ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3491/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3491/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Brăila, secția civilă la data de 25 octombrie 2007, sub nr.

3353/113/2007, reclamantul G.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român

prin Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând obligarea acestuia la plata

sumei de 451.430 RON, reprezentând daune materiale și a sumei de 1.000.000

euro, reprezentând daune morale pentru prejudiciul cauzat prin arestarea sa

nelegală, înregistrarea ca vechime în muncă a perioadei iunie 2000 - mai 2005,

data de 30 mai 2005 reprezentând data angajării sale după o pauză de 5 ani, precum

și obligarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila, care a emis ordonanța

de arestare, să-și ceară scuze public, în mass-media locală, pentru eroarea

judiciară comisă.

Prin Sentința civilă

nr. 346 din 19 mai 2008, Tribunalul Brăila, secția civilă a respins acțiunea,

ca prescrisă, reținând că termenul de prescripție de 18 luni, prevăzut de art.

506 alin. (2) C. proc. pen., a început să curgă de la data de 25 octombrie

2000, când s-a pronunțat încheierea de revocare a măsurii privative de libertate,

iar nu de la data hotărârii de achitare a reclamantului.

Prin Decizia civilă

nr. 171/A din 24 septembrie 2008, Curtea de Apel Galați, secția civilă a admis

apelul declarat de reclamant împotriva sentinței sus-menționate, pe care a

desființat-o și a trimis cauza spre rejudecarea fondului la aceeași instanță.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a reținut că acțiunea nu este prescrisă, prima instanță

analizând, în mod greșit, cererea reclamantului în funcție de modificările

aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, intrată în vigoare

la 1 ianuarie 2004, aplicându-le retroactiv unei încheieri de revocare a

măsurii arestării preventive pronunțate la 25 octombrie 2000.

Or, la acel moment,

art. 504 alin. (2) C. proc. pen. prevedea că are dreptul la repararea pagubei

și persoana care a fost arestată și care, ulterior, pentru motivele arătate la

alin. (1), a fost scoasă de sub urmărire penală sau a fost achitată, iar art.

505 alin. (2) prevedea că acțiunea poate fi pornită în termen de un an de la

rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data ordonanței de

scoatere de sub urmărire penală.

În consecință,

reclamantul este în termenul de promovare a acțiunii în repararea prejudiciului

cauzat prin arestarea nelegală, deoarece acesta este de 1 an și curge de la

data rămânerii definite a hotărârii de achitare din 9 martie 2007.

Prin Decizia nr. 5323

din 8 mai 2009, înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală a confirmat soluția curții de apel, dispunând

respingerea recursului pârâtului, ca nefondat, cu motivarea că termenul de

prescripție se calculează în raport de reglementarea legală în forma în vigoare

la data săvârșirii erorii judiciare imputate, pentru că altfel s-ar încălca

principiul neretroactivității legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din

Constituție.

În rejudecare, cauza

a fost înregistrată la Tribunalul Brăila sub nr. 1687/113/2010.

Prin Sentința civilă

nr. 691 din 7 iunie 2010, Tribunalul Brăila, secția civilă a respins acțiunea,

ca nefondată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că reclamantul a fost arestat preventiv în

perioada 29 iunie 2000 - 25 octombrie 2000, măsura fiind luată prin Ordonanța

din 29 iunie 2000 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila și revocată prin

Încheierea din 25 octombrie 2000 pronunțată de Tribunalul Brăila, rămasă

definitivă prin Decizia penală nr. 1297/R din 22 noiembrie 2000 pronunțată de

Curtea de Apel Galați.

Măsura arestării

preventive pe perioada menționată nu are caracter nelegal, întrucât ea a fost

luată pentru toate infracțiunile pentru care reclamantul a fost trimis în

judecată, or numai pentru unele dintre acestea reclamantul a fost achitat prin

hotărâre definitivă, pentru una s-a dispus, însă, încetarea procesului penal ca

urmare a intervenirii prescripției, ceea ce nu exclude vinovăția părții.

Astfel, prin Sentința

penală nr. 2743 din 22 noiembrie 2006 pronunțată de Judecătoria Brăila în

Dosarul nr. 13144/2005, rămasă definitivă prin Decizia nr. 95 din 9 martie 2007

a Tribunalului Brăila, neatacată cu recurs, s-a dispus, în baza art. 11 pct. 2

lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., achitarea

reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în modalitatea

prevăzută și pedepsită de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen., parte vătămată SC

A. SA Traianu, județul Brăila.

În baza art. 11 pct.

2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., s-a dispus

achitarea reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în

modalitatea prevăzută și pedepsită de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen., parte

vătămată BC IT SA - Sucursala Brăila.

În baza art. 11 pct.

