ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 852/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 852/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 606

din 18 iunie 2004, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului SC M. SA, a respins

acțiunea formulată de reclamanții R.I.M., C.I.M. și R.I.A., împotriva pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă, iar acțiunea reclamanților având drept obiect,

astfel cum a fost precizat și completat, constatarea preluării abuzive, fără

titlu a apartamentelor din București, și a cotelor părți comune ale imobilului

a fost respinsă, a fost obligat pârâtul SC M. SA să se pronunțe prin decizie

motivată asupra notificării nr. 638 din 11 iunie 2001, trimisă în temeiul Legii

nr. 10/2001; constatarea ilegalității acțiunii de privatizare a societății

pârâte și obligarea la restituirea în natură a bunului, a fost respinsă ca

neîntemeiată; cererea de intervenție principală formulată de F.N.P. și D.J.E.,

având drept obiect revendicarea unei părți din același imobil, a fost respinsă

ca neîntemeiată.

În motivarea

hotărârii, s-a reținut că imobilul a intrat în proprietatea statului în baza

Decretului nr. 92/1950, că pârâta este o societate pe acțiuni, cu capital

integral privat, urmarea privatizării efectuate în anul 1994 conform legii,

fiind astfel deținător de bună-credință al imobilului și, drept urmare, are un

titlu preferabil celui prezentat de reclamanți, situație în care reclamanții și

intervenienții pot solicita obligarea pârâtei să emită o decizie motivată prin

care să se facă o ofertă în baza art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 1028/A

din 06 mai 2005, Curtea de Apel București a respins ca nefondate apelurile

declarate de reclamanți și de interveniente.

Prin decizia nr. 5201

din 26 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civilă și de

Proprietate Intelectuală a admis recursurile declarate de reclamanții C.I.A.M.

și R.I.A. și intervenienții D.J.E., F.N.P. împotriva deciziei civile nr. 1028/A

din 06 mai 2005 a Curții de Apel București Secția a III-a Civilă pe care a

casat-o; a admis apelurile declarate de reclamanți și intervenienți împotriva

sentinței civile nr. 606 din 18 iunie 2004 a Tribunalului București - Secția a

III-a Civilă; a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare

Tribunalului București.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă, la data de

21 noiembrie 2007, sub nr. 40939/3/2007.

La data de 22

ianuarie 2008, reclamanții au depus prin serviciul registratură o cerere

precizatoare, prin care au solicitat să se constate lipsa valabilității

titlului statului asupra imobilului situat în București, să se dispună

restituirea în natură către reclamanți a părților din imobilul situat în

București, conform actului de partaj voluntar din 02 noiembrie 1947,

proprietatea autorilor lor, respectiv: etajul VI complet, apartament A – de la

etaj VII, prăvălia D - de la parter, împreună cu subsolul aferent, garsoniera B

- de la etajul VIII, cota indiviză de 1/2 din: Biroul de la parter și magazia

de la subsol care dă în curtea de lumină; cote indiviză forțată și perpetuă

din: teren, scări, culoare, lifturi, calorifer și obligarea pârâtei SC M. SA să

lase în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul astfel cum este

precizat la pct. 2 din petit.

Reclamanții, au

solicitat instanței să ia act de renunțarea, în baza art. 246 C. proc. civ., la judecata capetelor de cerere prin care au| solicitat obligarea pârâtei SC M. SA

ca, în calitate de deținător în sensul Legii nr. 10/2001, să se pronunțe prin

decizie motivată asupra notificării nr. 638 din 11 iunie 2001 și „să se

constate că privatizarea pârâtei s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor

legale."

Prin cererea de

intervenție formulată de F.N.P. și D.J.E. s-a solicitat, în contradictoriu cu

pârâta SC M. SA, lăsarea în deplină proprietate și posesie imobilul compus din

întregul etaj V, apartamentul notat cu litera B de la etajul VII, prăvălia

notată cu C de la parter împreuna cu subsolul respectiv, depozitul; cota

indiviză de 1/2 din biroul de la parter și magazia de la subsol care dă către

curtea, de lumină; cota indiviză forțată și perpetuă din terenul în suprafață

de 452 mp, scări, culoare, lifturi, calorifer.

Față de precizarea

depusă la dosar la data de 22 ianuarie 2008, văzând și cadrul procesual indicat

de reclamanți și intervenienți, tribunalul a luat act că reclamanții nu mai

înțeleg să se judece în contradictoriu cu A.V.A.S. și Ministerul Finanțelor

Publice.

În ședința publică

din data de 11 martie 2008, s-a prezentat reclamantul R.I.A. care a declarat că

renunță la judecarea capetelor 2 și 3 din cererea de chemare în judecată, prin

care s-a solicitat obligarea SC M. SA să se pronunțe prin decizie motivată

asupra notificării nr. 638/2001 și să se constate că privatizarea SC M. SA nu a

respectat prevederile legale.

În ședința publică

din data de 08 aprilie 2008, s-a depus la dosar procura dată în dată de 13

martie 2008 la Munchen, însoțită de apostilă, prin care C.I.A. a arătat că

renunță la judecarea capetelor 2 și 3 din cererea de chemare în judecată

precizată, prin care s-a solicitat obligarea SC M. SA, să se pronunțe prin

decizie motivată asupra notificării nr. 638/2001 și să se constate că

privatizarea SC M. SA nu a respectat prevederile legale.

În ședința publică

din data de 08 aprilie 2008, instanța a pus în discuția părților excepția de

inadmisibilitate a acțiunii, după apariția Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr.

716 din 15 aprilie 2008, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în baza art.

