ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 594/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 594/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului de față ;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința penală nr. 644 din 25

noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Giurgiu, în dosarul nr. 2558/122/2007,

a fost respinsă cererea formulată de inculpatul M.F., prin apărător, privind

schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de luare de mită, prevăzută de

art. 254 C. pen., în referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000, în infracțiunea

de abuz în serviciu, contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C.

pen.

De asemenea, a fost respinsă cererea

formulată de inculpatul T.I., prin apărător, privind schimbarea încadrării

juridice din infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen., în

referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000, în infracțiunea de neglijență în

serviciu prevăzută de art. 249 alin. (l) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C.

proc. pen., raportat la art. 10 alin. (l) lit. c) C. proc. pen., a fost achitat

inculpatul T.I. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de luare de mită prevăzută

de art. 254 C. pen., în referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000, întrucât

fapta nu a fost săvârșită de acesta.

În baza art. 254 C. pen., în referire

la art. 7 din Legea nr. 78/2000 a fost condamnat inculpatul M.F., la 3 (trei)

ani închisoare (pedeapsă principală), pentru săvârșirea infracțiunii de luare

de mită și 2 (doi) ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)

teza a Il-a și lit. b) C. pen. (pedeapsă complementară).

În baza art. 71 C. pen., pe durata

executării pedepsei principale s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute

la art. 64 lit. a) teza a Il-a și lit. b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 81 C. pen., s-a dispus

suspendarea condiționată a executării pedepsei pe o perioadă de 5 ani,

reprezentând termen de încercare.

S-a atras atenția inculpatului asupra

dispozițiilor art. 83 C. pen., privind revocarea suspendării condiționate în

cazul săvârșirii unei alte infracțiuni.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe

durata suspendării condiționate a executării pedepsei se suspendă și executarea

pedepsei accesorii.

În baza art. 255 alin. (5) C. pen., a

fost obligat inculpatul M.F. să restituie martorului - denunțător P.Șt. suma de

2750 lei (27.500.000 lei vechi).

Pentru a se pronunța astfel instanța

de fond a reținut că prin rechizitoriul nr. l018/P/2005 din 21 noiembrie 2007,

Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu a dispus punerea în mișcare a acțiunii

penale și trimiterea în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de luare de

mită, faptă prevăzută de art. 254 C. pen., în referire la art. 7 din Legea nr.

78/2000, a inculpaților M.F. și T.I.

Sub aspectul situației de fapt, s-a

reținut că între anii 1996 - 2001, inculpații M.F. și T.I., ambii agenți de

poliție au lucrat la P.P. Buturugeni, primul în calitate de ajutor al șefului

postului, iar cel de-al doilea în calitate de șef al postului de poliție. În

cursul anului 1996 sau 1997, martorul - denunțător P.Ș. i-a cunoscut pe cei doi

agenți de poliție și între ei a intervenit o înțelegere, probabil la sfârșitul

anului 1997, prin care agentul de poliție M.F. se obliga să-i elibereze

denunțătorului P.Șt. adeverințe sau dovezi din care să rezulte că a reclamat

pierderea permisului de conducere, deși știa că acesta nu posedă permis de

conducere, iar martorul - denunțător P.Șt. să dea de fiecare dată suma de

2.500.000 lei ROL, în schimbul adeverinței sau dovezii.

Conform acestei înțelegeri inculpatul

M.F. a emis în fals, în perioada 15 decembrie 1997 - 21 octombrie 1999, 9

adeverințe și două dovezi de ridicare a permisului de conducere, cu

valabilitate 15 zile, cu antetul și ștampila P.P. Buturugeni, din care rezultă

că P.Șt. a reclamat pierderea permisului de conducere sau a certificatului de

înmatriculare, și respectiv că acestuia i s-a ridicat permisul de conducere.

Adeverințele și dovezile întocmite în

fals au fost duse de către inculpatul M.F. denunțătorului, și acesta din urmă

îi dădea în schimbul fiecăreia 2.500.000 lei ROL.

Deși inculpatul M.F. nu a recunoscut

că a eliberat în fals adeverințe și dovezi cu care martorul denunțător să facă

dovada dreptului de a conduce autovehicule, din concluziile raportului de

expertiză criminalistică grafoscopică nr. 66815 din 14 iunie 2007 rezultă că

scrisul de mână depus pe dovezile seria A nr. 0317520 din 15 decembrie 1997 și

seria A nr. 03117525 din 25 februarie 1998 a fost executat de M.F., iar

semnăturile de pe cele două dovezi precum și de pe cele 9 adeverințe eliberate

în anul 1999 (scrise cu mașina de scris) au fost executate de M.F.

Martorul denunțător a susținut că i

s-au eliberat, în fals, câte două adeverințe sau dovezi pe lună începând din

luna august 1996 până în septembrie 2001, dar la dosar au fost depuse doar 9

adeverințe și două dovezi de ridicare a permisului de conducere, cu

valabilitate 15 zile, emise în perioada 15 decembrie 1997 - 21 octombrie 1999,

de către inculpatul M.F.

De asemenea, martora T.M., concubina martorului-denunțător

a declarat în cursul cercetării judecătorești, că de aproximativ 20 de ori, în

perioada 1996 - 2001, plicurile cu adeverințe sau dovezi au fost aduse la

domiciliul lor de numitul „L.” și, în schimb, îi dădeau acestuia plicurile

conținând suma solicitată de inculpați. Martorul O.I.M., zis „L. a lui C.”, a

declarat că nu este adevărat că ar fi dus plicuri de la inculpații M.F. sau

T.I. la P.Șt. sau concubina acestuia, pe care nici nu îi cunoaște, și nici de

la aceștia la vreunul dintre inculpați.

Tot astfel, deși martorul denunțător a

precizat în declarațiile sale că la discuția referitore la emiterea în fals a

adeverințelor sau dovezilor contra sumei de 2.500.000 lei au participat amândoi

agenții de poliție, atât T.I., cât și M.F., aceste declarații nu se coroborează

cu nici o altă probă.

Astfel, martora T.M. a declarat în

cursul urmăririi penale că ea, personal, nu a avut cunoștință despre

înțelegerea dintre inculpați și P.Șt., despre aceasta aflând mai târziu.

Declarațiile martorei T.M. din cursul

urmăririi penale și din cursul cercetării judecătorești sunt contradictorii.

