ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 703/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 703/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Prin acțiunea

înregistrată la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, la data de 18

februarie 2002, reclamantul A.I. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul

Turismului și Statul Român prin Ministerul Finanțelor, solicitând obligarea

acestora la plata echivalentului în lei al sumei de 85.000 Dolari S.U.A.,

reprezentând contravaloarea bunurilor imobile - apartamentul compus din patru

camere și dependințe situat în București, B-dul N.T. nr. 18, bl. 23, scara A,

apartamentul 56 și a sumei de 25.000 Dolari S.U.A. - contravaloarea bunurilor

mobile sechestrate și vândute la licitație în baza sentinței penale nr. 8 din

22 ianuarie 1981.

S-a solicitat,

totodată, obligarea Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata

echivalentului în lei al sumei de 50.000 Dolari S.U.A., reprezentând daune

morale, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Acțiunea a fost

întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998, 999 C. civ.

Prin Sentința nr.

1006 din 17 iunie 2002, Tribunalul București, secția a IV- a civilă, a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul

Turismului și, totodată, a respins acțiunea ca prescrisă față de pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor.

Hotărârea primei

instanțe a fost confirmată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,

prin Decizia nr. 517 A din 12 decembrie 2002, prin care s-a respins apelul

reclamantului ca nefondat.

Recursul declarat de

reclamant împotriva deciziei menționate a fost admis prin Decizia nr. 3748 din

1 octombrie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, prin

care s-a casat decizia recurată, precum și Sentința nr. 1006 din 17 iunie 2002

a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și s-a trimis cauza spre

rejudecare aceluiași tribunal.

Prin considerentele

acestei decizii, Înalta Curte a reținut că, atât prin cererea introductivă, cât

și prin precizările ulterioare și prin motivele apelului, reclamantul personal

și asistat de avocat, deci dispunând de apărare calificată, a stăruit să se

judece în cadrul unei acțiuni civile în pretenții, de drept comun, întemeiată

pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., declarând explicit că nu înțelege să

recurgă la procedura reparării pagubei pentru cazul condamnării pe nedrept,

reglementată de art. 504 - 506 C. proc. pen.

Pe cale de

consecință, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță,

pentru ca, în cadrul procesual și cu respectarea obiectului și temeiului

acțiunii, precum și a dreptului de apărare, să se pună în discuția părților

aspectele vizând admisibilitatea acțiunii de drept comun, calitatea procesuală

și prescripția dreptului la acțiune.

Cu prilejul

rejudecării, reclamantul a depus la dosar o cerere completatoare prin care a

chemat în judecată, în calitate de pârâtă, SC P. SA, dată fiind participarea

acesteia la procedura de executare silită, în calitate de creditor, precum și faptul

că suma rezultată în urma licitației a fost consemnată la dispoziția acesteia.

Pârâtul Statul Român

a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, solicitând respingerea

acțiunii.

Pârâtul Ministerul

Transporturilor, Construcțiilor și Turismului a invocat excepția lipsei

calității procesuale pasive, excepția tardivității introducerii acțiunii,

conform dispozițiilor art. 506 alin. (2), C. proc. pen. și excepția

inadmisibilității acțiunii.

Prin încheierea de la

17 noiembrie 2004 au fost respinse ca neîntemeiate excepția lipsei de calitate

procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și

Turismului, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul

Român prin Ministerul de Finanțe, excepția de prescripție a dreptului la

acțiune și excepția inadmisibilității acțiunii.

La data de 14

septembrie 2005, în baza art. II alin. (1) și (4) din Legea nr. 219/2005, s-a

transmis cauza Judecătoriei sectorului 5 București, întrucât obiectul cererii

de chemare în judecată are o valoare sub 5 miliarde lei.

Prin Sentința civilă

nr. 1384 din 24 februarie 2006, Judecătoria Sectorului 5 București a respins

acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

Apelul declarat de

reclamant împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin Decizia

nr. 1865 din 10 noiembrie 2006 a Tribunalului București.

Curtea de Apel

București, prin Decizia nr. 1141 din 1 iunie 2007 a admis recursul declarat de

reclamant, a modificat decizia menționată și a admis apelul reclamantului

împotriva Sentinței civile nr. 1384 din 24 februarie 2006 a Judecătoriei

Sectorului 5 București, hotărârea fiind desființată cu trimiterea cauzei spre

rejudecare la aceeași instanță.

