ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 594/2012

Asupra recursului de față ; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 644 din 25 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Giurgiu, în dosarul nr. 2558/122/2007, a fost respinsă cererea formulată de inculpatul M.F., prin apărător, privind schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen., în referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000, în infracțiunea de abuz în serviciu, contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. De asemenea, a fost respinsă cererea formulată de inculpatul T.I., prin apărător, privind schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen., în referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000, în infracțiunea de neglijență în serviciu prevăzută de art. 249 alin. (l) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (l) lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul T.I. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 C. pen., în referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000, întrucât fapta nu a fost săvârșită de acesta. În baza art. 254 C. pen., în referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000 a fost condamnat inculpatul M.F., la 3 (trei) ani închisoare (pedeapsă principală), pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită și 2 (doi) ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a Il-a și lit. b) C. pen. (pedeapsă complementară). În baza art. 71 C. pen., pe durata executării pedepsei principale s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute la art. 64 lit. a) teza a Il-a și lit. b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe o perioadă de 5 ani, reprezentând termen de încercare. S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen., privind revocarea suspendării condiționate în cazul săvârșirii unei alte infracțiuni. În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei se suspendă și executarea pedepsei accesorii. În baza art. 255 alin. (5) C. pen., a fost obligat inculpatul M.F. să restituie martorului - denunțător P.Șt. suma de 2750 lei (27.500.000 lei vechi). Pentru a se pronunța astfel instanța de fond a reținut că prin rechizitoriul nr. l018/P/2005 din 21 noiembrie 2007, Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, faptă prevăzută de art. 254 C. pen., în referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000, a inculpaților M.F.

și T.I. Sub aspectul situației de fapt, s-a reținut că între anii 1996 - 2001, inculpații M.F. și T.I., ambii agenți de poliție au lucrat la P.P. Buturugeni, primul în calitate de ajutor al șefului postului, iar cel de-al doilea în calitate de șef al postului de poliție. În cursul anului 1996 sau 1997, martorul - denunțător P.Ș. i-a cunoscut pe cei doi agenți de poliție și între ei a intervenit o înțelegere, probabil la sfârșitul anului 1997, prin care agentul de poliție M.F. se obliga să-i elibereze denunțătorului P.Șt. adeverințe sau dovezi din care să rezulte că a reclamat pierderea permisului de conducere, deși știa că acesta nu posedă permis de conducere, iar martorul - denunțător P.Șt.

să dea de fiecare dată suma de 2.500.000 lei ROL, în schimbul adeverinței sau dovezii. Conform acestei înțelegeri inculpatul M.F. a emis în fals, în perioada 15 decembrie 1997 - 21 octombrie 1999, 9 adeverințe și două dovezi de ridicare a permisului de conducere, cu valabilitate 15 zile, cu antetul și ștampila P.P. Buturugeni, din care rezultă că P.Șt. a reclamat pierderea permisului de conducere sau a certificatului de înmatriculare, și respectiv că acestuia i s-a ridicat permisul de conducere. Adeverințele și dovezile întocmite în fals au fost duse de către inculpatul M.F. denunțătorului, și acesta din urmă îi dădea în schimbul fiecăreia 2.500.000 lei ROL. Deși inculpatul M.F.

nu a recunoscut că a eliberat în fals adeverințe și dovezi cu care martorul denunțător să facă dovada dreptului de a conduce autovehicule, din concluziile raportului de expertiză criminalistică grafoscopică nr. 66815 din 14 iunie 2007 rezultă că scrisul de mână depus pe dovezile seria A nr. 0317520 din 15 decembrie 1997 și seria A nr. 03117525 din 25 februarie 1998 a fost executat de M.F., iar semnăturile de pe cele două dovezi precum și de pe cele 9 adeverințe eliberate în anul 1999 (scrise cu mașina de scris) au fost executate de M.F. Martorul denunțător a susținut că i s-au eliberat, în fals, câte două adeverințe sau dovezi pe lună începând din luna august 1996 până în septembrie 2001, dar la dosar au fost depuse doar 9 adeverințe și două dovezi de ridicare a permisului de conducere, cu valabilitate 15 zile, emise în perioada 15 decembrie 1997 - 21 octombrie 1999, de către inculpatul M.F.

De asemenea, martora T.M., concubina martorului-denunțător a declarat în cursul cercetării judecătorești, că de aproximativ 20 de ori, în perioada 1996 - 2001, plicurile cu adeverințe sau dovezi au fost aduse la domiciliul lor de numitul „L.” și, în schimb, îi dădeau acestuia plicurile conținând suma solicitată de inculpați. Martorul O.I.M., zis „L. a lui C.”, a declarat că nu este adevărat că ar fi dus plicuri de la inculpații M.F. sau T.I. la P.Șt. sau concubina acestuia, pe care nici nu îi cunoaște, și nici de la aceștia la vreunul dintre inculpați. Tot astfel, deși martorul denunțător a precizat în declarațiile sale că la discuția referitore la emiterea în fals a adeverințelor sau dovezilor contra sumei de 2.500.000 lei au participat amândoi agenții de poliție, atât T.I., cât și M.F., aceste declarații nu se coroborează cu nici o altă probă.

Astfel, martora T.M. a declarat în cursul urmăririi penale că ea, personal, nu a avut cunoștință despre înțelegerea dintre inculpați și P.Șt., despre aceasta aflând mai târziu. Declarațiile martorei T.M. din cursul urmăririi penale și din cursul cercetării judecătorești sunt contradictorii. Astfel, aceasta a declarat în cursul cercetării judecătorești că, odată a venit inculpatul T.I. și i-a dat acestuia un plic cu bani, iar acesta i-a înmânat ei un plic în care era o dovadă și i-a spus: „acesta este pentru nea Fane”, susținând că, acesta i-a mai adus și alte plicuri, conținând alte dovezi pe care i le-a dat concubinului său, dovezi care erau semnate de inculpatul T.I., ea personal văzându-i și cunoscându-i semnătura de pe dovezi, în cursul urmăririi penale a declarat că cei care au venit cu plicuri cu dovezi sau adeverințe au fost inculpatul M.F.

