de daune morale pentru o perioadă de arest de aproximativ 4 luni, ar fi în contradicție cu jurisprudența în materie a instanței supreme și a Curții Europene a Drepturilor Omului, nu poate fi primit. Aceasta deoarece, stabilirea întinderii reparației se face în fiecare caz concret dedus judecății, în funcție de circumstanțele particulare ale acestuia, luând în considerare nu doar durata privării de libertate, ci și consecințele generate de o atare măsură asupra celui în cauză, care diferă în raport de situația concretă a persoanei în cauză. Față de considerentele prezentate, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte va respinge recursul Ministerului Public, ca nefondat.