Prin Sentința nr. 323

din 30 aprilie 2008, rejudecând cauza, Judecătoria Sectorului 5 București a

admis în parte acțiunea reclamantului în contradictoriu cu pârâții Ministerul

pentru întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale și

Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, aceștia fiind obligați în

solidar la plata sumei de 239.780 Euro în echivalent în lei la data plății și a

sumei de 55.836,68 RON reprezentând despăgubiri materiale, precum și a sumei de

7000 Euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri

morale.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel pârâții.

Prin Decizia civilă

nr. 1568 din 5 decembrie 2008, Tribunalul București a admis apelurile, a anulat

sentința atacată și a reținut cauza spre rejudecare, ca instanță de fond, având

în vedere valoarea obiectului litigiului ce depășește suma de 5 miliarde lei.

Tribunalul București,

secția a III-a civilă, prin Sentința civilă nr. 202 din 15 februarie 2010, a

respins ca neîntemeiate excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive,

inadmisibilitatea acțiunii și prescripția dreptului la acțiune, invocate de

pârâți.

S-a admis în parte

acțiunea formulată de reclamantul A.I., în contradictoriu cu Ministerul

Dezvoltării Regionale și Turismului și cu Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și au fost obligați pârâții în solidar, la plata către

reclamant a sumelor de 239.780 Euro, echivalent în lei la data plății și

55.836,68 lei despăgubiri materiale.

Prin aceeași hotărâre

a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata

către reclamant a sumei de 7000 Euro, echivalent în lei la data plății, cu

titlu de daune morale.

Au fost obligați

pârâții la 65.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din

camera de consiliu de la 14 martie 2011 a aceleiași instanțe s-a admis cererea

de îndreptare formulată de reclamant și s-a îndreptat eroarea materială

strecurată în dispozitivul sentinței menționate, în sensul că numele

recurentului este „A.I.".

Prin considerentele

sentinței menționate, tribunalul a reținut, cu privire la excepția

inadmisibilității acțiunii, ca persoana condamnată pe nedrept poate folosi

acțiunea de drept comun întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., astfel

că existența acțiunii prevăzute de art. 504-506 C. proc. pen. nu poate

reprezenta un fine de neprimire, reclamantul, conform principiului

disponibilității, având alegerea între cele două căi în scopul valorificării

pretențiilor sale.

Referitor la excepția

prescripției dreptului la acțiune, Tribunalul a considerat că termenul de

prescripție de 3 ani instituit prin Decretul nr. 167/1958 a început să curgă de

la data rămânerii definitive a Deciziei penale nr. 543 din 17 noiembrie 1999 a

Curții de Apel București, acțiunea fiind promovată de reclamant în cadrul

acestui termen, respectiv la data de 18 februarie 2002.

S-a reținut că este

neîntemeiată și excepția lipsei calității procesuale pasive, având în vedere că

acțiunea formulată de reclamant are ca temei răspunderea civilă delictuală.

În ceea ce privește

temeiul juridic care a stat la baza acțiunii formulate de reclamant, prima instanță

a reținut că, prin cererea modificatoare depusă la data de 10 martie 2008 la

Judecătoria Sectorului 5 București, în Dosarul nr. 10469/302/2007, reclamantul

a indicat ca temei de drept, pe lângă dispozițiile art. 998-999 C. civ. și

prevederile art. 311 C. proc. civ., fără a întâmpina vreo opoziție din partea

pârâților.

S-a apreciat că, în

condiția în care titlul în baza căruia s-a trecut la executarea silită în ceea

ce privește latura civilă a procesului penal, respectiv Sentința penală nr. 8

din 22 ianuarie 1981 a Tribunalului București a fost în totalitate desființat,

trebuie avute în vedere prevederile art. 404

1

C. proc. civ., care

stabilesc că în toate cazurile în care se desființează titlul executoriu sau

însăși executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării,

prin restabilirea situației anterioare acesteia.

Reținând că, așa cum

a rezultat din dovezile de la dosar, bunurile mobile și imobile ce au aparținut

reclamantului au fost sechestrate și vândute la licitație publică la cererea

Ministerului Turismului, sumele de bani obținute din vânzare intrând în

patrimoniul acestei instituții, în condițiile în care LS.C.E. P. era

subordonată Ministerului Turismului, tribunalul a constatat că acestuia din

urmă îi revine obligația de a restitui echivalentul bunurilor ce au constituit

obiect al executării silite.