și martorul O.I. zis „L.”. Contradicțiile dintre declarația dată în fața instanței și declarația dată în cursul urmăririi penale le-a explicat prin faptul că avea mari emoții, iar ceea ce a declarat în fața instanței a declarat și atunci, dar nu a știut că trebuie să detalieze. Explicația martorei nu este credibilă, declarația din cursul urmăririi penale, fiind dată la un interval mai apropiat de evenimentele pe care le relatează decât cea din cursul cercetării judecătorești. Instanța de fond a mai reținut că, declarația dată în cursul urmăririi penale de martora B.V., care a fost apărător ales al denunțătorului și din care a rezultat că știe de la fostul său client (denunțătorul) despre faptul că în perioada anilor 1996 - 2001 a plătit lunar șefului de post și ajutorului șefului de post Buturugeni, respectiv T.I.

și M.F., câte 5.000.000 lei ROL, pentru a i se înmâna de două ori pe lună adeverințe și dovezi false nu este relevantă întrucât cele declarate i-au fost relatate de către denunțător. Având în vedere atitudinea martorului denunțător în cursul judecății în primă instanță, care și-a angajat apărător, și care s-a considerat parte în proces și nu martor, revendicând cu vehemență dreptul de a pune întrebări inculpaților și martorilor audiați și de a pune concluzii în fond precum și relațiile de concubinaj dintre martorul denunțător și martora T.M., dar și contradicțiile dintre declarațiile acestei martore, instanța a avut în vedere declarațiile acestora doar în măsura în care s-au coroborat cu alte probe administrate în cauză.

Inculpatul M.F., prin apărător, a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen., în referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000, în infracțiunea de abuz în serviciu, contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. Instanța de fond a apreciat că cererea este neîntemeiată și a respins-o întrucât, în situația în care un funcționar cum este cazul în speță, pretinde ori primește bani ce nu i se cuvin pentru a îndeplini sau nu îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită și nu ale celei de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, importantă fiind poziția subiectivă a funcționarului privitoare la primirea foloaselor în legătură cu îndatoririle sale de serviciu.

De asemenea, inculpatul T.I., prin apărător, a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen,. în referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000, în infracțiunea de neglijență în serviciu prevăzută de art. 249 alin. (1) C. pen. Și această cerere a fost considerată ca neîntemeiată și a fost respinsă întrucât infracțiunea de luare de mită se săvârșește cu intenție și presupune pretinderea, primirea sau acceptarea de bani sau alte foloase pentru a îndeplini sau nu îndeplini un act privitor la îndatoririle de serviciu, sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, iar neglijența în serviciu presupune încălcarea din culpă a unei îndatoriri de serviciu prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea defectuoasă, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzută de art. 249 alin. (l) C. pen.

În ceea ce îl privește pe inculpatul T.I. instanța de fond, având în vedere dispozițiile art. 5 2 C. proc. pen., care consacră prezumția de nevinovăție și reținând că probele referitoare la vinovăția acestuia nu sunt certe, sigure, complete, ci există îndoială cu privire la vinovăția acestuia, a aplicat regula in dubio pro reo, potrivit căreia orice îndoială operează în favoarea inculpatului, iar pe baza acesteia, a dispus achitarea inculpatului, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (l) lit. c) C. proc. pen. Totodată, a reținut că inculpatul M.F. se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de luare de mită, așa încât, în baza art. 254 C. pen., în referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000, l-a condamnat pe acesta la 3 (trei) ani închisoare (pedeapsă principală), pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită și 2 (doi) ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a Il-a și lit. b) C. pen.

(pedeapsă complementară). În baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe o perioadă de 5 ani, termen de încercare. La stabilirea pedepsei și a modalității de executare instanța de fond a avut în vedere dispozițiile art. 72 C. pen. și art. 52 C. pen., reținând că, chiar dacă, în sine, infracțiunea de luare de mită prezintă un grad sporit de pericol social, în concret acest grad de pericol a fost atenuat de trecerea unei perioade foarte mai de timp de la săvârșirea faptelor (aproximativ 9 ani), iar inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale și nici nu a mai săvârșit fapte de natură penală ulterior. De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 255 alin. (5) C. pen., inculpatul M.F.

a fost obligat să restituie denunțătorului sumele de bani primite ca mită, respectiv suma de 2750 lei (11 x 2.500.000 = 27.500.000 lei vechi). Împotriva sentinței penale nr. 644 din 25 noiembrie 2008 a Tribunalului Giurgiu au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu, inculpatul M.F. și denunțătorul P.Șt. Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu a criticat, prin extinderea motivelor de apel formulate în scris, încadrarea juridică dată faptelor săvârșită de inculpați, apreciind că se impune înlăturarea dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 78/2000, întrucât obiectul sesizării constituie emiterea unor adeverințe în vederea primirii unor sume de bani în perioada 1999, care au fost emise anterior intrării în vigoare acestei legi și prin urmare aceste dispoziții nu se aplică, fiind incidente doar dispozițiile art. 254 C. pen.

Tot în ceea ce privește încadrarea juridică, apreciază că în mod greșit s-a reținut de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu ca fiind incidente doar dispozițiile art. 254 C. pen., câtă vreme sunt 11 adeverințe, deci sunt 11 acte materiale pentru care parchetul susține că s-au primit sume de bani și, ca atare, consideră că sunt incidente dispozițiile art. 41 alin. (2) C. pen. Cu privire la cel de al doilea motiv de apel, acesta vizează greșita achitare a inculpatului T.I., în condițiile în care din probatoriul administrat în cauză vinovăția acestuia a fost dovedită. Inculpatul M.F. a solicitat achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina sa, întrucât nu s-a făcut dovada pretinderii sau primirii unui folos necuvenit de la denunțător.

