ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 852/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 606 din 18 iunie 2004, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului SC M. SA, a respins acțiunea formulată de reclamanții R.I.M., C.I.M.

și R.I.A., împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar acțiunea reclamanților având drept obiect, astfel cum a fost precizat și completat, constatarea preluării abuzive, fără titlu a apartamentelor din București, și a cotelor părți comune ale imobilului a fost respinsă, a fost obligat pârâtul SC M. SA să se pronunțe prin decizie motivată asupra notificării nr. 638 din 11 iunie 2001, trimisă în temeiul Legii nr. 10/2001; constatarea ilegalității acțiunii de privatizare a societății pârâte și obligarea la restituirea în natură a bunului, a fost respinsă ca neîntemeiată; cererea de intervenție principală formulată de F.N.P.

și D.J.E., având drept obiect revendicarea unei părți din același imobil, a fost respinsă ca neîntemeiată. În motivarea hotărârii, s-a reținut că imobilul a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, că pârâta este o societate pe acțiuni, cu capital integral privat, urmarea privatizării efectuate în anul 1994 conform legii, fiind astfel deținător de bună-credință al imobilului și, drept urmare, are un titlu preferabil celui prezentat de reclamanți, situație în care reclamanții și intervenienții pot solicita obligarea pârâtei să emită o decizie motivată prin care să se facă o ofertă în baza art. 24 din Legea nr. 10/2001. Prin decizia nr. 1028/A din 06 mai 2005, Curtea de Apel București a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanți și de interveniente.

Prin decizia nr. 5201 din 26 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală a admis recursurile declarate de reclamanții C.I.A.M. și R.I.A. și intervenienții D.J.E., F.N.P. împotriva deciziei civile nr. 1028/A din 06 mai 2005 a Curții de Apel București Secția a III-a Civilă pe care a casat-o; a admis apelurile declarate de reclamanți și intervenienți împotriva sentinței civile nr. 606 din 18 iunie 2004 a Tribunalului București - Secția a III-a Civilă; a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă, la data de 21 noiembrie 2007, sub nr. 40939/3/2007.

La data de 22 ianuarie 2008, reclamanții au depus prin serviciul registratură o cerere precizatoare, prin care au solicitat să se constate lipsa valabilității titlului statului asupra imobilului situat în București, să se dispună restituirea în natură către reclamanți a părților din imobilul situat în București, conform actului de partaj voluntar din 02 noiembrie 1947, proprietatea autorilor lor, respectiv: etajul VI complet, apartament A – de la etaj VII, prăvălia D - de la parter, împreună cu subsolul aferent, garsoniera B - de la etajul VIII, cota indiviză de 1/2 din: Biroul de la parter și magazia de la subsol care dă în curtea de lumină; cote indiviză forțată și perpetuă din: teren, scări, culoare, lifturi, calorifer și obligarea pârâtei SC M. SA să lase în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul astfel cum este precizat la pct. 2 din petit.

Reclamanții, au solicitat instanței să ia act de renunțarea, în baza art. 246 C. proc. civ., la judecata capetelor de cerere prin care au| solicitat obligarea pârâtei SC M. SA ca, în calitate de deținător în sensul Legii nr. 10/2001, să se pronunțe prin decizie motivată asupra notificării nr. 638 din 11 iunie 2001 și „să se constate că privatizarea pârâtei s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor legale." Prin cererea de intervenție formulată de F.N.P. și D.J.E. s-a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC M. SA, lăsarea în deplină proprietate și posesie imobilul compus din întregul etaj V, apartamentul notat cu litera B de la etajul VII, prăvălia notată cu C de la parter împreuna cu subsolul respectiv, depozitul; cota indiviză de 1/2 din biroul de la parter și magazia de la subsol care dă către curtea, de lumină; cota indiviză forțată și perpetuă din terenul în suprafață de 452 mp, scări, culoare, lifturi, calorifer.

Față de precizarea depusă la dosar la data de 22 ianuarie 2008, văzând și cadrul procesual indicat de reclamanți și intervenienți, tribunalul a luat act că reclamanții nu mai înțeleg să se judece în contradictoriu cu A.V.A.S. și Ministerul Finanțelor Publice. În ședința publică din data de 11 martie 2008, s-a prezentat reclamantul R.I.A. care a declarat că renunță la judecarea capetelor 2 și 3 din cererea de chemare în judecată, prin care s-a solicitat obligarea SC M. SA să se pronunțe prin decizie motivată asupra notificării nr. 638/2001 și să se constate că privatizarea SC M. SA nu a respectat prevederile legale. În ședința publică din data de 08 aprilie 2008, s-a depus la dosar procura dată în dată de 13 martie 2008 la Munchen, însoțită de apostilă, prin care C.I.A.

a arătat că renunță la judecarea capetelor 2 și 3 din cererea de chemare în judecată precizată, prin care s-a solicitat obligarea SC M. SA, să se pronunțe prin decizie motivată asupra notificării nr. 638/2001 și să se constate că privatizarea SC M. SA nu a respectat prevederile legale. În ședința publică din data de 08 aprilie 2008, instanța a pus în discuția părților excepția de inadmisibilitate a acțiunii, după apariția Legii nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 716 din 15 aprilie 2008, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în baza art. 246 C. proc. civ., a luat act de renunțarea reclamanților la judecarea capetelor 2 și 3 de cerere, prin care s-a solicitat obligarea SC M. SA să se pronunțe prin decizie motivată asupra notificării nr. 638/2001 și să se constate că privatizarea SC M. SA nu a respectat prevederile legale.

