cererei nr. 6416/05
prezentată de Geneviève KILBURG
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), în ședința din 6 decembrie 2007 în plenul unei camere compuse din:
MM. B.M. Zupančič,
președinte,
J.-P. Costa,
Mmes E. Fura-Sandström,
MM. E. Myjer,
David Thór Björgvinsson,
dna I. Berro-Lefèvre,
judecători,
și M. S. Quesada,
grefier de secție,
Având în vedere petiția susmentionată introdusă la 14 februarie 2005,
Având în vedere informațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamant,
După deliberare, a pronunțat următoarea decizie:
Reclamantul, Geneviève Kilburg, este o cetățeană franceză, născută în 1946 și rezidentă în St. Maurice Montcouronne.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant și de Guvern (pe baza articolului 49 § 2 a) al Regulamentului), pot fi rezumate după cum urmează.
La 7 iulie 2000, reclamantul a fost oprit aproximativ la ora 8, în timp ce era parcat lângă domiciliul lui S., un fost coleg care a devenit paralizat ca urmare a unui accident de muncă. Anterior, a asista la arestarea lui S., suspectat de asasinat asupra persoanei lui J.C., ginerele acestuia.
Sosirea reclamantului la locul arestării lui S. i-a intrigat pe polițiști, care au fost conduși să-și verifice calendarul și implicarea posibilă în omor al lui J.C. Reclamantul a fost dus la secția de poliție pentru a fi interogat.
El susține că, în pofida unei sincope, urmată de o paralizie a maxilarelor care nu-i permitea să se exprime corect, interogatoriul a continuat aproximativ de la ora 8 la 19 h 30. Interogat cu privire la calendarul lui S., anchetatorii ar fi amenințat-o cu o pedeapsă de zece ani de închisoare pentru complicitate la asasinat dacă-și menținea depoziția conform căreia S. se afla la domiciliul său în noaptea de 30 iunie la 1 iulie 2000. Susține că, sub presiune, a trebuit să confirme vorbele care i se dictau. În plus, ar fi primit ordin să semneze un proces-verbal dactilografiat pe care abia a apucat să-l parcurgă, și pe care a recunoscut că a fost implicată în asasinatul lui J.C. Ținând seama de faptul că garda a durat mai mult, a fost percheziționată și dezbrăcată. Potrivit reclamantului, polițiștii ar fi refuzat să-i administreze medicamentele.
Din procesul-verbal de garda a reclamantului rezultă că aceasta a suferit o incomoditate, fără a pierde cunoștința. Ea a precizat polițiștilor că suferă ocazional de hipoglicemie și a cerut o cafea cu zahăr care i s-a servit imediat. Apelați de polițiști, pompieri au verificat pulsul reclamantului și au constatat că era „complet normal". În plus, doctorul D. a depus un certificat medical precizând că starea de sănătate a reclamantului era „compatibilă cu măsura deținerii în garda". Din procesul-verbal rezultă de asemenea că polițiștii au informat reclamantul că acționează în cadrul unei cereri rogatoire pentru tentativă de asasinat și au notificat-o cu privire la drepturile sale definite de articolele 63.1 și 63.4 din codul de procedură penală.
La 10 iulie 2000, la aproximativ ora 7 a dimineții, trei inspectori, înarmați cu o cerere rogatorie din 4 iulie 2000, au efectuat o percheziție la domiciliul reclamantului. Căutau „îmbrăcăminte și încălțări de bărbat". Potrivit reclamantului, numeroase documente au fost luate în dezordine, fără a fi sigilate sau inventariate. De asemenea, nu ar fi existat o inventare ulterioară sechestrii. Inspectorii i-ar fi afirmat că o listă exhaustivă îi va sosi mai târziu, dar nu a primit nimic de atunci. Urna funebră sigilată a soțului ei decedat ar fi fost deschisă și percheziționată. Fotografii intime ale ei și caseta cu răspunzător de apel ar fi dispărut. Percheziția ar fi durat aproximativ 1 oră și 10 minute, provocând dezordine totală în casa reclamantului.
Reclamantul a fost din nou plasat în garda după ce i-a fost comunicat că era pentru nevoile executării cererii rogatoare pentru tentativă de asasinat.
La 2 septembrie 2000, apoi la 1 și 11 augusztus și 7 noiembrie 2001, reclamantul a trimis scrisori recomandaue judecătorului de instrucție de lângă tribunalul de mare instanță din Evry, sesizat cu informația penală în cauza lui S., și la Hotărârea regională de poliție judiciară din Versailles. În prima scrisoare către judecătorul de instrucție, cerea restituirea cărții sale de identitate, precum și o listă a obiectelor confiscate în timpul percheziției. A reluat această cerere în alte trei scrisori adresate Direcției regionale de poliție. Toate aceste scrisori au rămas fără răspuns.
Guvernul prezintă procesul-verbal al percheziției efectuate la domiciliul reclamantului. Din aceasta rezultă că obiectele confiscate au fost următoarele: pantofi de marcă Baudou, a doua pereche de pantofi, un calendar zilei, o pereche de ciorapi de tenis murdar, o schiță de scrisoare adresată judecătorului de instrucție.
La 26 decembrie 2002, reclamantul a depus o plângere cu constituire de parte civilă. Considera că intervenția polițiștilor din 10 iulie 2000, pe baza cererii rogatoare, era o încălcare a domicilului. De asemenea, a susținut că a fost supusă unei arestări și sechestrări ilegale. În final, a susținut că polițiștii nu i-au restituit cartea de identitate.
La 29 aprilie 2003, biroul de ajutor juridic al tribunalului de mare instanță din Evry i-a acordat reclamantului beneficiul ajutorului juridic complet. După renunțarea celor doi avocați desemnați, Me B. a fost numit pentru a o reprezenta pe reclamant.
La 25 iunie 2003, parchetul a deschis o informație contra X, sub acuzațiile de încălcare a domicilului de persoană având autoritatea publică, arestare și secestrare ilegale și furturi.