Denunțătorul P.Șt. a formulat apel vizând atât soluționarea laturii penală cât și a celei civile, solicitând condamnarea inculpatului T.I. și obligarea ambilor inculpați la restituirea sumelor de bani ce au constituit obiectul infracțiunii. Prin decizia penală nr. 61/ A din 10 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a Il-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a stabilit următoarele: Cercetările penale în cauză au fost declanșate ca urmare a denunțului formulat la data de 19 mai 2005 de către P.Șt. care sesiza comiterea, în perioada 1996 - 2001, a unor fapte de corupție de către inculpatul M.F., constând în aceea că, în calitate de ajutor de șef de post la P.P. Buturugeni, județul Giurgiu, a pretins și a primit lunar 5.000.000 lei ROL pentru a-i elibera adeverințe sau dovezi, care atestau în mod nereal că a pierdut permisul de conducere sau că i-a fost reținut, deși, în realitate, nu poseda permis de conducere.

în acest sens, a depus copia unei astfel de adeverințe nr. 205211 eliberată la data de 21 octombrie 1999 de P.P. Buturugeni. Ulterior, denunțătorul a remis organelor de poliție, în copie, încă 8 adeverințe nr. 205515 din 29 iunie 1999, nr. 205129 din 04 decembrie 1999,' nr. 205220 din 05 noiembrie 1999, nr. 231062 din nr. 205173 din 16 septembrie 1999, nr. 205180 din nr. 231088 din 01 martie 1999, nr. 205219 din 05 noiembrie 1999, din care rezulta că a pierdut permisul de conducere, precum și 2 dovezi seria A nr. 0317520 din 02 decembrie 1997 și seria A nr. 0317525 din 25 februarie 1998, din care rezulta i-a fost reținut permisul de conducere, predarea lor fiind consemnată în procesul-verbal din 10 mai 2006. După sesizarea organelor de urmărire penală, fiind audiat, P.Șt.

a precizat că la comiterea faptei de corupție a participat și inculpatul T.I., șef de post în cadrul P.P. Buturugeni, care a fost prezent în momentul în care a avut loc pretinderea sumelor de bani în vederea eliberării înscrisurilor oficiale falsificate. De asemenea, a arătat că unele dintre adeverințe sau dovezi erau semnate de inculpatul T.I. Prin rechizitoriul ce a constituit actul de sesizare a instanței în cauză, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților M.F. și T.I., pentru săvârșirea în coautorat a infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen., în referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000, reținându-se sub aspectul situației de fapt că în perioada 1996 - 2001, în calitate de lucrători de poliție la P.P.

Buturugeni, au pretins și au primit lunar câte 5.000.000 lei ROL pentru a elibera adeverințe și dovezi, din care rezulta, contrar adevărului, că P.Șt. și-a pierdut permisul de conducere sau acesta i-a fost reținut. Instanța de fond a apreciat că perioada infracțională este delimitată în timp de emiterea celor 11 înscrisuri depuse la dosar de martorul denunțător, reținând că în intervalul de timp cuprins între 15 decembrie 1997 - 21 octombrie 1999, conform unei înțelegeri (pretinderi) ce a avut loc la sfârșitul anului 1997 între denunțătorul P.Șt. și inculpatul M.F., acesta din urmă a emis 9 adeverințe și 2 dovezi de ridicare a permisului de conducere, cu valabilitate 15 zile, cu antetul și ștampila P.P.

Buturugeni, prin care a atestat în mod nereal că denunțătorul și-a pierdut permisul de conducere sau că i-a fost reținut primind în schimb, pentru fiecare înscris, câte 2.500.000 lei ROL lunar (în total 27.500.000 lei ROL). Cu privire la inculpatul T.I., instanța de fond a apreciat că probatoriul este insuficient pentru a demonstra fără dubiu că acesta a participat la comiterea faptei deduse judecății. Prin urmare, un prim aspect care se impune a fi lămurit este stabilirea perioadei în care se presupune că a fost comisă infracțiunea de luare de mită de către inculpați.

Din punct de vedere teoretic, în cazul luării de mită dacă funcționarul pretinde o sumă de bani pentru a face un act contrar îndatoririlor sale de serviciu și apoi, după un interval de timp primește această sumă, cele două acte, pretinderea și primirea, deși prevăzute ca modalități alternative de săvârșire a infracțiunii, se unesc în mod firesc, realizând o infracțiune unică ce se consumă la momentul pretinderii. În speță, presupusa pretindere a avut loc în perioada 1996-1999, momentul neputând fi stabilit cu certitudine întrucât, pe de-o parte, chiar denunțătorul 1-a plasat în mod diferit, în septembrie 1996, sau în vara anului 1999, după ce în 1998 se mutase în comuna Buturugeni, iar pe de altă parte, probele administrate nu conțin date pe baza cărora această dată să poată fi măcar aproximată (inculpații au negat, în mod constant, existența unei asemenea înțelegeri iar martorii T.M.

și O.I.M. nu au avut cunoștință de existența acesteia, în timp ce martora B.V. a cunoscut-o doar din relatarea martorului denunțător). Cu privire la actele materiale ulterioare ce se subsumează modalității alternative a primirii, nu pot fi avute în vedere decât acele acte materiale pentru care există în cauză dovada că au fost emise în mod fraudulos, respectiv adeverințele și dovezile depuse în dosar, activitatea infracțională fiind astfel delimitată în timp la perioada 02 decembrie 1997 - 04 decembrie 1999. Deși martorul denunțător a arătat că în perioada 1996 - 2001 inculpații i-au emis din 15 în 15 zile adeverințe și dovezi cu un conținut similar celor 11 astfel de înscrisuri depuse la dosar, susținerile acestuia au rămas izolate nefiind confirmate de celelalte probe administrate în cauză.