2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus

achitarea reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 12 din

Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 13 C. pen. și art. 41 alin. (2) C. pen.,

parte vătămată Ministerul Finanțelor Publice București - Direcția Generală a

Finanțelor Publice și Control Financiar de Stat Brăila.

În baza art. 11 pct.

2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen. s-a dispus

încetarea procesului penal privind pe reclamant pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută de art. 1 lit. p) din Legea nr. 12/1990 cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen.

Prin Decizia civilă nr.

63/A din 7 aprilie 2011, Curtea de Apel Galați, secția civilă admis apelul

declarat de reclamant împotriva acestei din urmă sentințe, pe care a schimbat-o

în tot, după cum urmează:

A admis în parte

acțiunea.

A obligat pe pârâtul

Statul Român la plata sumei de 80.000 RON cu titlu de daune morale și la 12.265

RON daune materiale.

A dispus

recunoașterea ca vechime în muncă a perioadei 28 iunie 2000 - 25 octombrie

2000.

În motivarea soluției

pronunțate, curtea a reținut următoarele:

În mod greșit, prima

instanță a reținut că nu sunt întrunite condițiile art. 504 C. proc. civ.,

deoarece arestarea preventivă a reclamantului s-a dispus atât pentru faptele

pentru care s-a pronunțat achitarea, cât și pentru infracțiunea prevăzută de

art. 1 lit. p) din Legea nr. 12/1990, pentru care procesul penal a încetat, ca

urmare a intervenției prescripției.

Astfel, din Ordonanța

din 29 iunie 2000 rezultă că arestarea preventivă s-a dispus pentru

suspiciunile legale de săvârșirea celor două infracțiuni de înșelăciune,

prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. și nu pentru ultima

infracțiune, de o gravitate mai mică, prevăzută de art. 1 lit. p) din Legea nr.

12/1990.

Prin urmare, măsura

arestării preventive fiind determinată de existența unor indicii legate de săvârșirea

infracțiunilor de înșelăciune, cu privire la care s-a dispus achitarea în baza

dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen.

(fapta nu este prevăzută de legea penală), în cauză sunt îndeplinite condițiile

erorii judiciare prevăzute de art. 504 alin. (2) C. proc. civ., text potrivit

căruia „Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului

penal, a fost privată de libertate ori i s-a restrâns libertatea în mod

nelegal".

Nici reținerea

tribunalului în sensul că oricum reclamantul era arestat și în alt dosar nu

poate înlătura caracterul ilegal al arestării din această cauză, cu atât mai

mult cu cât, la data emiterii Mandatului de arestare 131 din 29 iunie 2000, ce

face obiectul prezentului dosar, exista o soluție de fond de punere în

libertate a reclamantului de sub imperiul celuilalt mandat de arestare emis în

Dosarul nr. 5/P/2000 al Parchetului Brăila.

În aceste condiții,

sunt pe deplin incidente în cauză dispozițiile art. 504 C. proc. pen.

Art. 505 alin. (2)

din același cod dispune că „la stabilirea întinderii reparației se ține seama

de durata lipsirii de libertate sau a restrângerii de libertate suportate,

precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui

privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă".

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a reținut, în mod constant, că în cazurile de violare a art.

5 parag. 1 al Convenției (privare nelegală de libertate), sunt întemeiate

cererile de acordare a unor despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral și

fizic suferit pe perioada detenției nelegale.

Daunele morale

constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori

care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integralitatea corporală,

la cinste, la demnitate, onoare, prestigiul profesional și alte valori

similare.

Deși stabilirea

cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o

doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere și o serie de criterii

cum ar fi consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și

psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate

aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării,

măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

În speță, privarea

reclamantului pe o durată de aproximativ 4 luni de zile, suferințele cauzate de

culpabilizarea sa gratuită și arestarea nelegală, suferința psihică generată de

lipsirea de libertate în condițiile în care nu se simțea cu nimic vinovat, de

destrămarea familiei, de lipsurile materiale și stigmatizarea sa în societate,

pierderea prestigiului profesional, au creat un prejudiciu cert, pentru a cărui

reparare se impune acordarea unor daune morale în cuantum de 80.000 RON.

În ceea ce privește

daunele materiale, apelantul și-a restrâns cuantumul pretențiilor, solicitând

salariul pe perioada iunie - mai 2005 când s-a putut reîncadra în muncă (în

cuantum de 267.240 RON), precum și înregistrarea ca vechime în muncă a acestei

perioade. De asemenea, a solicitat plata onorariului avocatului care l-a

asistat în procesul penal, în cuantum de 50.000 RON.

Cu privire la

veniturile din muncă de care a fost privat, reclamantul a susținut că până în

anul 2003, administratorii firmelor nu erau trecuți în nomenclatorul de funcții

și încasau doar dividende.

