ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 777/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 777/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând

asupra recursului penal de față, constată că, prin sentința penală nr. 120 din

10 martie 2010, pronunțată de Judecătoria Suceava în Dosarul nr. 4070/314/2009,

inculpatul S.P.P. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru

săvârșirea, în condițiile art. 37 lit. b) C. pen., a infracțiunii de vătămare

corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., făcându-se, totodată,

aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen..

Pentru a

pronunța această sentință, Judecătoria Suceava a reținut, în esență, în fapt,

că, în data de 18 ianuarie 2008, inculpatul S.P.P. l-a lovit pe partea vătămată

H.C. cu o lopată în zona capului, producându-i leziuni care au necesitat pentru

vindecare 45-50 de zile de îngrijiri medicale, punându-i acestuia viața în

primejdie și provocându-i o infirmitate permanentă prin lipsa de substanță

osoasă.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel inculpatul S.P.P. și partea vătămată H.C., căile

de atac astfel promovate fiind înregistrate pe rolul Tribunalului Suceava sub

nr. 4070/314/2009.

Prin decizia

penală nr. 174 din 09 iunie 2010, Tribunalul Suceava a respins, ca nefondat,

apelul declarat de inculpatul S.P.P., în temeiul art. 334 C. proc. pen., a

dispus schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de vătămare corporală

gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C.

pen., în tentativă la infracțiunea de omor, prevăzută de art. 20 raportat la

art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., a admis apelul declarat

de partea vătămată H.C., a desființat în totalitate sentința penală nr. 120 din

10 martie 2010 a Judecătoriei Suceava și a trimis cauza la Parchetul de pe

lângă Tribunalul Suceava pentru efectuarea de cercetări față de inculpatul S.P.P.

sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tentativă de omor, prevăzută de art. 20

raportat la art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen..

Pentru a

decide astfel, Tribunalul a arătat, în esență, că, în cauză, se impune

refacerea urmăririi penale pentru a se stabili intenția cu care a acționat

inculpatul S.P.P., având în vedere obiectul vulnerant folosit pentru agresarea

părții vătămate, respectiv o lopată pe care au fost depistate urme de sânge,

intensitatea cu care a fost aplicată lovitura și consecințele produse, astfel

cum au fost descrise în raportul de constatare medico-legală din 18. decembrie 2008

întocmit de Institutul de Medicină Legală Iași, apreciindu-se că lovitura

aplicată de inculpat era aptă, prin ea însăși, să curme viața părții vătămate.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs inculpatul S.P.P., ce a fost admis prin decizia penală

nr. 427 din 22 septembrie 2010 a Curții de Apel Suceava, care, constatând că au

fost încălcate dispozițiile art. 332 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen., a casat

în totalitate hotărârile instanțelor inferioare, iar, în rejudecare, în temeiul

art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina

inculpatului din infracțiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182

alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., în tentativă la infracțiunea

de omor, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 37

lit. b) C. pen., și a dispus trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul

Suceava pentru efectuarea de cercetări față de S.P.P. cu privire la această din

urmă infracțiune.

Primind dosarul,

Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, prin ordonanța nr. 719/P/2010 din 17 ianuarie

2011, a dispus, în temeiul art. 249, art. 11 pct. 1 lit. b) raportat la art. 10

lit. d) C. proc. pen. și art. 45 C. proc. pen., scoaterea de sub urmărire penală

a învinuitului S.P.P. pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor, prevăzută

de art. 20 raportat la art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., precum

și declinarea competenței de soluționare a cauzei privindu-l pe același învinuit,

sub aspectul săvârșirii infracțiunii de vătămare corporală gravă, în favoarea Parchetului

de pe lângă Judecătoria Suceava.

Pentru a dispune

astfel, procurorul a arătat, în esență, că, din probele administrate în cauză, redate

ca atare în ordonanță, nu a rezultat faptul că inculpatul a acționat cu intenția

de ucide victima, ci doar de a o vătăma, apreciind că sunt întrunite în cauză elementele

constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 182 alin. (2) C. pen..

împotriva acestei

ordonanțe a formulat plângere partea vătămată H.C., arătând că, în mod greșit, s-a

apreciat de către procuror că fapta săvârșită de învinuitul S.P.P. nu întrunește

elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la omor, însă, prin rezoluția

nr. 179/II/2/2011 din 11 martie 2011, prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul

Suceava a respins plângerea petentului, considerând că soluția dată în Dosarul

nr. 719/9/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava este legală și temeinică.

Reiterând aceleași

critici, în temeiul art. 278

1

C. proc. pen., partea vătămată H.C. a atacat

soluția de netrimitere în judecată a învinuitului S.P.P. pentru săvârșirea infracțiunii

de tentativă de omor, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) C.

pen., la instanța de judecată, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava

sub nr. 3204/86/2011.

Prin încheierea

de ședință din data de 16 mai 2011, Tribunalul Suceava, în baza art. 278

1

alin. (8) lit. c) C. proc. pen., a admis plângerea formulată de petentul H.C. împotriva

ordonanțelor nr. 719/P/2010 din 17 ianuarie 2011 a Parchetului de pe lângă Tribunalul

Suceava și nr. 179/11/2/2011 din 11 martie 2011 a prim-procurorului aceleiași unități

de Parchet, a desființat soluțiile menționate și a dispus reținerea cauzei spre

judecare sub aspectul săvârșirii de către inculpatul S.P.P. a infracțiunii de tentativă

de omor, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. împotriva

părții vătămate H.C..

Pentru a dispune

astfel, Tribunalul a reținut, în esență, că, deși sub aspectul situației de fapt,

ordonanța atacată corespunde probatoriului administrat în cauză, aprecierea organelor

de urmărire penală, în sensul că fapta comisă de inculpat nu întrunește, sub aspectul

laturii subiective, elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă de omor,

este greșită, bazându-se pe o interpretare eronată a dispozițiilor legale aplicabile

în materie.