Chiar dacă s-ar aprecia că infracțiunea a fost comisă în formă continuată, astfel cum s-a reținut în expozitivul rechizitoriului dar s-a omis să se rețină, în final, în dispozitiv, epuizarea infracțiunii de luare de mită s-ar fi produs în cursul lunii decembrie 1999, la momentul remiterii ultimei adeverințe dintre cele prezentate de martorul denunțător. Așa cum rezultă din cele expuse, momentul consumării presupusei infracțiuni de luare de mită este anterior datei când a intrat în vigoare Legea nr. 78/2000 (M. Of., nr. 219/18.05.2000), ceea ce impune o analiză a aplicării în timp a art. 7 din această lege, dispoziție care are natura unei circumstanțe agravante în raport cu art. 254 C. pen.

Astfel, Curtea a constatat că, în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 78/2000, este incident principiul constituțional a neretroactivității legii penale, consacrat în art. 11 C. pen., potrivit căruia „legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârșite, nu erau prevăzute ca infracțiuni”. Sub acest aspect trebuie menționat că domeniu de aplicare al principiului enunțat nu se limitează doar la legea de incriminare ci are în vedere oricare lege care poate agrava situația inculpatului. Prin urmare, în mod greșit a fost reținută în sarcina inculpaților această circumstanță agravantă, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 78/2000, câtă vreme la momentul când se presupune că a fost săvârșită infracțiunea de luare de mită această variantă agravată a infracțiunii nu exista, nefiind prevăzută de lege.

De altfel, chiar procurorul prin motivele de apel susținute oral a criticat această încadrare juridică solicitând înlăturarea art. 7 din Legea nr. 78/2000. În consecință, Curtea a înlăturat din încadrarea juridică dată faptelor pretins a fi comise de inculpați, circumstanța agravantă prevăzută în dispozițiile art. 7 din Legea nr. 78/2000, prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 254 C. pen., cu aplicarea art. 7 din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. Cu privire la participația inculpatului T.I. la comiterea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen., prin rechizitoriu s-a reținut că deși adeverințele și dovezile întocmite în fals au fost înmânate denunțătorului de către inculpatul M.F., care primea și suma de bani, având în vedere că la discuția inițială a participat și învinuitul T.I., infracțiunea de luare de mită a fost săvârșită în coautorat de către cei doi inculpați.

Participarea inculpatului T.I. la „discuția inițială” nu a fost menționată nici în plângerea și nici în denunțul formulat de P.Șt., prima referire apare în declarația sa din 10 mai 2006 și, în continuare, în toate declarațiile date în cursul procesului penal, însă aceste susțineri ale martorului denunțător nu pot fi coroborate cu nicio altă probă administrată în cauză, respectiv declarațiile martorilor T.M., B.V., D.M. și B.I., audiați sub acest aspect. Astfel, Curtea a apreciat ca nesincere declarațiile martorei T.M., pe de-o parte din cauza contradicțiilor constatate, în mod just, și de către instanța de fond și pe de altă parte, pentru că fiind concubina denunțătorului există suspiciunea de parțialitate a depozițiilor sale.

Cu privire la declarațiile martorei B.V., Curtea a constatat că au fost luate cu încălcarea dispozițiilor art. 79 C. proc. pen., iar relatările acesteia privesc fapte și împrejurări pe care le-a cunoscut după ce a devenit apărător al denunțătorului, chiar de la acesta, așa încât depozițiile martorei nu pot fi valorificate în prezenta cauză. De asemenea, Curtea a apreciat ca nerelevante declarațiile martorilor D.M. și B.I., propuși ca martori pentru prima dată în apel, când au și fost ascultați, întrucât aceștia nu evidențiază aspecte care să confirme susținerile denunțătorului. Astfel, depozițiile martorilor nu relevă că inculpatul a primit vreo sumă de bani de la denunțător. Inculpatul T.I.

a negat orice fel de implicare în comiterea faptei de luare de mită, declarând că nu a primit vreo sumă de bani de la denunțător iar concluziile expertizei grafoscopice îl exclud pe inculpatul T.I. dintre persoanele care au întocmit sau au semnat adeverințele și dovezile depuse la dosar. Curtea a constatat că doar susținerile denunțătorului, prin ele însele, necoroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză, sunt insuficiente pentru aflarea adevărului în prezenta cauză. Prin urmare, declarația denunțătorului singură și izolată de restul materialului probator nu are aptitudinea de a răsturna prezumția de nevinovăție ce operează în favoarea inculpatul T.I.

Așadar, în mod corect, instanța de fond a apreciat că probele referitoare la participarea inculpatului T.I. la comiterea infracțiunii de luare de mită nu sunt certe, sigure, complete, existând îndoială cu privire la vinovăția acestuia, așa încât a aplicat regula in dubio pro reo, potrivit căreia orice îndoială operează în favoarea inculpatului, și în consecință a dispus achitarea acestuia în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen. Dincolo de faptul că este sarcina parchetului de a proba vinovăția inculpaților indiferent de poziția procesuală a acestora, împrejurarea că inculpatul T.I. era șef de post, nu exclude de plano faptul că înscrisurile din prezenta cauză puteau fi ștampilate și eliberate fără știrea sa.

Dar chiar dacă ar fi cunoscut acest lucru, pentru a se reține săvârșirea infracțiunii de luare de mită trebuie dovedit că acesta a pretins sau a primit bani sau alte foloase pentru eliberarea înscrisurilor respective. În acest context, criticile vizând greșita achitare a inculpatului T.I. sunt neîntemeiate. Cu privire la infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen., pretins a fi comisă de inculpatul M.F. Inculpatul a negat orice implicare în activitatea infracțională descrisă de denunțător, negând că ar fi avut vreo înțelegere cu acesta, că ar fi emis și semnat vreuna dintre adeverințele sau dovezile depuse de denunțător.