Astfel, aceasta a declarat în cursul

cercetării judecătorești că, odată a venit inculpatul T.I. și i-a dat acestuia

un plic cu bani, iar acesta i-a înmânat ei un plic în care era o dovadă și i-a

spus: „acesta este pentru nea Fane”, susținând că, acesta i-a mai adus și alte

plicuri, conținând alte dovezi pe care i le-a dat concubinului său, dovezi care

erau semnate de inculpatul T.I., ea personal văzându-i și cunoscându-i

semnătura de pe dovezi, în cursul urmăririi penale a declarat că cei care au

venit cu plicuri cu dovezi sau adeverințe au fost inculpatul M.F. și martorul O.I.

zis „L.”. Contradicțiile dintre declarația dată în fața instanței și declarația

dată în cursul urmăririi penale le-a explicat prin faptul că avea mari emoții,

iar ceea ce a declarat în fața instanței a declarat și atunci, dar nu a știut

că trebuie să detalieze. Explicația martorei nu este credibilă, declarația din

cursul urmăririi penale, fiind dată la un interval mai apropiat de evenimentele

pe care le relatează decât cea din cursul cercetării judecătorești.

Instanța de fond a mai reținut că,

declarația dată în cursul urmăririi penale de martora B.V., care a fost

apărător ales al denunțătorului și din care a rezultat că știe de la fostul său

client (denunțătorul) despre faptul că în perioada anilor 1996 - 2001 a plătit

lunar șefului de post și ajutorului șefului de post Buturugeni, respectiv T.I.

și M.F., câte 5.000.000 lei ROL, pentru a i se înmâna de două ori pe lună

adeverințe și dovezi false nu este relevantă întrucât cele declarate i-au fost

relatate de către denunțător.

Având în vedere atitudinea martorului

denunțător în cursul judecății în primă instanță, care și-a angajat apărător,

și care s-a considerat parte în proces și nu martor, revendicând cu vehemență

dreptul de a pune întrebări inculpaților și martorilor audiați și de a pune

concluzii în fond precum și relațiile de concubinaj dintre martorul denunțător

și martora T.M., dar și contradicțiile dintre declarațiile acestei martore,

instanța a avut în vedere declarațiile acestora doar în măsura în care s-au

coroborat cu alte probe administrate în cauză.

Inculpatul M.F., prin apărător, a solicitat

schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art.

254 C. pen., în referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000, în infracțiunea de abuz

în serviciu, contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen.

Instanța de fond a apreciat că cererea este neîntemeiată și a respins-o

întrucât, în situația în care un funcționar cum este cazul în speță, pretinde

ori primește bani ce nu i se cuvin pentru a îndeplini sau nu îndeplini un act

privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau în scopul de a face un act

contrar acestor îndatoriri sunt întrunite elementele constitutive ale

infracțiunii de luare de mită și nu ale celei de abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor, importantă fiind poziția subiectivă a funcționarului privitoare la

primirea foloaselor în legătură cu îndatoririle sale de serviciu.

De asemenea, inculpatul T.I., prin

apărător, a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de luare

de mită, prevăzută de art. 254 C. pen,. în referire la art. 7 din Legea nr.

78/2000, în infracțiunea de neglijență în serviciu prevăzută de art. 249 alin. (1)

C. pen. Și această cerere a fost considerată ca neîntemeiată și a fost respinsă

întrucât infracțiunea de luare de mită se săvârșește cu intenție și presupune

pretinderea, primirea sau acceptarea de bani sau alte foloase pentru a

îndeplini sau nu îndeplini un act privitor la îndatoririle de serviciu, sau în

scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, iar neglijența în serviciu

presupune încălcarea din culpă a unei îndatoriri de serviciu prin

neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea defectuoasă, dacă sunt

îndeplinite și celelalte condiții prevăzută de art. 249 alin. (l) C. pen.

În ceea ce îl privește pe inculpatul

T.I. instanța de fond, având în vedere dispozițiile art. 5

2

C. proc.

pen., care consacră prezumția de nevinovăție și reținând că probele referitoare

la vinovăția acestuia nu sunt certe, sigure, complete, ci există îndoială cu

privire la vinovăția acestuia, a aplicat regula in dubio pro reo, potrivit

căreia orice îndoială operează în favoarea inculpatului, iar pe baza acesteia,

a dispus achitarea inculpatului, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.,

raportat la art. 10 alin. (l) lit. c) C. proc. pen.

Totodată, a reținut că inculpatul M.F.

se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de luare de mită, așa încât, în baza

art. 254 C. pen., în referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000, l-a condamnat pe

acesta la 3 (trei) ani închisoare (pedeapsă principală), pentru săvârșirea

infracțiunii de luare de mită și 2 (doi) ani interzicerea drepturilor prevăzute

de art. 64 lit. a) teza a Il-a și lit. b) C. pen. (pedeapsă complementară).

În baza art. 81 C. pen., a dispus

suspendarea condiționată a executării pedepsei pe o perioadă de 5 ani, termen

de încercare.

La stabilirea pedepsei și a

modalității de executare instanța de fond a avut în vedere dispozițiile art. 72

C. pen. și art. 52 C. pen., reținând că, chiar dacă, în sine, infracțiunea de

luare de mită prezintă un grad sporit de pericol social, în concret acest grad

de pericol a fost atenuat de trecerea unei perioade foarte mai de timp de la

săvârșirea faptelor (aproximativ 9 ani), iar inculpatul nu este cunoscut cu antecedente

penale și nici nu a mai săvârșit fapte de natură penală ulterior.

De asemenea, în conformitate cu

dispozițiile art. 255 alin. (5) C. pen., inculpatul M.F. a fost obligat să

restituie denunțătorului sumele de bani primite ca mită, respectiv suma de 2750

lei (11 x 2.500.000 = 27.500.000 lei vechi).

Împotriva sentinței penale nr. 644 din

25 noiembrie 2008 a Tribunalului Giurgiu au declarat apel Parchetul de pe lângă

Tribunalul Giurgiu, inculpatul M.F. și denunțătorul P.Șt.