Astfel, după prezentarea

elementelor de diferențiere a infracțiunilor prevăzute de art. 182 C. pen. și

art. 174 C. pen. din punct de vedere al elementului intențional, instanța a concluzionat

că fapta inculpatului S.P.P. - constând în aceea că, pe fondul consumului de alcool

și a unor neînțelegeri cu partea vătămată, s~a înarmat cu o lopată și i-a aplicat

acesteia o lovitură puternică în zona capului, cauzându-i leziuni ce au necesitat

pentru vindecare un număr de 45-50 zile de îngrijiri medicale, punând în pericol

viața victimei și provocându-i o infirmitate fizică permanentă, prin lipsa de substanță

osoasă, cu consecința scăderii capacității de muncă în procent de 25% - a fost săvârșită

cu intenția indirectă de a ucide, iar nu de a cauza, praeterintenționat sau cu intenție

indirectă, o vătămare gravă, în sensul art. 182 C. pen., în sprijinul respectivei

concluzii fiind invocată și atitudinea oscilantă a intimatului, care a declarat

inițial că a găsit victima căzută pe marginea drumului, precum și antecedentele

penale ale acestuia.

Fiind învestit,

prin ordonanța nr. 719/P/2010 din 17 ianuarie 2011 a Parchetului de pe lângă Tribunalul

Suceava, cu efectuarea de cercetări sub aspectul săvârșirii de către numitul S.P.P.

a infracțiunii de vătămare corporală gravă, Parchetul de pe lângă Judecătoria Suceava

a dispus, prin rezoluția nr. 269/P/2011 din 25 ianuarie 2011, începerea urmăririi

penale, iar, prin rechizitoriul nr. 269/P/2011 din data de 16 martie 2011, punerea

în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a acestuia pentru comiterea

infracțiunii prevăzute de art. 182 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit.

b) C. pen., constând în aceea că, la data de 18 ianuarie 2008, a lovit-o cu o lopată

în zona capului pe partea vătămată H.C., cauzându-i o infirmitate fizică permanentă.

Cauza a fost înregistrată,

inițial, pe rolul Judecătoriei Suceava la data de 05 aprilie 2011, sub nr. 3466/314/2011,

iar, prin sentința penală nr. 417 din 20 iunie 2011, ca urmare a admiterii excepției

de litispendență, a fost trimisă la Tribunalul Suceava, care, la data de 19

septembrie 2011, a dispus conexarea acesteia la Dosarul nr. 3204/86/2011, constatând

că ambele cauze vizează aceeași situație de fapt și aceleași persoane, care au calități

identice.

La termenul de

judecată din 17 octombrie 2011, primind concluziile procurorului și ale părților,

Tribunalul, dând eficiență juridică prevederilor art. 334 C. proc. pen., a dispus

schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea de vătămare corporală gravă,

prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., în tentativă la infracțiunea de omor, prevăzută

de art. 20 raportat la art. 1 74 alin. (1) C. pen., procedând, totodată, la audierea

inculpatului S.P.P., care a recunoscut comiterea faptelor reținute și descrise în

încheierea din data de 16 mai 2011 a Tribunalului Suceava, învederând instanței

că înțelege să se prevaleze de procedura derogatorie reglementată de art. 320

1

C. proc. pen..

Dată fiind poziția

procesuală adoptată de inculpatul S.P.P., instanța, după ce în prealabil a dat curs

cererii formulată de partea civilă H.C., dispunând disjungerea laturii civile, în

vederea readministrării probatoriului pentru dovedirea pretențiilor bănești (formându-se

Dosarul nr. 14454/86/2011), constatând cauza în planul acțiunii penale în stare

de judecată, a acordat cuvântul la dezbateri, pronunțarea fiind amânată pentru data

de 24 octombrie 2011.

Constatând în

cursul deliberării că se impune reluarea cercetării judecătorești, în vederea lămurii

cauzei sub toate aspectele de fapt și de drept, Tribunalul, prin încheierea din

data de 24 octombrie 2011, în baza art. 344 C. proc. pen., a repus cauza pe rol,

fixând termen de judecată la 14 noiembrie 2011, când, prin relaționare la situația

juridică a inculpatului S.P.P. din antecedent, în temeiul art. 334 C. proc.

pen., a pus în discuție, din oficiu, schimbarea încadrării juridice din infracțiunea

de omor rămasă în stare de tentativă, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la

art. 174 alin. (1) C. pen., în tentativă la infracțiunea de omor deosebit de grav,

prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 176 lit. c) C. pen..

Prin încheierea

de ședință din data de 28 noiembrie 2011, după dezbaterea în contradictoriu a chestiunii

de drept invocată din oficiu, instanța a dispus schimbarea încadrării juridice în

sensul menționat, reținând și starea de recidivă postexecutorie prevăzută de

art. 37 lit. b) C. pen., și a constatat în raport cu noua calificare juridică a

faptei inaplicabilitatea dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen., față

de prevederile înscrise în alin. (7) al acestei norme legale. Totodată, față de

noile realități procedurale și procesuale ale cauzei, dând eficiență art. 34

lit. d) C. proc. pen., pentru o mai bună înfăptuire a justiției, Tribunalul a conexat

Dosarul nr. 14454/86/2011 al Tribunalului Suceava (latura civilă anterior disjunsă),

la Dosarul nr. 3204/86/2011.

Procedând, în

continuare, la soluționarea cauzei potrivit procedurii de drept comun, Tribunalul

Suceava a dispus, prin sentința penală nr. 115 din 25 iunie 2012, pronunțată în

Dosarul nr. 3204/86/2011, condamnarea inculpatului S.P.P., sub aspectul săvârșirii

infracțiunii de tentativă de omor deosebit de grav, în stare de recidivă postexecutorie,

prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) și (176) alin. (1) lit. c) C.

pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., parte vătămată fiind H.C., la pedeapsa

de 15 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute

de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o perioadă de 10 ani după executarea

pedepsei principale.

A făcut aplicarea

art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., iar, în temeiul art. 118

alin. (1) lit. b) C. pen., a confiscat bucățile de material lemnos (coada lopeții)

folosite de inculpat la comiterea infracțiunii.

Totodată, în baza

art. 14 alin. (1), art. 346 alin. (1) C. proc. pen. și art. 998 C. civ., a admis

acțiunile civile formulate în cauză și l-a obligat pe inculpat la plata sumelor

de 4.658,90 RON și 4.182,72 RON către partea civilă Spitalul Clinic de Urgență Prof.