Totuși, reclamantul

nu a făcut dovada cuantumului acestor dividende, ci a cerut ca instanța să aibă

în vedere cuantumul salariilor celorlalți angajați de la firma SC E. Com, ce

erau cuprinse între 1.750.000 și 5.800.000 ROL.

În lipsa unui minim

de probe privind cuantumul exact al veniturilor de care beneficia apelantul la

momentul arestării, instanța nu poate avea în vedere suma solicitată de

8.000.000 ROL (800 ROL lunar), ci în lipsa altor criterii va avea în vedere

salariul minim pe economie, respectiv:

- 70 ROL în perioada

iunie 2000 - decembrie 2000,

- 100 ROL în perioada

ianuarie 2001 - martie 2001 (H.G. nr. 1166/2000),

- 140 ROL în perioada

martie 2001 - martie 2001 (H.G. nr. 231/2001),

- 175 ROL în perioada

martie 2002 - decembrie 2002 (H.G. nr. 1.037/2001),

- 250 ROL în perioada

ianuarie 2003 - decembrie 2003 (H.G. nr. 1.105/2002),

- 280 ROL în perioada

ianuarie 2004 - decembrie 2004 (H.G. nr. 1.115/2003),

- 310 ROL în perioada

ianuarie 2005 - iulie 2005 (H.G. nr. 2.356/2004),

obținându-se astfel

un cuantum de 12.265 ROL până la data la care apelantul a reușit să se

reîncadreze în muncă.

Potrivit

dispozițiilor art. 504 alin. ultim C. proc. pen., perioada în care reclamantul

a fost arestat preventiv, și anume 28 iunie 2000 - 25 octombrie 2000, urmează

să fie recunoscută ca vechime în muncă.

Cu privire la

cuantumul onorariului de avocat aferent procesului penal, apelantul nu a depus

probe, așa încât cererea cu acest obiect nu poate fi primită.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de ambele părți și Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați.

I.

Recurentul-reclamant a formulat următoarele critici:

cuantificat greșit daunele morale la suma de 80.000 RON, care este prea mică în

raport de prejudiciul încercat.

Trauma suferită și

sechelele psihice ireversibile cauzate de arestarea nelegală și detenția timp

de 4 luni, în cea mai rău famată celulă din Penitenciarul Brăila, încetarea

activității firmei și imposibilitatea reluării activității datorită pierderii

instantanee a pieții de desfacere, pierderea serviciului și decăderea din

poziția socială câștigată prin muncă, marginalizarea la care a fost supus de

societate ca reacție la aflarea arestării pentru o serie de infracțiuni,

separarea de familie, lipsa unui loc de muncă se constituie în motive ce

trebuiau luate în considerare la aprecierea cuantumului daunelor morale, sens

în care instanța nu a procedat.

stabilit greșit cuantumul daunelor materiale la suma de 12.265 RON, ca

echivalent al veniturilor din muncă de care a fost privat de la arestare și

până la data reangajării, ținând cont doar de salariul minim pe economie

aferent acestei perioade.

În condițiile în care

instanța de apel nu a acceptat în probațiune analiza comparativă a salariilor

din firma unde era administrator la data arestării, ar fi putut avea în vedere

salariul mediu brut pe economie, iar în cazul acordării salariului minim pe

economie, trebuia să facă măcar actualizarea acestui venit cu indicele de

inflație, pentru ca partea să nu suporte devalorizarea monedei naționale.

recunoscut vechimea în muncă doar pe perioada arestării și nu până la

reangajarea după arestare, respectiv pe perioada iunie 2000 - iunie 2005.

s-a acordat și onorariul de avocat aferent procesului penal.

soluționat capătul de cerere privind obligarea Parchetului să-și ceară scuze

public pentru eroarea judiciară comisă.

II. Recurentul-pârât

a formulat următoarele critici:

a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 504 alin.

(1) C. proc. pen., deoarece în speță nu există eroare judiciară în sensul

acestui text de lege.

Prin acțiunea dedusă

judecății, reclamantul a susținut că a fost trimis în judecată în baza

rechizitoriului Parchetului de pe lângă Judecătoria Brăila nr. 457/P/2000 și că

procesul penal a fost finalizat prin achitare, conform Sentinței penale nr.

2743 din 22 noiembrie 2006, rămasă definitivă și irevocabilă.

Or, reclamantul nu

este îndreptățit să primească daunele solicitate, deoarece nu este dovedită

îndeplinirea condiției prevăzute de art. 504 alin. (1) C. proc. pen.,

neexistând eroare judiciară constatată printr-o hotărâre judecătorească

definitivă.

Astfel, potrivit art.

504 alin. (1) C. proc. pen., „Persoana care a fost condamnată definitiv are

dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării

cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare".