Parchetul de pe lângă Tribunalul

Giurgiu a criticat, prin extinderea motivelor de apel formulate în scris, încadrarea

juridică dată faptelor săvârșită de inculpați, apreciind că se impune

înlăturarea dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 78/2000, întrucât obiectul

sesizării constituie emiterea unor adeverințe în vederea primirii unor sume de

bani în perioada 1999, care au fost emise anterior intrării în vigoare acestei

legi și prin urmare aceste dispoziții nu se aplică, fiind incidente doar

dispozițiile art. 254 C. pen. Tot în ceea ce privește încadrarea juridică,

apreciază că în mod greșit s-a reținut de către Parchetul de pe lângă

Tribunalul Giurgiu ca fiind incidente doar dispozițiile art. 254 C. pen., câtă

vreme sunt 11 adeverințe, deci sunt 11 acte materiale pentru care parchetul susține

că s-au primit sume de bani și, ca atare, consideră că sunt incidente

dispozițiile art. 41 alin. (2) C. pen.

Cu privire la cel de al doilea motiv

de apel, acesta vizează greșita achitare a inculpatului T.I., în condițiile în

care din probatoriul administrat în cauză vinovăția acestuia a fost dovedită.

Inculpatul M.F. a solicitat achitarea

în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.,

întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii reținute în

sarcina sa, întrucât nu s-a făcut dovada pretinderii sau primirii unui folos

necuvenit de la denunțător.

Denunțătorul P.Șt. a formulat apel

vizând atât soluționarea laturii penală cât și a celei civile, solicitând

condamnarea inculpatului T.I. și obligarea ambilor inculpați la restituirea

sumelor de bani ce au constituit obiectul infracțiunii.

Prin decizia penală nr. 61/ A din 10

martie 2011, Curtea de Apel București, secția a Il-a penală și pentru cauze cu minori

și de familie, a stabilit următoarele:

Cercetările penale în cauză au fost

declanșate ca urmare a denunțului formulat la data de 19 mai 2005 de către P.Șt.

care sesiza comiterea, în perioada 1996 - 2001, a unor fapte de corupție de

către inculpatul M.F., constând în aceea că, în calitate de ajutor de șef de

post la P.P. Buturugeni, județul Giurgiu, a pretins și a primit lunar 5.000.000

lei ROL pentru a-i elibera adeverințe sau dovezi, care atestau în mod nereal că

a pierdut permisul de conducere sau că i-a fost reținut, deși, în realitate, nu

poseda permis de conducere. în acest sens, a depus copia unei astfel de

adeverințe nr. 205211 eliberată la data de 21 octombrie 1999 de P.P. Buturugeni.

Ulterior, denunțătorul a remis organelor de poliție, în copie, încă 8

adeverințe nr. 205515 din 29 iunie 1999, nr. 205129 din 04 decembrie 1999,' nr.

205220 din 05 noiembrie 1999, nr. 231062 din nr. 205173 din 16 septembrie 1999,

nr. 205180 din nr. 231088 din 01 martie 1999, nr. 205219 din 05 noiembrie 1999,

din care rezulta că a pierdut permisul de conducere, precum și 2 dovezi seria A

nr. 0317520 din 02 decembrie 1997 și seria A nr. 0317525 din 25 februarie 1998,

din care rezulta i-a fost reținut permisul de conducere, predarea lor fiind

consemnată în procesul-verbal din 10 mai 2006.

După sesizarea organelor de urmărire

penală, fiind audiat, P.Șt. a precizat că la comiterea faptei de corupție a

participat și inculpatul T.I., șef de post în cadrul P.P. Buturugeni, care a

fost prezent în momentul în care a avut loc pretinderea sumelor de bani în

vederea eliberării înscrisurilor oficiale falsificate. De asemenea, a arătat că

unele dintre adeverințe sau dovezi erau semnate de inculpatul T.I.

Prin rechizitoriul ce a constituit

actul de sesizare a instanței în cauză, s-a dispus trimiterea în judecată a

inculpaților M.F. și T.I., pentru săvârșirea în coautorat a infracțiunii de

luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen., în referire la art. 7 din Legea

nr. 78/2000, reținându-se sub aspectul situației de fapt că în perioada 1996 -

2001, în calitate de lucrători de poliție la P.P. Buturugeni, au pretins și au

primit lunar câte 5.000.000 lei ROL pentru a elibera adeverințe și dovezi, din

care rezulta, contrar adevărului, că P.Șt. și-a pierdut permisul de conducere

sau acesta i-a fost reținut.

Instanța de fond a apreciat că

perioada infracțională este delimitată în timp de emiterea celor 11 înscrisuri

depuse la dosar de martorul denunțător, reținând că în intervalul de timp

cuprins între 15 decembrie 1997 - 21 octombrie 1999, conform unei înțelegeri

(pretinderi) ce a avut loc la sfârșitul anului 1997 între denunțătorul P.Șt. și

inculpatul M.F., acesta din urmă a emis 9 adeverințe și 2 dovezi de ridicare a

permisului de conducere, cu valabilitate 15 zile, cu antetul și ștampila P.P. Buturugeni,

prin care a atestat în mod nereal că denunțătorul și-a pierdut permisul de

conducere sau că i-a fost reținut primind în schimb, pentru fiecare înscris,

câte 2.500.000 lei ROL lunar (în total 27.500.000 lei ROL). Cu privire la

inculpatul T.I., instanța de fond a apreciat că probatoriul este insuficient

pentru a demonstra fără dubiu că acesta a participat la comiterea faptei deduse

judecății.

Prin urmare, un prim aspect care se

impune a fi lămurit este stabilirea perioadei în care se presupune că a fost comisă

infracțiunea de luare de mită de către inculpați.

Din punct de vedere teoretic, în cazul

luării de mită dacă funcționarul pretinde o sumă de bani pentru a face un act

contrar îndatoririlor sale de serviciu și apoi, după un interval de timp

primește această sumă, cele două acte, pretinderea și primirea, deși prevăzute

ca modalități alternative de săvârșire a infracțiunii, se unesc în mod firesc,

realizând o infracțiune unică ce se consumă la momentul pretinderii.

În speță, presupusa pretindere a avut

loc în perioada 1996-1999, momentul neputând fi stabilit cu certitudine

întrucât, pe de-o parte, chiar denunțătorul 1-a plasat în mod diferit, în

septembrie 1996, sau în vara anului 1999, după ce în 1998 se mutase în comuna Buturugeni,

iar pe de altă parte, probele administrate nu conțin date pe baza cărora

această dată să poată fi măcar aproximată (inculpații au negat, în mod

constant, existența unei asemenea înțelegeri iar martorii T.M. și O.I.M. nu au

avut cunoștință de existența acesteia, în timp ce martora B.V. a cunoscut-o

doar din relatarea martorului denunțător).