Printr-o ordonanță din 28 noiembrie 2003, judecătorul de instrucție al tribunalului de mare instanță din Evry a concluzionat că, întrucât nu existau suficiente dovezi stabilind realitatea presupunselor infracțiuni, „nu era cazul să se urmărească în starea actuală".
La 8 decembrie 2003, reclamantul a formulat apel împotriva acestei ordonanțe.
La aceeași dată, reclamantul a primit o scrisoare de la avocatul lui, Me B., care-l informa că ajutorul juridic de care beneficia nu cuprindea intervenția sa înaintea camerei de instrucție a curții de apel.
Pentru procedura înaintea curții de apel, reclamantul a introdus, la 9 decembrie 2003, o cerere de ajutor juridic la tribunalul de mare instanță din Paris. Printr-o decizie din 23 februarie 2004, biroul de ajutor juridic a declarat cererea „în mod evident inadmisibilă" din motiv că reclamantul obținuse ajutorul juridic al tribunalului de mare instanță din Evry la 29 aprilie 2003.
La 19 februarie 2004, camera de instrucție a curții de apel din Paris a informat reclamantul că cauza sa ar fi apelată la ședința din 3 martie 2004 și că avocatul lui (Me B.) fusese de asemenea notificat. La 23 februarie 2004, reclamantul a cerut amânarea ședinței deoarece avocatul lui, Me B., desemnat de tribunalul de mare instanță din Evry, nu putea s-o reprezinte la camera de instrucție.
La 27 februarie 2004, reclamantul a depus o a doua cerere de ajutor juridic care a fost respinsă prin decizie din 3 martie 2004 din motiv că reclamantul nu furnizase dovezile (copie a hotărârii în apel).
La 2 martie 2004, reclamantul a depus un memoriu.
Ședința a avut loc înaintea celei de-a cincea camere de instrucție a curții de apel, la 3 martie 2004. A observat că Me B., avocat al părții civile, deși regular notificat, nu s-a prezentat.
Printr-o hotărâre din 26 martie 2004, curtea de apel din Paris a hotărât că faptele invocate de reclamant nu erau deloc stabilite. Printre altele, a observat:
„Considerând că examinarea proceselor-verbale de transport, de plasare în garda și de percheziție, întocmite în aplicarea acestei delegări, arată că anchetatorii au acționat în conformitate cu legea; că au intrat în domiciliul reclamantului la ora 7:10 după ce și-au declarat identitatea și au prezentat cererea rogatorie, au procedat la arestarea doamnei Kilburg care a fost plasată în garda și i s-au notificat drepturile; și că percheziția s-a desfășurat în prezența ei, anchetatorii confiscând și punând sub sigiliu numerotat obiectele utile investigației.
(...)
Considerând că privitor la faptele de furturi asupra atât fotografiilor cât și a cărții sale de identitate, doamna Kilburg admitea că nu putea dovedi fapte precise de natură să impute aceste dispariții anchetatorilor; că privitor la cartea de identitate, din dosare rezultă că la prima arestare la 7 iulie 2000 la ora 8:15 pe lângă reședința secundară a lui N-E S., procesul-verbal ateștând că, după ce a refuzat să justifice identitatea la polițiști, reclamanta a prezentat, la insistența anchetatorilor, cartea de identitate, apoi a fost plasată prima dată în garda; că nu este stabilit că polițiștii au putut păstra acest document și că în ipoteza în care această dovadă de identitate ar fi fost pierdută în cursul gărzii, informația nu evidenția niciun indiciu al caracterului fraudulós al unei subtracciuni.
"
Curtea de apel a respins de asemenea o cerere de amânare a reclamantului în așteptarea unei decizii a biroului de ajutor juridic desemnând un nou consilier. Curtea de apel a observat că reclamantul fusese informat cu mai mult de două luni în urmă de necesitatea alegerii unui avocat sau de solicitării biroului de ajutor juridic desemnării unui avocat.
Printr-o decizie din 11 iunie 2004, biroul de ajutor juridic a acceptat o nouă cerere a reclamantului, din 15 martie 2004, acordând-i ajutorul juridic complet și desemnând un consilier pentru a-l apăra.
La 12 mai 2004, reclamantul a formula un recurs în casație.
La 8 iunie 2004, biroul de ajutor juridic de lângă Curtea de Casație a respins o cerere de ajutor juridic a reclamantului, din motiv că resursele reclamantului depășeau în mod evident plafonul de admisiune la acest ajutor.
La 25 iunie 2004, reclamantul a depus un memoriu personal.
La 1 septembrie 2004, biroul de ajutor juridic a respins o nouă cerere de ajutor juridic a reclamantului, din motiv că recursul în casație al reclamantului era inadmisibil.
La 12 octombrie 2004, Curtea de Casație a estimat că nu existau „nici un mijloc susceptibil de a permite admiterea recursului în casație" al reclamantului.
Potrivit informațiilor furnizate de Guvern privind procedura îndreptată împotriva lui S., acestuia i s-a deschis informația la 10 iulie 2000 sub acuzația de asasinat. Dosarul a fost instruit de parchetul din Evry. O cerere rogatorie a fost emisă la 7 martie 2003 și două expertize au fost ordonate. S. a fost eliberat în libertate provizoriu printr-o hotărâre a curții de apel din 21 mai 2002. Se pare, potrivit informațiilor furnizate de Guvern, că procedura este încă în curs de desfășurare.
B.
Dreptul intern relevant
Dispozițiile relevante ale codului de procedură penală se citesc după cum urmează:
art. 41-1
„Atunci când nici o jurisdicție nu a fost sesizată sau atunci când jurisdicția sesizată și-a epuizat competența fără a se pronunța asupra restituirii obiectelor, procurorul Republicii sau procurorul general este competent să decidă, din oficiu sau la cerere, restituirea acestor obiecte atunci când proprietatea acestora nu este serios contestată.