Totodată, a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii, fiind respinsă cererea ca inadmisibilă. Asupra excepției inadmisibilității acțiunii prin care reclamanții au solicitat să se constate preluarea abuzivă a imobilului din București, iar reclamanții și intervenienții au solicitat revendicarea imobilului în contradictoriu cu pârâta SC M. SA, invocată din oficiu de tribunal, instanța a reținut că imobilul revendicat de către reclamanți și intervenienți situat în str. Gutenberg a fost dobândit prin cumpărare de către autorii pârtilor – I.S.R. și D.S., conform contractului de vânzare-cumpărare din 05 noiembrie 1941 și transcris sub nr. 13252/1941. Întregul imobil a fost preluat, conform Decretului nr. 92/1950, iar după 1990 imobilul a intrat în patrimoniul SC M. SA În prezent, a reținut tribunalul, imobilul revendicat este în proprietatea pârâtei persoană juridică, SC M. SA, conform H.G.

nr. 294/1991 și anexei la contractul de privatizare nr. 329/1994 pentru construcție și a titlului de proprietate din 22 februarie 1995, emis de Ministerul Transporturilor, referitor la teren. Tribunalul a reținut că se observă ca pârâta este privatizată conform contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 30 iunie 1994 și a actului adițional din data de 24 februarie 2000. De la data privatizării, pârâta SC M. SA este organizată și funcționează în temeiul Legii nr. 31/1990, ca societate pe acțiuni cu capital social integral privat, statul nemaiavând calitatea de acționar deținător al capitalului social. Imobilul a cărui revendicare se solicită, compus din construcție și teren în suprafața de 444 m.p., se află în proprietatea paratei.

Conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație", astfel încât apare clar că legea stabilește admisibilitatea unei acțiuni în revendicare a unui bun preluat de stat fără titlu valabil, deci a unei acțiuni în revendicare a unui asemenea bun, de inexistența unei legi speciale de reparație. Or, Legea nr. 10/2001 a constituit tocmai o asemenea lege specială de reparație, care a venit să reglementeze raporturile privind restituirea în natură sau prin echivalent a bunurilor preluate de stat fără titlu valabil.

Legea nr. 10/2001, a reținut tribunalul, reglementează măsurile reparatorii ce vor fi acordate foștilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de stat prin raportare la organele și unitățile deținătoare ale administrației publice, regii autonome sau societăți cu capital de stat și organizații cooperatiste. În speță, a apreciat tribunalul, sunt incidente prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001. Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 "pentru imobilele - terenuri și construcții - evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv corespunzător valorii de piață a imobilelor solicitate.

În situația acestor imobile, măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care a efectuat privatizarea”.

În situația în care imobilul se află în patrimoniul unei societăți privatizate, se poate urma procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, notificarea trebuind înaintata entității care a efectuat privatizarea care va fi obligată să emită o decizie prin care va propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 Potrivit art. 26 alin. (3) din același act normativ, a reținut tribunalul, decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare". Din dispoziția art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 sus-citată, rezultă că, potrivit acestei legi speciale, se vor acorda despăgubiri persoanelor îndreptățite, pentru imobilele preluate de stat, însă numai dacă se urmează aceasta lege și dacă sunt îndeplinite anumite condiții.

Prin stabilirea de către o lege specială, în speță Legea nr. 10/2001, a unor termene pentru depunerea cererilor de restituire sau a unor instituții competente pentru a răspunde, decizii sau dispoziții ce pot fi atacate în instanță, nu se încalcă dreptul de proprietate sau accesul liber la justiție. În mod constant, a reținut tribunalul, atât Curtea Constituțională, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, au statuat că, prin simpla stabilire a unor proceduri și a unor termene nu se încalcă liberul acces la justiție al persoanei interesate.

Tocmai pentru că, o dată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidența acestei legi, persoanele îndreptățite pot obține reparația prejudiciului cauzat de către stat numai în condițiile legii de față, iar acțiunea în revendicare a acestor imobile introdusă pe calea dreptului comun (întemeiată pe art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 480-481 C. civ.) este inadmisibilă, în condițiile în care o lege specială a stabilit că, ori de câte ori imobilele preluate abuziv nu au fost înstrăinate și se găsesc în administrarea, folosința sau exploatarea autorităților și instituțiilor publice, a regiilor autonome, societăților comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, a societăților comerciale privatizate și organizațiilor cooperatiste, iar persoanele îndreptățite trebuie să se recurgă la procedura prealabilă prevăzută în această lege, legiuitorul a prelungit de mai multe ori termenele prevăzute inițial prin Legea nr. 10/2001, dând posibilitatea tuturor să afle și să se folosească de aceste dispoziții imperative.