Cu privire la actele materiale

ulterioare ce se subsumează modalității alternative a primirii, nu pot fi avute

în vedere decât acele acte materiale pentru care există în cauză dovada că au

fost emise în mod fraudulos, respectiv adeverințele și dovezile depuse în

dosar, activitatea infracțională fiind astfel delimitată în timp la perioada 02

decembrie 1997 - 04 decembrie 1999. Deși martorul denunțător a arătat că în

perioada 1996 - 2001 inculpații i-au emis din 15 în 15 zile adeverințe și

dovezi cu un conținut similar celor 11 astfel de înscrisuri depuse la dosar,

susținerile acestuia au rămas izolate nefiind confirmate de celelalte probe

administrate în cauză.

Chiar dacă s-ar aprecia că

infracțiunea a fost comisă în formă continuată, astfel cum s-a reținut în

expozitivul rechizitoriului dar s-a omis să se rețină, în final, în dispozitiv,

epuizarea infracțiunii de luare de mită s-ar fi produs în cursul lunii decembrie

1999, la momentul remiterii ultimei adeverințe dintre cele prezentate de

martorul denunțător.

Așa cum rezultă din cele expuse,

momentul consumării presupusei infracțiuni de luare de mită este anterior datei

când a intrat în vigoare Legea nr. 78/2000 (M. Of., nr. 219/18.05.2000), ceea

ce impune o analiză a aplicării în timp a art. 7 din această lege, dispoziție

care are natura unei circumstanțe agravante în raport cu art. 254 C. pen.

Astfel, Curtea a constatat că, în ceea

ce privește aplicarea dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 78/2000, este incident

principiul constituțional a neretroactivității legii penale, consacrat în art.

11 C. pen., potrivit căruia „legea penală nu se aplică faptelor care, la data

când au fost săvârșite, nu erau prevăzute ca infracțiuni”.

Sub acest aspect trebuie menționat că

domeniu de aplicare al principiului enunțat nu se limitează doar la legea de

incriminare ci are în vedere oricare lege care poate agrava situația

inculpatului.

Prin urmare, în mod greșit a fost

reținută în sarcina inculpaților această circumstanță agravantă, prevăzută de

art. 7 din Legea nr. 78/2000, câtă vreme la momentul când se presupune că a

fost săvârșită infracțiunea de luare de mită această variantă agravată a

infracțiunii nu exista, nefiind prevăzută de lege.

De altfel, chiar procurorul prin

motivele de apel susținute oral a criticat această încadrare juridică

solicitând înlăturarea art. 7 din Legea nr. 78/2000.

În consecință, Curtea a înlăturat din

încadrarea juridică dată faptelor pretins a fi comise de inculpați,

circumstanța agravantă prevăzută în dispozițiile art. 7 din Legea nr. 78/2000,

prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 254 C.

pen., cu aplicarea art. 7 din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută de

art. 254 alin. (1) C. pen.

Cu privire la participația

inculpatului T.I. la comiterea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art.

254 C. pen., prin rechizitoriu s-a reținut că deși adeverințele și dovezile

întocmite în fals au fost înmânate denunțătorului de către inculpatul M.F.,

care primea și suma de bani, având în vedere că la discuția inițială a

participat și învinuitul T.I., infracțiunea de luare de mită a fost săvârșită

în coautorat de către cei doi inculpați.

Participarea inculpatului T.I. la

„discuția inițială” nu a fost menționată nici în plângerea și nici în denunțul

formulat de P.Șt., prima referire apare în declarația sa din 10 mai 2006 și, în

continuare, în toate declarațiile date în cursul procesului penal, însă aceste

susțineri ale martorului denunțător nu pot fi coroborate cu nicio altă probă

administrată în cauză, respectiv declarațiile martorilor T.M., B.V., D.M. și B.I.,

audiați sub acest aspect.

Astfel, Curtea a apreciat ca nesincere

declarațiile martorei T.M., pe de-o parte din cauza contradicțiilor constatate,

în mod just, și de către instanța de fond și pe de altă parte, pentru că fiind

concubina denunțătorului există suspiciunea de parțialitate a depozițiilor

sale.

Cu privire la declarațiile martorei B.V.,

Curtea a constatat că au fost luate cu încălcarea dispozițiilor art. 79 C.

proc. pen., iar relatările acesteia privesc fapte și împrejurări pe care le-a

cunoscut după ce a devenit apărător al denunțătorului, chiar de la acesta, așa

încât depozițiile martorei nu pot fi valorificate în prezenta cauză.

De asemenea, Curtea a apreciat ca

nerelevante declarațiile martorilor D.M. și B.I., propuși ca martori pentru

prima dată în apel, când au și fost ascultați, întrucât aceștia nu evidențiază

aspecte care să confirme susținerile denunțătorului. Astfel, depozițiile

martorilor nu relevă că inculpatul a primit vreo sumă de bani de la denunțător.

Inculpatul T.I. a negat orice fel de

implicare în comiterea faptei de luare de mită, declarând că nu a primit vreo

sumă de bani de la denunțător iar concluziile expertizei grafoscopice îl exclud

pe inculpatul T.I. dintre persoanele care au întocmit sau au semnat

adeverințele și dovezile depuse la dosar.

Curtea a constatat că doar susținerile

denunțătorului, prin ele însele, necoroborate cu fapte și împrejurări ce

rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză, sunt insuficiente pentru

aflarea adevărului în prezenta cauză. Prin urmare, declarația denunțătorului

singură și izolată de restul materialului probator nu are aptitudinea de a

răsturna prezumția de nevinovăție ce operează în favoarea inculpatul T.I.

Așadar, în mod corect, instanța de

fond a apreciat că probele referitoare la participarea inculpatului T.I. la

comiterea infracțiunii de luare de mită nu sunt certe, sigure, complete, existând

îndoială cu privire la vinovăția acestuia, așa încât a aplicat regula in dubio

pro reo, potrivit căreia orice îndoială operează în favoarea inculpatului, și

în consecință a dispus achitarea acestuia în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen.

Dincolo de faptul că este sarcina

parchetului de a proba vinovăția inculpaților indiferent de poziția procesuală

a acestora, împrejurarea că inculpatul T.I. era șef de post, nu exclude de

plano faptul că înscrisurile din prezenta cauză puteau fi ștampilate și eliberate

fără știrea sa. Dar chiar dacă ar fi cunoscut acest lucru, pentru a se reține

săvârșirea infracțiunii de luare de mită trebuie dovedit că acesta a pretins

sau a primit bani sau alte foloase pentru eliberarea înscrisurilor respective.