Din analiza acestui

text de lege, rezultă că situația permisă de aplicare a lui o constituie

rejudecarea cauzei și pronunțarea unei hotărâri definitive de achitare. Altfel

spus, trebuie să existe o hotărâre definitivă de condamnare, urmată de una de

achitare, în rejudecarea cauzei, neputându-se cere repararea pagubei de

persoana care a fost achitată în toate fazele procesuale, situație în care se

află reclamantul. Acesta a fost achitat la instanța de fond, în temeiul art. 11

pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., soluție menținută în

toate fazele de judecată ale procesului penal.

Dacă organele de

cercetare penală au apreciat că există vinovăție, dar ulterior instanțele de

judecată au hotărât definitiv și irevocabil inexistența acesteia, faptul nu

constituie o eroare judiciară în sensul dispozițiilor art. 504 alin. (1) C.

proc. civ., care să atragă răspunderea patrimonială a statului.

de libertate a fost dispusă în baza unor probe verosimile care conduceau, la

acea dată, la concluzia că se impunea asemenea măsură preventivă.

Or, dacă organele de

cercetare penală ale parchetului au apreciat că într-o anume fază procesuală

s-a impus luarea măsurilor restrictive de libertate, dar ulterior, în funcție

de cercetările efectuate, s-au revocat măsurile dispuse, aceasta nu constituie

o eroare judiciară, respectiv o măsură nelegală, care să atragă răspunderea

patrimonială a statului.

Rezultă că nu suntem

în prezența unei erori judiciare pentru ca statul să răspundă patrimonial, cum

greșit a reținut instanța de apel, nefiind îndeplinite condiții legale

menționate expres în conținutul art. 504 C. proc. pen.

daunele materiale reprezentând drepturi salariale, admise de instanță în

cuantum de 12.265 RON, hotărârea recurată este nelegală, având în vedere că

reclamantul nu a depus la dosar acte care să dovedească pretențiile bănești

solicitate, simpla afirmație nefiind suficientă pentru dovedirea cererii.

nelegală și sub aspectul soluției de admitere a capătului de cerere privind

recunoașterea vechimii în muncă pe perioada cuprinsă între 28 iunie 2000 și 25

octombrie 2000, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 504

C. proc. pen.

III. Recurentul

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați a formulat următoarele

critici:

a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen.

Potrivit acestor

dispoziții legale, are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul

procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns

libertatea în mod nelegal.

Alin. (3) al textului

prevede că privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie

stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii

privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de

scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza

prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de

revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre

definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului

penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).

Din interpretarea

dispozițiilor enunțate, rezultă că dreptul la despăgubiri este condiționat de

comiterea unei erori judiciare de către instanțele sau procurorul care au

dispus privarea sau restrângerea de libertate, dovada acestei erori fiind

realizată, printre altele, prin hotărârea definitivă de achitare sau de

încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit.

j).

Din perspectiva

acelorași dispoziții legale, eroarea judiciară trebuie să privească întreaga

activitate infracțională dedusă judecății, achitarea parțială a reclamantului

neputând constitui temei pentru fundamentarea reparării pagubei în cazul luării

unei măsuri preventive pe nedrept.

Or, reclamantul a

fost achitat parțial, pentru două dintre infracțiunile pentru care a fost

judecat, înșelăciune în convenții și evaziune fiscală, însă pentru infracțiunea

prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 12/1990 s-a dispus

încetarea procesului penal întrucât s-a prescris răspunderea penală.

Așadar, reclamantul

nu a fost declarat nevinovat pentru toate faptele deduse judecății printr-o

hotărâre de achitare, situație în care nu are deschis dreptul la acțiune

fundamentat pe dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen.

a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 505 alin. (1) C. proc. pen.

a) Cu privire la

daunele materiale:

Potrivit art. art.

505 alin. (1) C. proc. pen., la stabilirea întinderii reparației, instanța este

obligată să țină seama de durata privării de libertate și de consecințele

produse asupra persoanei ori familiei celui privat de libertate, or instanța de

apel a depășit aceste limite.

Astfel, deși

reclamantul a fost arestat preventiv doar în perioada 29 iunie 2000 - 25

octombrie 2000, instanța a acordat despăgubiri materiale reprezentând

contravaloarea venitului minim pe economie pentru perioada iunie 2000 - iulie

2005.

Factorul prejudiciabil

se limitează la durata arestării preventive, deoarece ulterior punerii în

libertate, derularea procesului penal, care s-a finalizat cu o hotărâre de

achitare, reprezintă o cauză licită, pentru care statul nu poate fi ținut să

răspundă, indiferent de consecințele pe plan moral, fizic și psihic pe care

procesul le-ar putea avea asupra celui în cauză.