Caracterul special al Legii nr. 10/2001, lege ce are prioritate față de dreptul comun, rezultă și din dispozițiile art. 47 din această lege, care statuează asupra situației în care au fost introduse acțiuni în revendicare până la intrarea în vigoare a acestei legi, devenind clar astfel că, de la intrarea ei în vigoare, aceasta reglementează în mod exclusiv raporturile dintre persoanele care se pretind proprietare ale unui imobil ce face obiectul acestei legi și a fost preluat abuziv de către stat și acesta din urmă. Reclamanții au menționat faptul că au formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, aceasta reprezentând un motiv de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare în contradictoriu cu pârâta persoană juridică.

Chiar dacă acțiunea în revendicare este imprescriptibilă, nefiind supusă unui termen de prescripție, nu duce la concluzia că ea devine și admisibilă, atunci când o lege specială a stabilit modul și procedura de restituire. Față de aceste aspecte, tribunalul a admis excepția inadmisibilității acțiunii în contradictoriu cu pârâta SC M. SA și a respins cererea de revendicare, ca inadmisibilă. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții C.I.A. și R.I.A., precum și intervenienții, apelurile fiind admise prin decizia civilă nr. 762 din 16 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr. 40939/3/2007.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, în conformitate cu art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau după caz, a depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură. În speță, notificații au refuzat să emită decizia de care face vorbire dispoziția legală menționată. În această situație, în mod corect, reclamanții au solicitat instanței să se dispună restituirea în natură a imobilului în cauză, instanța putând suplini refuzul unității deținătoare de a soluționa notificarea și de a restitui imobilul, putând dispune în baza probelor administrate asupra cererii de restituire în natură.

Așadar, a reținut instanța de apel, în mod corect, reclamanții, în virtutea liberului acces la justiție, au investit instanța de judecată cu prezenta acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, instanța de judecată putând să se pronunțe asupra cereri de restituire.

Este de menționat, a apreciat instanța de apel, că prin decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a stabili că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei /dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entități deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

De asemenea, instanța de control judiciar a reținut că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra cererii de intervenție în nume propriu formulată de către intervenienți, cât timp prin dispozitivul hotărârii s-a consemnat numai soluția cu privire la cererea reclamanților și nu și cu privire la cererea de intervenție. Față de considerentele expuse, Curtea de Apel București, considerând întemeiat apelul declarat, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond, având în vedere faptul că prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului și reținând în greșit excepția inadmisibilității acțiunii, nepronunțându-se nici cu privire la cererea de intervenție în nume propriu, formulată de către intervenienți.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC M. SA, recurs care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 5961 din 25 mai 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală în dosarul nr. 40939/3/2007.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că este indiscutabil faptul că reclamanții, în al doilea ciclu procesual, și-au precizat acțiunea (filele 18 și 22 din dosarul nr. 40939/3/2007 al Tribunalului București), solicitând instanței să constate lipsa valabilității titlului statului asupra imobilului situat în București; să se dispună restituirea în natură a părții din imobilul respectiv, conform actului de partaj voluntar din 2 noiembrie 1947 și să fie obligată pârâta SC M. SA să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest imobil De asemenea, la punctul II din cererea precizatoare, reclamanții au cerut să se ia act că renunță la judecata capetelor de cerere, prin care au cerut obligarea pârâtei să răspundă la notificarea nr. 638/2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 și la capătul de cerere privind constarea nelegalității privatizării pârâtei.

Intervenienții solicitaseră încă din primul ciclu procesual ca pârâta să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie partea din imobilul în litigiu care li se cuvine (fila 336 dosar nr. 6388/2011 al Tribunalului București). Mai mult, atât reclamanții cât și intervenienții au precizat valoarea obiectului cererii (filele 40 și 41 dosar nr. 40949/3/2007 al Tribunalului București), rezultând astfel că au înțeles să formuleze o acțiune în revendicare. Prin urmare, a reținut instanța de recurs, în mod greșit instanța de apel a reținut faptul că temeiul juridic al cererii formulate de reclamanți și intervenienți îl constituie dispozițiile Legii nr. 10/2001, temeiul juridic fiind de fapt art. 480 și art. 481 C. proc.

civ., adică o acțiune în revendicare formulată atât de reclamanții cât și de intervenienți. De asemenea, a apreciat instanța de recurs, în mod greșit instanța de apel a reținut că prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii formulate de intervenienți, din cuprinsul dispozitivului sentinței civile nr. 716 din 15 aprilie 2008, rezultând că a fost admisă atât excepția inadmisibilității acțiunii civile formulate de reclamanți, cât și a cererii de intervenție. Cu toate acestea, Înalta Curte de Casație și Justiție a menținut soluția de desființare a sentinței primei instanțe, deoarece aceasta nu s-a pronunțat pe fondul acțiunii, care este o acțiune în revendicare, ci pe excepția inadmisibilității acesteia.