Dr. N.O. Iași, la 81,41 RON către partea civilă Spitalul Județean de Urgență Sfântul

I. Suceava, precum și la 10.000 RON daune materiale, 150.000 RON daune morale, 26.500

RON - suma globală reprezentând despăgubirile periodice lunare calculate de la data

săvârșirii faptei până la data pronunțării hotărârii, și în continuare câte 500

RON despăgubiri periodice lunare, de la data pronunțării sentinței și până la încetarea

stării de nevoie, către partea civilă H.C..

În temeiul

art. 193 alin. (3) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat să plătească părții

civile H.C. suma de 1.300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare reprezentând onorariu

de avocat, iar, în baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut, în fapt, următoarele:

La data de 18

ianuarie 2008, partea vătămată H.C. împreună cu martorul Z.C.C. au cărat gunoi pentru

inculpatul S.P.P.. în acest timp, partea vătămată și inculpatul au consumat băuturi

alcoolice în mai multe locuri. în jurul orei 18:30, între partea vătămată și inculpat,

care se aflau la locuința celui din urmă, a izbucnit un conflict verbal în momentul

în care cea dintâi i-a solicitat plata pentru munca prestată. Pe fondul conflictului,

inculpatul a luat o lopată ce era sprijinită de peretele grajdului, lângă celelalte

unelte, și a lovit-o pe partea vătămată H.C. în cap, aceasta căzând la pământ în

stare de inconștiență. După lovirea lui H.C., inculpatul, împreună cu martorul Z.C.C.,

au transportat partea vătămată la domiciliul mamei sale, unde a pretins că nu știe

ce s-a întâmplat cu aceasta și că ar fi găsit-o în șanț. în urma loviturii, partea

vătămată a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare 45-50 zile de îngrijiri

medicale și care i-au pus viața în pericol, stabilindu-se, totodată, că lipsa de

substanță osoasă i-a produs acesteia o infirmitate permanentă, cu scăderea capacității

de muncă în procent de 25%.

La reținerea acestei

situații de fapt, Tribunalul a avut în vedere întregul material probator administrat

în cauză, respectiv declarațiile părții vătămate H.C., depozițiile martorilor Z.C.C.,

H.O., H.M., H.L., S.G.S., P.G., H.I., S.Ș. și S.V., raportul de constatare medico-legală

din 18 februarie 2008 emis de S.M.L. Iași, precum și declarațiile date de inculpat,

în care a recunoscut nuanțat comiterea faptei în modalitatea reținută de instanță.

În drept, instanța

a apreciat că fapta inculpatului S.P.P., constând în aceea că, la data de 18 ianuarie

2008, i-a aplicat părții vătămate H.C. o lovitură cu o lopată în zona capului, cauzându-i

leziuni care au necesitat pentru vindecare 45-50 zile de îngrijiri medicale și care

i-au pus viața în pericol, producându-i, totodată, o infirmitate fizică permanentă

prin lipsa de substanță osoasă, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii

de tentativă de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174

alin. (1), art. 176 lit. c) C. pen..

Contrar susținerilor

apărării, judecătorul fondului a arătat că, sub aspectul laturii subiective, inculpatul

a acționat cu intenția indirectă de a ucide, având în vedere în acest sens obiectul

vulnerant folosit - o lopată, zona corpului vizată - cea a capului, intensitatea

deosebită a loviturii, precum și urmările produse constând în leziuni grave ce au

pus în primejdie viața victimei, împrejurări ce evidențiază fără dubiu, în opinia

Tribunalului, faptul că inculpatul a avut reprezentarea rezultatului acțiunii sale,

pe care 1-a acceptat, chiar dacă nu l-a urmărit.

Totodată, față

de probatoriul administrat în cauză, prima instanță a considerat că nu pot fi reținute

în favoarea inculpatului dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen., așa cum a solicitat

acesta, nefrind îndeplinite cerințele prevăzute de lege pentru existența scuzei

provocării.

S-a arătat în

acest sens, că neînțelegerea dintre părți relevă o divergență obișnuită în cadrul

raporturilor sociale, iar conduita părții vătămate H.C. nu poate fi interpretată

nicidecum ca având acel caracter care să-i imprime inculpatului o stare de puternică

tulburare sau emoție sub imperiul căreia să comită infracțiunea reținută în sarcina

sa. Astfel, Tribunalul a subliniat că proferarea de către victimă a unor injurii

la adresa inculpatului nu poate îmbrăca haina juridică a unui act provocator, precum

și faptul că, în cauză, nu s-a demonstrat împrejurarea că partea vătămată ar fi

încercat, inițial, să-l agreseze cu un par pe S.P.P., așa cum a susținut acesta

din urmă în cursul cercetării judecătorești.

Prin prisma acestor

considerente, instanța a conchis că inculpatul a comis infracțiunea pe fondul unei

surescitări nervoase care nu se poate aprecia că își are izvorul în acțiunea victimei,

în condițiile în care nicio altă manifestare anterioară a părților nu a trădat un

comportament violent, dimpotrivă, observându-se că acestea au consumat împreună

băuturi alcoolice, reacția inculpatului apărând pe fondul unei tulburări de personalitate

instabile, cu manifestări constant antisociale, motiv pentru care a și acționat

ilicit, hotărârea infracțională fiind cea care a generat „starea de rău", iar

nu vreun act provocator al părții vătămate.

La individualizarea

pedepsei aplicate inculpatului, Tribunalul a avut în vedere criteriile generale

prevăzute de art. 72 C. pen. și a ținut seama de gradul de pericol social deosebit

de ridicat al faptei comise, dedus din împrejurările concrete în care acesta a acționat

și care relevă potențialul său sporit de agresivitate, de urmarea produsă, concretizată

în planul realității faptice prin punerea în primejdie a vieții unui seamăn, victima

fiind chiar vărul inculpatului, precum și de elementele ce caracterizează persoana

acestuia, recidivist postexecutoriu, cu un trecut infracțional bogat, obiectivat

în fișa sa de cazier judiciar, fiind anterior condamnat inclusiv pentru o tentativă

de omor calificat ce a atras reținerea prevederilor art. 176 lit. c) C. pen., aspect

ce denotă absența capacității sale de a se reintegra social și de a se adapta la

standardele normative ale societății, așa cum rezultă și din conținutul raportului

de expertiză medico-legală psihiatrică din 2012 întocmit de I.N.M.L. „M.M."