Nu este cazul restitutie atunci când aceasta este de natură să creeze un pericol pentru persoane sau bunuri; decizia de non-restitutie luată din acest motiv, chiar și din oficiu, de procurorul Republicii sau procurorul general poate fi contestată în termen de o lună de la notificarea acesteia prin cerere a persoanei interesate către tribunalul coreccional sau camera apelurilor corecționale, care se pronunță în cameră de consiliu. De asemenea, nu este cazul restitutie atunci când o dispoziție specială prevede distrugerea obiectelor puse sub mâna justiției.
(...)
"
art. 56
„Dacă natura infracțiunii este de așa natură încât dovada poate fi dobândită prin confiscarea de hârtii, documente sau alte obiecte în posesia persoanelor care par că au participat la infracțiune sau care dețin piese sau obiecte legate de faptele incriminate, ofițerul de poliție judiciară se deplasează fără întârziere la domiciliul acestora pentru a efectua o percheziție în legătură cu care intocmește proces-verbal.
El singur, cu persoanele desemnate la art. 57 și cu acelea la care recurge eventual în aplicarea articolului 60, are dreptul de a lua cunoștință de hârtii sau documente înainte de a proceda la confiscarea lor.
Cu toate acestea, are obligația de a iniția mai înainte toate măsurile utile pentru ca să fie asigurat respectul secretului profesional și al drepturilor apărării.
Toate obiectele și documentele confiscate sunt imediat inventariate și puse sub sigiliu. Cu toate acestea, dacă inventarierea lor la fața locului prezintă dificultăți, ele fac obiectul unor sigilii închise provizorii până la momentul inventarierii și al sigilării definitive și acestea, în prezența persoanelor care au asistat la percheziție potrivit modalităților prevăzute la art. 57.
Cu acordul procurorului Republicii, ofițerul de poliție judiciară menține doar confiscarea obiectelor și documentelor utile manifestării adevărului.
"
art. 99
„În cursul informației, judecătorul de instrucție este competent să decidă asupra restituirii obiectelor puse sub mâna justiției.
El se pronunță, prin ordonanță motivată, fie pe cererile procurorului Republicii, fie, după avizul acestuia, din oficiu sau la cerere a persoanei puse în urmărire, a părții civile sau a oricărei alte persoane care susține că are drept asupra obiectului.
Poate de asemenea, cu acordul procurorului Republicii, să decidă din oficiu restitutie sau să ordoneze restitutie către victima infracțiunii a obiectelor puse sub mâna justiției a căror proprietate nu este contestată.
Nu este cazul restitutie atunci când aceasta este de natură să constitue un obstacol în manifestarea adevărului sau în apărarea drepturilor părților sau atunci când prezintă un pericol pentru persoane sau bunuri. Poate fi refuzată atunci când confiscarea obiectului este prevăzută de lege.
(...)
"
art. 479
„Orice persoană alta decât inculpatul, parte civilă sau persoană civilmente răspunzătoare care susține că are drept asupra obiectelor puse sub mâna justiției, poate de asemenea solicita restitutia acestora tribunalului sesizat cu urmărirea.
Doar procesele-verbale privind confiscarea obiectelor pot fi comunicate acesteia.
Tribunalul se pronunță prin hotărâre separată, după ce au fost audiate părțile.
"
Invocând art. 3 al Convenției, reclamantul se plânge de maltratare în cursul gărzii.
Invocând art. 5 § 2 al Convenției, reclamantul susține că nu i s-a dat nicio motivație pentru arestare și că nu i-au fost citite drepturile.
Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamantul se plânge că plângerea nu a fost obiectul unei instrucții imparțiale și că nu a beneficiat de asistență avocatului la curtea de apel.
Invocând art. 8 al Convenției, reclamantul se plânge de desfășurarea percheziției la domiciliu și de non-restitutie a obiectelor confiscate.
1.
Reclamantul susține o încălcare a articolului 3 al Convenției care dispune:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici unor pedepse sau tratamente inhumane sau degradante."
Curtea observă că reclamantul se plânge de anumite tratamente pe care ar fi suferit în cursul gărzii: ar fi fost percheziționat și dezbrăcat și ar fi fost privat de medicamentele sale. Cu toate acestea, reclamantul nu furnizează nicio precizare cu privire la eventualele căi de atac pe care ar fi putut să le utilizeze pentru a se plânge de aceste tratamente, pe care le estimează ca fiind contrare articolului 3, la autoritățile competente.
Prin urmare, această parte a cererei trebuie respinsă pentru neepuizare a căilor de atac interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 al Convenției.
2.
Reclamantul susține o încălcare dublă a articolului 6 § 1 al Convenției: cea a dreptului lui de acces la tribunal (deoarece, în pofida faptului că i s-a acordat ajutorul juridic, nu a beneficiat de asistență avocat la curtea de apel), și cea a cerinței de imparțialitate. În partea sa relevantă, art. 6 § 1 se citește după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie examinată echitabil (...) de către un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile de natură civilă (...)"
Privitor la prima pretenție a reclamantului, Curtea amintește că Convenția nu obliga să se acorde ajutorul judiciar în toate contestațiile în materie civilă (a se vedea hotărârile Del Sol c. Franța, nr. 46800/99, § 20, CEDO 2002-II și Essaadi c. Franța, nr. 49384/99, § 30, 26 februarie 2002). Într-adevăr, există o distincție clară între dispozițiile articolului 6 § 3 c) care garantează dreptul la ajutor judiciar gratuit sub anumite condiții în procedurile penale, și cele ale articolului 6 § 1, care nu fac referire la ajutor judiciar.
Cu toate acestea, Convenția are scopul de a proteja drepturi nu doar teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective. În sistemul francez, se oferă o alegere părții civile: poate decide dacă va fi reprezentată, sau nu, de un avocat. Cu toate acestea, această alegere influențează drepturile sale în cursul procedurii și în special în cursul instrucției, întrucât doar un avocat, și nu parte civilă în sine, poate accesa dosarul instrucției (Menet c. Franța, nr. 39553/02, § 44, 14 iunie 2005).