Prima instanță trebuia să analizeze dacă reclamanții și intervenienții au un titlu valabil și actual (se va tine cont de faptul că, potrivit practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul de proprietate este apărat de Primul Protocol Adițional la C.A.D.O.L.F. numai în măsura în care acesta exista la data ratificării acestei Convenții prin Legea nr. 30/1994), să constate dacă aceștia dețin un astfel de titlu și să treacă la soluționarea în fond a cererii lor, ținând cont că pârâta deține un titlu valabil pentru imobilul respectiv, obținut în procesul de privatizare. Prin urmare, a constatat instanța de recurs, prima instanță va face analiza titlurilor deținute de părțile în litigiu și va soluționa pe fond acțiunea în revendicare formulată de către reclamanți și intervenienți.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr. 40939/3/2007. La data de 29 septembrie 2009, reclamantul R.I.A. a depus la dosar o precizare a temeiului de drept al acțiunii, fiind indicate în acest sens prevederile art. 480 și 481 C. civ., Constituția României - art. 11 și 20, art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1. Pe parcursul soluționării cauzei a intervenit decesul intervenientei F.N.P., în calitate de moștenitor al acesteia fiind indicat F.P. Prin sentința civilă nr. 910 din 13 mai 2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanții C.I.A.M., și R.I.A., și cererea de intervenție formulată de intervenienții F.P.

și D.J.E., în contradictoriu cu pârâta SC M. SA, așa cum au fost precizate, a fost constatată lipsa valabilității titlului statului asupra imobilului situat în București, s-a respins capătul din cererea principală și din cererea de intervenție cu privire la revendicare, ca neîntemeiat și s-au respins cheltuielile de judecată solicitate de reclamanți, ca neîntemeiate. Analizând probele administrate în cauză tribunalul a constatat următoarele: Instanța este învestită în prezent cu soluționarea unei acțiuni în revendicare imobiliară formulată de reclamanții C.I.A.M. și R.I.A. precum și cu soluționarea unei cereri de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții F.N.P.

și D.J.E., ambele cereri în contradictoriu cu pârâta SC M. SA, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., așa cum au fost precizate pe parcursul judecății, prin care s-a solicitat să se constate lipsa valabilității titlului statului asupra imobilului situat în București, și să se dispună restituirea în natură, către reclamanți a părților din imobilul situat în București, conform actului de partaj voluntar din 02 noiembrie 1947, proprietatea autorilor lor, respectiv: etajul VI complet, apartament A – de la etaj VII, prăvălia D - de la parter, împreună cu subsolul aferent, garsoniera B - de la etajul VIII, cota indiviză de 1/2 din : biroul de la parter și magazia de la subsol care dă în curtea de lumină; cote indiviză forțată și perpetuă din : teren, scări, culoare, lifturi, calorifer și obligarea pârâtei SC M. SA să lase în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul astfel cum este precizat la pct. 2 din petit, iar intervenienților în interes propriu să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul compus din întregul etaj V, apartamentul notat cu litera B de la etajul VII, prăvălia notata cu C de la parter împreuna cu subsolul respectiv, depozitul; cota indiviza de 1/2 din biroul de la parter și magazia de la subsol care da către curtea, de lumina; cota indiviza forțată și perpetua din terenul în suprafața de 452 mp, scări, culoare, lifturi,

calorifer. De precizat că, în urma decesului intervenientei F.P.N., a fost introdus în cauză în calitate de moștenitor al defunctei, numitul P.F. Imobilul revendicat de către reclamanți și intervenienți este situat în str. Gutenberg a fost dobândit prin cumpărare de către autorii pârtilor – I.S.R. și D.S., conform contractului de vânzare-cumpărare din 05 noiembrie 1941 și transcris sub nr. 13252/1941. Întregul imobil a fost preluat, conform Decretului nr. 92/1950, iar după 1990 imobilul a intrat în patrimoniul SC M. SA În prezent, imobilul revendicat este în proprietatea pârâtei persoana juridica, SC M. SA, conform H.G. nr. 294/1991 și anexei la contractul de privatizare pentru construcție și a titlului de proprietate din 22 februarie 1995, emis de Ministerul Transporturilor, referitor la teren.

Pârâta este privatizata conform contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 30 iunie 1994 și a actului adițional din data de 24 februarie 2000. De la data privatizării, pârâta SC M. SA este organizata și funcționează în temeiul Legii nr. 31/1990, ca societate pe acțiuni cu capital social integral privat, statul nemaiavând calitatea de acționar deținător al capitalului social. Imobilul a cărui revendicare se solicita, compus din construcție și teren în suprafața de 444 m.p., se afla în proprietatea paratei. Referitor la capătul de cerere prin care se solicită să se constate că imobilul revendicat a intrat în proprietatea statului în mod abuziv, fără titlu valabil, s-a apreciat ca întemeiat.