La stabilirea valorii

actualizate, a apartamentului și bunurilor mobile sechestrate și vândute în

baza hotărârii penale de condamnare desființate, instanța a avut în vedere rapoartele

de expertiză tehnică întocmite în anul 2005 și, respectiv, 2008 de către

experții B.N. și A.N.

În ceea ce privește

întinderea prejudiciului suferit de reclamant, tribunalul a constatat că nu pot

fi ignorate aspectele reținute prin considerentele Deciziei penale nr. 543 din

17 noiembrie 1999 a Curții de Apel București, în care se arată că probele

administrate în cauza penală conduceau la concluzia că reclamantul nu și-a

însușit nicio sumă de bani din conturile agenției de turism pe care a

gestionat-o și că niciuna dintre instituțiile vizate nu a suferit pierderile

specificate în rechizitoriu.

Ca atare, s-a motivat

că statul răspunde pentru fapta culpabilă a instituțiilor sale, în speță, a

instanțelor care l-au condamnat pe reclamant în absența unor probe care să

ateste vinovăția acestuia, condamnarea apărând ca fiind „esențial nelegală și

profund abuzivă" și îndreptățindu-l pe acesta la daune morale pentru

lezarea onoarei, demnității și a dreptului la propria imagine.

Împotriva sentinței

menționate au declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului.

Pârâtul Statul Român

a criticat hotărârea apelată pentru greșita reținere a calității sale

procesuale pasive cât și pentru obligarea sa la cheltuieli de judecată.

Pârâtul Ministerul

Dezvoltării Regionale și Turismului a reiterat, la rândul său, excepția lipsei

calității procesuale pasive și greșita reținere ca temei al acțiunii și a art.

311 C. proc. civ. A susținut, totodată, că acțiunea este inadmisibilă și

prescrisă.

Curtea de Apel

București, secția a IX-a civilă, prin Decizia civilă nr. 682 A din 15 noiembrie

2010, a respins ambele apeluri ca nefondate.

Împotriva deciziei

menționate au declarat recurs, în termenul legal, pârâții Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Municipiului București și Ministerul Dezvoltării Regionale și

Turismului.

Prin Decizia nr. 699

din 7 februarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a

admis recursurile declarate de pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și

Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului împotriva Deciziei nr. 682/A din

15 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV - a civilă, pe care a

casat-o și a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor, aceleiași instanțe.

Examinând motivele de

recurs invocate de pârâții recurenți, Înalta Curte a reținut că sunt fondate

criticile referitoare la încălcarea caracterului obligatoriu al deciziei de

casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3748 din 1 octombrie 2003,

prin care s-a reținut că reclamantul intimat a investit instanța cu o acțiune

în pretenții de drept comun întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ.,

judecata urmând să se desfășoare în acest cadru procesual.

Ca atare, Înalta

Curte a constatat că instanța de apel nu putea examina temeinicia pretențiilor

reclamantului din perspectiva fundamentării acestora pe dispozițiile art. 311

C. proc. civ., care reglementează instituția întoarcerii executării.

O eventuală

modificare a acțiunii, în sensul indicării unui alt temei juridic, respectiv

art. 311 C. proc. civ., nu se putea face decât în condițiile art. 132 C. proc.

civ., la prima zi de înfățișare, cu atât mai puțin în faza rejudecării fondului

după casarea cu trimitere, soluție ce a avut în vedere tocmai nerespectarea

calificării acțiunii date de reclamant.

Modificarea acțiunii

din Dosarul nr. 10469/302/2007 al Judecătoriei Sectorului 5 București, la care

face referire instanța de apel în reținerea învestirii sale cu o cerere

întemeiată pe dispozițiile art. 311 C. proc. civ., s-a făcut prin concluziile

scrise depuse de reclamant asupra excepțiilor inadmisibilității, lipsei

calității procesuale pasive și a prescripției dreptului la acțiune, depuse la

data de 10 martie 2008.

Într-adevăr,

dispozițiile art. 132 C. proc. civ. nu au caracter imperativ, pârâtul putând

accepta expres sau tacit o modificare ulterioară primei zile de înfățișare.