În specie, reclamantul a ales să fie reprezentat de un avocat. A obținut beneficiul ajutorului juridic la tribunalul de mare instanță din Evry unde a fost asistat de Me B. Când a formulat apel, acesta l-a informat că decizia de ajutor juridic de care beneficia nu cuprindea intervenția sa la camera de instrucție a curții de apel. La 9 decembrie 2003, a formulat o cerere de ajutor juridic pentru procedura la curtea de apel, care a fost respinsă la 23 februarie 2004. La aceeași dată, a cerut amânarea ședinței, care fusese fixată pentru 3 martie 2004. La 27 februarie 2004, a introdus o a doua cerere de ajutor juridic, care a fost, de asemenea, respinsă, la 3 martie, pentru nerespectare a unei formalități. La 2 martie totuși, reclamantul a depus observații scrise pentru ședință. La 15 martie 2004, a introdus o nouă cerere de ajutor juridic care a fost acordată la 11 iunie 2004, și un avocat a fost desemnat. Cu toate acestea, la 26 martie 2004, curtea de apel a pronunțat hotărârea care confirma sentința tribunalului din Evry; a respins de asemenea cererea de amânare a ședinței.
Curtea observă că un confuz privitor la ajutorul juridic al reclamantului a avut loc la curtea de apel: aceasta notificace Me B. cu privire la data ședinței în timp ce acesta nu putea reprezenta reclamantul. În plus, ajutorul juridic i fusese acordat și un avocat fusese desemnat, în timp ce curtea de apel pronunțase deja hotărârea. Curtea observă, totuși, că cererea din 27 februarie 2004 fusese mai înainte respinsă din lipsa producerii dovezilor.
În pofida acestui confuz, Curtea consideră că reclamantul nu a fost privat de substanța dreptului lui de acces la tribunal. Pe de o parte, observă că el însuși a depus observații, și pe de altă parte, obiectul litigiului nu era de așa natură încât prezența unui avocat ar fi cântărit fundamental pe decizie.
Privitor la a doua pretenție a reclamantului, Curtea observă că acesta nu avansează nici un argument pentru a o susține.
În aceste condiții, Curtea estimează că această parte a cererei trebuie respinsă ca manifestă neîntemeiată, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
3.
Reclamantul denunță o încălcare a articolului 8, potrivit căreia:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și familiale, domiciliului și corespondenței.
2.Nu poate exista interferență a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât dacă această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora.
"
Reclamantul se plânge de condițiile în care s-a desfășurat percheziția la domiciliu, din faptul că anumite obiecte confiscate nu i-au fost restituate, că inspectorii nu i-ar fi citit mandatul de percheziție, și de asemenea pentru că nu a primit niciodată o listă a obiectelor confiscate, în pofida scrisorilor repetate la autorități competente.
În primul rând, Curtea observă că s-a constatat o interferență în drepturile garantate de §1 al articolului 8. Interferența era „prevăzută de lege" (a se vedea secțiunea „Dreptul intern relevant") și urmărea prevenirea infracțiunilor penale, un scop enumerat la §2 al articolului 8, și legitim în raport cu articolul.
Potrivit jurisprudenței constante a Curții, statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a judeca necesitatea unei interferențe, dar aceasta merge mână în mână cu controlul european. Excepțiile pe care le menține §2 al articolului 8 cer o interpretare strictă și necesitatea acestora într-un caz dat trebuie stabilită în mod convingător (Miailhe c. Franța, hotărâre din 25 februarie 1993, seria A nr. 256-C, p. 89, § 36).
Curtea recunoaște că statele pot estima necesar să recurgă la anumite măsuri, cum ar fi vizitele domiciliare și confiscările, pentru a stabili dovezi materiale ale anumitor infracțiuni. Cu toate acestea, trebuie ca legislația și practica lor să ofere garanții adecvate și suficiente împotriva abuzurilor (Camenzind c. Elveția, hotărâre din 16 decembrie 1997, Colecția de hotărâri și decizii 1997-VIII, § 45).
În specie, chiar și presupunând că reclamantul ar fi epuizat căile de atac interne (a se vedea, prin analogie, §§ 42-43 ale hotărârii Baumann c. Franța, nr. 33592/96, 22 mai 2001), Curtea estimează că percheziția litigioasă reprezenta un mijloc rezonabil proporționat cu urmărirea scopului legitim vizat.
La acest moment, ea observă mai întâi că în scrisorile sale adresate judecătorului de instrucție (2 septembrie 2000) și apoi Direcției regionale de poliție judiciară (1 și 11 augusztus și 7 noiembrie 2001), reclamantul menționa ca obiecte lipsă cartea de identitate și fotografii intime.
Cu toate acestea, cartea de identitate nu i-a fost confiscată în cursul percheziției întrucât aceasta însuși a prezentat-o polițiștilor, în scopuri de identificare, în momentul arestării. În plus, scrisoarea adresată judecătorului de instrucție la 2 septembrie 2000 facea parte din dosarul înaintea curții de apel din Paris. Aceasta a constatat că reclamantul însuși „admitea că nu putea dovedi fapte precise de natură să impute aceste dispariții anchetatorilor" și că „în ipoteza în care această dovadă de identitate ar fi fost pierdută în cursul gărzii, informația nu evidențiază niciun indiciu al caracterului fraudulős al unei subtracciuni". Curtea observă, în plus, că potrivit chiar dispozițiilor mandatului, doar îmbrăcăminte și încălțări de bărbat erau căutate. Or, din procesul-verbal de percheziție rezultă că polițiștii au confiscat un mic număr de obiecte, în legătură cu dispozițiile mandatului (a se vedea mai sus circumstanțele cauzei). Apropo, reclamantul era prezent în cursul percheziției.
Din aceasta rezultă că această parte a cererei trebuie respinsă ca manifestă neîntemeiată, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
4.
Privitor la pretenția tras din art. 5 § 2 al Convenției, Curtea observă că reclamantul a fost oprit în același timp ca principalul suspect al tentativei de asasinat la locul arestării acestuia din urmă, și a fost interogat imediat cu privire la complicitatea posibilă.