Astfel imobilul din str. Gutenberg, a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, iar, potrivit art. 2 din Legea nr. 10/2001 în categoria imobilelor preluate abuziv sunt incluse și cele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950. Referitor la capătul din cererea de chemare în judecată și cererea de intervenție în interes propriu având ca interes revendicarea, întemeiat pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., s-a considerat neîntemeiat pentru următoarele considerente: Acțiunea în revendicare întemeiată pe disp. art. 480-481 C. civ., aceasta este instrumentul juridic pe care legiuitorul îl oferă proprietarului neposesor pentru a cere restituirea bunului său, aflat în posesia altei persoane care nu are calitate de proprietar, motiv pentru care reclamantul trebuie să facă dovada dreptului său de proprietate.

Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 principiul restitutio în integrum, efect a ineficacității actelor de preluare a fost guvernat de dreptul comun al revendicării fondat pe disp. art. 480, 481 C. civ. Prin Legea nr. 10/2001 se instituie măsuri reparatorii pentru imobile preluate de stat, cu titlu sau fără titlu valabil. Prin consacrarea principiului restituirii în natură a imobilului, legea oferă posibilitatea redobândirii dreptului de proprietate asupra bunului preluat de stat, decizia/dispoziția de aprobare a restituirii în natură făcând dovada dreptului de proprietate a persoanei îndreptățite. Prin urmare, reclamanții și intervenienții nu se află în situația în care dreptul lor de proprietate se bucură de protecția oferită de art. 480-481 C. civ.

Un asemenea demers judiciar poate fi parcurs numai în condițiile și cu respectarea procedurii instituite de Legea nr. 10/2001, care constituie dreptul comun în materie. Prin urmare, cererea de chemare în judecată și cererea de intervenție în interes propriu trebuie respinse, deoarece reclamanții și intervenienții nu au parcurs procedura instituită de Legea nr. 10/2001, fără să se încalce art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Procedând astfel, nu se poate susține că reclamanții și intervenienții nu au avut asigurat accesul la justiție, atâta vreme cât li s-a asigurat o cale specială de urmat în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului. Conform jurisprudenței constate a organelor jurisdicționale ale convenției, art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 ocrotește bunurile actuale, iar nu speranța de a revedea recunoscut un vechi drept de proprietate, imposibil de exercitat pe o perioadă îndelungată de timp.

Reclamanții și intervenienții puteau solicita retrocedarea imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001 asigurându-se astfel respectarea principiului securității și stabilității raporturilor juridice în materia proprietății. Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 i mobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi.

Pe de altă parte potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat. Prin decizia nr. XXXIII/2008, ICCJ a admis recursul în interesul legii și a statuat că în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. În motivarea recursului în interesul legii s-a arătat că, deși avantajos prin accesul direct la instanțele judecătorești, dar rigid și conservator prin câmpul său de aplicare (întrucât a fost restrâns la actele de preluare fără titlu ori cu titlu nevalabil), dreptul comun a fost părăsit de Legea nr. 10/2001, fiind înlocuit cu norme speciale de drept substanțial și cu o procedură obligatorie și prealabilă sesizării instanțelor judecătorești.

Legea nouă extinde aplicarea principiului restitutio în integrum și, totodată, diversifică amplu gama măsurilor reparatorii, pe care le supune unor proceduri tehnice, caracteristice dreptului administrativ și, în parte, necunoscute dreptului civil comun. Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă și, fără a elimina accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale îl subordonează controlului judecătoresc.

Prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și art. 481 C. civ. Temeiul nașterii dreptului la retrocedare este un izvor complex de raporturi juridice.

Astfel, dacă actul de preluare, prin care statul a devenit proprietar constituie, ca entitate autonomă, facta praeterita, situația juridică pe care a generat-o, constând în calitatea de proprietar recunoscută statului, cu întreg complexul de drepturi și obligații pe care le implică, constituie o situație juridică cu persistență în timp - facta pendentia care, detașându-se de momentul constituirii sale, își continuă existența, intrând astfel în domeniul temporal de incidență a noii reglementări care, astfel, devine aplicabilă, fără a retroactiva.

Înalta Curte de Casație și Justiție a mai arătat că s oluția a fost anticipată legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care prevede că: "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație." Totodată s-a mai constatat și cele ce urmează prezintă o mare importanță în speța de față, că, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura stabilită de legea specială.

Este de precizat însă că o acțiune fondată pe dispozițiile noii legi este condiționată de parcurgerea unei proceduri administrative obligatorii, prealabilă sesizării instanței judecătorești. Declanșarea procedurii are loc, în conformitate cu prevederile art. 21 și următoarele din Legea nr. 10/2001, pe calea unei notificări adresate de persoana îndreptățită persoanei juridice deținătoare. P entru evitarea perpetuării stării de incertitudine în ceea ce privește situația juridică a unor asemenea imobile, Legea nr. 10/2001 a instituit un termen în interiorul căruia trebuie adresată notificarea, termen prelungit succesiv, sancțiunea nerespectării lui constând, potrivit art. 22 alin. (5), în pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Concluzia Curții este aceea că, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acțiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, este inadmisibilă, atât în situația în care nu s-a declanșat procedura administrativă, prealabilă și obligatorie prevăzută de legea specială, cât și în situația în care această procedură nu este finalizată la data sesizării instanței. Potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ. dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe. Având în vedere motivarea instanței supreme cât și modalitatea în care legiuitorul a înțeles să reglementeze situația reparației în cazul imobilelor preluate abuziv, singura posibilitate pentru valorificarea dreptului de proprietate cu privire la care se susține că i-a fost încălcat de către stat îl reprezenta formularea unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001.