Mai mult, reclamantul

nu a produs un minim de probe privind cuantumul exact al veniturilor de care

beneficia la momentul arestării, situație în care instanța nu poate evalua din

oficiu cuantumul daunelor materiale prin raportare la salariul minim pe

economie.

b) Cu privire la

daunele morale:

În stabilirea

reparației pentru daunele morale, instanța de apel trebuia să distingă între

consecințele stării de arest dispusă în cauza în care reclamantul a fost

arestat preventiv în baza ordonanței Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila

nr. 457/P/2000 din 28 iunie 2000 și cele generate de arestarea lui preventivă

în altă cauză, dispusă în baza Ordonanței nr. 433/P/1999 din 1 iunie 2000.

Distincția era

imperios necesară, deoarece în perioada 29 iunie 2000 - 25 octombrie 2000,

reclamantul a fost arestat în două cauze, judecata într-una dintre acestea

continuând și în prezent (Dosar penal nr. 3196/1/2008, aflat pe rolul

Tribunalului Argeș).

Pe de altă parte,

consecințele reținute de instanța de apel ca fiind cele generate de arestarea

pentru care a promovat prezenta acțiune, s-au întemeiat pe prezumții fără

greutatea de a naște probabilitatea. În acest fel s-a ajuns la supraevaluarea

daunelor morale acordate.

Acordarea sumei de

80.000 RON cu titlu de daune morale, pentru o perioadă de arest mai mică de 4

ani, este în contradicție cu jurisprudența în materie a instanței supreme și a

Curții Europene a Drepturilor Omului.

Intimatul-reclamant a

depus întâmpinări la recursurile pârâtului și Ministerului Public, solicitând

respingerea acestora, ca nefondate.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, înalta Curte reține următoarele:

I. Cu privire la

recursul reclamantului:

referitoare la greșita cuantificare, de către instanța de apel, a daunelor

morale, nu sunt fondate.

Contrar susținerilor

recurentului-reclamant, la stabilirea întinderii reparației pentru prejudiciul

moral încercat prin arestarea nelegală, instanța de apel s-a raportat la ambele

criterii prevăzute în acest scop de art. 505 alin. (1) C. proc. pen., respectiv

durata privării de libertate suportate și consecințele negative produse de

măsura privativă de libertate.

Astfel, în justificarea

acordării daunelor morale în cuantum de 80.000 RON, instanța de apel a avut în

vedere că reclamantul a fost privat de libertate pe o perioadă de aproximativ 4

luni de zile, de la 29 iunie 2000 până la 25 octombrie 2000. Totodată, a avut

în vedere suferințele cauzate reclamantului de culpabilizarea sa gratuită și

arestarea nelegală, sens în care a reținut suferința psihică generată de

lipsirea de libertate în condițiile în care nu se simțea cu nimic vinovat, de

destrămarea familiei, de lipsurile materiale și stigmatizarea sa în societate,

de pierderea prestigiului profesional.

Prin urmare,

cuantificarea daunelor morale acordate reclamantului s-a făcut cu respectarea

criteriilor legale, astfel că din acest punct de vedere hotărârea recurată a

fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente - art.

505 alin. (1) C. proc. pen.

În ceea ce privește

stabilirea, în concret, a întinderii daunelor morale în raport de criteriile

legale, aceasta este o chestiune ce ține de aprecierea instanței, asupra căreia

nu se poate realiza controlul judiciar în recurs, față de actuala structură a

acestei căi extraordinare de atac.

În actuala

reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs

numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, pct. 2 al art. 304

C. proc. civ., singurul care permitea verificarea aspectelor de fapt ale

litigiului în raport de probele administrate, fiind abrogat prin art. I pct.

112 din O.U.G. nr. 138/2000.

cuantumul daunelor materiale, recurentul-reclamant a susținut că, în condițiile

în care nu a acceptat în probațiune analiza comparativă a salariilor din firma

unde era administrator la data arestării, instanța trebuia să aibă în vedere

salariul mediu brut pe economie sau, cel puțin, să acorde salariul minim pe

economie actualizat cu indicele de inflație, pentru acoperirea devalorizării

monedei naționale.

În absența unor probe

certe privind veniturile din muncă pe care le obținea reclamantul la data

arestării preventive, în mod legal instanța de apel a determinat cuantumul

prejudiciului material prin raportare la salariul minim pe economia națională,

luând astfel în calcul criteriul obiectiv al venitului minim garantat de

legislația națională pentru toți cei care prestează o activitate salarială.

Cât timp reclamantul

nu a dovedit decât că era angajat în muncă la data arestării, singurul criteriu

obiectiv ce putea fi avut în vedere de instanță în determinarea veniturilor

salariale de care a fost privat ca urmare a arestării nelegale era acel venit

salarial recunoscut de lege oricărui angajat, or acesta este salariul minim pe

economia națională, iar nu salariul mediu, cum eronat pretinde

recurentul-reclamant.