București, care a concluzionat că inculpatul dovedește „imaturitate și instabilitate

psihoemoțională(...); slabă capacitate de inhibiție, conformism, lipsa de individualitate;

atitudine extraprimitivă; contact dispersat și nefericit cu lumea(...); comportament

antisocial". Deși inculpatul a invocat, cu relevanță sub aspectul individualizării

judiciare a sancțiunii penale, comportarea sinceră pe parcursul procesului penal

și atitudinea adoptată după săvârșirea infracțiunii, cu referire expresă la ajutorul

acordat victimei, instanța de fond a apreciat că nu pot fi reținute în favoarea

sa dispozițiile art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., având în vedere conduita oscilantă

a acestuia pe parcursul procesului penal -inițial, în fața organelor de cercetare

penală, zădărnicind aflarea adevărului prin prezentarea unei situații ce nu corespundea

realității (susținând că victima a fost găsită în drum), îngreunând, astfel, eforturile

de a se identifica autorul infracțiunii, iar, în cursul cercetării judecătorești

adoptând o atitudine doar parțial sinceră, susținând fără just temei că a comis

infracțiunea în stare de provocare -, comportamentul manifestat după săvârșirea

faptei -când a ignorat situația critică în care se afla victima, transportând-o

la domiciliul mamei sale, în loc să solicite intervenția unei echipe de specialitate

care să-i acorde de urgență primul ajutor medical și abandonând-o în căruță aproximativ

30 de minute, timp în care inculpatul s-a oprit împreună cu martorul Z.C.C. la locuința

martorului H.I. pentru a consuma băuturi alcoolice -, precum și împrejurarea că

nu a depus stăruință pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, neacordând

suport financiar victimei în vederea restabilirii sănătății acesteia.

În ceea ce privește

latura civilă a cauzei, Tribunalul a constatat că sunt îndeplinite în persoana inculpatului

condițiile răspunderii civile delictuale față de toate persoanele constituite părți

civile în procesul penal, motiv pentru care l-a obligat pe acesta la plata despăgubirilor

materiale și morale solicitate pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracțiunea

săvârșită.

Referitor la prejudiciului

material suferit de partea vătămată H.C., s-a arătat că acesta a fost generat de

alocarea unor sume de bani pentru procurarea medicamentației, efectuării tratamentelor

de recuperare și monitorizării clinice desfășurate în unitățile spitalicești din

municipiile Suceava și Iași, pe o lungă perioadă de timp, în scopul refacerii sănătății,

dar și pentru asigurarea transportului, fiind dovedite atât cu înscrisurile depuse

la dosar (chitanțe), cât și cu declarațiile martorilor M.P. și P.G..

Sub aspectul prejudiciului

moral încercat de aceeași parte vătămată, Tribunalul a apreciat că acesta decurge

din traumele fizice și psihice cauzate prin fapta inculpatului, resimțite de victimă

atât pe perioada convalescenței subsecventă practicării de urgență a unei operații

chirurgicale, cât și ulterior, fiind nevoită să se supună procedurilor de recuperare,

sechelele postraumatice afectând în continuare negativ participarea sa la viața

socială și de familie, comparativ cu situația anterioară vătămării produse prin

infracțiune, care a condus vizibil la alterarea condițiilor de viață ale acesteia.

Ca urmare, instanța a apreciat că, pentru acoperirea prejudiciului moral suferit

de partea vătămată H.C., suma de 150.000 RON apare ca fiind rezonabilă față de suferința

cauzată, ea fiind condamnată practic la o relativă izolare, în condițiile în care

se deplasează cu dificultate, sechelele fiind vizibile - hemiplagie dreapta posttraumatică,

subliniindu-se în același context că și soluția de condamnare pronunțată în planul

acțiunii penale trebuie să asigure victimei satisfacția echitabilă, directă și imediată,

de ordin moral, pentru nedreptatea suferită, justiția fiind înfăptuită prin întrepătrunderea

celor două modalități. în același sens, instanța a reținut ca incontestabil faptul

că infirmitatea permanentă îi limitează considerabil părții civile H.C. accesul

la o viață socială activă, aceasta rămânând marcată pe întreaga durată a vieții

prin restrângerea libertății de mișcare, deficiențele psiho-motorii creându-i un

complex de inferioritate, dar și la prestarea anumitor activități lucrative din

care să-și câștige existența, neputința fizică la această vârstă imprimându-i, în

aceeași măsură, un sentiment de inutilitate. A considerat instanța că suma ce i-a

fost acordată cu titlu de daune morale va permite atenuarea urmărilor nefaste ale

agresiunii care, în esență, au condus la scoaterea părții vătămate din circuitul

firesc al vieții sociale și particulare, aceasta fiind, așa cum au relevat probele

testimoniale administrate, dependentă de ajutorul mamei sale, în condițiile în care

este în imposibilitate de a-și folosi mâna dreaptă.

Instanța a apreciat,

totodată, ca fiind justificate și despăgubirile periodice solicitate, având în vedere

că partea vătămată H.C. a rămas cu o infirmitate permanentă cu scăderea capacității

de muncă în procent de 25%, aceasta necesitând, pe de o parte, îngrijire atentă

și susținută, atât din punct de vedere medical cât și afectiv, emoțional iar, pe

de altă parte, fiind împiedicată să dobândească, la nivelul propriilor nevoi, câștiguri

din muncă. Ca urmare, ținând seama de sporirea nevoilor de viață ale victimei, precum

și de împrejurarea că, în prezent, aceasta este o persoană cu dizabilități, fiind

încadrată în gradul

II

de handicap și beneficiind de o pensie

de invaliditate insuficientă pentru un trai decent, instanța, raportându-se la venitul

minim pe economie, a stabilit, sub forma unei prestații periodice, echivalentul

bănesc al efortului suplimentar pe care partea vătămată îl va depune pe viitor pentru

desfășurarea unei activități aducătoare de venituri, cuantificându-l la suma de

500 RON lunar.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel inculpatul S.P.P., criticând-o, în principal, sub aspectul

greșitei calificări juridice dată faptei, sens în care a solicitat schimbarea încadrării

juridice în infracțiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182

alin. (2) C. pen., iar, în subsidiar, pentru greșita individualizare a pedepsei

ce i-a fost aplicată, cerând reducerea cuantumului acesteia sub minimul special

prevăzut de lege, având în vedere conduita sa procesuală sinceră, precum și faptul

că a fost provocat de partea vătămată, care i-a adresat cuvinte jignitoare.