În acest context, criticile vizând

greșita achitare a inculpatului T.I. sunt neîntemeiate.

Cu privire la infracțiunea de luare de

mită, prevăzută de art. 254 C. pen., pretins a fi comisă de inculpatul M.F.

Inculpatul a negat orice implicare în

activitatea infracțională descrisă de denunțător, negând că ar fi avut vreo

înțelegere cu acesta, că ar fi emis și semnat vreuna dintre adeverințele sau

dovezile depuse de denunțător.

Expertiza criminalistică grafoscopică

nr. 66815 din 14 iunie 2007 efectuată în cauză a evidențiat că scrisul de mână

depus pe dovezile seria A nr. 0317520 din 15 decembrie 1997 și seria A nr.

03117525 din 25 februarie 1998 a fost executat de M.F., iar semnăturile de pe

cele două dovezi precum și de pe cele 9 adeverințe eliberate în anul 1999

(scrise cu mașina de scris) au fost executate de inculpatul M.F.

Prin urmare, este cert că inculpatul

M.F. a întocmit adeverințele și dovezile depuse la dosar de denunțător,

atestând în conținutul lor, împrejurări necorespunzătoare adevărului. Cu

privire la această infracțiune de fals intelectual, prevăzută de art. 289 C.

pen., prin rechizitoriu s-a dispus scoatere de sub urmărire penală, întrucât

s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.

Potrivit dispozițiilor art. 254 alin. (1)

C. pen., fapta funcționarului care, direct sau indirect, pretinde ori primește

bani sau foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de

foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a

întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în

scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoare

de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.

Pentru reținerea infracțiunii de luare

de mită în sarcina inculpatului M.F. este esențial ca sub aspectul realizării

elementului material al laturii obiective să se dovedească că acesta a pretins

sau a primit bani sau foloase care nu i se cuvin iar în ceea ce privește latura

subiectivă că scopul urmărit a fost acela de a face un act contrar îndatoririlor

sale de serviciu.

Or, în ceea ce privește acțiunile de

pretindere sau de primire a sumelor de bani pe care denunțătorul a afirmat că

le-a remis inculpatului M.F., Curtea a reținut că nici una dintre probele

administrate în cauză, respectiv declarațiile martorilor T.C., B.V., O.M.I., B.I.,

Ș.D.A. și Ș.D. nu confirmă aceste susțineri.

Pentru a se putea reține săvârșirea de

către inculpatul M.F. a infracțiunii de luare de mită, vinovăția sa trebuie să

constituie o certitudine, deci se impune a fi stabilită pe bază de probe. Cu

alte cuvinte prezumția de nevinovăție de care se bucură inculpatul în cursul

procesului penal nu poate fi anulată decât prin convingerea instanței asupra

vinovăției bazată pe probe neîndoielnice, sigure, decisive, în măsură să reflecte

realitatea obiectivă.

Așa cum s-a demonstrat anterior,

afirmațiile denunțătorului în sensul că inculpatul M.F. ar fi pretins și ar fi

primit bani pentru a îndeplini un act contrar îndatoririlor sale de serviciu nu

sunt confirmate prin administrarea unor probe care să susțină, dincolo de

interesul pe care denunțătorul îl are în cauză, veridicitatea depoziției sale

și nu sunt apte a răsturna prezumția de nevinovăție de care se bucură

inculpatul M.F.

În contextul în care declarațiile denunțătorului

nu se coroborează cu nicio altă probă care să confirme susținerile acestuia,

fiind administrate toate probele în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se

întrevăd ori pur și simplu nu există, Curtea a apreciat că există îndoiala că

inculpatul M.F. ar fi pretins sau primit bani pentru a elibera adeverințele și

dovezile ce au constituit obiectul material al infracțiunii de fals

intelectual. În speță, îndoiala este echivalentă cu o probă pozitivă de

nevinovăție așa încât inculpatul M.F. trebuie achitat întrucât probatoriul

administrat nu a demonstrat fără echivoc că acesta ar fi pretins sau primit

sume de bani sau alte foloase de la denunțător, nefiind astfel întrunite

elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art.

254 alin. (1) C. pen., sub aspectul laturii obiective.

Așadar, sunt îndeplinite condițiile

aplicării principiului in dubio pro reo astfel că în baza art. 10 lit. d) C.

proc. pen., inculpatul M.F. a fost achitat.

În raport cu această soluție,

criticile denunțătorului apar ca fiind neîntemeiate apelul său fiind respins.

Pentru considerentele expuse, Curtea a

admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu (numai cu

privire la înlăturarea art. 7 din Legea nr. 78/2000) și de inculpatul M.F. și a

desființat, în totalitate, sentința apelată.

În baza art. 334 C. proc. pen., a

schimbat încadrarea juridică a faptelor reținute, prin actul de sesizare a

instanței, în sarcina inculpaților M.F. și T.I., din infracțiunea prevăzută de

art. 254 C. pen., cu aplicarea art. 7ortat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a

achitat pe inculpatul T.I. pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită,

prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat

la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul M.F. pentru

săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C.

pen.

Cheltuielile judiciare ocazionate de

soluționarea fondului și apelului au rămas în sarcina statului.

A respins cererea privind acordarea de

cheltuieli judiciare formulată de martorul denunțător P.Șt. și l-a obligat la

200 lei cu titlu de cheltuielile judiciare către stat.

Prin decizia penală nr. 534 din 14

februarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile

declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și martorul

denunțător P.Șt., a casat în parte decizia penală și a trimis cauza spre

rejudecare la Curtea de Apel București în vederea rejudecării apelului

Parchetului de pe lângă Tribunalul Giurgiu numai cu privire la inculpatul M.F.

și apelurile declarate de inculpatul M.F. și de martorul denunțător P.Șt.

În motivarea deciziei s-au reținut

următoarele: Parchetul a criticat hotărârea pentru greșita încadrare juridică a

faptelor (art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen.) și greșita achitare a

inc. M.F. (art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen.).

În esență, s-a susținut că în raport

de cele 11 adeverințe eliberate de inculpatul M.F. și rezoluția infracțională

unică, se pot reține 11 acte materiale și, deci, încadrarea juridică corectă

este cea

prevăzută

de

art. 254

alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Pe de altă parte, probatoriul

administrat a demonstrat (2 martori) primirea banilor de către inculpat cu

scopul încălcării atribuțiilor de serviciu.