Din procesul-verbal de garda din 7 iulie 2000 rezultă că polițiștii au informat reclamantul că acționează în cadrul unei cereri rogatoare pentru tentativă de asasinat și l-au notificat cu privire la drepturile sale definite de articolele 63.1 și 63.4 din codul de procedură penală. Reclamantul a primit aceleași informații în cursul celui de-al doilea plasament în garda la 10 iulie 2000, la ora 7:15.
Ținând seama de aceste circumstanțe și de faptul că reclamantul nu putea ignora motivele pentru care a fost oprit, nu există nicio aparență de încălcare a acestei dispoziții. Din aceasta rezultă că această parte a cererei trebuie, de asemenea, respinsă ca manifestă neîntemeiată, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Declară
petiția inadmisibilă.
Santiago Quesada
Boštjan M. Zupančič
Grefier
Președinte
de la requête n
o
6416/05
présentée par Genevieve KILBURG
contre la France
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 6 décembre 2007 en une chambre composée de
:
MM.
B.M. Zupančič,
président,
J.-P. Costa,
M
mes
E. Fura-Sandström,
MM.
David Thór Björgvinsson,
M
me
juges,
et de M. S.
Quesada,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 14 février 2005,
Vu les informations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Geneviève Kilburg, est une ressortissante française, née en 1946 et résidant à St. Maurice Montcouronne.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante et le Gouvernement (sur le fondement de l’article 49 § 2 a) du règlement), peuvent se résumer comme suit.
Le 7 juillet 2000, la requérante fut interpellée vers 8 h alors qu’elle était en stationnement à proximité du domicile de S., un ex-collègue devenu paraplégique à la suite d’un accident du travail. Elle avait auparavant assisté à l’arrestation de S., soupçonné d’assassinat sur la personne de
J.C., le beau
‑
fils de celui-ci.
L’arrivée de la requérante sur le lieu de l’arrestation de S. avait intrigué les policiers qui ont alors été conduits à vérifier son emploi du temps et son implication éventuelle dans l’homicide de J.C. La requérante fut amenée au poste de police pour y être interrogée.
Elle prétend que, malgré une syncope, suivie d’une paralysie de la mâchoire, qui ne lui permettait pas de s’exprimer correctement, l’interrogatoire se poursuivit de 8 h à 19 h 30 environ. Interrogée sur l’emploi du temps de S., les enquêteurs l’auraient menacée d’encourir une peine de dix ans d’emprisonnement pour complicité d’assassinat si elle maintenait sa déposition selon laquelle S. était à son domicile dans la nuit du 30 juin au 1
er
juillet 2000. Elle soutient que, sous la pression, elle dut confirmer les propos qu’on lui dictait. De plus, on lui aurait intimé l’ordre de signer un procès-verbal dactylographié qu’elle aurait à peine eu le temps de survoler, de sorte qu’elle reconnut avoir été impliquée dans l’assassinat de
J.C. La garde à vue s’étant prolongée, elle fut fouillée et mise à nue. Selon la requérante, les policiers auraient refusé de lui administrer ses médicaments.
Il ressort du procès-verbal de garde à vue de la requérante que celle-ci fut prise d’un malaise, sans toutefois perdre connaissance. Elle précisa aux policiers qu’elle souffrait occasionnellement d’hypoglycémie et demanda un café sucré qu’on lui servit aussitôt. Appelés par les policiers, les sapeurs pompiers contrôlèrent le pouls de la requérante et constatèrent qu’il était «
tout à fait normal
». Par ailleurs, le docteur D. remit un certificat médical précisant que l’état de santé de la requérante était «
compatible avec la mesure de garde à vue
». Il ressort, en outre, du procès-verbal que les policiers ont informé la requérante qu’ils agissaient dans le cadre d’une commission rogatoire pour tentative d’assassinat et lui ont donné connaissance de ses droits définis aux articles 63.1 et 63.4 du code de procédure pénale.
Le 10 juillet 2000, vers 7 h du matin, trois inspecteurs, munis d’une commission rogatoire datée du 4 juillet 2000, effectuèrent une perquisition au domicile de la requérante. Ils recherchaient des «
vêtements et chaussures d’homme
». Selon la requérante, de nombreux documents furent emportés en vrac, sans être scellés ni inventoriés. Il n’y aurait pas eu non plus d’inventaire postérieur à la saisie. Les inspecteurs lui auraient affirmé qu’une liste exhaustive lui parviendrait ultérieurement, mais elle n’aurait rien reçu depuis lors. L’urne funéraire scellée de son défunt mari aurait été ouverte et fouillée. Des photographies intimes d’elle ainsi que la cassette de son répondeur auraient disparu. La perquisition aurait duré 1
h
10 environ, occasionnant un désordre total dans la maison de la requérante.
La requérante fut à nouveau placée en garde à vue après avoir été informée que c’était pour les nécessités de l’exécution de la commission rogatoire pour tentative d’assassinat.
Le 2 septembre 2000, puis les 1
er
et 11 août et le 7 novembre 2001, la requérante adressa des courriers recommandés au juge d’instruction près le tribunal de grande instance d’Evry, saisi de l’information pénale dans l’affaire de S., et à la Direction régionale de la police judiciaire à Versailles. Dans sa première lettre, au juge d’instruction, elle demandait la restitution de sa carte d’identité ainsi qu’une liste des objets saisis lors de la perquisition. Elle réitérait cette demande dans trois autres lettres adressées à la Direction régionale de la police. Toutes ces lettres restèrent sans réponse.
Le Gouvernement produit le procès-verbal de la perquisition effectuée au domicile de la requérante. Il en ressort que les objets saisis étaient les suivants
: des chaussures de marque Baudou, une deuxième paire de chaussures, un éphéméride, une paire de chaussettes de tennis sales, un brouillon de lettre adressée au juge d’instruction.