Prin decizia penală

nr. 105 din 26 octombrie 2012, Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru

cauze cu minori, a admis apelul declarat de inculpatul S.P.P., a desființat, în

parte, sentința penală nr. 115 din 25 iunie 2012 a Tribunalului Suceava, iar, în

rejudecare, l-a condamnat pe inculpatul S.P.P., sub aspectul săvârșirii infracțiunii

de tentativă de omor deosebit de grav, în stare de recidivă postexecutorie, prevăzută

de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) și (176) alin. (1) lit. c) C. pen., cu

aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., parte vătămată fiind H.C., la pedeapsa principală

de 7 ani și 6 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o perioadă de 3 ani,

menținând celelalte dispoziții ale hotărârii penale apelate și dispunând rămânerea

în sarcina statului a cheltuielilor judiciare avansate de acesta în apel.

Pentru a decide

astfel, Curtea de apel a constatat, în esență, că prima instanță a reținut în mod

corect situația de fapt și încadrarea în drept a acesteia, dând o justă interpretare

probatoriului administrat în cauză, din care rezultă că inculpatul a comis fapta

de care este acuzat în împrejurările arătate în considerentele sentinței atacate,

vinovăția sa fiind în mod just stabilită.

În acord cu Tribunalul,

instanța de apel a apreciat, totodată, că inculpatul a acționat cu intenția indirectă

de a ucide, având în vedere în acest sens obiectul vulnerant folosit, respectiv

o lopată, intensitatea loviturii, zona corpului vizată - cea a capului, precum și

leziunile cauzate, chiar dacă rezultatul prevăzut și acceptat ca posibil nu s-a

produs din cauze independente de voința sa, viața victimei fiind salvată doar ca

urmare a ajutorului de specialitate primit și a practicării unei intervenții chirurgicale.

De asemenea, Curtea

a constatat că, în mod corect, prima instanță nu a reținut circumstanța atenuantă

legală a provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., apreciind că, în cauză,

nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de acest text de lege, nefăcându-se dovada

existenței unui act provocator din partea victimei, produs prin violență, printr-o

atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă, care

să fi determinat o puternică tulburare sau emoție inculpatului, sub imperiul căreia

acesta să fi săvârșit fapta dedusă judecății.

Relativ la pedeapsa

aplicată inculpatului, Curtea a constatat, însă, că aceasta este prea aspră în raport

cu gravitatea faptei comise, apreciind că o pedeapsă principală de doar 7 ani și

6 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute

de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o perioadă de 3 ani sunt în

măsură să răspundă cerințelor de sancționare, coerciție și reeducare prevăzute de

art. 52 C. pen..

În ceea ce privește

latura civilă a cauzei, Curtea a constatat, în esență, că, în speță, sunt îndeplinite

condițiile pentru a fî antrenată răspunderea civilă în persoana inculpatului S.P.P.,

întrucât prin acțiunea săvârșită cu intenție, acesta a cauzat fiecăreia dinte părțile

civile câte un prejudiciu material, iar părții civile H.C. și un prejudiciu moral,

între cele două elemente existând legătură de cauzalitate. Astfel, s-a apreciat

de către instanța de control judiciar că Tribunalul a făcut o corectă aplicare a

dispozițiilor art. 14, 346 C. proc. pen., art. 998 C. civ. și art. 313 din Legea

nr. 95/2006, admițând acțiunile civile formulate de părțile civile Spitalul Clinic

de Urgență Prof. Dr. N.O. Iași, Spitalul Județean de Urgență Sfântul I. Suceava

și H.C. și obligându-l pe inculpat la plata despăgubirilor civile solicitate de

acestea, dovedite cu înscrisurile depuse la dosar și cu depozițiile martorilor audiați

în cauză (cu privire la prejudiciul material și moral cauzat victimei H.C.).

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul S.P.P., criticând-o pe motive

de nelegalitate și netemeinicie.

Astfel, invocând

cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17 C. proc.

pen., recurentul a susținut că Tribunalul și Curtea de apel au dat o greșită calificare

în drept faptei de care este acuzat, solicitând schimbarea încadrării juridice a

acesteia în infracțiunea de tentativă de omor, prevăzută de art. 20 raportat la

art. 174 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., întrucât, anterior,

nu a mai săvârșit o altă infracțiune de omor, așa cum, în mod eronat, au reținut

instanțele inferioare pentru a face aplicarea art. 176 alin. (1) lit. c) C.

pen., ci doar o tentativă la această infracțiune, situație în care nu sunt îndeplinite

cerințele prevăzute de textul de lege menționat pentru existența infracțiunii de

omor deosebit de grav.

În strânsă legătură

cu această critică, inculpatul a invocat și motivul de recurs reglementat de

art. 385

9

alin. (1) pct. 20 C. proc. pen., solicitând aplicarea în privința

sa - ca urmare a schimbării încadrării juridice a faptei în infracțiunea de tentativă

de omor - a dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen., față de atitudinea

sinceră și cooperantă manifestată pe parcursul procesului penal.

De asemenea, prin

prima dispozițiilor art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., recurentul

a criticat decizia instanței de apel sub aspectul greșitei individualizări a pedepsei,

solicitând reducerea acesteia sub minimul prevăzut de lege pentru infracțiunea comisă,

prin acordarea unei eficiente sporite circumstanțelor sale personale și prin reținerea

prevederior art. 73 lit. b) C. pen., privind circumstanța atenuantă legală a provocării.

