ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 703/2013

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, la data de 18 februarie 2002, reclamantul A.I. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Turismului și Statul Român prin Ministerul Finanțelor, solicitând obligarea acestora la plata echivalentului în lei al sumei de 85.000 Dolari S.U.A., reprezentând contravaloarea bunurilor imobile - apartamentul compus din patru camere și dependințe situat în București, B-dul N.T. nr. 18, bl. 23, scara A, apartamentul 56 și a sumei de 25.000 Dolari S.U.A. - contravaloarea bunurilor mobile sechestrate și vândute la licitație în baza sentinței penale nr. 8 din 22 ianuarie 1981. S-a solicitat, totodată, obligarea Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata echivalentului în lei al sumei de 50.000 Dolari S.U.A., reprezentând daune morale, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998, 999 C. civ. Prin Sentința nr. 1006 din 17 iunie 2002, Tribunalul București, secția a IV- a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Turismului și, totodată, a respins acțiunea ca prescrisă față de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor. Hotărârea primei instanțe a fost confirmată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin Decizia nr. 517 A din 12 decembrie 2002, prin care s-a respins apelul reclamantului ca nefondat. Recursul declarat de reclamant împotriva deciziei menționate a fost admis prin Decizia nr. 3748 din 1 octombrie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, prin care s-a casat decizia recurată, precum și Sentința nr. 1006 din 17 iunie 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și s-a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

Prin considerentele acestei decizii, Înalta Curte a reținut că, atât prin cererea introductivă, cât și prin precizările ulterioare și prin motivele apelului, reclamantul personal și asistat de avocat, deci dispunând de apărare calificată, a stăruit să se judece în cadrul unei acțiuni civile în pretenții, de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., declarând explicit că nu înțelege să recurgă la procedura reparării pagubei pentru cazul condamnării pe nedrept, reglementată de art. 504 - 506 C. proc. pen. Pe cale de consecință, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, pentru ca, în cadrul procesual și cu respectarea obiectului și temeiului acțiunii, precum și a dreptului de apărare, să se pună în discuția părților aspectele vizând admisibilitatea acțiunii de drept comun, calitatea procesuală și prescripția dreptului la acțiune.

Cu prilejul rejudecării, reclamantul a depus la dosar o cerere completatoare prin care a chemat în judecată, în calitate de pârâtă, SC P. SA, dată fiind participarea acesteia la procedura de executare silită, în calitate de creditor, precum și faptul că suma rezultată în urma licitației a fost consemnată la dispoziția acesteia. Pârâtul Statul Român a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, solicitând respingerea acțiunii. Pârâtul Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția tardivității introducerii acțiunii, conform dispozițiilor art. 506 alin. (2), C. proc. pen. și excepția inadmisibilității acțiunii.

Prin încheierea de la 17 noiembrie 2004 au fost respinse ca neîntemeiate excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul de Finanțe, excepția de prescripție a dreptului la acțiune și excepția inadmisibilității acțiunii. La data de 14 septembrie 2005, în baza art. II alin. (1) și (4) din Legea nr. 219/2005, s-a transmis cauza Judecătoriei sectorului 5 București, întrucât obiectul cererii de chemare în judecată are o valoare sub 5 miliarde lei. Prin Sentința civilă nr. 1384 din 24 februarie 2006, Judecătoria Sectorului 5 București a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 1865 din 10 noiembrie 2006 a Tribunalului București. Curtea de Apel București, prin Decizia nr. 1141 din 1 iunie 2007 a admis recursul declarat de reclamant, a modificat decizia menționată și a admis apelul reclamantului împotriva Sentinței civile nr. 1384 din 24 februarie 2006 a Judecătoriei Sectorului 5 București, hotărârea fiind desființată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Prin Sentința nr. 323 din 30 aprilie 2008, rejudecând cauza, Judecătoria Sectorului 5 București a admis în parte acțiunea reclamantului în contradictoriu cu pârâții Ministerul pentru întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, aceștia fiind obligați în solidar la plata sumei de 239.780 Euro în echivalent în lei la data plății și a sumei de 55.836,68 RON reprezentând despăgubiri materiale, precum și a sumei de 7000 Euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri morale. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții. Prin Decizia civilă nr. 1568 din 5 decembrie 2008, Tribunalul București a admis apelurile, a anulat sentința atacată și a reținut cauza spre rejudecare, ca instanță de fond, având în vedere valoarea obiectului litigiului ce depășește suma de 5 miliarde lei.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința civilă nr. 202 din 15 februarie 2010, a respins ca neîntemeiate excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive, inadmisibilitatea acțiunii și prescripția dreptului la acțiune, invocate de pârâți. S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A.I., în contradictoriu cu Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului și cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și au fost obligați pârâții în solidar, la plata către reclamant a sumelor de 239.780 Euro, echivalent în lei la data plății și 55.836,68 lei despăgubiri materiale. Prin aceeași hotărâre a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 7000 Euro, echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale.