În condițiile în care

aceste note de ședință nu au fost comunicate celorlalte părți și nu a fost pusă

în discuție calificarea lor ca o modificare a acțiunii, este evident că nu se

putea reține lipsa de obiecțiuni a pârâților la primirea cererii (în realitate

note de concluzii). De altfel, așa cum rezultă din încheierea de ședință de la

14 aprilie 2008 (fila 74), a Judecătoriei Sectorului 5 București, apărătorul

pârâtului Ministerul Întreprinderilor Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii

Liberale a arătat că unicul temei al acțiunii îl reprezintă art. 998-999 C.

civ., fiind exclusă aplicarea art. 311 C. proc. civ.

Înalta Curte a

constatat totodată că instanța de apel a examinat acțiunea reclamantului numai

din perspectiva art. 311 C. proc. civ. și nu și a temeiului juridic reținut de

prima instanță, respectiv art. 998-999 C. civ.

Nu este lipsit de

relevanță nici faptul că dispozițiile art. 311 C. proc. civ. nu putea forma

temei al acțiunii împreună cu dispozițiile art. 998-999 C. civ., întrucât

desființarea actelor de executare se poate face numai în cadrul unei proceduri

speciale reglementate de dispozițiile art. 404

1

– 404

3

C.

proc. civ., cu care, așa cum s-a arătat, instanțele nu au fost legal învestite.

Înalta Curte a

reținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., respectiv caracterul obligatoriu al dezlegărilor problemelor de drept

soluționate de instanța de recurs, reexaminând temeinicia pretențiilor

reclamantului, în baza unui alt temei al acțiunii decât cel statuat cu caracter

irevocabil prin decizia de casare (și care nu era formulat la momentul

judecării primului recurs) și că neconformarea dispozițiilor obligatorii ale

instanței de trimitere atrage casarea deciziei recurate pentru motivul prevăzut

de, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca fiind pronunțată cu încălcarea legii.

Împotriva acestei

decizii a formulat contestație în anulare A.I.

Înalta Curte, la

termenul din 13 februarie 2013 a invocat, din oficiu, excepția privind

nesemnarea contestației în anulare, pe care o va admite și va anula contestația

în anulare, pentru considerentele care succed.

În conformitate cu

prevederile art. 133 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată

care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau

semnătura, va fi declarată nulă.

Alin. (2) al art. 133

C. proc. civ. prevede că „Lipsa semnăturii se poate împlini în tot cursul

judecății. Dacă pârâtul invocă lipsa de semnătură, reclamantul va trebui să

semneze cel mai târziu la prima zi de înfățișare următoare, iar când este

prezent în instanță, în chiar ședința în care a fost invocată nulitatea."

Înalta Curte,

constatând că cererea reprezentând contestația în anulare nu este semnată de

contestator, a dispus prin încheierea din 5 decembrie 2012, în temeiul art. 133

alin. (2) C. proc. civ., citarea acestuia cu mențiunea de a semna cererea, sens

în care a amânat judecata cauzei la termenul din 13 martie 2013.

La următorul termen

de judecată din 13 martie 2013 contestatorul A.I. nu s-a prezentat personal în

fața instanței și nici nu a mandatat pe apărătorul său sau pe mandatarul său -

care l-au reprezentat la acest termen în instanță - să semneze contestația în

anulare în numele său și să înlăture astfel neregularitatea procedurală privind

nesemnarea cererii.

Mai mult, la acest

termen, cu prilejul dezbaterilor orale privind chestiunea nesemnării

contestației în anulare, apărătorul contestatorului a invocat faptul că acesta

nu-și însușește calea de atac, care a fost exercitată de soția sa, motiv pentru

care nici mandatarul contestatorului, prezent în instanță, nu a semnat

contestația în anulare.

Înalta Curte,

constatând că deși contestatorul a fost citat cu mențiunea de a semna

contestația în anulare acesta nu a complinit cerința de formă impusă de lege

prin dispozițiile art. 133 alin. (1) C. proc. civ, text de lege care aplică și

în cazul contestației în anulare, urmează a anula contestația în anulare pentru

lipsa semnăturii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează contestația

în anulare formulată de contestatorul A.I. împotriva Deciziei nr. 699 din 7

februarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I

civilă, în Dosarul nr. 12755/3/2009.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 februarie 2013.

Procesat de GGC - DG