Martorul denunțător a solicitat prin

recurs obligarea inculpaților la plata cheltuielilor de transport, avocat și

banii primiți (conform celor menționate în încheierea de dezbateri).

Înalta Curte, examinând recursurile

declarate, atât prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu, conform art.

385

9

alin. (3) C. proc. pen., a constatat următoarele:

În realitate, cazul de casare prevăzut

de art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen., din motivele scrise de recurs

ale procurorului, a inclus următoarele:

- conform paginii 5 a rechizitoriului,

faptele ambilor inculpați au fost încadrate juridic în forma continuată a

infracțiunii de luare de mită (menționându-se expres „..cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen.”);

- este adevărat că art. 41 alin. (2)

C. pen., ca text obligatoriu pentru încadrarea juridică a faptelor nu a fost

menționat în „partea dispozitivă a rechizitoriului”, însă din expunerea

situației de fapt, cu referire la perioada și actele materiale presupus a fi

fost săvârșite, a rezultat, neîndoielnic, că aceasta a fost încadrarea juridică

a faptelor (pag. 1, 2, 5 din rechizitoriu);

- aceste aspecte juridice trebuiau,

obligatoriu, puse în discuție de instanța de fond cu ocazia verificării

regularității actului de sesizare;

- nici cu ocazia dezbaterilor la

instanța de fond, procurorul de ședință și judecătorul nu au clarificat

încadrarea juridică a faptelor deduse judecății;

- în aceste condiții, a fost reținută,

pentru pronunțarea sentinței, forma simplă a infracțiunii de luare de mită;

- sentința a fost apelată de procuror,

printre altele fiind criticată și greșita încadrare juridică a faptelor, în

sensul că „..sunt incidente dispozițiile art. 41 alin. (2) C. pen.”, în raport

de cele 11 acte materiale deduse judecății;

- instanța de apel a omis să examineze

și să se pronunțe asupra criticii din motivele de apel ale procurorului, partea

expozitivă a deciziei nesugerând o astfel de examinare. Chiar și dispozitivul

deciziei sugerează, cu certitudine, o astfel de neexaminare deoarece instanța

de apel a procedat la schimbarea de încadrare juridică

„..din

infracțiunea prevăzută de art. 254 C. pen., cu aplicarea

art. 7 din Legea nr. 78/2000, în infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1)

C. pen.”. Înalta Curte a reținut însă că procurorul a înțeles să recureze

decizia numai cu privire la situația juridică a inculpatului M.F., ceea ce a

avut drept consecință rămânerea definitivă a hotărârii în ceea ce îl privește

pe inculpatul T.I.

Cu ocazia rejudecării apelurilor,

instanța a avut în vedere și celelalte motive substanțiale de recurs, care nu

au mai fost examinate de instanța de recurs, dat fiind incident cazul de casare

pentru un motiv formal, caz care impune soluția rejudecării cauzei de către

instanța de apel.

Ca atare, potrivit art. 385

15

pct. 15 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a

admis recursurile, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecarea

apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu, privind pe

inculpatul M.F. și pe martorul denunțător P.Șt.

În apel, după casare, cauza a fost

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a Il-a penală, la data

de 17 martie 2011 sub nr. 2460/2/2011 (1073/2011).

Analizând apelurile formulate de

Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu, inculpatul M.F. și martorul

denunțător P.Șt., prin prisma motivelor invocate în scris și oral, cu ocazia

dezbaterilor precum și din oficiu cu privire la toate aspectele de fapt și de

drept, conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., prin raportare la dispozițiile

art. 385

18

C. proc. pen.,

numai în ceea ce privește pe inculpatul M.F. (întrucât pentru inculpatul T.I.

hotărârea a rămas definitivă) Curtea a constatat următoarele:

Conform art. 385

18

alin. (l)

C. proc. pen., în rejudecarea după casare, instanța trebuie să se conformeze

hotărârii instanței de recurs, în măsura în care situația de fapt rămâne cea

avută în vedere la soluționarea recursului.

În ceea ce privește motivul de apel

formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu cu privire la încadrarea

juridică a faptei reținute în sarcina inculpatului M.F., Curtea a constatat că

este întemeiată solicitarea de schimbare a încadrării juridice a faptei în

sensul menționat oral în susținerea apelului. Așa cum se susține în actul de

inculpare, inculpatul M.F. a emis, la diferite intervale de timp, 11 adeverințe

pentru martorul denunțător P.Șt., pentru întocmirea cărora inculpatul a pretins

și primit sume de bani. Rezultă așadar că prin actul de sesizare al instanței inculpatul,

în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, se presupune că a săvârșit, la

diferite intervale de timp, acțiuni care prezintă fiecare în parte conținutul

infracțiunii de luare de mită. Pretinderea și primirea, la diferite intervale

de timp, a unor sume de bani, în schimbul eliberării adeverințelor cu conținut

necorespunzător realității, către martorul denunțător P.Șt., constituie o

singură infracțiune de luare de mită în formă continuată, rezoluția

infracțională fiind unică.

În ceea ce privește încadrarea

juridică dată infracțiunii prin înlăturarea circumstanței agravante cuprinsă în

dispozițiile art. 7 din Legea nr. 78/2000, Curtea constată că perioada

infracțională determinată pe baza datelor de emitere a dovezilor și

adeverințelor care se regăsesc la dosarul cauzei (15 decembrie 1997 - 04

decembrie 1999) se situează anterior datei când a intrat în vigoare Legea nr.

78/2000 (M. Of., nr. 219/18.05.2000), fiind astfel incident principiul

neretroactivității legii penale cuprins în art. 11 C. pen., astfel încât,

constatând că în mod greșit s-a reținut în sarcina inculpatului M.F. agravanta

menționată, s-a dispus schimbarea încadrării juridice și în sensul înlăturării

acesteia.

În ceea ce privește apelul formulat de

inculpatul M.F., Curtea constată că și acesta este fondat, pentru următoarele

considerente:

Inculpatul în declarațiile date în

fața organului de urmărire penală și a instanței de judecată a negat în mod constant

implicarea sa în activitatea infracțională descrisă de denunțător, negând că ar

fi avut vreo înțelegere cu acesta, că ar fi emis și semnat vreuna dintre

adeverințele sau dovezile depuse de denunțător.

În cauză a fost întocmit, în cursul

urmăririi penale, Raportul de expertiză criminalistică grafoscopică nr. 66.815,

la data de 14 iunie 2007.

