ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 777/2013

Deliberând asupra recursului penal de față, constată că, prin sentința penală nr. 120 din 10 martie 2010, pronunțată de Judecătoria Suceava în Dosarul nr. 4070/314/2009, inculpatul S.P.P. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea, în condițiile art. 37 lit. b) C. pen., a infracțiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., făcându-se, totodată, aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.. Pentru a pronunța această sentință, Judecătoria Suceava a reținut, în esență, în fapt, că, în data de 18 ianuarie 2008, inculpatul S.P.P. l-a lovit pe partea vătămată H.C. cu o lopată în zona capului, producându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare 45-50 de zile de îngrijiri medicale, punându-i acestuia viața în primejdie și provocându-i o infirmitate permanentă prin lipsa de substanță osoasă.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel inculpatul S.P.P. și partea vătămată H.C., căile de atac astfel promovate fiind înregistrate pe rolul Tribunalului Suceava sub nr. 4070/314/2009. Prin decizia penală nr. 174 din 09 iunie 2010, Tribunalul Suceava a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul S.P.P., în temeiul art. 334 C. proc. pen., a dispus schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., în tentativă la infracțiunea de omor, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., a admis apelul declarat de partea vătămată H.C., a desființat în totalitate sentința penală nr. 120 din 10 martie 2010 a Judecătoriei Suceava și a trimis cauza la Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava pentru efectuarea de cercetări față de inculpatul S.P.P.

sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tentativă de omor, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.. Pentru a decide astfel, Tribunalul a arătat, în esență, că, în cauză, se impune refacerea urmăririi penale pentru a se stabili intenția cu care a acționat inculpatul S.P.P., având în vedere obiectul vulnerant folosit pentru agresarea părții vătămate, respectiv o lopată pe care au fost depistate urme de sânge, intensitatea cu care a fost aplicată lovitura și consecințele produse, astfel cum au fost descrise în raportul de constatare medico-legală din 18. decembrie 2008 întocmit de Institutul de Medicină Legală Iași, apreciindu-se că lovitura aplicată de inculpat era aptă, prin ea însăși, să curme viața părții vătămate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul S.P.P., ce a fost admis prin decizia penală nr. 427 din 22 septembrie 2010 a Curții de Apel Suceava, care, constatând că au fost încălcate dispozițiile art. 332 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen., a casat în totalitate hotărârile instanțelor inferioare, iar, în rejudecare, în temeiul art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpatului din infracțiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., în tentativă la infracțiunea de omor, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., și a dispus trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava pentru efectuarea de cercetări față de S.P.P.

cu privire la această din urmă infracțiune. Primind dosarul, Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, prin ordonanța nr. 719/P/2010 din 17 ianuarie 2011, a dispus, în temeiul art. 249, art. 11 pct. 1 lit. b) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. și art. 45 C. proc. pen., scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului S.P.P. pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., precum și declinarea competenței de soluționare a cauzei privindu-l pe același învinuit, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de vătămare corporală gravă, în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Suceava.

Pentru a dispune astfel, procurorul a arătat, în esență, că, din probele administrate în cauză, redate ca atare în ordonanță, nu a rezultat faptul că inculpatul a acționat cu intenția de ucide victima, ci doar de a o vătăma, apreciind că sunt întrunite în cauză elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 182 alin. (2) C. pen.. împotriva acestei ordonanțe a formulat plângere partea vătămată H.C., arătând că, în mod greșit, s-a apreciat de către procuror că fapta săvârșită de învinuitul S.P.P. nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la omor, însă, prin rezoluția nr. 179/II/2/2011 din 11 martie 2011, prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava a respins plângerea petentului, considerând că soluția dată în Dosarul nr. 719/9/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava este legală și temeinică.

Reiterând aceleași critici, în temeiul art. 278 1 C. proc. pen., partea vătămată H.C. a atacat soluția de netrimitere în judecată a învinuitului S.P.P. pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., la instanța de judecată, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava sub nr. 3204/86/2011. Prin încheierea de ședință din data de 16 mai 2011, Tribunalul Suceava, în baza art. 278 1 alin. (8) lit. c) C. proc. pen., a admis plângerea formulată de petentul H.C. împotriva ordonanțelor nr. 719/P/2010 din 17 ianuarie 2011 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava și nr. 179/11/2/2011 din 11 martie 2011 a prim-procurorului aceleiași unități de Parchet, a desființat soluțiile menționate și a dispus reținerea cauzei spre judecare sub aspectul săvârșirii de către inculpatul S.P.P.

a infracțiunii de tentativă de omor, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. împotriva părții vătămate H.C.. Pentru a dispune astfel, Tribunalul a reținut, în esență, că, deși sub aspectul situației de fapt, ordonanța atacată corespunde probatoriului administrat în cauză, aprecierea organelor de urmărire penală, în sensul că fapta comisă de inculpat nu întrunește, sub aspectul laturii subiective, elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă de omor, este greșită, bazându-se pe o interpretare eronată a dispozițiilor legale aplicabile în materie. Astfel, după prezentarea elementelor de diferențiere a infracțiunilor prevăzute de art. 182 C. pen. și art. 174 C. pen.

din punct de vedere al elementului intențional, instanța a concluzionat că fapta inculpatului S.P.P. - constând în aceea că, pe fondul consumului de alcool și a unor neînțelegeri cu partea vătămată, s~a înarmat cu o lopată și i-a aplicat acesteia o lovitură puternică în zona capului, cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 45-50 zile de îngrijiri medicale, punând în pericol viața victimei și provocându-i o infirmitate fizică permanentă, prin lipsa de substanță osoasă, cu consecința scăderii capacității de muncă în procent de 25% - a fost săvârșită cu intenția indirectă de a ucide, iar nu de a cauza, praeterintenționat sau cu intenție indirectă, o vătămare gravă, în sensul art. 182 C. pen., în sprijinul respectivei concluzii fiind invocată și atitudinea oscilantă a intimatului, care a declarat inițial că a găsit victima căzută pe marginea drumului, precum și antecedentele penale ale acestuia.

Fiind învestit, prin ordonanța nr. 719/P/2010 din 17 ianuarie 2011 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava, cu efectuarea de cercetări sub aspectul săvârșirii de către numitul S.P.P. a infracțiunii de vătămare corporală gravă, Parchetul de pe lângă Judecătoria Suceava a dispus, prin rezoluția nr. 269/P/2011 din 25 ianuarie 2011, începerea urmăririi penale, iar, prin rechizitoriul nr. 269/P/2011 din data de 16 martie 2011, punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a acestuia pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 182 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., constând în aceea că, la data de 18 ianuarie 2008, a lovit-o cu o lopată în zona capului pe partea vătămată H.C., cauzându-i o infirmitate fizică permanentă.

Cauza a fost înregistrată, inițial, pe rolul Judecătoriei Suceava la data de 05 aprilie 2011, sub nr. 3466/314/2011, iar, prin sentința penală nr. 417 din 20 iunie 2011, ca urmare a admiterii excepției de litispendență, a fost trimisă la Tribunalul Suceava, care, la data de 19 septembrie 2011, a dispus conexarea acesteia la Dosarul nr. 3204/86/2011, constatând că ambele cauze vizează aceeași situație de fapt și aceleași persoane, care au calități identice. La termenul de judecată din 17 octombrie 2011, primind concluziile procurorului și ale părților, Tribunalul, dând eficiență juridică prevederilor art. 334 C. proc.

pen., a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., în tentativă la infracțiunea de omor, prevăzută de art. 20 raportat la art. 1 74 alin. (1) C. pen., procedând, totodată, la audierea inculpatului S.P.P., care a recunoscut comiterea faptelor reținute și descrise în încheierea din data de 16 mai 2011 a Tribunalului Suceava, învederând instanței că înțelege să se prevaleze de procedura derogatorie reglementată de art. 320 1 C. proc. pen..

Dată fiind poziția procesuală adoptată de inculpatul S.P.P., instanța, după ce în prealabil a dat curs cererii formulată de partea civilă H.C., dispunând disjungerea laturii civile, în vederea readministrării probatoriului pentru dovedirea pretențiilor bănești (formându-se Dosarul nr. 14454/86/2011), constatând cauza în planul acțiunii penale în stare de judecată, a acordat cuvântul la dezbateri, pronunțarea fiind amânată pentru data de 24 octombrie 2011. Constatând în cursul deliberării că se impune reluarea cercetării judecătorești, în vederea lămurii cauzei sub toate aspectele de fapt și de drept, Tribunalul, prin încheierea din data de 24 octombrie 2011, în baza art. 344 C. proc. pen., a repus cauza pe rol, fixând termen de judecată la 14 noiembrie 2011, când, prin relaționare la situația juridică a inculpatului S.P.P.

din antecedent, în temeiul art. 334 C. proc. pen., a pus în discuție, din oficiu, schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de omor rămasă în stare de tentativă, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., în tentativă la infracțiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 176 lit. c) C. pen.. Prin încheierea de ședință din data de 28 noiembrie 2011, după dezbaterea în contradictoriu a chestiunii de drept invocată din oficiu, instanța a dispus schimbarea încadrării juridice în sensul menționat, reținând și starea de recidivă postexecutorie prevăzută de art. 37 lit. b) C. pen., și a constatat în raport cu noua calificare juridică a faptei inaplicabilitatea dispozițiilor art. 320 1 C. proc.

pen., față de prevederile înscrise în alin. (7) al acestei norme legale. Totodată, față de noile realități procedurale și procesuale ale cauzei, dând eficiență art. 34 lit. d) C. proc. pen., pentru o mai bună înfăptuire a justiției, Tribunalul a conexat Dosarul nr. 14454/86/2011 al Tribunalului Suceava (latura civilă anterior disjunsă), la Dosarul nr. 3204/86/2011.

Procedând, în continuare, la soluționarea cauzei potrivit procedurii de drept comun, Tribunalul Suceava a dispus, prin sentința penală nr. 115 din 25 iunie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 3204/86/2011, condamnarea inculpatului S.P.P., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tentativă de omor deosebit de grav, în stare de recidivă postexecutorie, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) și (176) alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., parte vătămată fiind H.C., la pedeapsa de 15 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o perioadă de 10 ani după executarea pedepsei principale.

A făcut aplicarea art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., iar, în temeiul art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen., a confiscat bucățile de material lemnos (coada lopeții) folosite de inculpat la comiterea infracțiunii. Totodată, în baza art. 14 alin. (1), art. 346 alin. (1) C. proc. pen. și art. 998 C. civ., a admis acțiunile civile formulate în cauză și l-a obligat pe inculpat la plata sumelor de 4.658,90 RON și 4.182,72 RON către partea civilă Spitalul Clinic de Urgență Prof. Dr. N.O. Iași, la 81,41 RON către partea civilă Spitalul Județean de Urgență Sfântul I. Suceava, precum și la 10.000 RON daune materiale, 150.000 RON daune morale, 26.500 RON - suma globală reprezentând despăgubirile periodice lunare calculate de la data săvârșirii faptei până la data pronunțării hotărârii, și în continuare câte 500 RON despăgubiri periodice lunare, de la data pronunțării sentinței și până la încetarea stării de nevoie, către partea civilă H.C..

În temeiul art. 193 alin. (3) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat să plătească părții civile H.C. suma de 1.300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare reprezentând onorariu de avocat, iar, în baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în fapt, următoarele: La data de 18 ianuarie 2008, partea vătămată H.C. împreună cu martorul Z.C.C. au cărat gunoi pentru inculpatul S.P.P.. în acest timp, partea vătămată și inculpatul au consumat băuturi alcoolice în mai multe locuri. în jurul orei 18:30, între partea vătămată și inculpat, care se aflau la locuința celui din urmă, a izbucnit un conflict verbal în momentul în care cea dintâi i-a solicitat plata pentru munca prestată.

Pe fondul conflictului, inculpatul a luat o lopată ce era sprijinită de peretele grajdului, lângă celelalte unelte, și a lovit-o pe partea vătămată H.C. în cap, aceasta căzând la pământ în stare de inconștiență. După lovirea lui H.C., inculpatul, împreună cu martorul Z.C.C., au transportat partea vătămată la domiciliul mamei sale, unde a pretins că nu știe ce s-a întâmplat cu aceasta și că ar fi găsit-o în șanț. în urma loviturii, partea vătămată a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare 45-50 zile de îngrijiri medicale și care i-au pus viața în pericol, stabilindu-se, totodată, că lipsa de substanță osoasă i-a produs acesteia o infirmitate permanentă, cu scăderea capacității de muncă în procent de 25%.

La reținerea acestei situații de fapt, Tribunalul a avut în vedere întregul material probator administrat în cauză, respectiv declarațiile părții vătămate H.C., depozițiile martorilor Z.C.C., H.O., H.M., H.L., S.G.S., P.G., H.I., S.Ș. și S.V., raportul de constatare medico-legală din 18 februarie 2008 emis de S.M.L. Iași, precum și declarațiile date de inculpat, în care a recunoscut nuanțat comiterea faptei în modalitatea reținută de instanță. În drept, instanța a apreciat că fapta inculpatului S.P.P., constând în aceea că, la data de 18 ianuarie 2008, i-a aplicat părții vătămate H.C.

o lovitură cu o lopată în zona capului, cauzându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare 45-50 zile de îngrijiri medicale și care i-au pus viața în pericol, producându-i, totodată, o infirmitate fizică permanentă prin lipsa de substanță osoasă, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), art. 176 lit. c) C. pen..

Contrar susținerilor apărării, judecătorul fondului a arătat că, sub aspectul laturii subiective, inculpatul a acționat cu intenția indirectă de a ucide, având în vedere în acest sens obiectul vulnerant folosit - o lopată, zona corpului vizată - cea a capului, intensitatea deosebită a loviturii, precum și urmările produse constând în leziuni grave ce au pus în primejdie viața victimei, împrejurări ce evidențiază fără dubiu, în opinia Tribunalului, faptul că inculpatul a avut reprezentarea rezultatului acțiunii sale, pe care 1-a acceptat, chiar dacă nu l-a urmărit. Totodată, față de probatoriul administrat în cauză, prima instanță a considerat că nu pot fi reținute în favoarea inculpatului dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen., așa cum a solicitat acesta, nefrind îndeplinite cerințele prevăzute de lege pentru existența scuzei provocării.

S-a arătat în acest sens, că neînțelegerea dintre părți relevă o divergență obișnuită în cadrul raporturilor sociale, iar conduita părții vătămate H.C. nu poate fi interpretată nicidecum ca având acel caracter care să-i imprime inculpatului o stare de puternică tulburare sau emoție sub imperiul căreia să comită infracțiunea reținută în sarcina sa. Astfel, Tribunalul a subliniat că proferarea de către victimă a unor injurii la adresa inculpatului nu poate îmbrăca haina juridică a unui act provocator, precum și faptul că, în cauză, nu s-a demonstrat împrejurarea că partea vătămată ar fi încercat, inițial, să-l agreseze cu un par pe S.P.P., așa cum a susținut acesta din urmă în cursul cercetării judecătorești.

Prin prisma acestor considerente, instanța a conchis că inculpatul a comis infracțiunea pe fondul unei surescitări nervoase care nu se poate aprecia că își are izvorul în acțiunea victimei, în condițiile în care nicio altă manifestare anterioară a părților nu a trădat un comportament violent, dimpotrivă, observându-se că acestea au consumat împreună băuturi alcoolice, reacția inculpatului apărând pe fondul unei tulburări de personalitate instabile, cu manifestări constant antisociale, motiv pentru care a și acționat ilicit, hotărârea infracțională fiind cea care a generat „starea de rău", iar nu vreun act provocator al părții vătămate. La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, Tribunalul a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen.

și a ținut seama de gradul de pericol social deosebit de ridicat al faptei comise, dedus din împrejurările concrete în care acesta a acționat și care relevă potențialul său sporit de agresivitate, de urmarea produsă, concretizată în planul realității faptice prin punerea în primejdie a vieții unui seamăn, victima fiind chiar vărul inculpatului, precum și de elementele ce caracterizează persoana acestuia, recidivist postexecutoriu, cu un trecut infracțional bogat, obiectivat în fișa sa de cazier judiciar, fiind anterior condamnat inclusiv pentru o tentativă de omor calificat ce a atras reținerea prevederilor art. 176 lit. c) C. pen., aspect ce denotă absența capacității sale de a se reintegra social și de a se adapta la standardele normative ale societății, așa cum rezultă și din conținutul raportului de expertiză medico-legală psihiatrică din 2012 întocmit de I.N.M.L.

„M.M." București, care a concluzionat că inculpatul dovedește „imaturitate și instabilitate psihoemoțională(...); slabă capacitate de inhibiție, conformism, lipsa de individualitate; atitudine extraprimitivă; contact dispersat și nefericit cu lumea(...); comportament antisocial". Deși inculpatul a invocat, cu relevanță sub aspectul individualizării judiciare a sancțiunii penale, comportarea sinceră pe parcursul procesului penal și atitudinea adoptată după săvârșirea infracțiunii, cu referire expresă la ajutorul acordat victimei, instanța de fond a apreciat că nu pot fi reținute în favoarea sa dispozițiile art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., având în vedere conduita oscilantă a acestuia pe parcursul procesului penal -inițial, în fața organelor de cercetare penală, zădărnicind aflarea adevărului prin prezentarea unei situații ce nu corespundea realității (susținând că victima a fost găsită în drum), îngreunând, astfel, eforturile de a se identifica autorul infracțiunii, iar, în cursul cercetării judecătorești adoptând o atitudine doar parțial sinceră, susținând fără just temei că a comis infracțiunea în stare de provocare -, comportamentul manifestat după săvârșirea faptei -când a ignorat situația critică în care se afla victima, transportând-o la domiciliul mamei sale,

în loc să solicite intervenția unei echipe de specialitate care să-i acorde de urgență primul ajutor medical și abandonând-o în căruță aproximativ 30 de minute, timp în care inculpatul s-a oprit împreună cu martorul Z.C.C. la locuința martorului H.I. pentru a consuma băuturi alcoolice -, precum și împrejurarea că nu a depus stăruință pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, neacordând suport financiar victimei în vederea restabilirii sănătății acesteia. În ceea ce privește latura civilă a cauzei, Tribunalul a constatat că sunt îndeplinite în persoana inculpatului condițiile răspunderii civile delictuale față de toate persoanele constituite părți civile în procesul penal, motiv pentru care l-a obligat pe acesta la plata despăgubirilor materiale și morale solicitate pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracțiunea săvârșită.

Referitor la prejudiciului material suferit de partea vătămată H.C., s-a arătat că acesta a fost generat de alocarea unor sume de bani pentru procurarea medicamentației, efectuării tratamentelor de recuperare și monitorizării clinice desfășurate în unitățile spitalicești din municipiile Suceava și Iași, pe o lungă perioadă de timp, în scopul refacerii sănătății, dar și pentru asigurarea transportului, fiind dovedite atât cu înscrisurile depuse la dosar (chitanțe), cât și cu declarațiile martorilor M.P. și P.G..

Sub aspectul prejudiciului moral încercat de aceeași parte vătămată, Tribunalul a apreciat că acesta decurge din traumele fizice și psihice cauzate prin fapta inculpatului, resimțite de victimă atât pe perioada convalescenței subsecventă practicării de urgență a unei operații chirurgicale, cât și ulterior, fiind nevoită să se supună procedurilor de recuperare, sechelele postraumatice afectând în continuare negativ participarea sa la viața socială și de familie, comparativ cu situația anterioară vătămării produse prin infracțiune, care a condus vizibil la alterarea condițiilor de viață ale acesteia.

Ca urmare, instanța a apreciat că, pentru acoperirea prejudiciului moral suferit de partea vătămată H.C., suma de 150.000 RON apare ca fiind rezonabilă față de suferința cauzată, ea fiind condamnată practic la o relativă izolare, în condițiile în care se deplasează cu dificultate, sechelele fiind vizibile - hemiplagie dreapta posttraumatică, subliniindu-se în același context că și soluția de condamnare pronunțată în planul acțiunii penale trebuie să asigure victimei satisfacția echitabilă, directă și imediată, de ordin moral, pentru nedreptatea suferită, justiția fiind înfăptuită prin întrepătrunderea celor două modalități. în același sens, instanța a reținut ca incontestabil faptul că infirmitatea permanentă îi limitează considerabil părții civile H.C.

accesul la o viață socială activă, aceasta rămânând marcată pe întreaga durată a vieții prin restrângerea libertății de mișcare, deficiențele psiho-motorii creându-i un complex de inferioritate, dar și la prestarea anumitor activități lucrative din care să-și câștige existența, neputința fizică la această vârstă imprimându-i, în aceeași măsură, un sentiment de inutilitate. A considerat instanța că suma ce i-a fost acordată cu titlu de daune morale va permite atenuarea urmărilor nefaste ale agresiunii care, în esență, au condus la scoaterea părții vătămate din circuitul firesc al vieții sociale și particulare, aceasta fiind, așa cum au relevat probele testimoniale administrate, dependentă de ajutorul mamei sale, în condițiile în care este în imposibilitate de a-și folosi mâna dreaptă.

Instanța a apreciat, totodată, ca fiind justificate și despăgubirile periodice solicitate, având în vedere că partea vătămată H.C. a rămas cu o infirmitate permanentă cu scăderea capacității de muncă în procent de 25%, aceasta necesitând, pe de o parte, îngrijire atentă și susținută, atât din punct de vedere medical cât și afectiv, emoțional iar, pe de altă parte, fiind împiedicată să dobândească, la nivelul propriilor nevoi, câștiguri din muncă.

Ca urmare, ținând seama de sporirea nevoilor de viață ale victimei, precum și de împrejurarea că, în prezent, aceasta este o persoană cu dizabilități, fiind încadrată în gradul II de handicap și beneficiind de o pensie de invaliditate insuficientă pentru un trai decent, instanța, raportându-se la venitul minim pe economie, a stabilit, sub forma unei prestații periodice, echivalentul bănesc al efortului suplimentar pe care partea vătămată îl va depune pe viitor pentru desfășurarea unei activități aducătoare de venituri, cuantificându-l la suma de 500 RON lunar.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul S.P.P., criticând-o, în principal, sub aspectul greșitei calificări juridice dată faptei, sens în care a solicitat schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., iar, în subsidiar, pentru greșita individualizare a pedepsei ce i-a fost aplicată, cerând reducerea cuantumului acesteia sub minimul special prevăzut de lege, având în vedere conduita sa procesuală sinceră, precum și faptul că a fost provocat de partea vătămată, care i-a adresat cuvinte jignitoare.

Prin decizia penală nr. 105 din 26 octombrie 2012, Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, a admis apelul declarat de inculpatul S.P.P., a desființat, în parte, sentința penală nr. 115 din 25 iunie 2012 a Tribunalului Suceava, iar, în rejudecare, l-a condamnat pe inculpatul S.P.P., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tentativă de omor deosebit de grav, în stare de recidivă postexecutorie, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) și (176) alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., parte vătămată fiind H.C., la pedeapsa principală de 7 ani și 6 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

pe o perioadă de 3 ani, menținând celelalte dispoziții ale hotărârii penale apelate și dispunând rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare avansate de acesta în apel. Pentru a decide astfel, Curtea de apel a constatat, în esență, că prima instanță a reținut în mod corect situația de fapt și încadrarea în drept a acesteia, dând o justă interpretare probatoriului administrat în cauză, din care rezultă că inculpatul a comis fapta de care este acuzat în împrejurările arătate în considerentele sentinței atacate, vinovăția sa fiind în mod just stabilită.

În acord cu Tribunalul, instanța de apel a apreciat, totodată, că inculpatul a acționat cu intenția indirectă de a ucide, având în vedere în acest sens obiectul vulnerant folosit, respectiv o lopată, intensitatea loviturii, zona corpului vizată - cea a capului, precum și leziunile cauzate, chiar dacă rezultatul prevăzut și acceptat ca posibil nu s-a produs din cauze independente de voința sa, viața victimei fiind salvată doar ca urmare a ajutorului de specialitate primit și a practicării unei intervenții chirurgicale.

De asemenea, Curtea a constatat că, în mod corect, prima instanță nu a reținut circumstanța atenuantă legală a provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., apreciind că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de acest text de lege, nefăcându-se dovada existenței unui act provocator din partea victimei, produs prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă, care să fi determinat o puternică tulburare sau emoție inculpatului, sub imperiul căreia acesta să fi săvârșit fapta dedusă judecății. Relativ la pedeapsa aplicată inculpatului, Curtea a constatat, însă, că aceasta este prea aspră în raport cu gravitatea faptei comise, apreciind că o pedeapsă principală de doar 7 ani și 6 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

pe o perioadă de 3 ani sunt în măsură să răspundă cerințelor de sancționare, coerciție și reeducare prevăzute de art. 52 C. pen.. În ceea ce privește latura civilă a cauzei, Curtea a constatat, în esență, că, în speță, sunt îndeplinite condițiile pentru a fî antrenată răspunderea civilă în persoana inculpatului S.P.P., întrucât prin acțiunea săvârșită cu intenție, acesta a cauzat fiecăreia dinte părțile civile câte un prejudiciu material, iar părții civile H.C. și un prejudiciu moral, între cele două elemente existând legătură de cauzalitate. Astfel, s-a apreciat de către instanța de control judiciar că Tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 14, 346 C. proc. pen., art. 998 C. civ.

și art. 313 din Legea nr. 95/2006, admițând acțiunile civile formulate de părțile civile Spitalul Clinic de Urgență Prof. Dr. N.O. Iași, Spitalul Județean de Urgență Sfântul I. Suceava și H.C. și obligându-l pe inculpat la plata despăgubirilor civile solicitate de acestea, dovedite cu înscrisurile depuse la dosar și cu depozițiile martorilor audiați în cauză (cu privire la prejudiciul material și moral cauzat victimei H.C.). Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul S.P.P., criticând-o pe motive de nelegalitate și netemeinicie. Astfel, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 C. proc.

pen., recurentul a susținut că Tribunalul și Curtea de apel au dat o greșită calificare în drept faptei de care este acuzat, solicitând schimbarea încadrării juridice a acesteia în infracțiunea de tentativă de omor, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., întrucât, anterior, nu a mai săvârșit o altă infracțiune de omor, așa cum, în mod eronat, au reținut instanțele inferioare pentru a face aplicarea art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen., ci doar o tentativă la această infracțiune, situație în care nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de textul de lege menționat pentru existența infracțiunii de omor deosebit de grav. În strânsă legătură cu această critică, inculpatul a invocat și motivul de recurs reglementat de art. 385 9 alin. (1) pct. 20 C. proc.

pen., solicitând aplicarea în privința sa - ca urmare a schimbării încadrării juridice a faptei în infracțiunea de tentativă de omor - a dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen., față de atitudinea sinceră și cooperantă manifestată pe parcursul procesului penal. De asemenea, prin prima dispozițiilor art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., recurentul a criticat decizia instanței de apel sub aspectul greșitei individualizări a pedepsei, solicitând reducerea acesteia sub minimul prevăzut de lege pentru infracțiunea comisă, prin acordarea unei eficiente sporite circumstanțelor sale personale și prin reținerea prevederior art. 73 lit. b) C. pen., privind circumstanța atenuantă legală a provocării.

Deși nu a precizat cazul de casare în care se încadrează această critică, recurentul a invocat și greșita soluționare de către instanțele inferioare a acțiunii civile promovate de partea vătămată H.C., apreciind cuantumul despăgubirilor materiale și morale acordate victimei ca fiind exagerat și solicitând diminuarea lui în raport cu prejudiciul efectiv produs - dovedit cu probele administrate în cauză - și posibilitățile sale concrete de a-l acoperi. Examinând hotărârile atacate în raport cu criticile formulate, circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 17, 17 2 , 20 și 14 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul S.P.P. ca fiind nefondat, având în vedere în acest sens următoarele considerente: 1. Referitor la motivul de recurs reglementat de art. 385 g alin. (1) pct. 1 7 C. proc.

pen., Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză, apreciind, în raport cu situația de fapt stabilită pe baza materialului probator administrat și a datelor ce țin de antecedența penală a acuzatului, că activitatea infracțională desfășurată de inculpatul S.P.P. a fost corespunzător încadrată în dispozițiile art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen.. Astfel, potrivit art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen., constituie infracțiunea de omor deosebit de grav uciderea unei persoane de către făptuitorul care a mai săvârșit un omor. Rezultă, așadar, că incidența agravantei prevăzute de art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen.

este determinată de antecedența făptuitorului, care demonstrează persistența sa în ceea ce privește săvârșirea faptei și îl caracterizează ca fiind deosebit de periculos, neavând relevanță, din punct de vedere al aplicabilității textului de lege menționat, dacă prima acțiune comisă a reprezentat un omor consumat sau doar o tentativă de omor. În acest sens, trebuie precizat că, sub aspectul periculozității sociale a făptuitorului, nu există deosebiri esențiale între cel ce comite pentru prima dată o tentativă de omor, caz în care moartea persoanei nu s-a produs datorită unor împrejurări independente de voința acestuia, și cel care săvârșește pentru prima oară un omor consumat, în ambele situații comiterea unui nou omor demonstrând aceeași gravă lipsă de respect față de una dintre cele mai importante valori sociale ocrotite de lege, și anume viața omului.

Pe de altă parte, se observă că legiuitorul, caracterizând antecedența făptuitorului, se referă la săvârșirea anterioară a unui omor, deci a unei infracțiuni de omor, or, potrivit art. 144 C. pen., prin „săvârșirea/comiterea unei infracțiuni" se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice. Având în vedere aceste aspecte, înalta Curte, contrar susținerilor recurentului, apreciază, în deplin acord cu Tribunalul și instanța de prim control judiciar, că dispozițiile art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen. sunt incidente și în cazul în care prima faptă săvârșită constituie o tentativă de omor și nu o infracțiune de omor consumat, situație care se regăsește și în speța dedusă judecății, inculpatul S.P.P.

fiind condamnat, prin sentința penală nr. 59 din 23 septembrie 1992 a Tribunalului Suceava, la o pedeapsă de 9 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 20 raportat la art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 37 C. pen., pedeapsă a cărei executare a început pe 19 iulie 1995 și a expirat la data 18 iulie 2004, constituind primul termen al recidivei mari postexecutorii în care a fost săvârșită infracțiunea de tentativă de omor deosebit de grav ce formează obiectul prezentei cauze (Dosar nr. 4070/314/2009 și Dosar nr. 3466/314/2011, ambele ale Judecătoriei Suceava, dos. recurs). Ca urmare, apreciind că, în mod întemeiat, a fost reținută, în speță, incidența agravantei prevăzute de art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen.

și că instanțele inferioare au dat o corectă încadrare juridică faptei comise de inculpat, Înalta Curte constată că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., invocat de acesta în cuprinsul motivelor de recurs. 2. în ceea ce privește cazul de casare reglementat de art. 385 9 alin. (1) pct. 20 C. proc.

pen., Înalta Curte arată că acesta vizează doar situațiile în care, după pronunțarea hotărârii atacate și până la judecarea recursului, a intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului, prin care fapta a fost dezîncriminată (art. 12 C. pen.) sau care cuprinde dispoziții mai favorabile pentru acesta sub aspectul încriminării sau al pedepsei (art. 13 C. pen.), nefîind incident în ipoteza în care legea penală mai favorabilă a intrat în vigoare anterior pronunțării hotărârii recurate, iar instanța inferioară a omis să o aplice sau a făcut o greșită aplicare a acesteia, caz în care respectiva nelegalitate nu poate fi cenzurată decât prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc.

pen.. Invocând acest caz de casare, inculpatul a criticat hotărârile pronunțate de instanțele inferioare sub aspectul neaplicării cauzei de reducere a pedepsei prevăzută de art. 320 1 alin. (7) teza I C. proc. pen., susținând, în esență, că respectivele dispoziții legale erau incidente în speță, în raport cu fapta săvârșită, ce trebuia încadrată în prevederile art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., și față de atitudinea sa procesuală sinceră și cooperantă. Având în vedere criticile concrete formulate, precum și împrejurarea că, la data sesizării instanței de fond (25 mai 2011), prevederile art. 320 1 C. proc. pen. erau deja în vigoare, Tribunalul refuzând, însă, motivat aplicarea lor (încheierea din 28 noiembrie 2011), Înalta Curte apreciază că acestea nu pot fi analizate în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 20 C. proc.

pen. - nefiind vorba de intervenirea unei legi penale mai favorabile condamnatului după pronunțarea hotărârii atacate - ci numai prin raportare la dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen., aspectele invocate de recurent vizând, de fapt, încălcarea de către instanța de fond și cea de apel a legii materiale și procesuale, prin neaplicarea unor prevederi legale care, în opinia sa, trebuiau aplicate în cauză. 3. Potrivit art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când sunt contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greșită aplicare a legii. încălcarea legii materiale sau procesuale se poate realiza în trei modalități principale, respectiv neaplicarea de către instanța de fond și cea de apel a unei prevederi legale care trebuia aplicată, aplicarea unei prevederi legale care nu trebuia aplicată sau aplicarea greșită a dispoziției legale care trebuia aplicată.

a. Cu referire la dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen., Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a acestora, respingând în mod întemeiat cererea inculpatului S.P.P. de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate. Într-adevăr, așa cum a susținut recurentul, la termenul de judecată din data de 17 octombrie 2011, audiat fiind de către prima instanță, acesta a recunoscut comiterea faptei reținute în sarcina sa și a solicitat ca judecata să se desfășoare în condițiile art. 320 1 C. proc. pen., însușindu-și probele administrate în cauză de către organele de anchetă penală (dos. fond). Ulterior, însă, în ședința publică din data de 28 noiembrie 2011, subsecvent repunerii cauzei pe rol, Tribunalul a dispus, în temeiul art. 334 C. proc.

pen., schimbarea încadrării juridice a faptei ce formează obiectul acuzației penale din infracțiunea de tentativă de omor, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., în cea de tentativă de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), art. 176 lit. c) C. pen., situație în care, față de dispozițiile art. 320 1 alin. (7) teza a II-a C. proc. pen., a constatat inalicabilitatea prevederilor legale invocate la termenul din 17 octombrie 2011 și a respins solicitarea inculpatului de soluționare a cauzei potrivit procedurii simplificate. Procedând astfel, în raport cu noua calificare juridică dată faptei, justificată, așa cum s-a arătat pe larg la punctul 1 din considerente, de datele ce țin de antecedența penală a acuzatului, instanța de fond a realizat o corectă aplicare a legii, poziția procesuală a inculpatului neputând fi valorificată în condițiile 320 1 C. proc.

pen. deoarece acțiunea penală vizează o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață, chiar dacă faptele au rămas în forma imperfectă a tentativei. în acest sens, se au în vedere dispozițiile art. 141 1 C. pen., potrivit cărora, prin pedeapsă prevăzută de lege, se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează infracțiunea în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. Împrejurarea că prevederile art. 320 1 alin. (7) teza I C. proc. pen.

cuprind norme de drept substanțial nu constituie un argument care să conducă la concluzia aplicabilității lor în cauză, având în vedere că acestea pot deveni incidente numai în anumite condiții procedurale, respectiv în situația admiterii cererii de către instanță, or, solicitarea inculpatului fiind în mod corect respinsă de judecătorul fondului, nu se mai poate ajunge la cadrul procesual care să permită aplicarea respectivelor dispoziții legale. b. în ce privește critica formulată de recurentul inculpat cu referire la cuantumul despăgubirilor civile materiale acordate victimei H.C., care ar depăși, în opinia sa, atât prejudiciul efectiv produs, dovedit cu probele administrate în cauză, cât și posibilitățile sale concrete de a-l acoperi, critică care, formal, se circumscrie aceluiași caz de casare prevăzut art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc.

pen., Înalta Curte apreciază, de asemenea, că este neîntemeiată, constatând că, în cauză, s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 998-999 C. civ. în vigoare la data săvârșirii faptelor (aplicabile în cauză potrivit art. 223 raportat art. 3 și art. 5 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 278/2009 privind noul C. civ.).

Astfel, potrivit art. 998 C. civ., „Orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara", iar în conformitate cu prevederile art. 999 C. civ., „Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa". Principiul general ce rezultă din dispozițiile legale menționate este acela al reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, autorul prejudiciului fiind obligat să acopere nu numai paguba efectiv produsă (damnum emergens), dar și beneficiul nerealizat de victimă (lucrum cessans) ca urmare a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.

În aplicarea acestui principiu, în mod corect Tribunalul a procedat la obligarea inculpatului să plătească părții civile H.C. suma de 10.000 RON daune materiale reprezentând contravaloarea medicamentelor, a tratamentelor de recuperare efectuate în scopul refacerii sănătății grav afectate în urma infracțiunii comise și a transportului la unitățile spitalicești din municipiile Iași și Suceava, precum și despăgubiri periodice lunare de la data săvârșirii faptei și până la pronunțarea sentinței - cuantificate la suma globală de 26.500 RON - și în continuare, până la încetarea stării de nevoie, calculate la câte 500 RON/lună, reprezentând echivalentul bănesc al efortului suplimentar pe care victima îl va depune în viitor pentru prestarea unei activități aducătoare de venituri și contravaloarea câștigului din muncă nerealizat de aceasta ca urmare a diminuării cu 25% a capacității sale de muncă datorită leziunilor cauzate prin fapta ilicită a inculpatului.

Atât existența prejudiciului material cauzat părții vătămate prin infracțiunea săvârșită de inculpat, cât și întinderea acestuia au fost temeinic dovedite în cauză, conform art. 1169 C. civ., prin depozițiile martorilor M.P. și P.G. (dos. fond) și înscrisurile depuse în probațiune la dosar, suma acordată cu titlu de despăgubiri materiale fiind aptă să asigure restabilirea situației anterioare a victimei, fără să determine o îmbogățire fără justă cauză a acesteia. Totodată, în mod corect, la stabilirea întinderii despăgubirilor acordate părții civile nu a fost luată în considerare, așa cum a solicitat inculpatul, starea materială a acestuia, posibilitățile concrete ale autorului faptei ilicite de a acoperi paguba cauzată neconstituind, potrivit legii, un criteriu pentru determinarea cunatumului prejudiciului, care, așa cum s-a arătat anterior, se impune a fi reparat integral, independent de situația financiară a făptuitorului din momentul săvârșirii infracțiunii.

Ca urmare, având în vedere aceste considerente și față de materialul probator administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că instanțele inferioare au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 14, 346 C. proc. pen. și art. 998-999 C. civ., nefiind incident nici sub acest aspect cazul de casare prevăzut art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen.. În ceea ce privește solicitarea recurentului inculpat de reexaminare a cuantumului daunelor morale, este de menționat că, în opinia Înaltei Curți, aceasta nu se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen. și niciunuia dintre celelalte motive de recurs expres și limitativ reglementate de art. 385 9 alin. (1) C. proc.

pen.. În acest sens, Înalta Curte arată că reindividualizarea cuantumului daunelor morale nefiind o chestiune de legalitate, ci de apreciere, ce implică o anumită doză de aproximare din partea organelor judiciare, nu este posibilă în calea de atac a recursului care, fiind eminamente devolutivă asupra chestiunilor de drept, nu permite cenzurarea acelor elemente stabilite de instanțele inferioare pe baza unor considerații de ordin subiectiv, care nu își găsesc corespondent în realitatea materială și nu pot fi, astfel, verificate pe baza unor criterii obiective. Daunele morale se raportează, în esență, la un prejudiciu de ordin afectiv, care nu este susceptibil de determinări obiective pe baza unor criterii preexistente, ci este supus unei aprecieri esențial subiective a instanțelor de judecată.

3. în ceea ce privește proporționalizarea pedepsei cu închisoarea stabilită de instanța de apel, aspect în legătură cu care recurentul a formulat critici prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte, contrar susținerilor acestuia, constată că s-a făcut o corectă evaluare a criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., ținându-se seama de circumstanțele reale ale comiterii faptei și circumstanțele personale ale inculpatului, în raport cu care a fost stabilită o sancțiune penală judicios individualizată, aptă să asigure realizarea scopului preventiv-educativ al pedepsei.

În mod justificat, în procesul de stabilire a tratamentului sancționator aplicat inculpatului, au fost avute în vedere de Curtea de apel importanța deosebită a valorii sociale lezate prin comiterea infracțiunii, modalitatea în care a acționat inculpatul care, pe fondul unui conflict spontan și a consumului de alcool, i-a aplicat victimei o lovitură în cap cu o lopată, lăsând-o în stare de inconștiență și cauzându-i leziuni traumatice care i-au pus viața în pericol și i-au produs o infirmitate permanentă prin lipsa de substanță osoasă, după care a transportat-o la locuința mamei sale pretinzând că nu știe ce s-a întâmplat cu aceasta și că a găsit-o în șanț, fără a lua măsurile necesare și a anunța serviciul medical de urgență în vederea acordării de îngrijiri medicale, precum și datele ce caracterizează persoana acestuia - în vârstă de 43 de ani, consumator de băuturi alcoolice în exces, cu un comportament violent, recidivist postexecutoriu, fiind condamnat în repetate rânduri atât pentru comiterea unor infracțiuni de prejudiciu (art. 208, 209 C. pen.), cât și de violență (art. 211 și art. 180 C. pen.), inclusiv pentru infracțiunea de tentativă de omor, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C. pen.

(sentința penală nr. 59 din 23 septembrie 1992 a Tribunalului Suceava), aspect ce denotă perseverența sa infracțională, specializarea în comiterea aceluiași gen de fapte și demonstrează împrejurarea că scopul pedepselor aplicate anterior, ca măsură de constrângere și mijloc de reeducare și prevenire a săvârșirii de noi infracțiuni, nu a fost atins.

Referitor la comportamentul procesual al inculpatului, aspect invocat de acesta ca împrejurare de natură să atragă reducerea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege pentru infracțiunea săvârșită, Înalta Curte, în acord cu instanțele inferioare, constată, pe de o parte, contrar susținerilor recurentului, că atitudinea sa pe parcursul procedurii judiciare a fost una oscilantă, inițial încercând să inducă în eroare organele judiciare prin acreditarea ideii că a găsit victima într-un șanț, iar, pe de altă parte, că poziția sa parțial sinceră adoptată în cursul cercetării judecătorești nu poate fi valorificată prin aplicarea dispozițiilor art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., nefiind aptă, prin ea însăși, în contextul gravității sporite a faptei și a datelor ce caracterizează persoana inculpatului, să reducă în așa măsură periculozitatea socială a acestuia încât să justifice reținerea în favoarea lui de circumstanțe atenuante.

Având în vedere toate aceste aspecte, valorificate în mod judicios de instanța de prim control judiciar în procesul de cuantificare a sancțiunii penale, Înalta Curte apreciază că nu se impune, în cauză, atenuarea răspunderii penale a inculpatului, sancțiunea penală aplicată de Curtea de apel fiind corect individualizată, cu luarea în considerare a tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., proporțională atât cu gravitatea faptei, cât și cu circumstanțele personale ale recurentului și aptă să asigure reeducarea acestuia și realizarea scopului preventiv-educativ prevăzut de art. 52 .C. pen..

De asemenea, raportat la situația de fapt reținută de Tribunal și confirmată de instanța de prim control judiciar, Înalta Curte constată că nu sunt aplicabile în cauză nici dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen., probatoriul administrat pe parcursul procedurii judiciare nedemonstrând existența vreunui act provocator din partea victimei, produs prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă, care să fî determinat o puternică tulburare sau emoție inculpatului, sub stăpânirea căreia acesta să fi comis infracțiunea de care este acuzat.

Deși real faptul că partea vătămată, la refuzul inculpatului de a-i plăti contravaloarea muncii prestate, a adresat acestuia cuvinte jignitoare, așa cum rezultă din declarațiile martorului Z.C.C., Înalta Curte, în acord cu instanțele inferioare, apreciază că respectiva împrejurare nu se circumscrie prevederilor art. 73 lit. b) C. pen., nefîind vorba de o atitudine agresivă a victimei sau de o altă comportare care să fie considerată gravă, de natur