Deși nu a precizat

cazul de casare în care se încadrează această critică, recurentul a invocat și greșita

soluționare de către instanțele inferioare a acțiunii civile promovate de partea

vătămată H.C., apreciind cuantumul despăgubirilor materiale și morale acordate victimei

ca fiind exagerat și solicitând diminuarea lui în raport cu prejudiciul efectiv

produs - dovedit cu probele administrate în cauză - și posibilitățile sale concrete

de a-l acoperi.

Examinând hotărârile

atacate în raport cu criticile formulate, circumscrise cazurilor de casare prevăzute

de art. 385

9

alin. (1) pct. 17, 17

2

, 20 și 14 C. proc.

pen., Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul S.P.P. ca fiind nefondat,

având în vedere în acest sens următoarele considerente:

motivul de recurs reglementat de art. 385

g

alin. (1) pct. 1 7 C. proc.

pen., Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză, apreciind, în raport

cu situația de fapt stabilită pe baza materialului probator administrat și a datelor

ce țin de antecedența penală a acuzatului, că activitatea infracțională desfășurată

de inculpatul S.P.P. a fost corespunzător încadrată în dispozițiile art. 20 raportat

la art. 174 alin. (1), art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen..

Astfel, potrivit

art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen., constituie infracțiunea de omor deosebit de

grav uciderea unei persoane de către făptuitorul care a mai săvârșit un omor.

Rezultă, așadar,

că incidența agravantei prevăzute de art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen. este determinată

de antecedența făptuitorului, care demonstrează persistența sa în ceea ce privește

săvârșirea faptei și îl caracterizează ca fiind deosebit de periculos, neavând relevanță,

din punct de vedere al aplicabilității textului de lege menționat, dacă prima acțiune

comisă a reprezentat un omor consumat sau doar o tentativă de omor.

În acest sens,

trebuie precizat că, sub aspectul periculozității sociale a făptuitorului, nu există

deosebiri esențiale între cel ce comite pentru prima dată o tentativă de omor, caz

în care moartea persoanei nu s-a produs datorită unor împrejurări independente de

voința acestuia, și cel care săvârșește pentru prima oară un omor consumat, în ambele

situații comiterea unui nou omor demonstrând aceeași gravă lipsă de respect față

de una dintre cele mai importante valori sociale ocrotite de lege, și anume viața

omului.

Pe de altă parte,

se observă că legiuitorul, caracterizând antecedența făptuitorului, se referă la

săvârșirea anterioară a unui omor, deci a unei infracțiuni de omor, or, potrivit

art. 144 C. pen., prin „săvârșirea/comiterea unei infracțiuni" se înțelege

săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată

sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora ca autor, instigator

sau complice.

Având în vedere

aceste aspecte, înalta Curte, contrar susținerilor recurentului, apreciază, în deplin

acord cu Tribunalul și instanța de prim control judiciar, că dispozițiile art. 176

alin. (1) lit. c) C. pen. sunt incidente și în cazul în care prima faptă săvârșită

constituie o tentativă de omor și nu o infracțiune de omor consumat, situație care

se regăsește și în speța dedusă judecății, inculpatul S.P.P. fiind condamnat, prin

sentința penală nr. 59 din 23 septembrie 1992 a Tribunalului Suceava, la o pedeapsă

de 9 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 20 raportat

la art. 174 C. pen., cu aplicarea art. 37 C. pen., pedeapsă a cărei executare a

început pe 19 iulie 1995 și a expirat la data 18 iulie 2004, constituind primul

termen al recidivei mari postexecutorii în care a fost săvârșită infracțiunea de

tentativă de omor deosebit de grav ce formează obiectul prezentei cauze (Dosar

nr. 4070/314/2009 și Dosar nr. 3466/314/2011, ambele ale Judecătoriei Suceava, dos.

recurs).

Ca urmare, apreciind

că, în mod întemeiat, a fost reținută, în speță, incidența agravantei prevăzute

de art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen. și că instanțele inferioare au dat o corectă

încadrare juridică faptei comise de inculpat, Înalta Curte constată că nu este incident

cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17 C. proc.

pen., invocat de acesta în cuprinsul motivelor de recurs.

privește cazul de casare reglementat de art. 385

9

alin. (1) pct. 20 C.

proc. pen., Înalta Curte arată că acesta vizează doar situațiile în care, după pronunțarea

hotărârii atacate și până la judecarea recursului, a intervenit o lege penală mai

favorabilă condamnatului, prin care fapta a fost dezîncriminată (art. 12 C.

pen.) sau care cuprinde dispoziții mai favorabile pentru acesta sub aspectul încriminării

sau al pedepsei (art. 13 C. pen.), nefîind incident în ipoteza în care legea penală

mai favorabilă a intrat în vigoare anterior pronunțării hotărârii recurate, iar

instanța inferioară a omis să o aplice sau a făcut o greșită aplicare a acesteia,

caz în care respectiva nelegalitate nu poate fi cenzurată decât prin prisma motivului

de recurs prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C.

proc. pen..

Invocând acest

caz de casare, inculpatul a criticat hotărârile pronunțate de instanțele inferioare

sub aspectul neaplicării cauzei de reducere a pedepsei prevăzută de art. 320

1

alin. (7) teza

I

C. proc. pen., susținând, în esență, că

respectivele dispoziții legale erau incidente în speță, în raport cu fapta săvârșită,

ce trebuia încadrată în prevederile art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) C.

pen., și față de atitudinea sa procesuală sinceră și cooperantă.

Având în vedere

criticile concrete formulate, precum și împrejurarea că, la data sesizării instanței

de fond (25 mai 2011), prevederile art. 320

1

C. proc. pen. erau deja

în vigoare, Tribunalul refuzând, însă, motivat aplicarea lor (încheierea din 28

noiembrie 2011), Înalta Curte apreciază că acestea nu pot fi analizate în cadrul

cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 20 C. proc.

pen. - nefiind vorba de intervenirea unei legi penale mai favorabile condamnatului

după pronunțarea hotărârii atacate - ci numai prin raportare la dispozițiile

art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen., aspectele invocate

de recurent vizând, de fapt, încălcarea de către instanța de fond și cea de apel

a legii materiale și procesuale, prin neaplicarea unor prevederi legale care, în

opinia sa, trebuiau aplicate în cauză.