Au fost obligați pârâții la 65.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Prin încheierea din camera de consiliu de la 14 martie 2011 a aceleiași instanțe s-a admis cererea de îndreptare formulată de reclamant și s-a îndreptat eroarea materială strecurată în dispozitivul sentinței menționate, în sensul că numele recurentului este „A.I.". Prin considerentele sentinței menționate, tribunalul a reținut, cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, ca persoana condamnată pe nedrept poate folosi acțiunea de drept comun întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., astfel că existența acțiunii prevăzute de art. 504-506 C. proc. pen. nu poate reprezenta un fine de neprimire, reclamantul, conform principiului disponibilității, având alegerea între cele două căi în scopul valorificării pretențiilor sale.

Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, Tribunalul a considerat că termenul de prescripție de 3 ani instituit prin Decretul nr. 167/1958 a început să curgă de la data rămânerii definitive a Deciziei penale nr. 543 din 17 noiembrie 1999 a Curții de Apel București, acțiunea fiind promovată de reclamant în cadrul acestui termen, respectiv la data de 18 februarie 2002. S-a reținut că este neîntemeiată și excepția lipsei calității procesuale pasive, având în vedere că acțiunea formulată de reclamant are ca temei răspunderea civilă delictuală. În ceea ce privește temeiul juridic care a stat la baza acțiunii formulate de reclamant, prima instanță a reținut că, prin cererea modificatoare depusă la data de 10 martie 2008 la Judecătoria Sectorului 5 București, în Dosarul nr. 10469/302/2007, reclamantul a indicat ca temei de drept, pe lângă dispozițiile art. 998-999 C. civ.

și prevederile art. 311 C. proc. civ., fără a întâmpina vreo opoziție din partea pârâților. S-a apreciat că, în condiția în care titlul în baza căruia s-a trecut la executarea silită în ceea ce privește latura civilă a procesului penal, respectiv Sentința penală nr. 8 din 22 ianuarie 1981 a Tribunalului București a fost în totalitate desființat, trebuie avute în vedere prevederile art. 404 1 C. proc. civ., care stabilesc că în toate cazurile în care se desființează titlul executoriu sau însăși executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situației anterioare acesteia. Reținând că, așa cum a rezultat din dovezile de la dosar, bunurile mobile și imobile ce au aparținut reclamantului au fost sechestrate și vândute la licitație publică la cererea Ministerului Turismului, sumele de bani obținute din vânzare intrând în patrimoniul acestei instituții, în condițiile în care LS.C.E.

P. era subordonată Ministerului Turismului, tribunalul a constatat că acestuia din urmă îi revine obligația de a restitui echivalentul bunurilor ce au constituit obiect al executării silite. La stabilirea valorii actualizate, a apartamentului și bunurilor mobile sechestrate și vândute în baza hotărârii penale de condamnare desființate, instanța a avut în vedere rapoartele de expertiză tehnică întocmite în anul 2005 și, respectiv, 2008 de către experții B.N. și A.N. În ceea ce privește întinderea prejudiciului suferit de reclamant, tribunalul a constatat că nu pot fi ignorate aspectele reținute prin considerentele Deciziei penale nr. 543 din 17 noiembrie 1999 a Curții de Apel București, în care se arată că probele administrate în cauza penală conduceau la concluzia că reclamantul nu și-a însușit nicio sumă de bani din conturile agenției de turism pe care a gestionat-o și că niciuna dintre instituțiile vizate nu a suferit pierderile specificate în rechizitoriu.

Ca atare, s-a motivat că statul răspunde pentru fapta culpabilă a instituțiilor sale, în speță, a instanțelor care l-au condamnat pe reclamant în absența unor probe care să ateste vinovăția acestuia, condamnarea apărând ca fiind „esențial nelegală și profund abuzivă" și îndreptățindu-l pe acesta la daune morale pentru lezarea onoarei, demnității și a dreptului la propria imagine. Împotriva sentinței menționate au declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului. Pârâtul Statul Român a criticat hotărârea apelată pentru greșita reținere a calității sale procesuale pasive cât și pentru obligarea sa la cheltuieli de judecată.

Pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului a reiterat, la rândul său, excepția lipsei calității procesuale pasive și greșita reținere ca temei al acțiunii și a art. 311 C. proc. civ. A susținut, totodată, că acțiunea este inadmisibilă și prescrisă. Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă, prin Decizia civilă nr. 682 A din 15 noiembrie 2010, a respins ambele apeluri ca nefondate. Împotriva deciziei menționate au declarat recurs, în termenul legal, pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului.

Prin Decizia nr. 699 din 7 februarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursurile declarate de pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului împotriva Deciziei nr. 682/A din 15 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV - a civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor, aceleiași instanțe. Examinând motivele de recurs invocate de pârâții recurenți, Înalta Curte a reținut că sunt fondate criticile referitoare la încălcarea caracterului obligatoriu al deciziei de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3748 din 1 octombrie 2003, prin care s-a reținut că reclamantul intimat a investit instanța cu o acțiune în pretenții de drept comun întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., judecata urmând să se desfășoare în acest cadru procesual.