Expertiza criminalistică grafoscopică nr. 66815 din 14 iunie 2007 efectuată în cauză a evidențiat că scrisul de mână depus pe dovezile seria A nr. 0317520 din 15 decembrie 1997 și seria A nr. 03117525 din 25 februarie 1998 a fost executat de M.F., iar semnăturile de pe cele două dovezi precum și de pe cele 9 adeverințe eliberate în anul 1999 (scrise cu mașina de scris) au fost executate de inculpatul M.F. Prin urmare, este cert că inculpatul M.F. a întocmit adeverințele și dovezile depuse la dosar de denunțător, atestând în conținutul lor, împrejurări necorespunzătoare adevărului. Cu privire la această infracțiune de fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen., prin rechizitoriu s-a dispus scoatere de sub urmărire penală, întrucât s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.

Potrivit dispozițiilor art. 254 alin. (1) C. pen., fapta funcționarului care, direct sau indirect, pretinde ori primește bani sau foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi. Pentru reținerea infracțiunii de luare de mită în sarcina inculpatului M.F. este esențial ca sub aspectul realizării elementului material al laturii obiective să se dovedească că acesta a pretins sau a primit bani sau foloase care nu i se cuvin iar în ceea ce privește latura subiectivă că scopul urmărit a fost acela de a face un act contrar îndatoririlor sale de serviciu.

Or, în ceea ce privește acțiunile de pretindere sau de primire a sumelor de bani pe care denunțătorul a afirmat că le-a remis inculpatului M.F., Curtea a reținut că nici una dintre probele administrate în cauză, respectiv declarațiile martorilor T.C., B.V., O.M.I., B.I., Ș.D.A. și Ș.D. nu confirmă aceste susțineri. Pentru a se putea reține săvârșirea de către inculpatul M.F. a infracțiunii de luare de mită, vinovăția sa trebuie să constituie o certitudine, deci se impune a fi stabilită pe bază de probe. Cu alte cuvinte prezumția de nevinovăție de care se bucură inculpatul în cursul procesului penal nu poate fi anulată decât prin convingerea instanței asupra vinovăției bazată pe probe neîndoielnice, sigure, decisive, în măsură să reflecte realitatea obiectivă.

Așa cum s-a demonstrat anterior, afirmațiile denunțătorului în sensul că inculpatul M.F. ar fi pretins și ar fi primit bani pentru a îndeplini un act contrar îndatoririlor sale de serviciu nu sunt confirmate prin administrarea unor probe care să susțină, dincolo de interesul pe care denunțătorul îl are în cauză, veridicitatea depoziției sale și nu sunt apte a răsturna prezumția de nevinovăție de care se bucură inculpatul M.F. În contextul în care declarațiile denunțătorului nu se coroborează cu nicio altă probă care să confirme susținerile acestuia, fiind administrate toate probele în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se întrevăd ori pur și simplu nu există, Curtea a apreciat că există îndoiala că inculpatul M.F.

ar fi pretins sau primit bani pentru a elibera adeverințele și dovezile ce au constituit obiectul material al infracțiunii de fals intelectual. În speță, îndoiala este echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăție așa încât inculpatul M.F. trebuie achitat întrucât probatoriul administrat nu a demonstrat fără echivoc că acesta ar fi pretins sau primit sume de bani sau alte foloase de la denunțător, nefiind astfel întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., sub aspectul laturii obiective. Așadar, sunt îndeplinite condițiile aplicării principiului in dubio pro reo astfel că în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen., inculpatul M.F. a fost achitat.

În raport cu această soluție, criticile denunțătorului apar ca fiind neîntemeiate apelul său fiind respins. Pentru considerentele expuse, Curtea a admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu (numai cu privire la înlăturarea art. 7 din Legea nr. 78/2000) și de inculpatul M.F. și a desființat, în totalitate, sentința apelată. În baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor reținute, prin actul de sesizare a instanței, în sarcina inculpaților M.F. și T.I., din infracțiunea prevăzută de art. 254 C. pen., cu aplicarea art. 7ortat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul T.I. pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul M.F. pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea fondului și apelului au rămas în sarcina statului. A respins cererea privind acordarea de cheltuieli judiciare formulată de martorul denunțător P.Șt. și l-a obligat la 200 lei cu titlu de cheltuielile judiciare către stat. Prin decizia penală nr. 534 din 14 februarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și martorul denunțător P.Șt., a casat în parte decizia penală și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București în vederea rejudecării apelului Parchetului de pe lângă Tribunalul Giurgiu numai cu privire la inculpatul M.F.

și apelurile declarate de inculpatul M.F. și de martorul denunțător P.Șt. În motivarea deciziei s-au reținut următoarele: Parchetul a criticat hotărârea pentru greșita încadrare juridică a faptelor (art. 385 9 pct. 17 C. proc. pen.) și greșita achitare a inc. M.F. (art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen.). În esență, s-a susținut că în raport de cele 11 adeverințe eliberate de inculpatul M.F. și rezoluția infracțională unică, se pot reține 11 acte materiale și, deci, încadrarea juridică corectă este cea prevăzută de art. 254 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Pe de altă parte, probatoriul administrat a demonstrat (2 martori) primirea banilor de către inculpat cu scopul încălcării atribuțiilor de serviciu.

Martorul denunțător a solicitat prin recurs obligarea inculpaților la plata cheltuielilor de transport, avocat și banii primiți (conform celor menționate în încheierea de dezbateri). Înalta Curte, examinând recursurile declarate, atât prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu, conform art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., a constatat următoarele: În realitate, cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 C. proc.

pen., din motivele scrise de recurs ale procurorului, a inclus următoarele: - conform paginii 5 a rechizitoriului, faptele ambilor inculpați au fost încadrate juridic în forma continuată a infracțiunii de luare de mită (menționându-se expres „..cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.”); - este adevărat că art. 41 alin. (2) C. pen., ca text obligatoriu pentru încadrarea juridică a faptelor nu a fost menționat în „partea dispozitivă a rechizitoriului”, însă din expunerea situației de fapt, cu referire la perioada și actele materiale presupus a fi fost săvârșite, a rezultat, neîndoielnic, că aceasta a fost încadrarea juridică a faptelor (pag.