Greșeala instanței de

apel constă doar în aceea că nu a actualizat cu indicele de inflație la data

plății despăgubirile materiale acordate, în vederea realizării unei reparații

integrale a prejudiciului material suferit de reclamant.

În consecință, sub

acest din urmă aspect se impune reformarea hotărârii recurate, principiul reparării

integrale a prejudiciului, ce funcționează în materie de răspundere civilă

delictuală, justificând pretenția recurentului-reclamant ca suma de 12.265 RON,

ce i-a fost acordată cu titlu de despăgubiri materiale, să fie actualizată cu

indicele de inflație de la data plății.

3.

Recurentul-reclamant susține că, în mod nelegal, i s-a recunoscut vechimea în

muncă doar pe perioada arestării nelegale, nu și în continuare, până la

reangajare.

Aceste critici nu

sunt fondate, întrucât potrivit art. 505 alin. (3) C. proc. pen., „persoanelor

îndreptățite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate erau

încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit

legii, și timpul cât au fost private de libertate."

Rezultă că, recunoscând

reclamantului vechime în muncă numai pe perioada arestării nelegale, instanța

de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale

incidente.

În ședința publică de

la termenul de dezbateri din 4 mai 2012, recurentul-reclamant a declarat

personal că renunță la judecata motivelor de recurs vizând neacordarea

cheltuielilor de judecată aferente procesului penal, respectiv nepronunțarea

instanței de apel asupra cererii de obligare a Parchetului să-și ceară scuze

public pentru eroarea judiciară comisă.

Având în vedere că

procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, în aplicarea

acestui principiu, care limitează verificările instanței la cererile părților,

Înalta Curte nu va mai analiza motivele de recurs cu privire la care

recurentul-reclamant a renunțat la judecată, luând act de voința părții.

În concluzie,

reținând caracterul fondat al recursului numai în raport de critica referitoare

la neactualizarea daunelor materiale acordate, Înalta Curte urmează ca în

limita acestei critici, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) - (3) cu

referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să admită recursul reclamantului și

să modifice în parte decizia recurată, în sensul obligării pârâtului la plata

daunelor materiale în sumă de 12.265 RON, actualizată cu indicele de inflație

la data plății, cu menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei recurate.

II. Cu privire la

recursul pârâtului:

pronunțarea hotărârii recurate cu încălcarea și aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen. nu sunt întemeiate, deoarece nu

aceste dispoziții legale sunt cele care fundamentează demersul judiciar al

reclamantului.

Astfel, reclamantul a

solicitat repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat ca urmare a arestării preventive

în perioada 29 iunie 2000 - 25 octombrie 2000, susținând că această măsură

dispusă prin ordonanță a procurorului are caracter nelegal, în condițiile în

care el a fost achitat prin hotărâre judecătorească definitivă pentru faptele

pentru care a fost arestat preventiv.

Art. 504 alin. (1) C.

proc. pen. prevede că „persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la

repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a

pronunțat o hotărâre definitivă de achitare."

Art. 504 alin. (2) C.

proc. pen. prevede că „are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în

cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns

libertatea în mod nelegal", iar alin. (3) al aceluiași articol prevede că

„privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după

caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau

restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub

urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în

art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii

privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare

sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza

prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j)."

Prin urmare, după cum

corect a reținut și instanța de apel, ipoteza dedusă judecății vizează

arestarea nelegală, circumscriindu-se dispozițiilor art. 504 alin. (2) și (3)

C. proc. pen., iar nu dispozițiilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen.,

referitoare la condamnarea nelegală.

În concluzie,

dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. nefiind incidente cauzei,

criticile recurentului-pârât privind pronunțarea hotărârii recurate cu

încălcarea și aplicarea greșită a acestor dispoziții legale sunt neîntemeiate.

caracterului nelegal al arestării reclamantului, criticile recurentului-pârât

sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Astfel, prin

ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila din 29 iunie 2000, s-a

dispus arestarea preventivă a reclamantului G.E., pentru săvârșirea

infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 C. pen., în dauna părților

vătămate BC IT SA și SC A. SA Traianu. În baza acestei ordonanțe s-a emis pe

numele reclamantului, de către Tribunalul Brăila, Mandatul de arestare nr. 131

din 29 iunie 2000. Prin Încheierea din 25 octombrie 2000 pronunțată de

Tribunalul Brăila în Dosarul nr. 4147/2000, rămasă definitivă, s-a admis

cererea de revocare a arestării preventive formulată de reclamant și s-a dispus

punerea în libertate de sub puterea Mandatului de arestare nr. 131 din 29 iunie

2000 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila.