246 C. proc. civ., a luat act de renunțarea reclamanților la judecarea

capetelor 2 și 3 de cerere, prin care s-a solicitat obligarea SC M. SA să se

pronunțe prin decizie motivată asupra notificării nr. 638/2001 și să se

constate că privatizarea SC M. SA nu a respectat prevederile legale.

Totodată, a fost

admisă excepția inadmisibilității acțiunii, fiind respinsă cererea ca

inadmisibilă.

Asupra excepției

inadmisibilității acțiunii prin care reclamanții au solicitat să se constate

preluarea abuzivă a imobilului din București, iar reclamanții și intervenienții

au solicitat revendicarea imobilului în contradictoriu cu pârâta SC M. SA,

invocată din oficiu de tribunal, instanța a reținut că imobilul revendicat de

către reclamanți și intervenienți situat în str. Gutenberg a fost dobândit prin

cumpărare de către autorii pârtilor – I.S.R. și D.S., conform contractului de

vânzare-cumpărare din 05 noiembrie 1941 și transcris sub nr. 13252/1941.

Întregul imobil a fost preluat, conform Decretului nr. 92/1950, iar după 1990

imobilul a intrat în patrimoniul SC M. SA

În prezent, a reținut

tribunalul, imobilul revendicat este în proprietatea pârâtei persoană juridică,

SC M. SA, conform H.G. nr. 294/1991 și anexei la contractul de privatizare nr. 329/1994

pentru construcție și a titlului de proprietate din 22 februarie 1995, emis de

Ministerul Transporturilor, referitor la teren.

Tribunalul a reținut

că se observă ca pârâta este privatizată conform contractului de

vânzare-cumpărare de acțiuni din 30 iunie 1994 și a actului adițional din data

de 24 februarie 2000. De la data privatizării, pârâta SC M. SA este organizată

și funcționează în temeiul Legii nr. 31/1990, ca societate pe acțiuni cu

capital social integral privat, statul nemaiavând calitatea de acționar

deținător al capitalului social.

Imobilul a cărui

revendicare se solicită, compus din construcție și teren în suprafața de 444 m.p., se află în proprietatea paratei.

Conform art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998 „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil,

inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de

foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi

speciale de reparație", astfel încât apare clar că legea stabilește

admisibilitatea unei acțiuni în revendicare a unui bun preluat de stat fără

titlu valabil, deci a unei acțiuni în revendicare a unui asemenea bun, de

inexistența unei legi speciale de reparație.

Or, Legea nr. 10/2001

a constituit tocmai o asemenea lege specială de reparație, care a venit să

reglementeze raporturile privind restituirea în natură sau prin echivalent a

bunurilor preluate de stat fără titlu valabil. Legea nr. 10/2001, a reținut

tribunalul, reglementează măsurile reparatorii ce vor fi acordate foștilor

proprietari ai imobilelor preluate abuziv de stat prin raportare la organele și

unitățile deținătoare ale administrației publice, regii autonome sau societăți

cu capital de stat și organizații cooperatiste.

În speță, a apreciat

tribunalul, sunt incidente prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001. Potrivit

dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 "pentru imobilele -

terenuri și construcții - evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale

privatizate, persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile

legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv corespunzător valorii de piață a imobilelor

solicitate. În situația acestor imobile, măsurile reparatorii în echivalent se

propun de către instituția publică care a efectuat privatizarea”.

În situația în care

imobilul se află în patrimoniul unei societăți privatizate, se poate urma

procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, notificarea trebuind înaintata

entității care a efectuat privatizarea care va fi obligată să emită o decizie

prin care va propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale

privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv - Titlul VII din Legea nr. 247/2005

Potrivit art. 26 alin.

(3) din același act normativ, a reținut tribunalul, decizia sau, după caz,

dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în

natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția

civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității

deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării,

în termen de 30 de zile de la comunicare".

Din dispoziția art. 29

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 sus-citată, rezultă că, potrivit acestei legi

speciale, se vor acorda despăgubiri persoanelor îndreptățite, pentru imobilele

preluate de stat, însă numai dacă se urmează aceasta lege și dacă sunt

îndeplinite anumite condiții.

Prin stabilirea de

către o lege specială, în speță Legea nr. 10/2001, a unor termene pentru

depunerea cererilor de restituire sau a unor instituții competente pentru a răspunde,

decizii sau dispoziții ce pot fi atacate în instanță, nu se încalcă dreptul de

proprietate sau accesul liber la justiție.

În mod constant, a

reținut tribunalul, atât Curtea Constituțională, cât și Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, au statuat că, prin simpla stabilire a unor proceduri și a

unor termene nu se încalcă liberul acces la justiție al persoanei interesate.

Tocmai pentru că, o

dată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care

intră sub incidența acestei legi, persoanele îndreptățite pot obține reparația

prejudiciului cauzat de către stat numai în condițiile legii de față, iar

acțiunea în revendicare a acestor imobile introdusă pe calea dreptului comun

(întemeiată pe art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 480-481 C. civ.) este

inadmisibilă, în condițiile în care o lege specială a stabilit că, ori de câte

ori imobilele preluate abuziv nu au fost înstrăinate și se găsesc în

administrarea, folosința sau exploatarea autorităților și instituțiilor

publice, a regiilor autonome, societăților comerciale cu capital integral sau

majoritar de stat, a societăților comerciale privatizate și organizațiilor

cooperatiste, iar persoanele îndreptățite trebuie să se recurgă la procedura

prealabilă prevăzută în această lege, legiuitorul a prelungit de mai multe ori

termenele prevăzute inițial prin Legea nr. 10/2001, dând posibilitatea tuturor

să afle și să se folosească de aceste dispoziții imperative.