1, 2, 5 din rechizitoriu); - aceste aspecte juridice trebuiau, obligatoriu, puse în discuție de instanța de fond cu ocazia verificării regularității actului de sesizare; - nici cu ocazia dezbaterilor la instanța de fond, procurorul de ședință și judecătorul nu au clarificat încadrarea juridică a faptelor deduse judecății; - în aceste condiții, a fost reținută, pentru pronunțarea sentinței, forma simplă a infracțiunii de luare de mită; - sentința a fost apelată de procuror, printre altele fiind criticată și greșita încadrare juridică a faptelor, în sensul că „..sunt incidente dispozițiile art. 41 alin. (2) C. pen.”, în raport de cele 11 acte materiale deduse judecății; - instanța de apel a omis să examineze și să se pronunțe asupra criticii din motivele de apel ale procurorului, partea expozitivă a deciziei nesugerând o astfel de examinare.

Chiar și dispozitivul deciziei sugerează, cu certitudine, o astfel de neexaminare deoarece instanța de apel a procedat la schimbarea de încadrare juridică „..din infracțiunea prevăzută de art. 254 C. pen., cu aplicarea art. 7 din Legea nr. 78/2000, în infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen.”. Înalta Curte a reținut însă că procurorul a înțeles să recureze decizia numai cu privire la situația juridică a inculpatului M.F., ceea ce a avut drept consecință rămânerea definitivă a hotărârii în ceea ce îl privește pe inculpatul T.I. Cu ocazia rejudecării apelurilor, instanța a avut în vedere și celelalte motive substanțiale de recurs, care nu au mai fost examinate de instanța de recurs, dat fiind incident cazul de casare pentru un motiv formal, caz care impune soluția rejudecării cauzei de către instanța de apel.

Ca atare, potrivit art. 385 15 pct. 15 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu, privind pe inculpatul M.F. și pe martorul denunțător P.Șt. În apel, după casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a Il-a penală, la data de 17 martie 2011 sub nr. 2460/2/2011 (1073/2011). Analizând apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu, inculpatul M.F. și martorul denunțător P.Șt., prin prisma motivelor invocate în scris și oral, cu ocazia dezbaterilor precum și din oficiu cu privire la toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 371 alin. (2) C. proc.

pen., prin raportare la dispozițiile art. 385 18 C. proc. pen., numai în ceea ce privește pe inculpatul M.F. (întrucât pentru inculpatul T.I. hotărârea a rămas definitivă) Curtea a constatat următoarele: Conform art. 385 18 alin. (l) C. proc. pen., în rejudecarea după casare, instanța trebuie să se conformeze hotărârii instanței de recurs, în măsura în care situația de fapt rămâne cea avută în vedere la soluționarea recursului. În ceea ce privește motivul de apel formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu cu privire la încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpatului M.F., Curtea a constatat că este întemeiată solicitarea de schimbare a încadrării juridice a faptei în sensul menționat oral în susținerea apelului.

Așa cum se susține în actul de inculpare, inculpatul M.F. a emis, la diferite intervale de timp, 11 adeverințe pentru martorul denunțător P.Șt., pentru întocmirea cărora inculpatul a pretins și primit sume de bani. Rezultă așadar că prin actul de sesizare al instanței inculpatul, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, se presupune că a săvârșit, la diferite intervale de timp, acțiuni care prezintă fiecare în parte conținutul infracțiunii de luare de mită. Pretinderea și primirea, la diferite intervale de timp, a unor sume de bani, în schimbul eliberării adeverințelor cu conținut necorespunzător realității, către martorul denunțător P.Șt., constituie o singură infracțiune de luare de mită în formă continuată, rezoluția infracțională fiind unică.

În ceea ce privește încadrarea juridică dată infracțiunii prin înlăturarea circumstanței agravante cuprinsă în dispozițiile art. 7 din Legea nr. 78/2000, Curtea constată că perioada infracțională determinată pe baza datelor de emitere a dovezilor și adeverințelor care se regăsesc la dosarul cauzei (15 decembrie 1997 - 04 decembrie 1999) se situează anterior datei când a intrat în vigoare Legea nr. 78/2000 (M. Of., nr. 219/18.05.2000), fiind astfel incident principiul neretroactivității legii penale cuprins în art. 11 C. pen., astfel încât, constatând că în mod greșit s-a reținut în sarcina inculpatului M.F. agravanta menționată, s-a dispus schimbarea încadrării juridice și în sensul înlăturării acesteia.

În ceea ce privește apelul formulat de inculpatul M.F., Curtea constată că și acesta este fondat, pentru următoarele considerente: Inculpatul în declarațiile date în fața organului de urmărire penală și a instanței de judecată a negat în mod constant implicarea sa în activitatea infracțională descrisă de denunțător, negând că ar fi avut vreo înțelegere cu acesta, că ar fi emis și semnat vreuna dintre adeverințele sau dovezile depuse de denunțător. În cauză a fost întocmit, în cursul urmăririi penale, Raportul de expertiză criminalistică grafoscopică nr. 66.815, la data de 14 iunie 2007. În concluziile sale raportul menționează că evidențiat că scrisul de mână depus pe dovezile seria A nr. 0317520 din 15 decembrie 1997 și seria A nr. 0317525 din 25 februarie 1998 a fost executat de M.F., iar semnăturile depuse pe cele dovezile menționate precum și pe celelalte 9 adeverințe examinate și care au fost scrise la mașina de scris au fost executate de inculpatul M.F.