Le 26 décembre 2002, la requérante déposa une plainte avec constitution de partie civile. Elle considérait comme une violation de domicile l’intervention des policiers du 10 juillet 2000, sur commission rogatoire. Elle soutenait également avoir fait l’objet d’une arrestation et séquestration illégales. Elle maintenait enfin que les policiers ne lui avaient pas restitué sa carte d’identité.
Le 29 avril 2003, le bureau d’aide juridictionnelle du tribunal de grande instance d’Evry accorda à la requérante le bénéfice de l’aide juridictionnelle totale. Suite au désistement des deux avocats désignés, M
e
Le 25 juin 2003, le parquet ouvrit une information contre X, des chefs de violation de domicile par personne dépositaire de l’autorité publique, arrestation et séquestration illégales et vols.
Par une ordonnance du 28 novembre 2003, le juge d’instruction du tribunal de grande instance d’Evry conclut que, comme il n’existait pas de charges suffisantes établissant la réalité des infractions alléguées, il «
n’y avait pas lieu à suivre en l’état
».
Le 8 décembre 2003, la requérante interjeta appel contre cette ordonnance.
A cette même date, la requérante reçut une lettre de son avocat, M
e
B., qui l’informait que l’aide juridictionnelle dont elle bénéficiait ne comprenait pas son intervention devant la chambre de l’instruction de la cour d’appel.
Pour la procédure devant la cour d’appel, la requérante introduisit, le 9
décembre 2003, une demande d’aide juridictionnelle auprès du tribunal de grande instance de Paris. Par une décision du 23 février 2004, le bureau d’aide juridictionnelle déclara la demande «
manifestement irrecevable
» au motif que la requérante avait obtenu l’aide juridictionnelle du tribunal de grande instance d’Evry en date du 29 avril 2003.
Le 19 février 2004, la chambre de l’instruction de la cour d’appel de Paris informa la requérante que l’affaire la concernant serait appelée à l’audience du 3 mars 2004 et que son avocat (M
e
B.) en avait été aussi avisé. Le 23
février
2004, la requérante demanda un report d’audience car son avocat, M
e
B., désigné par le tribunal de grande instance d’Evry, ne pouvait la représenter devant la chambre de l’instruction.
Le 27 février 2004, la requérante déposa une deuxième demande d’aide juridictionnelle qui fut rejetée par décision du 3 mars 2004 au motif que la requérante n’avait pas produit les pièces justificatives (copie de la décision dont appel).
Le 2 mars 2004, la requérante déposa un mémoire.
L’audience eut lieu devant la cinquième chambre de l’instruction de la cour d’appel, le 3 mars 2004. Elle releva que M
e
B., avocat de la partie civile, bien que régulièrement avisé, ne s’était pas présenté.
Par un arrêt du 26 mars 2004, la cour d’appel de Paris jugea que les faits allégués par la requérante n’étaient nullement établis. Elle releva, entre autres, ce qui suit
:
«
Considérant que l’examen des procès verbaux de transport, de placement en garde à vue et de perquisition, établis en application de cette délégation révèle que les enquêteurs ont agi conformément à la loi
; qu’ils ont pénétré dans le domicile de la plaignante à 7 heures 10 après avoir décliné leur identité et exhibé la commission rogatoire, procédé à l’interpellation de madame Kilburg qui fut placée en garde à vue et que ses droits lui furent notifiés
; qu’enfin la perquisition s’est déroulée en sa présence, les enquêteurs saisissant et plaçant sous scellés numérotés les objets utiles à l’enquête.
(...)
Considérant que s’agissant des faits de vols portant à la fois sur des photos et sur sa carte d’identité, madame Kilburg admettait qu’elle ne pouvait justifier de faits précis de nature à imputer ces disparitions aux enquêteurs
; que pour ce qui concerne la carte d’identité, il résulte du dossier, que lors de sa première interpellation le 7 juillet 2000 à 8 heures 15 aux abords de la résidence secondaire de N-E S., le procès-verbal en attestant, qu’après avoir refusé de justifier de son identité aux policiers, la plaignante a, sur l’insistance des enquêteurs, présenté sa carte nationale d’identité, puis été placée une première fois en garde à vue
; qu’il n’est pas établi que les policiers aient pu conserver ce document et que dans l’hypothèse où cette pièce d’identité aurait été égarée pendant la garde à vue, l’information n’a pas mis en exergue un quelconque indice du caractère frauduleux d’une soustraction
.
»
La cour d’appel rejeta également une demande de renvoi de la requérante dans l’attente d’une décision du bureau d’aide juridictionnelle lui désignant un nouveau conseil. La cour d’appel releva que la requérante avait été informée plus de deux mois auparavant de la nécessité pour elle de faire le choix d’un avocat ou de solliciter du bureau d’aide juridictionnelle la désignation d’un tel avocat.
Par une décision du 11 juin 2004, le bureau d’aide juridictionnelle accueillit une nouvelle demande de la requérante, du 15 mars 2004, lui accordant l’aide juridictionnelle totale et désignant un conseil pour la défendre.
Le 12 mai 2004, la requérante se pourvut en cassation.
Le 8 juin 2004, le bureau d’aide juridictionnelle près la Cour de cassation rejeta une demande d’aide juridictionnelle de la requérante, au motif que les ressources de celle-ci excédaient manifestement le plafond d’admission à cette aide.
Le 25 juin 2004, la requérante produisit un mémoire personnel.
Le 1
er
septembre 2004, le bureau d’aide juridictionnelle rejeta une nouvelle demande d’aide juridictionnelle de la requérante, au motif que le pourvoi de celle-ci était irrecevable.
Le 12 octobre 2004, la Cour de cassation estima qu’il n’existait «
aucun moyen de nature à permettre l’admission du pourvoi
» de la requérante.
Selon les informations fournies par le Gouvernement concernant la procédure dirigée contre S., celui-ci fut mis en examen le 10 juillet 2000 du chef d’assassinat. Le dossier fut instruit par le parquet d’Evry. Une commission rogatoire fut délivrée le 7 mars 2003 et deux expertises furent ordonnées. S. fut remis en liberté provisoire par un arrêt de la cour d’appel du 21 mai 2002. Il semblerait, d’après les informations fournies par le Gouvernement, que la procédure est toujours pendante.