385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen., hotărârile sunt supuse

casării când sunt contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greșită aplicare

a legii. încălcarea legii materiale sau procesuale se poate realiza în trei modalități

principale, respectiv neaplicarea de către instanța de fond și cea de apel a unei

prevederi legale care trebuia aplicată, aplicarea unei prevederi legale care nu

trebuia aplicată sau aplicarea greșită a dispoziției legale care trebuia aplicată.

a. Cu referire

la dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen., Înalta Curte constată că instanța

de fond a făcut o corectă aplicare a acestora, respingând în mod întemeiat cererea

inculpatului S.P.P. de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate.

Într-adevăr, așa

cum a susținut recurentul, la termenul de judecată din data de 17 octombrie 2011,

audiat fiind de către prima instanță, acesta a recunoscut comiterea faptei reținute

în sarcina sa și a solicitat ca judecata să se desfășoare în condițiile art. 320

1

C. proc. pen., însușindu-și probele administrate în cauză de către organele

de anchetă penală (dos. fond).

Ulterior, însă,

în ședința publică din data de 28 noiembrie 2011, subsecvent repunerii cauzei pe

rol, Tribunalul a dispus, în temeiul art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării

juridice a faptei ce formează obiectul acuzației penale din infracțiunea de tentativă

de omor, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., în cea de

tentativă de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174

alin. (1), art. 176 lit. c) C. pen., situație în care, față de dispozițiile

art. 320

1

alin. (7) teza a II-a C. proc. pen., a constatat inalicabilitatea

prevederilor legale invocate la termenul din 17 octombrie 2011 și a respins solicitarea

inculpatului de soluționare a cauzei potrivit procedurii simplificate.

Procedând astfel,

în raport cu noua calificare juridică dată faptei, justificată, așa cum s-a arătat

pe larg la punctul 1 din considerente, de datele ce țin de antecedența penală a

acuzatului, instanța de fond a realizat o corectă aplicare a legii, poziția procesuală

a inculpatului neputând fi valorificată în condițiile 320

1

C. proc.

pen. deoarece acțiunea penală vizează o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa

detențiunii pe viață, chiar dacă faptele au rămas în forma imperfectă a tentativei.

în acest sens, se au în vedere dispozițiile art. 141

1

C. pen., potrivit

cărora, prin pedeapsă prevăzută de lege, se înțelege pedeapsa prevăzută în textul

de lege care incriminează infracțiunea în forma consumată, fără luarea în considerare

a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

Împrejurarea că

prevederile art. 320

1

alin. (7) teza

I

C.

proc. pen. cuprind norme de drept substanțial nu constituie un argument care să

conducă la concluzia aplicabilității lor în cauză, având în vedere că acestea pot

deveni incidente numai în anumite condiții procedurale, respectiv în situația admiterii

cererii de către instanță, or, solicitarea inculpatului fiind în mod corect respinsă

de judecătorul fondului, nu se mai poate ajunge la cadrul procesual care să permită

aplicarea respectivelor dispoziții legale.

b. în ce privește

critica formulată de recurentul inculpat cu referire la cuantumul despăgubirilor

civile materiale acordate victimei H.C., care ar depăși, în opinia sa, atât prejudiciul

efectiv produs, dovedit cu probele administrate în cauză, cât și posibilitățile

sale concrete de a-l acoperi, critică care, formal, se circumscrie aceluiași caz

de casare prevăzut art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc.

pen., Înalta Curte apreciază, de asemenea, că este neîntemeiată, constatând că,

în cauză, s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 998-999 C. civ. în vigoare

la data săvârșirii faptelor (aplicabile în cauză potrivit art. 223 raportat

art. 3 și art. 5 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 278/2009

privind noul C. civ.).

Astfel, potrivit

art. 998 C. civ., „Orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă

pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara", iar în conformitate

cu prevederile art. 999 C. civ., „Omul este responsabil nu numai de prejudiciul

ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin

imprudența sa".

Principiul general

ce rezultă din dispozițiile legale menționate este acela al reparării integrale

a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, autorul prejudiciului fiind obligat să

acopere nu numai paguba efectiv produsă (damnum emergens), dar și beneficiul nerealizat

de victimă (lucrum cessans) ca urmare a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.

În aplicarea acestui

principiu, în mod corect Tribunalul a procedat la obligarea inculpatului să plătească

părții civile H.C. suma de 10.000 RON daune materiale reprezentând contravaloarea

medicamentelor, a tratamentelor de recuperare efectuate în scopul refacerii sănătății

grav afectate în urma infracțiunii comise și a transportului la unitățile spitalicești

din municipiile Iași și Suceava, precum și despăgubiri periodice lunare de la data

săvârșirii faptei și până la pronunțarea sentinței - cuantificate la suma globală

de 26.500 RON - și în continuare, până la încetarea stării de nevoie, calculate

la câte 500 RON/lună, reprezentând echivalentul bănesc al efortului suplimentar

pe care victima îl va depune în viitor pentru prestarea unei activități aducătoare

de venituri și contravaloarea câștigului din muncă nerealizat de aceasta ca urmare

a diminuării cu 25% a capacității sale de muncă datorită leziunilor cauzate prin

fapta ilicită a inculpatului.

Atât existența

prejudiciului material cauzat părții vătămate prin infracțiunea săvârșită de inculpat,

cât și întinderea acestuia au fost temeinic dovedite în cauză, conform art. 1169

C. civ., prin depozițiile martorilor M.P. și P.G. (dos. fond) și înscrisurile depuse

în probațiune la dosar, suma acordată cu titlu de despăgubiri materiale fiind aptă

să asigure restabilirea situației anterioare a victimei, fără să determine o îmbogățire

fără justă cauză a acesteia.

Totodată, în mod

corect, la stabilirea întinderii despăgubirilor acordate părții civile nu a fost

luată în considerare, așa cum a solicitat inculpatul, starea materială a acestuia,

posibilitățile concrete ale autorului faptei ilicite de a acoperi paguba cauzată

neconstituind, potrivit legii, un criteriu pentru determinarea cunatumului prejudiciului,

care, așa cum s-a arătat anterior, se impune a fi reparat integral, independent

de situația financiară a făptuitorului din momentul săvârșirii infracțiunii.