Prin Sentința penală

nr. 2743 din 22 noiembrie 2006 a Judecătoriei Brăila, s-a dispus achitarea reclamantului,

în baza art. 11 pct. 2 lit. a) cu referire la art. 10 alin. (1) lit. b) C.

proc. pen., pentru infracțiunile de înșelăciune, părți vătămate BC IT SA și SC

A. SA Traianu, reținându-se că faptele pretins săvârșite de reclamant și care

au determinat luarea măsurii arestării preventive a acestuia nu sunt prevăzute

de legea penală. Această sentință a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 95

din 9 martie 2007 a Tribunalului Brăila.

Prin urmare, atâta

timp cât arestarea reclamantului a fost dispusă pentru fapte pentru care

ulterior a fost achitat prin hotărâre judecătorească definitivă, motivul

achitării fiind acela că respectivele fapte nu sunt prevăzute de legea penală,

privarea de libertate la care a fost supus reclamantul are caracter nelegal și

ea naște dreptul acestuia la repararea pagubei suferite, conform art. 504 alin.

(2) și (3) C. proc. pen.

Art. 504 alin. (2) C.

proc. pen. prevede că are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în

cursul procesului penal, a fost privată de libertate în mod nelegal, iar în

conformitate cu alin. (3) al aceluiași articol, caracterul nelegal al privării

de libertate poate să rezulte și dintr-o hotărâre definitivă de achitare,

condiție îndeplinită în speță, raportat la Sentința de achitare nr. 2743 din 22

noiembrie 2006 pronunțată de Judecătoria Brăila, rămasă definitivă prin Decizia

penală nr. 95 din 9 martie 2007 pronunțată de Tribunalul Brăila.

contestat și măsura de acordare a despăgubirilor materiale în sumă de 12.265

RON, susținând că reclamantul nu și-a dovedit aceste pretenții.

Critica vizează

reevaluarea situației de fapt, în raport de dovezile administrate și, ca atare,

nu poate fi analizată de instanța de recurs, față de actuala structură a

acestei căi extraordinare de atac.

În actuala

reglementare a art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru

motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că cenzura instanței de

recurs nu poate viza și aspectele de fapt ale litigiului în raport de probele

administrate, pct. 11 al art. 304, care permitea o asemenea cenzură, fiind

abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

care se contestă legalitatea măsurii de recunoaștere a vechimii în muncă pe

perioada arestării nelegale nu sunt întemeiate, întrucât dispozițiile art. 505

alin. (3) C. proc. pen. sunt neechivoce în sensul că persoanelor încadrate în

muncă înainte de privarea nelegală de libertate, cum este și cazul

reclamantului, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii,

și timpul cât au fost private de libertate.

Având în vedere

considerentele prezentate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtului, ca nefondat.

III. Cu privire la

recursul Ministerului Public:

contestă decizia recurată sub aspectul reținerii caracterului nelegal al

arestării, susținând că acesta trebuia stabilit prin raportare la întreaga

activitate infracțională a reclamantului, or instanța nu a ținut seama că

reclamantul nu a fost achitat pentru toate faptele pentru care a fost trimis în

judecată, pentru una dintre ele fiind dispusă încetarea procesului penal pe

motiv că a intervenit prescripția răspunderii penale.

Față de dispozițiile

art. 504 alin. (3) C. proc. pen., aspectul esențial ce interesează în

aprecierea legalității privării de liberate este pronunțarea unei hotărâri de

achitare pentru faptele ce au fundamentat măsura privativă de libertate.

Or, recurentul ignoră

că prin ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila din 29 iunie 2000

s-a dispus arestarea preventivă a reclamantului exclusiv în considerarea

săvârșirii infracțiunilor de înșelăciune, pentru care a fost achitat ulterior

prin hotărâre judecătorească definitivă (Sentința penală nr. 2743 din 22

noiembrie 2006 a Judecătoriei Brăila), nu și a infracțiunii prevăzute de art. 1

lit. p) din Legea nr. 12/1990, pentru care s-a dispus încetarea procesului

penal ca urmare a intervenirii prescripției.

Prin urmare,

caracterul nelegal al arestării nu poate fi altfel stabilit decât prin

raportare la soluția dată în procesul penal pentru faptele pentru care

reclamantul a fost arestat preventiv, nu și prin raportare la fapta pentru care

procesul penal a încetat ca efect al prescripției, deoarece aceasta din urmă nu

a fundamentat luarea măsurii arestării preventive, criticile în acest sens

nefiind fondate.

relative la pronunțarea hotărârii recurate cu încălcarea dispozițiilor art. 505

alin. (1) C. proc. pen., pe aspectul stabilirii reparației cuvenite reclamantului,

nu sunt fondate.

a) În ceea ce

privește daunele materiale, instanța de apel a avut în vedere prejudiciul

material cauzat reclamantului prin arestarea nelegală, reținând că acest

prejudiciu se compune din veniturile salariale de care a fost privat pe

perioada cuprinsă între data arestării, 29 iunie 2000, și data când s-a putut

reangaja în muncă după punerea în libertate, mai 2005. Practic, instanța a

stabilit existența unui raport de cauzalitate între măsura privativă de

liberate și imposibilitatea reclamantului de a se reangaja până în mai 2005,

situație în care despăgubirile materiale nu puteau fi limitate la perioada

arestării nelegale, cum greșit pretinde recurentul.