B.
Le droit interne pertinent
Les dispositions pertinentes du code de procédure pénale se lisent comme suit
:
Article 41-1
«
Lorsqu’aucune juridiction n’a été saisie ou lorsque la juridiction saisie a épuisé sa compétence sans avoir statué sur la restitution des objets, le procureur de la République ou le procureur général est compétent pour décider, d’office ou sur requête, de la restitution de ces objets lorsque la propriété n’en est pas sérieusement contestée.
Il n’y a pas lieu à restitution lorsque celle-ci est de nature à créer un danger pour les personnes ou les biens
; la décision de non-restitution prise pour ce motif, même d’office, par le procureur de la République ou le procureur général peut être contestée dans le mois de sa notification par requête de l’intéressé devant le tribunal correctionnel ou la chambre des appels correctionnels, qui statue en chambre du conseil. Il n’y a pas lieu non plus à restitution lorsqu’une disposition particulière prévoit la destruction des objets placés sous main de justice.
(...)
»
Article 56
«
Si la nature du crime est telle que la preuve en puisse être acquise par la saisie des papiers, documents ou autres objets en la possession des personnes qui paraissent avoir participé au crime ou détenir des pièces ou objets relatifs aux faits incriminés, l’officier de police judiciaire se transporte sans désemparer au domicile de ces derniers pour y procéder à une perquisition dont il dresse procès-verbal.
Il a seul, avec les personne désignées à l’article
57 et celles auxquelles il a éventuellement recours en application de l’article
60, le droit de prendre connaissance des papiers ou documents avant de procéder à leur saisie.
Toutefois, il a l’obligation de provoquer préalablement toutes mesures utiles pour que soit assuré le respect du secret professionnel et des droits de la défense.
Tous objets et documents saisis sont immédiatement inventoriés et placés sous scellés. Cependant si leur inventaire sur place présente des difficultés, ils font l’objet de scellés fermés provisoires jusqu’au moment de leur inventaire et de leur mise sous scellés définitifs et ce, en présence des personnes qui ont assisté à la perquisition suivant les modalités prévues à l’article
57.
Avec l’accord du procureur de la République, l’officier de police judiciaire ne maintient que la saisie des objets et documents utiles à la manifestation de la vérité.
»
Article 99
«
Au cours de l’information, le juge d’instruction est compétent pour décider de la restitution des objets placés sous main de justice.
Il statue, par ordonnance motivée, soit sur réquisitions du procureur de la République, soit, après avis de ce dernier, d’office ou sur requête de la personne mise en examen, de la partie civile ou de toute autre personne qui prétend avoir droit sur l’objet.
Il peut également, avec l’accord du procureur de la République, décider d’office de restituer ou de faire restituer à la victime de l’infraction les objets placés sous main de justice dont la propriété n’est pas contestée.
Il n’y a pas lieu à restitution lorsque celle-ci est de nature à faire obstacle à la manifestation de la vérité ou à la sauvegarde des droits des parties ou lorsqu’elle présente un danger pour les personnes ou les biens. Elle peut être refusée lorsque la confiscation de l’objet est prévue par la loi.
(...)
»
Article 479
«
Toute personne autre que le prévenu, la partie civile ou la personne civilement responsable qui prétend avoir droit sur des objets placés sous la main de la justice, peut également en réclamer la restitution au tribunal saisi de la poursuite.
Seuls, les procès-verbaux relatifs à la saisie des objets peuvent lui être communiqués.
Le tribunal statue par jugement séparé, les parties entendues.
»
Invoquant l’article 3 de la Convention, la requérante se plaint de mauvais traitements lors de sa garde à vue.
Invoquant l’article 5 § 2 de la Convention, la requérante allègue qu’aucune raison à son arrestation ne lui a été donnée et que ses droits ne lui ont pas été lus.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de ce que sa plainte n’a pas fait l’objet d’une instruction impartiale et de ce qu’elle n’a pas bénéficié de l’assistance d’un avocat devant la cour d’appel.
Invoquant l’article 8 de la Convention, la requérante se plaint du déroulement de la perquisition à son domicile et de la non-restitution des objets saisis.
1.
La requérante allègue une violation de l’article 3 de la Convention qui dispose
:
«
Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.
»
La Cour note que le requérante se plaint de certains traitements qu’elle aurait subi pendant sa garde à vue
: elle aurait été fouillée et déshabillée et on l’aurait privée de ses médicaments. Toutefois, la requérante n’apporte aucune précision quant à des éventuels recours qu’elle aurait pu utiliser pour se plaindre de ces traitements, qu’elle estime contraires à l’article 3, devant les autorités compétentes.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
2.
La requérante allègue une double violation de l’article 6 § 1 de la Convention
: celle de son droit d’accès à un tribunal (car, en dépit du fait qu’elle s’est vu accorder l’aide juridictionnelle, elle n’a pas bénéficié de l’assistance d’un avocat devant la cour d’appel), et celle de l’exigence d’impartialité. Dans sa partie pertinente, l’article 6 § 1 se lit ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
En ce qui concerne le premier grief de la requérante, la Cour rappelle que la Convention n’oblige pas à accorder l’aide judiciaire dans toutes les contestations en matière civile (voir les arrêts
Del Sol
c.
France
, n
o
46800/99, § 20, CEDH 2002-II
et
Essaadi c. France
, n
o
49384/99, §
30, 26
février
2002). En effet, il y a une nette distinction entre les termes de l’article
6
§
3
c) qui garantissent le droit à l’aide judiciaire gratuite sous certaines conditions dans les procédures pénales, et ceux de l’article
6
§
1, qui ne renvoient pas à l’aide judiciaire.
Toutefois, la Convention a pour but de protéger des droits non pas théoriques ou illusoires, mais concrets et effectifs. Dans le système français, un choix s’offre à la partie civile
: elle peut décider d’être représentée, ou non, par un avocat. Ce choix influe toutefois sur ses droits au cours de la procédure et notamment lors de l’instruction, puisque seul un avocat, et non la partie civile elle-même, peut accéder au dossier de l’instruction (
Menet
c.
France
, n
o
39553/02, § 44, 14 juin 2005).
En l’espèce, la requérante avait choisi de se faire représenter par un avocat. Elle a obtenu le bénéfice de l’aide juridictionnelle devant le tribunal de grande instance d’Evry où elle a été assistée par M
e
mars cependant, la requérante déposa des observations écrites en vue de l’audience. Le 15 mars 2004, elle introduisit une nouvelle demande d’aide juridictionnelle qui a été accordée le 11 juin 2004, et un avocat a été désigné. Toutefois, le 26 mars 2004, la cour d’appel a rendu son arrêt confirmant le jugement du tribunal d’Evry
; elle rejetait également la demande de report d’audience.
La Cour note qu’un quiproquo au sujet de l’aide juridictionnelle de la requérante a eu lieu devant la cour d’appel
: celle-ci avait avisé M
e
Nonobstant ce quiproquo, la Cour considère que la requérante n’a pas été privée de la substance de son droit d’accès à un tribunal. D’une part, elle note qu’elle a elle-même déposé ses observations et, d’autre part, l’objet du litige n’était pas tel que la présence d’un avocat aurait fondamentalement pesé sur la décision à prendre.
Quant au deuxième grief de la requérante, la Cour note que celle-ci n’avance aucun argument pour l’étayer.
Dans ces conditions, la Cour estime que cette partie de la requête doit être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article
35
§§ 3 et 4 de la Convention.
3.
La requérante dénonce une violation de l’article 8, aux termes duquel
:
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.
2.
Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien
‑
être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
La requérante se plaint des conditions dans lesquelles s’est déroulée la perquisition à son domicile, du fait que certains objets saisis ne lui ont pas été restitués, que les inspecteurs ne lui auraient pas donné lecture du mandat de perquisition, mais aussi parce qu’elle n’a jamais reçu une liste des objets saisis, malgré ses courriers répétés aux autorités compétentes.
En premier lieu, la Cour note qu’il y a eu ingérence dans les droits garantis au titre du paragraphe 1 de l’article 8. L’ingérence était «
prévue par la loi
» (cf. voir la partie «
Le droit interne pertinent
») et poursuivait la prévention des infractions pénales, un but énuméré au paragraphe 2 de l’article 8, et légitime au regard de cet article.
Selon la jurisprudence constante de la Cour, les Etats contractants jouissent d’une certaine marge d’appréciation pour juger de la nécessité d’une ingérence, mais elle va de pair avec un contrôle européen. Les exceptions que ménage le paragraphe 2 de l’article 8 appellent une interprétation étroite et leur nécessité dans un cas donné doit se trouver établie de manière convaincante (
Miailhe c. France
,
arrêt du 25
février
1993, série
A n
o
256-C, p. 89, § 36).
La Cour reconnaît que les Etats peuvent estimer nécessaire de recourir à certaines mesures, telles que les visites domiciliaires et les saisies, afin d’établir la preuve matérielle de certaines infractions. Encore faut-il que leur législation et leur pratique offrent des garanties adéquates et suffisantes contre les abus (
Camenzind c. Suisse
, arrêt du 16 décembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
En l’espèce, à supposer même que la requérante ait épuisé les voies de recours internes (voir, par analogie, les §§
42-43 de l’arrêt
Baumann
c.
France
, n
o
33592/96, 22 mai 2001), la Cour estime que la perquisition litigieuse représentait un moyen raisonnablement proportionné à la poursuite du but légitime visé.
A cet égard, elle note d’abord, que dans ses courriers adressés au juge d’instruction (2 septembre 2000) puis à la Direction régionale de la police judiciaire (1
er
et 11 août et 7 novembre 2001), la requérante mentionnait comme objets manquants sa carte d’identité et des photos intimes.
Toutefois, la carte d’identité ne lui a pas été saisie lors de la perquisition puisque c’est elle-même qui l’a présentée aux policiers, aux fins de son identification, au moment de son interpellation. En outre, le courrier adressé au juge d’instruction, le 2 septembre 2000, faisait partie du dossier devant la cour d’appel de Paris. Celle-ci a constaté que la requérante elle-même «
admettait qu’elle ne pouvait justifier de faits précis de nature à imputer ces disparitions aux enquêteurs
» et que «
dans l’hypothèse où cette pièce d’identité aurait été égarée pendant la garde à vue, l’information n’avait pas mis en exergue un quelconque indice du caractère frauduleux d’une soustraction
». La Cour note, en outre, que selon les termes mêmes du mandat, seuls des vêtements et des chaussures d’homme étaient recherchés. Or, il ressort du procès-verbal de perquisition que les policiers ont saisi un petit nombre d’objets, en rapport avec les termes du mandat (voir ci
‑
dessus les circonstances de l’espèce). Du reste, la requérante était présente pendant la perquisition.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
4.
Quant au grief tiré de l’article 5 § 2 de la Convention, la Cour note que la requérante a été interpellée en même temps que le principal suspect de la tentative d’assassinat sur le lieu d’arrestation de ce dernier, et a été interrogée immédiatement sur son éventuelle complicité.
Il ressort d’ailleurs du procès-verbal de la garde à vue du 7 juillet 2000 que les policiers ont informé la requérante qu’ils agissaient dans le cadre d’une commission rogatoire pour tentative d’assassinat et lui ont donné connaissance de ses droits définis aux articles 63.1 et 63.4 du code de procédure pénale. La requérante reçut les mêmes informations lors de son second placement en garde à vue le 10 juillet 2000, à 7 h 15.
Compte tenu de ces circonstances et du fait que la requérante ne pouvait ignorer les motifs pour lesquels elle a été arrêtée, il n’y a aucune apparence de violation de cette disposition. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être également rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Santiago
Quesada
Boštjan M.
Zupančič
Greffier
Président