În concluziile sale raportul

menționează că evidențiat că scrisul de mână depus pe dovezile seria A nr.

0317520 din 15 decembrie 1997 și seria A nr. 0317525 din 25 februarie 1998 a

fost executat de M.F., iar semnăturile depuse pe cele dovezile menționate

precum și pe celelalte 9 adeverințe examinate și care au fost scrise la mașina

de scris au fost executate de inculpatul M.F.

Rezultă cu certitudine că inculpatul

M.F. a întocmit adeverințele și dovezile depuse la dosar de denunțător,

atestând în conținutul lor împrejurări necorespunzătoare adevărului însă, cu

privire la această infracțiune de fals intelectual prevăzută de art. 289 alin. (1)

C. pen., prin rechizitoriu s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a

inculpatului întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale.

Pentru reținerea în sarcina

inculpatului M.F. a infracțiunii de luare de mită, este esențial ca sub

aspectul realizării elementului material al laturii obiective să existe probe

că acesta a pretins sau a primit bani sau foloase care nu i se cuvin iar în

ceea ce privește latura subiectivă că scopul urmărit a fost acela de a face un

act contrar îndatoririlor sale de serviciu. în ceea ce privește acțiunile de

pretindere sau de primire a sumelor de bani pe care denunțătorul a afirmat că

le-a remis inculpatului M.F., Curtea a reținut că acuzațiile parchetului se

bazează în principal și în mod esențial pe declarațiile martorilor audiați în

cauză.

Curtea reține că, din punct de vedere

științific, proba testimonială are o valoare relativă, întrucât mărturia

reprezintă „o trecere a realității prin filtrul subiectivității martorului” (E.S.

- Tratat de criminalistică, ediția a IV-a, 2008). De asemenea, instanța trebuie

să aprecieze în ce măsură o declarație de martor este sinceră și veridică,

adică în ce măsură corespunde realității obiective.

Având în vedere cele menționate,

Curtea constată că nici una dintre declarațiile martorilor audiați în cauză nu

prezintă forța suficientă pentru a înlătura dubiul existent în favoarea

inculpatului.

Pentru a fi reținută în sarcina

inculpatului M.F. săvârșirea infracțiunii de luare de mită, vinovăția sa

trebuie să rezulte, fără nici cel mai mic dubiu, din probele dosarului. Astfel,

cum s-a consacrat în practică, instanța nu își poate întemeia o soluție de

condamnare pe probabilități sau presupuneri, vinovăția trebuind să poată fi

stabilită pe bază de probe neîndoielnice.

Afirmațiile detaliate ale denunțătorului

în sensul că inculpatul M.F. ar fi pretins și ar fi primit bani pentru a

îndeplini un act contrar îndatoririlor sale de serviciu nu sunt confirmate prin

administrarea unor probe credibile, care să susțină veridicitatea depoziției sale,

nefiind în măsură să răstoarne prezumția de nevinovăție de care se bucură

inculpatul. Curtea apreciază că există o serioasă îndoială cu privire la

împrejurarea că inculpatul M.F. a pretins sau primit bani pentru a elibera

adeverințele și dovezile ce au constituit obiectul material al infracțiunii de

fals intelectual, în contextul în care, până la formularea denunțului,

relațiile dintre inculpat și denunțător au fost unele de amiciție și chiar

relații de familie. Rezultă așadar că teoria parchetului și a denunțătorului,

care fundamentează actul de inculpare, respectiv împrejurarea că întocmirea celor

unsprezece înscrisuri conținând date necorespunzătoare adevărului s-a făcut în

schimbul unor sume de bani sau alte foloase, nu a putut fi confirmată prin

probe lipsite de echivoc.

În măsura în care singurele probe care

susțin teoria conform căreia inculpatul M.F. a pretins și primit sume de bani în

schimbul adeverințelor ce cuprind date necorespunzătoare adevărului sunt declarațiile

martorului denunțător și ale concubinei sale, Curtea constată că există un

dubiu pronunțat cu privire la existența elementului material al infracțiunii și

că, prin urmare, prezumția de nevinovăție în ceea ce privește infracțiunea

prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., nu a putut fi răsturnată, fiind

îndeplinite condițiile aplicării principiului in dubio pro reo motiv pentru

care, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.,

s-a dispus achitarea acestui inculpat.

În ceea ce privește apelul declarat de

martorul denunțător P.Șt. în raport cu susținerile în fața instanței de recurs

și cu soluția instanței de casare, Curtea a constatat că acesta este nefondat.

Nu există dovezi certe care să susțină afirmația denunțătorului în sensul că a

plătit sumele de bani pretinse în schimbul celor 11 adeverințe eliberate, cu

atât mai mult că a plătit sume mai mari și pentru o perioadă mai întinsă de

timp. Prin raportare și la soluția dată cu privire inculpatul M.F., Curtea

constată că se impune respingerea, ca nefondat, a apelului formulat de

denunțător.

Pentru considerentele expuse Curtea,

în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., cu aplicarea art. 345 și

următoarele C.  proc. pen., a admis apelurile declarate de Parchetul de pe

lângă Tribunalul Giurgiu și de inculpatul M.F. împotriva sentinței penale nr. 644

din 25 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Giurgiu, a desființat în parte

sentința penală apelată, numai cu privire la inculpatul M.F. și rejudecând:

În baza art. 334 C. proc. pen., a

schimbat încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina inculpatului M.F.

din infracțiunea prevăzută de art. 254 C. pen., cu aplicarea art. 7 din Legea

nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a)

raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., achită pe inculpatul M.F. pentru

săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C.

pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Conform art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., a respins, ca nefondat, apelul formulat de martorul denunțător P.Șt.

În continuare, împotriva deciziei

penale nr. 151/ A din 29 aprilie 2011 a Curții de Apel București pronunțată în

acest sens, s-a exercitat calea de atac a recursului doar de către Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel București.

Calea de atac formulată vizează strict

persoana inculpatului M.F., se invocă greșita achitare a acestuia pentru

infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen., respectiv cazul de casare de la pct. 18 al art. 385

9

C.

proc. pen.

Raționamentul instanței de apel este

criticabil: mai întâi se observă că declarația martorului denunțător

referitoare la motivul remiterii banilor este confirmată de concluziile

raportului de expertiză criminalistică efectuat în cauză. Elementul material și

intenția directă calificată prin scopul primirii banilor nu pot fi analizate

separat, se întrepătrund.