Neangajarea

reclamantului până în mai 2005 fiind o consecință a privării nelegale de

libertate la care a fost supus, nu se poate reține că acordând despăgubiri

materiale și pentru o perioadă ulterioară punerii în libertate, respectiv până

la data reangajării, instanța ar fi pronunțat o hotărâre cu încălcarea

dispozițiilor art. 505 alin. (1) C. proc. pen., întrucât principiul reparării

integrale a prejudiciului, care funcționează în materie de răspundere civilă

delictuală, impune acoperirea întregii pagube cauzate prin fapta ilicită.

În ce privește

criticile referitoare la nedovedirea cuantumului despăgubirilor materiale

acordate, acestea pun în discuție modul de interpretare a probelor

administrate, care însă; nu mai poate fi cenzurat pe calea recursului, în

condițiile în care pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., care permitea exercitarea

controlului judiciar pe acest aspect, a fost abrogat prin art. I pct. 112 din

O.U.G. nr. 13 8/2000.

b) În ce privește

daunele morale, contrar susținerilor recurentului, în stabilirea întinderii

acestora nu avea nicio relevanță faptul dacă reclamantul figura arestat și în

altă cauză în perioada arestării dispuse în baza ordonanței Parchetului de pe

lângă Tribunalul Brăila din 29 iunie 2000, pentru care s-a promovat prezenta

acțiune.

Raportat la obiectul

cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, interesa doar dacă

arestarea acestuia, în baza ordonanței Parchetului de pe lângă Tribunalul

Brăila din 29 iunie 2000, avea caracter nelegal.

Or, față de

dispozițiile art. 504 alin. (3) C. proc. pen., întrucât reclamantul a fost

achitat prin hotărâre definitivă pentru faptele pentru care s-a dispus

arestarea lui preventivă în baza ordonanței sus-menționate, în mod legal

instanța de apel a constatat că arestarea reclamantului și în altă cauză nu

este de natură să infirme caracterul nelegal al arestării sale pentru fapte

pentru care ulterior a fost achitat prin hotărâre definitivă.

Tot în mod legal,

instanța de apel a stabilit și întinderea daunelor morale acordate,

raportându-se la măsura privativă de libertate stabilită ca având caracter

nelegal, sens în care a luat în considerare criteriile prevăzute de în acest

scop de art. 505 alin. (1) C. proc. pen., respectiv durata arestării nelegale

(29 iunie 2000 - 25 octombrie 2000) și consecințele negative suportate de

reclamant ca urmare a acestei măsuri.

În ce privește

consecințele reținute prin decizia recurată ca fiind cele generate de arestarea

nelegală a reclamantului, recurentul susține că acestea nu au fost dovedite

prin probele administrate.

Aceste din urmă

critici vizează reevaluarea situației de fapt reținută de instanța de apel, în

raport de dovezile administrate, care nu mai poate fi analizată de instanța de

recurs, față de actuala structură a recursului, motivul de casare care permitea

verificarea aspectelor de fapt ale litigiului în raport de probele administrate,

prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., fiind abrogat prin art. I pct. 1

din O.U.G. nr. 138/2000.

Nici argumentul

potrivit căruia suma de 80.000 RON, acordată cu titlu de daune morale pentru o

perioadă de arest de aproximativ 4 luni, ar fi în contradicție cu jurisprudența

în materie a instanței supreme și a Curții Europene a Drepturilor Omului, nu

poate fi primit. Aceasta deoarece, stabilirea întinderii reparației se face în

fiecare caz concret dedus judecății, în funcție de circumstanțele particulare

ale acestuia, luând în considerare nu doar durata privării de libertate, ci și

consecințele generate de o atare măsură asupra celui în cauză, care diferă în

raport de situația concretă a persoanei în cauză.

Față de

considerentele prezentate, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., înalta Curte va respinge recursul Ministerului Public, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul G.E. împotriva Deciziei nr. 63/A din 7 aprilie 2011 a

Curții de Apel Galați, secția civilă.

Modifică în parte

decizia recurată, în sensul că obligă pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice la plata daunelor materiale în sumă de 12.265 RON,

actualizată cu indicele de inflație la data plății.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Județului Brăila și Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Galați împotriva Deciziei nr. 63/A din 7 aprilie 2011 a Curții de Apel Galați,

secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 mai 2012.

Procesat de GGC - LM