Ca atare, Înalta Curte a constatat că instanța de apel nu putea examina temeinicia pretențiilor reclamantului din perspectiva fundamentării acestora pe dispozițiile art. 311 C. proc. civ., care reglementează instituția întoarcerii executării. O eventuală modificare a acțiunii, în sensul indicării unui alt temei juridic, respectiv art. 311 C. proc. civ., nu se putea face decât în condițiile art. 132 C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, cu atât mai puțin în faza rejudecării fondului după casarea cu trimitere, soluție ce a avut în vedere tocmai nerespectarea calificării acțiunii date de reclamant. Modificarea acțiunii din Dosarul nr. 10469/302/2007 al Judecătoriei Sectorului 5 București, la care face referire instanța de apel în reținerea învestirii sale cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 311 C. proc.

civ., s-a făcut prin concluziile scrise depuse de reclamant asupra excepțiilor inadmisibilității, lipsei calității procesuale pasive și a prescripției dreptului la acțiune, depuse la data de 10 martie 2008. Într-adevăr, dispozițiile art. 132 C. proc. civ. nu au caracter imperativ, pârâtul putând accepta expres sau tacit o modificare ulterioară primei zile de înfățișare. În condițiile în care aceste note de ședință nu au fost comunicate celorlalte părți și nu a fost pusă în discuție calificarea lor ca o modificare a acțiunii, este evident că nu se putea reține lipsa de obiecțiuni a pârâților la primirea cererii (în realitate note de concluzii).

De altfel, așa cum rezultă din încheierea de ședință de la 14 aprilie 2008 (fila 74), a Judecătoriei Sectorului 5 București, apărătorul pârâtului Ministerul Întreprinderilor Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale a arătat că unicul temei al acțiunii îl reprezintă art. 998-999 C. civ., fiind exclusă aplicarea art. 311 C. proc. civ. Înalta Curte a constatat totodată că instanța de apel a examinat acțiunea reclamantului numai din perspectiva art. 311 C. proc. civ. și nu și a temeiului juridic reținut de prima instanță, respectiv art. 998-999 C. civ. Nu este lipsit de relevanță nici faptul că dispozițiile art. 311 C. proc. civ. nu putea forma temei al acțiunii împreună cu dispozițiile art. 998-999 C. civ., întrucât desființarea actelor de executare se poate face numai în cadrul unei proceduri speciale reglementate de dispozițiile art. 404 1 – 404 3 C. proc.

civ., cu care, așa cum s-a arătat, instanțele nu au fost legal învestite. Înalta Curte a reținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., respectiv caracterul obligatoriu al dezlegărilor problemelor de drept soluționate de instanța de recurs, reexaminând temeinicia pretențiilor reclamantului, în baza unui alt temei al acțiunii decât cel statuat cu caracter irevocabil prin decizia de casare (și care nu era formulat la momentul judecării primului recurs) și că neconformarea dispozițiilor obligatorii ale instanței de trimitere atrage casarea deciziei recurate pentru motivul prevăzut de, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca fiind pronunțată cu încălcarea legii. Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare A.I.

Înalta Curte, la termenul din 13 februarie 2013 a invocat, din oficiu, excepția privind nesemnarea contestației în anulare, pe care o va admite și va anula contestația în anulare, pentru considerentele care succed. În conformitate cu prevederile art. 133 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura, va fi declarată nulă. Alin. (2) al art. 133 C. proc. civ. prevede că „Lipsa semnăturii se poate împlini în tot cursul judecății. Dacă pârâtul invocă lipsa de semnătură, reclamantul va trebui să semneze cel mai târziu la prima zi de înfățișare următoare, iar când este prezent în instanță, în chiar ședința în care a fost invocată nulitatea." Înalta Curte, constatând că cererea reprezentând contestația în anulare nu este semnată de contestator, a dispus prin încheierea din 5 decembrie 2012, în temeiul art. 133 alin. (2) C. proc.

civ., citarea acestuia cu mențiunea de a semna cererea, sens în care a amânat judecata cauzei la termenul din 13 martie 2013. La următorul termen de judecată din 13 martie 2013 contestatorul A.I. nu s-a prezentat personal în fața instanței și nici nu a mandatat pe apărătorul său sau pe mandatarul său - care l-au reprezentat la acest termen în instanță - să semneze contestația în anulare în numele său și să înlăture astfel neregularitatea procedurală privind nesemnarea cererii. Mai mult, la acest termen, cu prilejul dezbaterilor orale privind chestiunea nesemnării contestației în anulare, apărătorul contestatorului a invocat faptul că acesta nu-și însușește calea de atac, care a fost exercitată de soția sa, motiv pentru care nici mandatarul contestatorului, prezent în instanță, nu a semnat contestația în anulare.

Înalta Curte, constatând că deși contestatorul a fost citat cu mențiunea de a semna contestația în anulare acesta nu a complinit cerința de formă impusă de lege prin dispozițiile art. 133 alin. (1) C. proc. civ, text de lege care aplică și în cazul contestației în anulare, urmează a anula contestația în anulare pentru lipsa semnăturii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Anulează contestația în anulare formulată de contestatorul A.I. împotriva Deciziei nr. 699 din 7 februarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. 12755/3/2009. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2013. Procesat de GGC - DG