S-a avut în vedere și faptul că statul are o largă marjă de apreciere în ceea ce privește reglementarea măsurilor reparatorii care se acordă în cazul imobilelor preluate de stat, condiția fiind aceea ca procedura prevăzută să fie una clară, care să acorde o reparație efectivă și să nu reprezinte în sine o îngrădire a accesului la justiție. Ceea ce interesează este faptul că reclamanții și intervenienții nu au înțeles să urmeze procedura Legii nr. 10/2001 care ar fi putut conduce atât la o reparație efectivă prin restituirea în natură, cât și la posibilitatea de a se analiza dreptul la despăgubiri bănești pentru imobilul ce nu poate fi restituit în natură. Condiția esențială care se cere este aceea ca soluția pronunțată în procedura prealabilă să poată fi atacată în fața unei instanțe judecătorești, care îndeplinește condiția de tribunalul independent și imparțial și care are competență deplină de a verifica decizia administrativă.

În acest sens CEDO s-a pronunțat în cauzele Glod contra României și Crișan contra României, etc. Pe de alta parte, părțile au o astfel de cale, deoarece art. 26 din Legea nr. 10/2001 îi dădea posibilitatea de a contesta în fața tribunalului - secția civilă dispoziția emisă. Mai mult aceste dispoziții își găsesc aplicabilitatea și în cazul în care entitatea investită cu soluționarea notifică refuză să o soluționeze în termenul legal. În acest sens sunt deciziile IX/2006 și XX/2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție care prevăd competența tribunalului secția civilă de a soluționa cererile de obligarea a unității deținătoare de a emite dispoziție de soluționare a notificării cât și de a soluționa pe fond notificarea în caz de nesoluționare a acesteia în termenul legal.

Mai mult practica constată a instanțelor este în sensul de a soluționa orice contestație referitoare la modul de aplicare a procedurii prevăzute de legea 10/2001. În acest sens, chiar prin hotărârea pilot în cauza Atanasiu contra României (paragraful 121) se reține că recursul în interesul legii admis prin decizia XX/2007 reprezintă o cale efectivă de acces la instanță, constatarea încălcării fiind determinată de faptul că anterior pronunțării acestei hotărâri reclamanta nu a putu să se adreseze instanțelor de judecată.

În acest sens în hotărârea pilot Atanasiu contra României în paragraful 118 se menționează că,, în ceea ce privește acțiunea întemeiată pe dispozițiile civile de drept comun Curtea apreciază că respingerea acestei motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparație nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6.1 din Convenție cu condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă.

Tot în cauza Anastasiu și alții contra României, se arată însă că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarului deposedat abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească, definitivă și executorie, prin care nu numai să se fi recunoscut calitatea de proprietar, ci să se fi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag.140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, cu condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag.141, 142 și 143). Raportat la considerentele sus menționate, s-a respins cererea de chemare în judecată și cererea de intervenție în interes propriu, în ceea ce privește revendicarea, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul R.I.A. În motivarea apelului s-au arătat următoarele: În considerentele hotărârii, s-a reținut că preluarea imobilului de către stat a avut loc fără titlu și că această statuare este definitivă și irevocabilă, având în vedere că nu s-a formulat o cale de atac împotriva acesteia. Temeiul de drept al acțiunii este - așa cum a fost deja reținut de ICCJ - o acțiune în revendicare bazată pe art. 480 și. urm. C. civ., a cărei soluționare trebuie să aibă loc prin comparare de titluri conform practicii de peste un secol. Sub acest aspect, s-a învederat că dreptul reclamantului este mai bine caracterizat, întrucât provine de la adevăratul proprietar, este anterior titlului exhibat de SC M. SA, nu este viciat.

Deci are preferință și înlătură titlul intimatei SC M. SA care provine de la Stat, care nu avea titlu, titlul acesta este viciat, dobândit ulterior. S-a susținut că în mod greșit, instanța de fond a invocat criteriile Legii nr. 10/2001 și Hotărârea pilot CEDO din 12 octombrie 2010, deoarece acestea sunt în contradicție cu cele constatate și reținute în mod irevocabil. Or, așa cum s-a reținut, reclamantul a învederat că nu se judecă în cadrul Legii nr. 10/2001. În mod arbitrar, abuziv și eronat s-a invocat Hotărârea CEDO de mai sus întrucât conform Constituției României art. 20 alin. (2) reglementările internaționale au prioritate cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Or, în speță, codul civil asigură o protecție mai favorabilă întrucât - spre deosebire de Convenția Europeană a Drepturilor Omului - legislația internă: nu pune condiția existenței prealabile a unui bun în patrimoniu; nu lasă loc unei "largi marje de apreciere a Statului" privind garantarea dreptului de proprietate; nu plafonează cuantumul eventualelor despăgubiri; nu dispune o eșalonare a despăgubirilor în funcție de eventualele disponibilități ale trezoreriei; nu condiționează soluționarea unui actual litigiu de drept civil în funcție de o "viitoare" lege care ar putea fi promovată în următoarele 18 luni, etc. Al doilea motiv de apel a privit faptul că instanța de fond a schimbat temeiul de drept al acțiunii, motivând și soluționând cauza pe un alt temei de drept - încălcare flagrantă, arbitrară și abuzivă a legii.