Ca urmare, având

în vedere aceste considerente și față de materialul probator administrat în cauză,

Înalta Curte apreciază că instanțele inferioare au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor

art. 14, 346 C. proc. pen. și art. 998-999 C. civ., nefiind incident nici sub acest

aspect cazul de casare prevăzut art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen..

În ceea ce privește

solicitarea recurentului inculpat de reexaminare a cuantumului daunelor morale,

este de menționat că,

în opinia

Înaltei Curți, aceasta nu se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen. și niciunuia dintre celelalte motive

de recurs expres și limitativ reglementate de art. 385

9

alin. (1) C.

proc. pen..

În acest sens,

Înalta Curte arată că reindividualizarea cuantumului daunelor morale nefiind o chestiune

de legalitate, ci de apreciere, ce implică o anumită doză de aproximare din partea

organelor judiciare, nu este posibilă în calea de atac a recursului care, fiind

eminamente devolutivă asupra chestiunilor de drept, nu permite cenzurarea acelor

elemente stabilite de instanțele inferioare pe baza unor considerații de ordin subiectiv,

care nu își găsesc corespondent în realitatea materială și nu pot fi, astfel, verificate

pe baza unor criterii obiective. Daunele morale se raportează, în esență, la un

prejudiciu de ordin afectiv, care nu este susceptibil de determinări obiective pe

baza unor criterii preexistente, ci este supus unei aprecieri esențial subiective

a instanțelor de judecată.

privește proporționalizarea pedepsei cu închisoarea stabilită de instanța de apel,

aspect în legătură cu care recurentul a formulat critici prin prisma cazului de

casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta

Curte, contrar susținerilor acestuia, constată că s-a făcut o corectă evaluare a

criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., ținându-se seama de circumstanțele

reale ale comiterii faptei și circumstanțele personale ale inculpatului, în raport

cu care a fost stabilită o sancțiune penală judicios individualizată, aptă să asigure

realizarea scopului preventiv-educativ al pedepsei.

În mod justificat,

în procesul de stabilire a tratamentului sancționator aplicat inculpatului, au fost

avute în vedere de Curtea de apel importanța deosebită a valorii sociale lezate

prin comiterea infracțiunii, modalitatea în care a acționat inculpatul care, pe

fondul unui conflict spontan și a consumului de alcool, i-a aplicat victimei o lovitură

în cap cu o lopată, lăsând-o în stare de inconștiență și cauzându-i leziuni traumatice

care i-au pus viața în pericol și i-au produs o infirmitate permanentă prin lipsa

de substanță osoasă, după care a transportat-o la locuința mamei sale pretinzând

că nu știe ce s-a întâmplat cu aceasta și că a găsit-o în șanț, fără a lua măsurile

necesare și a anunța serviciul medical de urgență în vederea acordării de îngrijiri

medicale, precum și datele ce caracterizează persoana acestuia - în vârstă de 43

de ani, consumator de băuturi alcoolice în exces, cu un comportament violent, recidivist

postexecutoriu, fiind condamnat în repetate rânduri atât pentru comiterea unor infracțiuni

de prejudiciu (art. 208, 209 C. pen.), cât și de violență (art. 211 și art. 180

C. pen.), inclusiv pentru infracțiunea de tentativă de omor, prevăzută de art. 20

raportat la art. 174 C. pen. (sentința penală nr. 59 din 23 septembrie 1992 a Tribunalului

Suceava), aspect ce denotă perseverența sa infracțională, specializarea în comiterea

aceluiași gen de fapte și demonstrează împrejurarea că scopul pedepselor aplicate

anterior, ca măsură de constrângere și mijloc de reeducare și prevenire a săvârșirii

de noi infracțiuni, nu a fost atins.

Referitor la comportamentul

procesual al inculpatului, aspect invocat de acesta ca împrejurare de natură să

atragă reducerea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege pentru infracțiunea

săvârșită, Înalta Curte, în acord cu instanțele inferioare, constată, pe de o parte,

contrar susținerilor recurentului, că atitudinea sa pe parcursul procedurii judiciare

a fost una oscilantă, inițial încercând să inducă în eroare organele judiciare prin

acreditarea ideii că a găsit victima într-un șanț, iar, pe de altă parte, că poziția

sa parțial sinceră adoptată în cursul cercetării judecătorești nu poate fi valorificată

prin aplicarea dispozițiilor art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., nefiind aptă, prin

ea însăși, în contextul gravității sporite a faptei și a datelor ce caracterizează

persoana inculpatului, să reducă în așa măsură periculozitatea socială a acestuia

încât să justifice reținerea în favoarea lui de circumstanțe atenuante.

Având în vedere

toate aceste aspecte, valorificate în mod judicios de instanța de prim control judiciar

în procesul de cuantificare a sancțiunii penale, Înalta Curte apreciază că nu se

impune, în cauză, atenuarea răspunderii penale a inculpatului, sancțiunea penală

aplicată de Curtea de apel fiind corect individualizată, cu luarea în considerare

a tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., proporțională atât

cu gravitatea faptei, cât și cu circumstanțele personale ale recurentului și aptă

să asigure reeducarea acestuia și realizarea scopului preventiv-educativ prevăzut

de art. 52 .C. pen..

De asemenea, raportat

la situația de fapt reținută de Tribunal și confirmată de instanța de prim control

judiciar, Înalta Curte constată că nu sunt aplicabile în cauză nici dispozițiile

art. 73 lit. b) C. pen., probatoriul administrat pe parcursul procedurii judiciare

nedemonstrând existența vreunui act provocator din partea victimei, produs prin

violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită

gravă, care să fî determinat o puternică tulburare sau emoție inculpatului, sub

stăpânirea căreia acesta să fi comis infracțiunea de care este acuzat.

Deși real faptul

că partea vătămată, la refuzul inculpatului de a-i plăti contravaloarea muncii prestate,

a adresat acestuia cuvinte jignitoare, așa cum rezultă din declarațiile martorului

Z.C.C., Înalta Curte, în acord cu instanțele inferioare, apreciază că respectiva

împrejurare nu se circumscrie prevederilor art. 73 lit. b) C. pen., nefîind vorba

de o atitudine agresivă a victimei sau de o altă comportare care să fie considerată

gravă, de natur