Caracterul special al

Legii nr. 10/2001, lege ce are prioritate față de dreptul comun, rezultă și din

dispozițiile art. 47 din această lege, care statuează asupra situației în care

au fost introduse acțiuni în revendicare până la intrarea în vigoare a acestei

legi, devenind clar astfel că, de la intrarea ei în vigoare, aceasta reglementează

în mod exclusiv raporturile dintre persoanele care se pretind proprietare ale

unui imobil ce face obiectul acestei legi și a fost preluat abuziv de către

stat și acesta din urmă.

Reclamanții au

menționat faptul că au formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001,

aceasta reprezentând un motiv de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare în

contradictoriu cu pârâta persoană juridică. Chiar dacă acțiunea în revendicare

este imprescriptibilă, nefiind supusă unui termen de prescripție, nu duce la

concluzia că ea devine și admisibilă, atunci când o lege specială a stabilit

modul și procedura de restituire.

Față de aceste

aspecte, tribunalul a admis excepția inadmisibilității acțiunii în

contradictoriu cu pârâta SC M. SA și a respins cererea de revendicare, ca

inadmisibilă.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel reclamanții C.I.A. și R.I.A., precum și

intervenienții, apelurile fiind admise prin decizia civilă nr. 762 din 16

octombrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă

în dosarul nr. 40939/3/2007.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că, în conformitate cu art. 23 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau

după caz, a depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată

să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra

cererii de restituire în natură. În speță, notificații au refuzat să emită

decizia de care face vorbire dispoziția legală menționată. În această situație,

în mod corect, reclamanții au solicitat instanței să se dispună restituirea în

natură a imobilului în cauză, instanța putând suplini refuzul unității

deținătoare de a soluționa notificarea și de a restitui imobilul, putând

dispune în baza probelor administrate asupra cererii de restituire în natură.

Așadar, a reținut

instanța de apel, în mod corect, reclamanții, în virtutea liberului acces la

justiție, au investit instanța de judecată cu prezenta acțiune întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001, instanța de judecată putând să se pronunțe

asupra cereri de restituire.

Este de menționat, a

apreciat instanța de apel, că prin decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul în interesul legii declarat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție și, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

s-a stabili că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu

numai contestația formulată împotriva deciziei /dispoziției de respingere a

cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate

abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat

al entități deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

De asemenea, instanța

de control judiciar a reținut că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra

cererii de intervenție în nume propriu formulată de către intervenienți, cât

timp prin dispozitivul hotărârii s-a consemnat numai soluția cu privire la

cererea reclamanților și nu și cu privire la cererea de intervenție.

Față de

considerentele expuse, Curtea de Apel București, considerând întemeiat apelul

declarat, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași

instanță de fond, având în vedere faptul că prima instanță a rezolvat procesul

fără a intra în cercetarea fondului și reținând în greșit excepția

inadmisibilității acțiunii, nepronunțându-se nici cu privire la cererea de

intervenție în nume propriu, formulată de către intervenienți.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta SC M. SA, recurs care a fost respins ca

nefondat prin decizia civilă nr. 5961 din 25 mai 2009, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție – Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală în

dosarul nr. 40939/3/2007.

Pentru a decide

astfel, instanța de recurs a reținut că este indiscutabil faptul că

reclamanții, în al doilea ciclu procesual, și-au precizat acțiunea (filele 18

și 22 din dosarul nr. 40939/3/2007 al Tribunalului București), solicitând

instanței să constate lipsa valabilității titlului statului asupra imobilului

situat în București; să se dispună restituirea în natură a părții din imobilul

respectiv, conform actului de partaj voluntar din 2 noiembrie 1947 și să fie

obligată pârâta SC M. SA să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie

acest imobil

De asemenea, la

punctul II din cererea precizatoare, reclamanții au cerut să se ia act că

renunță la judecata capetelor de cerere, prin care au cerut obligarea pârâtei

să răspundă la notificarea nr. 638/2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001

și la capătul de cerere privind constarea nelegalității privatizării pârâtei.

Intervenienții

solicitaseră încă din primul ciclu procesual ca pârâta să le lase în deplină

proprietate și liniștită posesie partea din imobilul în litigiu care li se

cuvine (fila 336 dosar nr. 6388/2011 al Tribunalului București).

Mai mult, atât

reclamanții cât și intervenienții au precizat valoarea obiectului cererii

(filele 40 și 41 dosar nr. 40949/3/2007 al Tribunalului București), rezultând

astfel că au înțeles să formuleze o acțiune în revendicare.

Prin urmare, a

reținut instanța de recurs, în mod greșit instanța de apel a reținut faptul că

temeiul juridic al cererii formulate de reclamanți și intervenienți îl

constituie dispozițiile Legii nr. 10/2001, temeiul juridic fiind de fapt art. 480

și art. 481 C. proc. civ., adică o acțiune în revendicare formulată atât de

reclamanții cât și de intervenienți.

De asemenea, a

apreciat instanța de recurs, în mod greșit instanța de apel a reținut că prima

instanță nu s-a pronunțat asupra cererii formulate de intervenienți, din

cuprinsul dispozitivului sentinței civile nr. 716 din 15 aprilie 2008,

rezultând că a fost admisă atât excepția inadmisibilității acțiunii civile

formulate de reclamanți, cât și a cererii de intervenție.

Cu toate acestea,

Înalta Curte de Casație și Justiție a menținut soluția de desființare a

sentinței primei instanțe, deoarece aceasta nu s-a pronunțat pe fondul

acțiunii, care este o acțiune în revendicare, ci pe excepția inadmisibilității

acesteia.