Reclamantul a relevat că instanța de fond a omis total apărările formulate în sensul celor de mai sus, apărări depuse în scris, aflate la dosar dar ignorate de judecător. Prin această omisiune deliberată instanța de fond a pronunțat o sentință nelegală și netemeinică. Instanța de apel trebuie să se pronunțe cu privire la această apărare esențială, fără a o ocoli. În subsidiar reclamantul a invocat toate motivele și argumentele dezvoltate în detailatele motive de apel depuse în numele sorei acestuia C.I.A.M. În drept, nu a invocat nicio dispoziție legală. În dovedirea susținerilor, nu a solicitat încuviințarea niciunui mijloc de probă. Împotriva aceleiași sentințe a declarat apel și reclamanta C.I.A.M.

Primul motiv de apel a privit împrejurarea că, prin sentința apelată instanța fondului a respins cererea acesteia cu motivarea, în principal, că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Instanța a considerat că acțiunea în revendicare este inadmisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dar a respins cererea ca neîntemeiată. Motivarea instanței fondului în sensul inadmisibilității cererii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, este raportată la Decizia nr. 33/2008 dată în recursul în interesul legii în dosarul nr. 60/2007 al ICCJ Secții Unite și pe hotărârea pilot Atanasiu contra României.

Susținerile instanței de fond precum și interpretarea trunchiată a deciziei pilot cât și a deciziei de îndrumare, sunt greșite întrucât pe de o parte în Decizia nr. 33/2008 se arată în mod expres …” Dar nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude în toate situațiile posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare” fiind posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Pe de altă parte, făcând o greșită argumentație, cu trimiteri la spețe CEDO prezentate deformat și trunchiat, instanța fondului a acreditat ideea falsă a pierderii sau inexistenței titlului reclamantei de proprietate și a calității de dobânditor de drept de proprietate de bună–credință, a uzurpatorului acesteia SC M. SA.

În mod nelegal, prima instanță și-a motivat soluția invocând un „așa zis drept de proprietate” deși, în realitate, pârâta nu deține și nici nu prezintă un titlu de proprietate. În realitate, SC M. SA este doar un detentor precar de rea-credință, care invocând greșit dispozițiile Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991 s-a înstăpânit prin acte administrative unilaterale și interne, inopozabile și necunoscute de reclamantă, asupra imobilului proprietatea acesteia. Apelanta-reclamanta și-a întemeiat această susținere pe faptul că, așa cum rezultă din probele existente la dosar, pârâta – intimată s-a privatizat prin vânzare – cumpărare de acțiuni, situație în care nu a dobândit în proprietate imobilul în litigiu, ci doar un drept de administrare al acestuia.

Susținerea instanței privind necesitatea recunoașterii titlului reclamantei de proprietate de către puterea judecătorească, anterior dobândirii imobilului acesteia, de către SC M. SA este de asemenea greșită și nelegală. În speță, acțiunea în revendicare a unui bun imobil preluat de stat în mod abuziv și fără titlu valabil și evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale integral privatizată nu este inadmisibilă deoarece pe de o parte, legea specială prevede dreptul la redobândirea în natură a acestor imobile fără a prevede însă o procedură administrativă pentru aceasta, astfel încât dreptul se poate valorifica numai pe calea acțiunii în revendicare. Pe de altă parte reclamanta a invocat aspectele statuate în mod obligatoriu prin Decizia nr. 33/09 iunie 2008 a ICCJ - Secții Unite, în sensul că „În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și CEDO, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securității raporturilor juridice”. Ori, această posibilitate, prevăzută într-o decizie obligatorie dată de ICCJ - Secțiile Unite, într-un recurs în interesul legii, nu poate fi suprimată niciodată prin „practica instanțelor”. Privitor la acest motiv de apel, reclamanta a solicitat instanței să aprecieze asupra temeinicie lui și să constate că cererea acesteia în revendicare conform dreptului comun este admisibilă și legală și pentru că așa cum a statuat Decizia în Interesul legii a instanței supreme, în alte condiții ar fi afectat „un bun actual”, „un interes legitim”, o „speranță legitimă” ocrotite de CEDO.

Având în vedere obiectul de reglementare și scopul Comunității Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, nu poate fi primită susținerea primei instanțe în sensul că intimata pârâtă ar beneficia de un „bun” în sensul Convenției, în condițiile în care SC M. SA este o societate comercială, iar nu o persoană fizică ce beneficiază de protecția primei norme europene invocate. Față de nelegalitatea și caracterul abuziv al preluării imobilului proprietatea autorului reclamantei, rezultă că reclamanții au un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO. Existând o contradicție între ultima variantă a legii speciale și CEDO, această contradicție nu poate fi rezolvată decât prin prioritizarea reglementărilor CEDO, realizată prin recunoașterea admisibilității promovării unei acțiuni în revendicare de drept comun.