Rezultă cu certitudine că inculpatul M.F. a întocmit adeverințele și dovezile depuse la dosar de denunțător, atestând în conținutul lor împrejurări necorespunzătoare adevărului însă, cu privire la această infracțiune de fals intelectual prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., prin rechizitoriu s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale. Pentru reținerea în sarcina inculpatului M.F. a infracțiunii de luare de mită, este esențial ca sub aspectul realizării elementului material al laturii obiective să existe probe că acesta a pretins sau a primit bani sau foloase care nu i se cuvin iar în ceea ce privește latura subiectivă că scopul urmărit a fost acela de a face un act contrar îndatoririlor sale de serviciu.

în ceea ce privește acțiunile de pretindere sau de primire a sumelor de bani pe care denunțătorul a afirmat că le-a remis inculpatului M.F., Curtea a reținut că acuzațiile parchetului se bazează în principal și în mod esențial pe declarațiile martorilor audiați în cauză. Curtea reține că, din punct de vedere științific, proba testimonială are o valoare relativă, întrucât mărturia reprezintă „o trecere a realității prin filtrul subiectivității martorului” (E.S. - Tratat de criminalistică, ediția a IV-a, 2008). De asemenea, instanța trebuie să aprecieze în ce măsură o declarație de martor este sinceră și veridică, adică în ce măsură corespunde realității obiective. Având în vedere cele menționate, Curtea constată că nici una dintre declarațiile martorilor audiați în cauză nu prezintă forța suficientă pentru a înlătura dubiul existent în favoarea inculpatului.

Pentru a fi reținută în sarcina inculpatului M.F. săvârșirea infracțiunii de luare de mită, vinovăția sa trebuie să rezulte, fără nici cel mai mic dubiu, din probele dosarului. Astfel, cum s-a consacrat în practică, instanța nu își poate întemeia o soluție de condamnare pe probabilități sau presupuneri, vinovăția trebuind să poată fi stabilită pe bază de probe neîndoielnice. Afirmațiile detaliate ale denunțătorului în sensul că inculpatul M.F. ar fi pretins și ar fi primit bani pentru a îndeplini un act contrar îndatoririlor sale de serviciu nu sunt confirmate prin administrarea unor probe credibile, care să susțină veridicitatea depoziției sale, nefiind în măsură să răstoarne prezumția de nevinovăție de care se bucură inculpatul.

Curtea apreciază că există o serioasă îndoială cu privire la împrejurarea că inculpatul M.F. a pretins sau primit bani pentru a elibera adeverințele și dovezile ce au constituit obiectul material al infracțiunii de fals intelectual, în contextul în care, până la formularea denunțului, relațiile dintre inculpat și denunțător au fost unele de amiciție și chiar relații de familie. Rezultă așadar că teoria parchetului și a denunțătorului, care fundamentează actul de inculpare, respectiv împrejurarea că întocmirea celor unsprezece înscrisuri conținând date necorespunzătoare adevărului s-a făcut în schimbul unor sume de bani sau alte foloase, nu a putut fi confirmată prin probe lipsite de echivoc.

În măsura în care singurele probe care susțin teoria conform căreia inculpatul M.F. a pretins și primit sume de bani în schimbul adeverințelor ce cuprind date necorespunzătoare adevărului sunt declarațiile martorului denunțător și ale concubinei sale, Curtea constată că există un dubiu pronunțat cu privire la existența elementului material al infracțiunii și că, prin urmare, prezumția de nevinovăție în ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., nu a putut fi răsturnată, fiind îndeplinite condițiile aplicării principiului in dubio pro reo motiv pentru care, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus achitarea acestui inculpat.

În ceea ce privește apelul declarat de martorul denunțător P.Șt. în raport cu susținerile în fața instanței de recurs și cu soluția instanței de casare, Curtea a constatat că acesta este nefondat. Nu există dovezi certe care să susțină afirmația denunțătorului în sensul că a plătit sumele de bani pretinse în schimbul celor 11 adeverințe eliberate, cu atât mai mult că a plătit sume mai mari și pentru o perioadă mai întinsă de timp. Prin raportare și la soluția dată cu privire inculpatul M.F., Curtea constată că se impune respingerea, ca nefondat, a apelului formulat de denunțător. Pentru considerentele expuse Curtea, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., cu aplicarea art. 345 și următoarele C. proc.

pen., a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu și de inculpatul M.F. împotriva sentinței penale nr. 644 din 25 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Giurgiu, a desființat în parte sentința penală apelată, numai cu privire la inculpatul M.F. și rejudecând: În baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina inculpatului M.F. din infracțiunea prevăzută de art. 254 C. pen., cu aplicarea art. 7 din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., achită pe inculpatul M.F. pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Conform art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul formulat de martorul denunțător P.Șt. În continuare, împotriva deciziei penale nr. 151/ A din 29 aprilie 2011 a Curții de Apel București pronunțată în acest sens, s-a exercitat calea de atac a recursului doar de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Calea de atac formulată vizează strict persoana inculpatului M.F., se invocă greșita achitare a acestuia pentru infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., respectiv cazul de casare de la pct. 18 al art. 385 9 C. proc. pen. Raționamentul instanței de apel este criticabil: mai întâi se observă că declarația martorului denunțător referitoare la motivul remiterii banilor este confirmată de concluziile raportului de expertiză criminalistică efectuat în cauză.

Elementul material și intenția directă calificată prin scopul primirii banilor nu pot fi analizate separat, se întrepătrund. Săvârșirea de către un lucrător de poliție a unei infracțiuni de fals pe parcursul a doi ani în interesul unei terțe persoane nu poate fi explicată logic decât de obținerea pentru sine a unor avantaje. Singurul scop logic al încălcării atribuțiilor de serviciu este cel arătat de martori. Prin urmare nu se poate reține în prezenta cauză existența vreunui dubiu rezonabil și, pe cale de consecință, se impune condamnarea inculpatului.

Instanța de recurs, restrângându-și analiza la pretinsele fapte penale ale inculpatului M.F., cu elucidarea în prealabil a cadrului de drept penal material incident, prin prisma cazului de casare invocat, consemnează următoarele: În cauză a fost întocmit, în cursul urmăririi penale, Raportul de expertiză criminalistică grafoscopică nr. 66.815, la data de 14 iunie 2007. În concluziile sale raportul menționează că evidențiat că scrisul de mână depus pe dovezile seria A nr. 0317520 din 15 decembrie 1997 și seria A nr. 0317525 din 25 februarie 1998 a fost executat de M.F., iar semnăturile depuse pe cele dovezile menționate precum și pe celelalte 9 adeverințe examinate și care au fost scrise la mașina de scris au fost executate de inculpatul M.F.

Rezultă astfel cu certitudine că inculpatul M.F. a întocmit adeverințele și dovezile depuse la dosar de denunțător, atestând în conținutul lor împrejurări necorespunzătoare adevărului. Pentru reținerea în sarcina inculpatului M.F. a infracțiunii de luare de mită, este însă esențial să existe și probe că acesta a pretins sau a primit bani sau foloase care nu i se cuvin. În ceea ce privește latura subiectivă este necesar că scopul urmărit a fost acela de a face un act contrar îndatoririlor sale de serviciu. În ceea ce privește acțiunile de pretindere sau de primire a sumelor de bani pe care denunțătorul a afirmat că le-a remis inculpatului M.F., acuzațiile parchetului se bazează în principal pe declarațiile martorilor audiați în cauză.

Astfel, în ceea ce privește declarațiile concubinei denunțătorului, martora T.C., având în vedere poziția subiectivă a acesteia față de denunțător, precum și interesul ca pricina să se soluționeze într-un anumit fel, Curtea cu deplin drept le-a înlăturat existând suspiciunea de parțialitate a depozițiilor sale. De asemenea, Curtea nu a putut ține seama de depozițiile martorei B.V. întrucât, pe de-o parte, declarațiile sale au fost luate cu încălcarea dispozițiilor art. 79 C. proc. pen., iar pe de altă parte, aceasta redă fapte și împrejurări ce i-au fost relatat de denunțător. În ceea ce privește declarațiile martorului O.M.I., Curtea a reținut obiectiv că acesta nu a furnizat detalii care să confirme învinuirile, martorul negând implicarea în comiterea acestor fapte, atât în cursul urmăririi penale cât și al cercetării judecătorești.

Referitor la declarația martorului P.G., nici din cuprinsul acesteia nu rezultă elemente care să confirme, măcar parțial, învinuirile. De asemenea, Curtea a apreciat ca nerelevante declarațiile martorilor B.I., Ș.D.A. și Ș.D., propuși ca martori pentru prima dată în apel, când au și fost ascultați, întrucât aceștia nu au evidențiat aspecte care să confirme susținerile denunțătorului. Depozițiile acestor martori nu au relevat că inculpatul M.F. ar fi primit vreo sumă de bani de la denunțător. Pentru a se putea reține săvârșirea de către inculpatul M.F. a infracțiunii de luare de mită, vinovăția sa trebuie să constituie o certitudine stabilită pe bază de probe. Prezumția de nevinovăție de care se bucură inculpatul în cursul procesului penal nu poate fi anulată decât prin convingerea instanței asupra vinovăției bazată pe probe neîndoielnice, sigure, decisive, în măsură să reflecte realitatea obiectivă.

Așa cum s-a demonstrat anterior, afirmațiile denunțătorului în sensul că inculpatul M.F. ar fi pretins și ar fi primit bani pentru a îndeplini un act contrar îndatoririlor sale de serviciu nu sunt confirmate prin administrarea unor probe care să susțină, dincolo de interesul pe care denunțătorul îl are în cauză, veridicitatea depoziției sale și nu sunt apte a răsturna prezumția de nevinovăție de care se bucură inculpatul M.F. În ceea ce privește interesul denunțătorului, trebuie observat că acesta a formulat denunț deși fusese în relații de prietenie cu inculpatul M.F. (în anul 2005 inculpatul a botezat un nepot al denunțătorului), fiind nemulțumit că acesta nu i-a plătit o lucrare de edificare a unei construcții pe care o executase și, totodată pentru că i-a pretins 500 de euro pentru schimbarea unui certificat de înmatriculare, prețul real fiind de 5.000.000 lei vechi.

Având în vedere cele menționate, se constată că nici una dintre declarațiile martorilor audiați în cauză nu prezintă forța suficientă pentru a înlătura dubiul existent în favoarea inculpatului. În cuprinsul motivelor de recurs Parchetul forțează nota probatorie mergând practic pe calea unei prezumții, a unei suspiciuni, „Elementul material și intenția directă calificată prin scopul primirii banilor nu pot fi analizate separat, se întrepătrund. Săvârșirea de către un lucrător de poliție a unei infracțiuni de fals pe parcursul a doi ani în interesul unei terțe persoane nu poate fi explicată logic decât de obținerea pentru sine a unor avantaje. Singurul scop logic al încălcării atribuțiilor de serviciu este acesta”.

Or, instanța nu își poate întemeia o soluție de condamnare pe probabilități sau presupuneri, vinovăția trebuind să poată fi stabilită pe bază de probe neîndoielnice. Afirmațiile detaliate ale denunțătorului în sensul că inculpatul M.F. ar fi pretins și ar fi primit bani pentru a îndeplini un act contrar îndatoririlor sale de serviciu nu sunt confirmate prin administrarea unor probe credibile, care să susțină veridicitatea depoziției sale, nefiind în măsură să răstoarne prezumția de nevinovăție de care se bucură inculpatul. În măsura în care singurele probe care susțin teoria conform căreia inculpatul M.F. a pretins și p