Prima instanță

trebuia să analizeze dacă reclamanții și intervenienții au un titlu valabil și

actual (se va tine cont de faptul că, potrivit practicii Curții Europene a

Drepturilor Omului, dreptul de proprietate este apărat de Primul Protocol

Adițional la C.A.D.O.L.F. numai în măsura în care acesta exista la data

ratificării acestei Convenții prin Legea nr. 30/1994), să constate dacă aceștia

dețin un astfel de titlu și să treacă la soluționarea în fond a cererii lor,

ținând cont că pârâta deține un titlu valabil pentru imobilul respectiv,

obținut în procesul de privatizare.

Prin urmare, a

constatat instanța de recurs, prima instanță va face analiza titlurilor

deținute de părțile în litigiu și va soluționa pe fond acțiunea în revendicare

formulată de către reclamanți și intervenienți.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr. 40939/3/2007.

La data de 29

septembrie 2009, reclamantul R.I.A. a depus la dosar o precizare a temeiului de

drept al acțiunii, fiind indicate în acest sens prevederile art. 480 și 481 C.

civ., Constituția României - art. 11 și 20, art. 6 din Convenția pentru

Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1.

Pe parcursul

soluționării cauzei a intervenit decesul intervenientei F.N.P., în calitate de

moștenitor al acesteia fiind indicat F.P.

Prin sentința civilă

nr. 910 din 13 mai 2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a

Civilă, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanții C.I.A.M., și R.I.A.,

și cererea de intervenție formulată de intervenienții F.P. și D.J.E., în

contradictoriu cu pârâta SC M. SA, așa cum au fost precizate, a fost constatată

lipsa valabilității titlului statului asupra imobilului situat în București,

s-a respins capătul din cererea principală și din cererea de intervenție cu

privire la revendicare, ca neîntemeiat și s-au respins cheltuielile de judecată

solicitate de reclamanți, ca neîntemeiate.

Analizând probele

administrate în cauză tribunalul a constatat următoarele:

Instanța este

învestită în prezent cu soluționarea unei acțiuni în revendicare imobiliară

formulată de reclamanții C.I.A.M. și R.I.A. precum și cu soluționarea unei

cereri de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții F.N.P. și

D.J.E., ambele cereri în contradictoriu cu pârâta SC M. SA, întemeiate în drept

pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., așa cum au fost precizate pe parcursul

judecății, prin care s-a solicitat să se constate lipsa valabilității titlului

statului asupra imobilului situat în București, și să se dispună restituirea în

natură, către reclamanți a părților din imobilul situat în București, conform actului

de partaj voluntar din 02 noiembrie 1947, proprietatea autorilor lor,

respectiv: etajul VI complet, apartament A – de la etaj VII, prăvălia D - de la

parter, împreună cu subsolul aferent, garsoniera B - de la etajul VIII, cota

indiviză de 1/2 din : biroul de la parter și magazia de la subsol care dă în

curtea de lumină; cote indiviză forțată și perpetuă din : teren, scări,

culoare, lifturi, calorifer și obligarea pârâtei SC M. SA să lase în deplină

proprietate și liniștită posesie, imobilul astfel cum este precizat la pct. 2

din petit, iar intervenienților în interes propriu să le lase în deplină

proprietate și posesie imobilul compus din întregul etaj V, apartamentul notat

cu litera B de la etajul VII, prăvălia notata cu C de la parter împreuna cu

subsolul respectiv, depozitul; cota indiviza de 1/2 din biroul de la parter și

magazia de la subsol care da către curtea, de lumina; cota indiviza forțată și

perpetua din terenul în suprafața de 452 mp, scări, culoare, lifturi,

calorifer.

De precizat că, în

urma decesului intervenientei F.P.N., a fost introdus în cauză în calitate de

moștenitor al defunctei, numitul P.F.

Imobilul revendicat

de către reclamanți și intervenienți este situat în str. Gutenberg a fost

dobândit prin cumpărare de către autorii pârtilor – I.S.R. și D.S., conform

contractului de vânzare-cumpărare din 05 noiembrie 1941 și transcris sub nr. 13252/1941.

Întregul imobil a fost preluat, conform Decretului nr. 92/1950, iar după 1990

imobilul a intrat în patrimoniul SC M. SA

În prezent, imobilul

revendicat este în proprietatea pârâtei persoana juridica, SC M. SA, conform

H.G. nr. 294/1991 și anexei la contractul de privatizare pentru construcție și

a titlului de proprietate din 22 februarie 1995, emis de Ministerul

Transporturilor, referitor la teren.

Pârâta este

privatizata conform contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 30 iunie 1994

și a actului adițional din data de 24 februarie 2000. De la data privatizării,

pârâta SC M. SA este organizata și funcționează în temeiul Legii nr. 31/1990,

ca societate pe acțiuni cu capital social integral privat, statul nemaiavând

calitatea de acționar deținător al capitalului social.

Imobilul a cărui

revendicare se solicita, compus din construcție și teren în suprafața de 444 m.p., se afla în proprietatea paratei.

Referitor la capătul

de cerere prin care se solicită să se constate că imobilul revendicat a intrat

în proprietatea statului în mod abuziv, fără titlu valabil, s-a apreciat ca

întemeiat. Astfel imobilul din str. Gutenberg, a fost preluat de către stat în

baza Decretului nr. 92/1950, iar, potrivit art. 2 din Legea nr. 10/2001 în

categoria imobilelor preluate abuziv sunt incluse și cele naționalizate prin

Decretul nr. 92/1950.

Referitor la capătul

din cererea de chemare în judecată și cererea de intervenție în interes propriu

având ca interes revendicarea, întemeiat pe dispozițiile art. 480-481 C. civ.,

s-a considerat neîntemeiat pentru următoarele considerente:

Acțiunea în

revendicare întemeiată pe disp. art. 480-481 C. civ., aceasta este instrumentul

juridic pe care legiuitorul îl oferă proprietarului neposesor pentru a cere

restituirea bunului său, aflat în posesia altei persoane care nu are calitate

de proprietar, motiv pentru care reclamantul trebuie să facă dovada dreptului

său de proprietate.

Anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001 principiul restitutio în integrum, efect a

ineficacității actelor de preluare a fost guvernat de dreptul comun al

revendicării fondat pe disp. art. 480, 481 C. civ.

Prin Legea nr. 10/2001

se instituie măsuri reparatorii pentru imobile preluate de stat, cu titlu sau

fără titlu valabil.

Prin consacrarea

principiului restituirii în natură a imobilului, legea oferă posibilitatea

redobândirii dreptului de proprietate asupra bunului preluat de stat,

decizia/dispoziția de aprobare a restituirii în natură făcând dovada dreptului

de proprietate a persoanei îndreptățite.

Prin urmare,

reclamanții și intervenienții nu se află în situația în care dreptul lor de

proprietate se bucură de protecția oferită de art. 480-481 C. civ.

Un asemenea demers

judiciar poate fi parcurs numai în condițiile și cu respectarea procedurii

instituite de Legea nr. 10/2001, care constituie dreptul comun în materie.

Prin urmare, cererea

de chemare în judecată și cererea de intervenție în interes propriu trebuie

respinse, deoarece reclamanții și intervenienții nu au parcurs procedura

instituită de Legea nr. 10/2001, fără să se încalce art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție.

Procedând astfel, nu

se poate susține că reclamanții și intervenienții nu au avut asigurat accesul

la justiție, atâta vreme cât li s-a asigurat o cale specială de urmat în

vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului.

Conform

jurisprudenței constate a organelor jurisdicționale ale convenției, art. 1 din

Protocolul Adițional nr. 1 ocrotește bunurile actuale, iar nu speranța de a

revedea recunoscut un vechi drept de proprietate, imposibil de exercitat pe o

perioadă îndelungată de timp.

Reclamanții și

intervenienții puteau solicita retrocedarea imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001

asigurându-se astfel respectarea principiului securității și stabilității

raporturilor juridice în materia proprietății.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 i

mobilele preluate în mod abuziv

de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în

baza

Legii

nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie în

natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în

condițiile prezentei legi.

Pe

de altă parte potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 în sensul

prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege orice alte

imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale

în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin

acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de

stat.

Prin decizia nr.

XXXIII/2008, ICCJ a admis recursul în interesul legii și a statuat că în ceea

ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca

obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate

neunitar de instanțele judecătorești, concursul dintre legea specială și legea

generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia

generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea

specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială,

respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a

drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate

fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în

măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice.

În motivarea

recursului în interesul legii s-a arătat că, deși avantajos prin accesul direct

la instanțele judecătorești, dar rigid și conservator prin câmpul său de

aplicare (întrucât a fost restrâns la actele de preluare fără titlu ori cu

titlu nevalabil), dreptul comun a fost părăsit de Legea nr. 10/2001, fiind

înlocuit cu norme speciale de drept substanțial și cu o procedură obligatorie

și prealabilă sesizării instanțelor judecătorești.

Legea nouă extinde

aplicarea principiului restitutio în integrum și, totodată, diversifică amplu

gama măsurilor reparatorii, pe care le supune unor proceduri tehnice,

caracteristice dreptului administrativ și, în parte, necunoscute dreptului

civil comun.

Legea nr. 10/2001, ca

lege nouă, suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității

actelor de preluare la care se referă și, fără a elimina accesul la justiție,

perfecționează sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale îl

subordonează controlului judecătoresc.

Prin legea nouă sunt

reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ,

indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil,

fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică

și-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în

temeiul art. 480 și art. 481 C. civ. Temeiul nașterii dreptului la retrocedare

este un izvor complex de raporturi juridice.

Astfel, dacă actul de

preluare, prin care statul a devenit proprietar constituie, ca entitate

autonomă, facta praeterita, situația juridică pe care a generat-o, constând în

calitatea de proprietar recunoscută statului, cu întreg complexul de drepturi

și obligații pe care le implică, constituie o situație juridică cu persistență

în timp - facta pendentia care, detașându-se de momentul constituirii sale, își

continuă existența, intrând astfel în domeniul temporal de incidență a noii

reglementări care, astfel, devine aplicabilă, fără a retroactiva.

Înalta

Curte de Casație și Justiție a mai arătat că s

oluția a fost

anticipată legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind

proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care prevede că:

"Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute

prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de

succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de

reparație."

Totodată s-a mai

constatat și cele ce urmează prezintă o mare importanță în speța de față, că,

după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a

imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun,

persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura stabilită de legea

specială.

Este de precizat însă

că o acțiune fondată pe dispozițiile noii legi este condiționată de parcurgerea

unei proceduri administrative obligatorii, prealabilă sesizării instanței

judecătorești.

Declanșarea

procedurii are loc, în conformitate cu prevederile art. 21 și următoarele din

Legea nr. 10/2001, pe calea unei notificări adresate de persoana îndreptățită

persoanei juridice deținătoare.

P

entru evitarea

perpetuării stării de incertitudine în ceea ce privește situația juridică a

unor asemenea imobile, Legea nr. 10/2001 a instituit un termen în interiorul

căruia trebuie adresată notificarea, termen prelungit succesiv, sancțiunea nerespectării

lui constând, potrivit art. 22 alin. (5), în pierderea dreptului de a solicita

în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Concluzia Curții este

aceea că, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acțiune în revendicare

a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiată pe dispozițiile

dreptului comun, este inadmisibilă, atât în situația în care nu s-a declanșat

procedura administrativă, prealabilă și obligatorie prevăzută de legea

specială, cât și în situația în care această procedură nu este finalizată la

data sesizării instanței.

Potrivit art. 329 alin.

(3) C. proc. civ. dezlegarea dată problemelor de drept judecate este

obligatorie pentru instanțe.

Având în vedere

motivarea instanței supreme cât și modalitatea în care legiuitorul a înțeles să

reglementeze situația reparației în cazul imobilelor preluate abuziv, singura

posibilitate pentru valorificarea dreptului de proprietate cu privire la care

se susține că i-a fost încălcat de către stat îl reprezenta formularea unei

notificări în temeiul Legii nr. 10/2001.

S-a avut în vedere și

faptul că statul are o largă marjă de apreciere în ceea ce privește

reglementarea măsurilor reparatorii care se acordă în cazul imobilelor preluate

de stat, condiția fiind aceea ca procedura prevăzută să fie una clară, care să

acorde o reparație efectivă și să nu reprezinte în sine o îngrădire a accesului

la justiție.

Ceea ce interesează este

faptul că reclamanții și intervenienții nu au înțeles să urmeze procedura Legii

nr. 10/2001 care ar fi putut conduce atât la o reparație efectivă prin

restituirea în natură, cât și la posibilitatea de a se analiza dreptul la

despăgubiri bănești pentru imobilul ce nu poate fi restituit în natură.

Condiția esențială

care se cere este aceea ca soluția pronunțată în procedura prealabilă să poată

fi atacată în fața unei instanțe judecătorești, care îndeplinește condiția de

tribunalul independent și imparțial și care are competență deplină de a

verifica decizia administrativă. În acest sens CEDO s-a pronunțat în cauzele

Glod contra României și Crișan contra României, etc.

Pe de alta parte,

părțile au o astfel de cale, deoarece art. 26 din Legea nr. 10/2001 îi dădea

posibilitatea de a contesta în fața tribunalului - secția civilă dispoziția emisă.

Mai mult aceste dispoziții își găsesc aplicabilitatea și în cazul în care

entitatea investită cu soluționarea notifică refuză să o soluționeze în

termenul legal. În acest sens sunt deciziile IX/2006 și XX/2007 ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție care prevăd competența tribunalului secția civilă

de a soluționa cererile de obligarea a unității deținătoare de a emite

dispoziție de soluționare a notificării cât și de a soluționa pe fond

notificarea în caz de nesoluționare a acesteia în termenul legal. Mai mult

practica constată a instanțelor este în sensul de a soluționa orice contestație

referitoare la modul de aplicare a procedurii prevăzute de legea 10/2001.

În acest sens, chiar

prin hotărârea pilot în cauza Atanasiu contra României (paragraful 121) se

reține că recursul în interesul legii admis prin decizia XX/2007 reprezintă o

cale efectivă de acces la instanță, constatarea încălcării fiind determinată de

faptul că anterior pronunțării acestei hotărâri reclamanta nu a putu să se

adreseze instanțelor de judecată.

În acest sens în

hotărârea pilot Atanasiu contra României în paragraful 118 se menționează că,,

în ceea ce privește acțiunea întemeiată pe dispozițiile civile de drept comun

Curtea apreciază că respingerea acestei motivată de necesitatea de a asigura

aplicarea coerentă a legilor de reparație nu relevă, în sine, o problemă din

perspectiva dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6.1 din Convenție

cu condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o

cale de drept efectivă.

Tot în cauza

Anastasiu și alții contra României, se arată însă că un „bun actual” există în

patrimoniul proprietarului deposedat abuziv de către stat doar dacă s-a

pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească, definitivă și executorie,

prin care nu numai să se fi recunoscut calitatea de proprietar, ci să se fi

dispus expres în sensul restituirii bunului (parag.140 și 143).

În caz contrar,

simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului

constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a

unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială, cu condiția inițierii procedurii administrative și

a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag.141,

142 și 143).

Raportat la

considerentele sus menționate, s-a respins cererea de chemare în judecată și

cererea de intervenție în interes propriu, în ceea ce privește revendicarea, ca

neîntemeiate.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul R.I.A.

În motivarea apelului

s-au arătat următoarele:

În considerentele

hotărârii, s-a reținut că preluarea imobilului de către stat a avut loc fără

titlu și că această statuare este definitivă și irevocabilă, având în vedere că

nu s-a formulat o cale de atac împotriva acesteia.

Temeiul de drept al

acțiunii este - așa cum a fost deja reținut de ICCJ - o acțiune în revendicare

bazată pe art. 480 și. urm. C. civ., a cărei soluționare trebuie să aibă loc

prin comparare de titluri conform practicii de peste un secol.

Sub acest aspect, s-a

învederat că dreptul reclamantului este mai bine caracterizat, întrucât provine

de la adevăratul proprietar, este anterior titlului exhibat de SC M. SA, nu

este viciat. Deci are preferință și înlătură titlul intimatei SC M. SA care

provine de la Stat, care nu avea titlu, titlul acesta este viciat, dobândit

ulterior.

S-a susținut că în

mod greșit, instanța de fond a invocat criteriile Legii nr. 10/2001 și

Hotărârea pilot CEDO din 12 octombrie 2010, deoarece acestea sunt în

contradicție cu cele constatate și reținute în mod irevocabil.

Or, așa cum s-a

reținut, reclamantul a învederat că nu se judecă în cadrul Legii nr. 10/2001.

În mod arbitrar,

abuziv și eronat s-a invocat Hotărârea CEDO de mai sus întrucât conform

Constituției României art. 20 alin. (2) reglementările internaționale au

prioritate cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin

dispoziții mai favorabile.

Or, în speță, codul

civil asigură o protecție mai favorabilă întrucât - spre deosebire de Convenția

Europeană a Drepturilor Omului - legislația internă: nu pune condiția

existenței prealabile a unui bun în patrimoniu; nu lasă loc unei "largi

marje de apreciere a Statului" privind garantarea dreptului de

proprietate; nu plafonează cuantumul eventualelor despăgubiri; nu dispune o

eșalonare a despăgubirilor în funcție de eventualele disponibilități ale

trezoreriei; nu condiționează soluționarea unui actual litigiu de drept civil

în funcție de o "viitoare" lege care ar putea fi promovată în

următoarele 18 luni, etc.

Al doilea motiv de

apel a privit faptul că instanța de fond a schimbat temeiul de drept al

acțiunii, motivând și soluționând cauza pe un alt temei de drept - încălcare

flagrantă, arbitrară și abuzivă a legii.

Reclamantul a relevat

că instanța de fond a omis total apărările formulate în sensul celor de mai

sus, apărări depuse în scris, aflate la dosar dar ignorate de judecător. Prin

această omisiune deliberată instanța de fond a pronunțat o sentință nelegală și

netemeinică.

Instanța de apel

trebuie să se pronunțe cu privire la această apărare esențială, fără a o ocoli.

În subsidiar

reclamantul a invocat toate motivele și argumentele dezvoltate în detailatele

motive de apel depuse în numele sorei acestuia C.I.A.M.

În drept, nu a

invocat nicio dispoziție legală.

În dovedirea

susținerilor, nu a solicitat încuviințarea niciunui mijloc de probă.

Împotriva aceleiași

sentințe a declarat apel și reclamanta C.I.A.M.

Primul motiv de apel

a privit împrejurarea că, prin sentința apelată instanța fondului a respins

cererea acesteia cu motivarea, în principal, că persoanele cărora le sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută

de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv

dispozițiile art. 480 C. civ.

Instanța a considerat

că acțiunea în revendicare este inadmisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001, dar a respins cererea ca neîntemeiată.

Motivarea instanței

fondului în sensul inadmisibilității cererii în revendicare întemeiată pe

dreptul comun, este raportată la Decizia nr. 33/2008 dată în recursul în

interesul legii în dosarul nr. 60/2007 al ICCJ Secții Unite și pe hotărârea

pilot Atanasiu contra României.

Susținerile instanței

de fond precum și interpretarea trunchiată a deciziei pilot cât și a deciziei de

îndrumare, sunt greșite întrucât pe de o parte în Decizia nr. 33/2008 se arată

în mod expres …” Dar nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude

în toate situațiile posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare”

fiind posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul

său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO și trebuie

să i se asigure accesul la justiție.

Pe de altă parte,

făcând o greșită argumentație, cu trimiteri la spețe CEDO prezentate deformat

și trunchiat, instanța fondului a acreditat ideea falsă a pierderii sau

inexistenței titlului reclamantei de proprietate și a calității de dobânditor

de drept de proprietate de bună–credință, a uzurpatorului acesteia SC M. SA.

În mod nelegal, prima

instanță și-a motivat soluția invocând un „așa zis drept de proprietate” deși, în

realitate, pârâta nu deține și nici nu prezintă un titlu de proprietate.

În realitate, SC M. SA

este doar un detentor precar de rea-credință, care invocând greșit dispozițiile

Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991 s-a înstăpânit prin acte administrative

unilaterale și interne, inopozabile și necunoscute de reclamantă, asupra imobilului

proprietatea acesteia. Apelanta-reclamanta și-a întemeiat această susținere pe

faptul că, așa cum rezultă din probele existente la dosar, pârâta – intimată s-a

privatizat prin vânzare – cumpărare de acțiuni, situație în care nu a dobândit în

proprietate imobilul în litigiu, ci doar un drept de administrare al acestuia.

Susținerea instanței

privind necesitatea recunoașterii titlului reclamantei de proprietate de către puterea

judecătorească, anterior dobândirii imobilului acesteia, de către SC M. SA este

de asemenea greșită și nelegală.

În speță, acțiunea în

revendicare a unui bun imobil preluat de stat în mod abuziv și fără titlu

valabil și evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale integral

privatizată nu este inadmisibilă deoarece pe de o parte, legea specială prevede

dreptul la redobândirea în natură a acestor imobile fără a prevede însă o

procedură administrativă pentru aceasta, astfel încât dreptul se poate valorifica

numai pe calea acțiunii în revendicare.

Pe de altă parte reclamanta

a invocat aspectele statuate în mod obligatoriu prin Decizia nr. 33/09 iunie 2008

a ICCJ - Secții Unite, în sensul că „În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe

între legea specială și CEDO, aceasta din urmă are prioritate. Această

prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe

dreptul comun, în măsura în care, astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate, ori securității raporturilor juridice”.

Ori, această posibilitate,

prevăzută într-o decizie obligatorie dată de ICCJ - Secțiile Unite, într-un

recurs în interesul legii, nu poate fi suprimată niciodată prin „practica instanțelor”.

Privitor la acest motiv

de apel, reclamanta a solicitat instanței să aprecieze asupra temeinicie lui și

să constate că cererea acesteia în revendicare conform dreptului comun este

admisibilă și legală și pentru că așa cum a statuat Decizia în Interesul legii a

instanței supreme, în alte condiții ar fi afectat „un bun actual”, „un interes legitim”,

o „speranță legitimă” ocrotite de CEDO.

Având în vedere obiectul

de reglementare și scopul Comunității Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului,

nu poate fi primită susținerea primei instanțe în sensul că intimata pârâtă ar

beneficia de un „bun” în sensul Convenției, în condițiile în care SC M. SA este

o societate comercială, iar nu o persoană fizică ce beneficiază de protecția

primei norme europene invocate.

Față de nelegalitatea

și caracterul abuziv al preluării imobilului proprietatea autorului

reclamantei, rezultă că reclamanții au un „bun” în sensul art. 1 din Primul

Protocol Adițional la CEDO.

Existând o

contradicție între ultima variantă a legii speciale și CEDO, această

contradicție nu poate fi rezolvată decât prin prioritizarea reglementărilor CEDO,

realizată prin recunoașterea admisibilității promovării unei acțiuni în

revendicare de drept comun.

Având în vedere

aspectele invocate, conform cărora acțiunea în revendicare întemeiată pe

dispozițiile dreptului comun, fiind un mod de garantare a unui drept

fundamental este admisibilă, nefiind interzisă de legislația română, iar, pe de

altă parte, având în vedere prevederile Constituției României și convențiile

internaționale la care România este parte, urmează să fie înlăturate considerentele

din hotărârea apelată care fac trimitere la Decizia nr. 33/2008.

Reclamanta a

solicitat admiterea acestui motiv de apel, casarea sentinței și modificarea

soluției în sensul aprecierii admisibilității cererii în revendicare și a priorității

titlului reclamantei de proprietate care este bine conturat, în discrepanță cu

lipsa titlului pârâtei SC M. SA care a deținut totdeauna cu rea credință imobilul

proprietatea acesteia așa cum a fost precizat în petitul acțiunii principale.

Al doilea motiv de

apel a privit faptul că hotărârea este în parte, lipsită de suport legal și

dată cu aplicarea greșită a legii.

Argumentele avute în

vedere în hotărârea pronunțată de instanța de fond se referă la

inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, acțiunea reclamantei nefiind

analizată de Tribunalul București pe fond, pentru a se putea respinge ca

neîntemeiată.

Astfel, prima

instanță a încercat să demonstreze că nu se poate trece la analizarea titlurilor

părților în proces, făcând trimitere la dispozițiile legii speciale,

inaplicabile în speță față de obiectul și temeiul de drept al acțiunii.

Instanța a respins acțiunea în revendicare ca neîntemeiată, întemeindu-și

soluția pe argumente de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare față de

dispozițiile legii speciale.

Concret, deși temeiul

de drept al cererii reclamantei este art. 480 C. civ, instanța fondului nu s-a preocupat

de ceea ce presupune acest gen de acțiune, în schimb în mod cu totul

nejustificat a făcut teoria incidenței legii speciale în situația imobilului în

litigiu, dând îndrumarea reclamanților să urmeze calea prevăzută de aceasta,

iar prin invocarea dispozițiilor art. 29 ajunge chiar la concluzia posibilității

restituirii în natură. Ori, dacă imobilul este restituibil în natură pe calea legii

speciale, cu atât mai mult în acțiunea prezentă, acesta trebuia restituit.

Pe de altă parte, soluția

primei instanțe este greșită și din punctul de vedere al dispozițiilor legii

speciale, întrucât numai în situația în care persoana îndreptățită nu ar fi

formulat notificare în termenul prevăzut de aceasta, ar fi fost decăzută din

dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii în natură sau echivalent. Pentru

alte situații Legea nr. 10/2001 nu prevede sancțiunea decăderii din dreptul de

a mai solicita restituirea imobilului în natură printr-o acțiune în justiție.

Indicând pentru reclamanți

că singura cale de urmat, cea prevăzută de legea specială, instanța se afla

într-o gravă eroare cu privire la noțiunea de unitate deținătoare în

accepțiunea Legii nr. 10/2001. Societățile comerciale cu capital privat nu au

atribuții legale în procedura administrativă prevăzută de legea specială chiar

dacă au calitatea de posesor al imobilului revendicat sau notificat, astfel cum

este în speță SC M. SA.

Potrivit Deciziei nr.

830/2008 a Curții Constituționale, în situația imobilelor preluate de stat fără

titlu valabil și evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale

privatizate, fostul proprietar are dreptul la restituirea / redobândirea bunului

său în natură. Ori, dreptul fiind implicit recunoscut prin lege, trebuie să

existe și mijlocul procedural pentru recunoașterea și valorificarea lui. Cum

legea specială nu prevede o procedură specială pentru această situație, nu

însemna că dreptul recunoscut se stinge în vreun mod, ci doar că se valorifică

pe calea dreptului comun, care completează legea specială.

Pentru considerentele

învederate reclamanta a solicitat să se constate nelegalitatea sentinței și pe

acest aspect a solicitat și admiterea acestui motiv de apel, modificarea în

parte a sentinței în sensul restituirii în natură a imobilului în litigiu.

Al treilea motiv de

apel a vizat faptul că instanța fondului are pronunțări contradictorii

întrucât, deși toată motivarea hotărârii este pe inadmisibilitatea acțiunii în

revendicare pe dreptul comun, soluția pronunțată în dispozitiv este de

respingere ca neîntemeiată.

Sentința este nelegală

și netemeinică întrucât instanța de fond în considerarea, ca neîntemeiată, a

cererii în revendicare, raportându-se la dispozițiile art. 1 din Primul

Protocol Adițional al CEDO, îi dă o interpretare greșită, nesocotind atât

dispozițiile art. 15 din Legea nr. 137/2002 pentru accelerarea privatizării, cât

și art. 20 din Constituția României privind drepturile cetățenilor, ce vor fi

interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor

Omului, tratat la care România a aderat încă din anul 1948 mai înainte ca

imobilul reclamantei să fi fost preluat de stat de la autorul acesteia.

Art. 17 din Declarație

interzice oricărui stat să naționalizeze sau să exproprieze vreun bun fără

dreaptă și prealabilă despăgubire.

Art. 20 alin. (4) din

Constituția României precizează că atunci când există neconcordanțe între

tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este

parte și legile interne, au prioritate reglementări