Săvârșirea de către un lucrător de

poliție a unei infracțiuni de fals pe parcursul a doi ani în interesul unei

terțe persoane nu poate fi explicată logic decât de obținerea pentru sine a

unor avantaje. Singurul scop logic al încălcării atribuțiilor de serviciu este

cel arătat de martori. Prin urmare nu se poate reține în prezenta cauză

existența vreunui dubiu rezonabil și, pe cale de consecință, se impune

condamnarea inculpatului.

Instanța de recurs, restrângându-și

analiza la pretinsele fapte penale ale inculpatului M.F., cu elucidarea în

prealabil a cadrului de drept penal material incident, prin prisma cazului de

casare invocat, consemnează următoarele:

În cauză a fost întocmit, în cursul

urmăririi penale, Raportul de expertiză criminalistică grafoscopică nr. 66.815,

la data de 14 iunie 2007. În concluziile sale raportul menționează că

evidențiat că scrisul de mână depus pe dovezile seria A nr. 0317520 din 15

decembrie 1997 și seria A nr. 0317525 din 25 februarie 1998 a fost executat de

M.F., iar semnăturile depuse pe cele dovezile menționate precum și pe celelalte

9 adeverințe examinate și care au fost scrise la mașina de scris au fost

executate de inculpatul M.F.

Rezultă astfel cu certitudine că

inculpatul M.F. a întocmit adeverințele și dovezile depuse la dosar de

denunțător, atestând în conținutul lor împrejurări necorespunzătoare

adevărului.

Pentru reținerea în sarcina

inculpatului M.F. a infracțiunii de luare de mită, este însă esențial să existe

și probe că acesta a pretins sau a primit bani sau foloase care nu i se cuvin.

În ceea ce privește latura subiectivă este necesar că scopul urmărit a fost

acela de a face un act contrar îndatoririlor sale de serviciu.

În ceea ce privește acțiunile de

pretindere sau de primire a sumelor de bani pe care denunțătorul a afirmat că

le-a remis inculpatului M.F., acuzațiile parchetului se bazează în principal pe

declarațiile martorilor audiați în cauză.

Astfel, în ceea ce privește

declarațiile concubinei denunțătorului, martora T.C., având în vedere poziția

subiectivă a acesteia față de denunțător, precum și interesul ca pricina să se

soluționeze într-un anumit fel, Curtea cu deplin drept le-a înlăturat existând

suspiciunea de parțialitate a depozițiilor sale.

De asemenea, Curtea nu a putut ține

seama de depozițiile martorei B.V. întrucât, pe de-o parte, declarațiile sale

au fost luate cu încălcarea dispozițiilor art. 79 C. proc. pen., iar pe de altă

parte, aceasta redă fapte și împrejurări ce i-au fost relatat de denunțător.

În ceea ce privește declarațiile

martorului O.M.I., Curtea a reținut obiectiv că acesta nu a furnizat detalii

care să confirme învinuirile, martorul negând implicarea în comiterea acestor

fapte, atât în cursul urmăririi penale cât și al cercetării judecătorești.

Referitor la declarația martorului P.G.,

nici din cuprinsul acesteia nu rezultă elemente care să confirme, măcar

parțial, învinuirile.

De asemenea, Curtea a apreciat ca

nerelevante declarațiile martorilor B.I., Ș.D.A. și Ș.D., propuși ca martori

pentru prima dată în apel, când au și fost ascultați, întrucât aceștia nu au

evidențiat aspecte care să confirme susținerile denunțătorului. Depozițiile

acestor martori nu au relevat că inculpatul M.F. ar fi primit vreo sumă de bani

de la denunțător.

Pentru a se putea reține săvârșirea de

către inculpatul M.F. a infracțiunii de luare de mită, vinovăția sa trebuie să

constituie o certitudine stabilită pe bază de probe. Prezumția de nevinovăție

de care se bucură inculpatul în cursul procesului penal nu poate fi anulată

decât prin convingerea instanței asupra vinovăției bazată pe probe

neîndoielnice, sigure, decisive, în măsură să reflecte realitatea obiectivă.

Așa cum s-a demonstrat anterior,

afirmațiile denunțătorului în sensul că inculpatul M.F. ar fi pretins și ar fi

primit bani pentru a îndeplini un act contrar îndatoririlor sale de serviciu nu

sunt confirmate prin administrarea unor probe care să susțină, dincolo de

interesul pe care denunțătorul îl are în cauză, veridicitatea depoziției sale

și nu sunt apte a răsturna prezumția de nevinovăție de care se bucură

inculpatul M.F.

În ceea ce privește interesul

denunțătorului, trebuie observat că acesta a formulat denunț deși fusese în

relații de prietenie cu inculpatul M.F. (în anul 2005 inculpatul a botezat un

nepot al denunțătorului), fiind nemulțumit că acesta nu i-a plătit o lucrare de

edificare a unei construcții pe care o executase și, totodată pentru că i-a

pretins 500 de euro pentru schimbarea unui certificat de înmatriculare, prețul

real fiind de 5.000.000 lei vechi. Având în vedere cele menționate, se constată

că nici una dintre declarațiile martorilor audiați în cauză nu prezintă forța

suficientă pentru a înlătura dubiul existent în favoarea inculpatului.

În cuprinsul motivelor de recurs

Parchetul forțează nota probatorie mergând practic pe calea unei prezumții, a

unei suspiciuni, „Elementul material și intenția directă calificată prin scopul

primirii banilor nu pot fi analizate separat, se întrepătrund. Săvârșirea de

către un lucrător de poliție a unei infracțiuni de fals pe parcursul a doi ani

în interesul unei terțe persoane nu poate fi explicată logic decât de obținerea

pentru sine a unor avantaje. Singurul scop logic al încălcării atribuțiilor de

serviciu este acesta”.

Or, instanța nu își poate întemeia o

soluție de condamnare pe probabilități sau presupuneri, vinovăția trebuind să

poată fi stabilită pe bază de probe neîndoielnice.

Afirmațiile detaliate ale denunțătorului

în sensul că inculpatul M.F. ar fi pretins și ar fi primit bani pentru a

îndeplini un act contrar îndatoririlor sale de serviciu nu sunt confirmate prin

administrarea unor probe credibile, care să susțină veridicitatea depoziției sale,

nefiind în măsură să răstoarne prezumția de nevinovăție de care se bucură

inculpatul. În măsura în care singurele probe care susțin teoria conform căreia

inculpatul M.F. a pretins și p