Având în vedere aspectele invocate, conform cărora acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, fiind un mod de garantare a unui drept fundamental este admisibilă, nefiind interzisă de legislația română, iar, pe de altă parte, având în vedere prevederile Constituției României și convențiile internaționale la care România este parte, urmează să fie înlăturate considerentele din hotărârea apelată care fac trimitere la Decizia nr. 33/2008. Reclamanta a solicitat admiterea acestui motiv de apel, casarea sentinței și modificarea soluției în sensul aprecierii admisibilității cererii în revendicare și a priorității titlului reclamantei de proprietate care este bine conturat, în discrepanță cu lipsa titlului pârâtei SC M. SA care a deținut totdeauna cu rea credință imobilul proprietatea acesteia așa cum a fost precizat în petitul acțiunii principale.

Al doilea motiv de apel a privit faptul că hotărârea este în parte, lipsită de suport legal și dată cu aplicarea greșită a legii. Argumentele avute în vedere în hotărârea pronunțată de instanța de fond se referă la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, acțiunea reclamantei nefiind analizată de Tribunalul București pe fond, pentru a se putea respinge ca neîntemeiată. Astfel, prima instanță a încercat să demonstreze că nu se poate trece la analizarea titlurilor părților în proces, făcând trimitere la dispozițiile legii speciale, inaplicabile în speță față de obiectul și temeiul de drept al acțiunii. Instanța a respins acțiunea în revendicare ca neîntemeiată, întemeindu-și soluția pe argumente de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare față de dispozițiile legii speciale.

Concret, deși temeiul de drept al cererii reclamantei este art. 480 C. civ, instanța fondului nu s-a preocupat de ceea ce presupune acest gen de acțiune, în schimb în mod cu totul nejustificat a făcut teoria incidenței legii speciale în situația imobilului în litigiu, dând îndrumarea reclamanților să urmeze calea prevăzută de aceasta, iar prin invocarea dispozițiilor art. 29 ajunge chiar la concluzia posibilității restituirii în natură. Ori, dacă imobilul este restituibil în natură pe calea legii speciale, cu atât mai mult în acțiunea prezentă, acesta trebuia restituit. Pe de altă parte, soluția primei instanțe este greșită și din punctul de vedere al dispozițiilor legii speciale, întrucât numai în situația în care persoana îndreptățită nu ar fi formulat notificare în termenul prevăzut de aceasta, ar fi fost decăzută din dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii în natură sau echivalent.

Pentru alte situații Legea nr. 10/2001 nu prevede sancțiunea decăderii din dreptul de a mai solicita restituirea imobilului în natură printr-o acțiune în justiție. Indicând pentru reclamanți că singura cale de urmat, cea prevăzută de legea specială, instanța se afla într-o gravă eroare cu privire la noțiunea de unitate deținătoare în accepțiunea Legii nr. 10/2001. Societățile comerciale cu capital privat nu au atribuții legale în procedura administrativă prevăzută de legea specială chiar dacă au calitatea de posesor al imobilului revendicat sau notificat, astfel cum este în speță SC M. SA. Potrivit Deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale, în situația imobilelor preluate de stat fără titlu valabil și evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, fostul proprietar are dreptul la restituirea / redobândirea bunului său în natură.

Ori, dreptul fiind implicit recunoscut prin lege, trebuie să existe și mijlocul procedural pentru recunoașterea și valorificarea lui. Cum legea specială nu prevede o procedură specială pentru această situație, nu însemna că dreptul recunoscut se stinge în vreun mod, ci doar că se valorifică pe calea dreptului comun, care completează legea specială. Pentru considerentele învederate reclamanta a solicitat să se constate nelegalitatea sentinței și pe acest aspect a solicitat și admiterea acestui motiv de apel, modificarea în parte a sentinței în sensul restituirii în natură a imobilului în litigiu. Al treilea motiv de apel a vizat faptul că instanța fondului are pronunțări contradictorii întrucât, deși toată motivarea hotărârii este pe inadmisibilitatea acțiunii în revendicare pe dreptul comun, soluția pronunțată în dispozitiv este de respingere ca neîntemeiată.

Sentința este nelegală și netemeinică întrucât instanța de fond în considerarea, ca neîntemeiată, a cererii în revendicare, raportându-se la dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional al CEDO, îi dă o interpretare greșită, nesocotind atât dispozițiile art. 15 din Legea nr. 137/2002 pentru accelerarea privatizării, cât și art. 20 din Constituția României privind drepturile cetățenilor, ce vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, tratat la care România a aderat încă din anul 1948 mai înainte ca imobilul reclamantei să fi fost preluat de stat de la autorul acesteia. Art. 17 din Declarație interzice oricărui stat să naționalizeze sau să exproprieze vreun bun fără dreaptă și prealabilă despăgubire.

Art. 20 alin. (4) din Constituția României precizează că atunci când există neconcordanțe între tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementări