ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3240/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3240/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând

asupra cauzei de față, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 43 din

26 ianuarie 2012 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția penală, în Dosarul nr.

8440/118/2011, a fost admisă acțiunea civilă exercitată de partea civilă

Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Administrația Finanțelor

Publice Constanta.

În baza art.

346 și art. 14 C. proc. pen. combinat cu art. 998 C. civ. inculpatul D.S. a

fost obligat la plata, către partea civilă Agenția Națională de Administrare

Fiscală, prin Administrația Finanțelor Publice Constanta, a sumei de 102.619 RON

cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând 35.616 RON impozit pe profit

datorat bugetului de stat la care s-au calculat, până la data de 23 ianuarie 2006

dobânzi și majorări de întârziere în valoare de 14.217 RON și penalități în

valoare de 3.918 RON și 27.068 RON TVA la care s-au calculat până la data de 23

ianuarie 2006 dobânzi și majorări de întârziere în valoare de 16.550 RON și

penalități în valoare de 4.550 RON, precum și la plata majorărilor, dobânzilor

și penalităților de întârziere până la data achitării integrale a

prejudiciului."

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

La 27

noiembrie 2004, prin adresa nr. AAA., reprezentanții Comisariatului Regional Constanța

al Gărzii Financiare s-au adresat Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța,

formulând o sesizare penală cu privire la săvârșirea de către numitul D.S., în calitate

de administrator al SC E.S. SRL Constanța, a infracțiunilor de evaziune fiscală

și fals intelectual, fapte prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplic.

art. 13 C. pen., art. 43 din Legea nr. 82/1991 în ref. la art. 289 alin. (1), cu

aplicarea art. 13 C. pen.

În cuprinsul sesizării

penale, s-a învederat faptul că, în perioada septembrie 2002 - septembrie 2003,

SC E.S. SRL Constanța s-a aprovizionat cu diferite mărfuri (rulmenți, contactori,

bobine etc.) în valoare totală de 119.472,50 RON (1.194.725.020 ROL) și, pentru

a justifica proveniența acestor bunuri, a înregistrat în mod fictiv în evidențele

contabile un număr total de 46 facturi fiscale, pretins emise de către furnizorii

SC M. SRL Constanța și SC I.C. SRL Constanța, deducând apoi din veniturile realizate

cheltuielile aferente achiziționării mărfurilor înscrise în respectivele facturi,

precum și taxa pe valoarea adăugată aferentă acestora.

În concluzie,

în cuprinsul sesizării penale formulate la data de 27 noiembrie 2004 de către reprezentanții

Gărzii Financiare Constanța, s-a precizat faptul că, prin înregistrarea în evidențele

contabile ale SC E.S. SRL Constanța a celor 46 de facturi fiscale de achiziție de

bunuri, ce conțineau date nereale, nefiind emise de către furnizorii înscriși în

conținutul acestora, au fost majorate în mod nejustificat cheltuielile efectuate

de societate în perioada 2002 - 2003, cu consecința prejudicierii bugetului de stat

cu suma totală de 52.567,89 RON (525.678.995 ROL), reprezentând impozit pe profit

în cuantum de 29.868,12 RON și taxa pe valoarea adăugată în cuantum de 22.699,77

RON.

În vederea determinării

cuantumului prejudiciului cauzat de către inculpatul D.S. bugetului de stat prin

înregistrarea în evidentele contabile a unor cheltuieli care nu au avut la bază

operațiuni comerciale reale și, implicit, prin sustragerea de la plata obligațiilor

fiscale, în cauză au fost dispuse și s-au efectuat mai multe expertize contabile.

La 20

septembrie 2007, lucrătorii de poliție au înaintat dosarul către Parchetul de pe

lângă Tribunalul Constanța, împreună cu referatul prin care s-a propus punerea în

mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului D.S. cu privire

la săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994, cu aplic. art.

13 C. pen., art. 43 din Legea nr. 82/1991 în ref. la art. 289 alin. (1), cu aplicarea

art. 13 C. pen., art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată, cu aplic.

art. 13 C. pen.

Având în vedere

împrejurarea că nici cel de-al doilea raport de expertiză contabilă efectuat în

cauză nu a fost adus la cunoștința inculpatului D.S. iar reprezentanții Administrației

Finanțelor Publice a Municipiului Constanța nu au fost introduși în cauză în calitate

de parte vătămată sau parte civilă, precum și faptul că rapoartele de expertiză

contabilă existente la dosar au fost întocmite cu încălcarea dispozițiilor art.

118 pct. 2 și 3 C. proc. pen. și art. 120 alin. (3) C. proc. pen., prin ordonanța

nr. 657/P/2005 din data de 21 noiembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Tribunalul

Constanța, în temeiul disp. art. 265 C. proc. pen., s-a dispus restituirea cauzei

către organele de poliție, în vederea efectuării unei noi expertize contabile cu

respectarea tuturor dispozițiilor legale, precum și în vederea stabilirii poziției

procesuale a reprezentanților administrației Finanțelor Publice a Municipiului Constanța.

Procedându-se

la completarea cercetărilor penale potrivit dispozițiilor menționate în ordonanța

de restituire, la data de 16 iulie 2008 s-a dispus efectuarea în cauză a unei noi

expertize contabile, fiind desemnată în calitate de expert contabil autorizat numita

B.R., ordonanța de efectuare a expertizei fiind comunicată atât învinuitului cât

și reprezentanților Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

Prin rechizitoriul

Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța cu nr. 1346/P/2009, din 07

decembrie 2010, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în

judecată a inculpatului D.S. pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 13 din

Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990

republicată cu aplicarea art. 13, de art. 290 alin. (1), art. 41 alin. (2), toate

cu aplic., art. 33 lit. a) C. pen.

Prin sentința

penală nr. 228 din 30 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul penal

nr. 18210/118/2010, în condițiile în care inculpatul D.S. a invocat intervenită

prescripția specială a răspunderii penale pentru infracțiunile pentru care s-a dispus

trimiterea sa în judecată și nu a solicitat continuarea procesului penal conform

art. 13 C. pen., s-a dispus în baza art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit.

g) C. proc. pen. în ref. la art. 124 comb. cu art. 122 alin. (1) lit. d) C.

pen. procesul penal încetarea procesului penal pornit împotriva sa pentru infracțiunile

prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 266

pct. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată cu aplicarea art. 13, art. 290 alin.

(1) art. 41 alin. (2) toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., ca urmare a împlinirii

termenului prescripției speciale a răspunderii penale.

Cu privire la

acțiunea civilă exercitată în cauză deși s-a solicitat de către inculpat, prin apărător,

lăsarea nesoluționată a acesteia, motivat de faptul că partea civilă s-a adresat

cu acțiune civilă și instanței civile, instanța a considerat că nu poate fi primită

această solicitare, hotărând disjungerea acțiunii civile și soluționarea separată

a acesteia.

Astfel, s-a avut

în vedere că în cazul în care s-a început procesul penal cu privire la o infracțiune

prin care s-a produs un prejudiciu, persoana vătămată are deschise două căi: fie

să se adreseze instanței civile cu o acțiune civilă, declanșând un proces condus

de regulile dreptului procesual civil, fie să se constituie parte civilă în procesul

penal, exercitând astfel acțiunea civilă alăturată acțiunii penale, cale care odată

alească, nu mai poate fi părăsită.

În acord cu cele

expuse, în prezenta cauză s-a constatat că partea civilă a optat pentru exercitarea

acțiunii civile alăturat acțiunii penale.

La termenul de

judecată din data de 06 iunie 2011 s-a invocat de către inculpat, prin apărător,

prescripția acțiunii civile.

Instanța de fond

nu a împărtășit acest punct de vedere în condițiile în care, constatând că s-au

împlinit termenele prescripției răspunderii penale, inculpatul a precizat că nu

dorește continuarea procesului penal, conform art. 13 C. proc. pen., pentru a se

stabili dacă există vreunul dintre cazurile prev. de art. 10 lit. a) - e) C.

proc. pen., caz în care instanța de judecată ar fi putut pronunța achitarea.

In această situație,

inculpatul nesoiicitând continuarea procesului penal pentru a se stabili eventual

existența vreunuia dintre cazurile de achitare, solicitând doar să se constate că

a intervenit prescripția răspunderii penale cu privire la infracțiunile pentru care

s-a dispus trimiterea sa în judecată, nu mai poate susține că în favoarea sa operează,

la acest moment prezumția de nevinovăție.

Împrejurarea că

în cauză nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare, ci doar o hotărâre

definitivă a încetare a procesului penal, nu înlătură aplicarea dispozițiilor

art. 91 alin. (3) din C. proc. fisc., avându-se în vedere că acțiunea civilă izvorâtă

dintr-o infracțiune nu se prescrie odată cu cea penală.

Analizând actele

și lucrările dosarului, instanța de fond a considerat că acțiunea civilă exercitată

de partea civilă este întemeiată.

Astfel, prin actul

de inculpare s-a reținut că inculpatul D.S., în calitate de administrator al SC

D.D. SRL Constanța, fostă SC E.S. SRL Constanța, a înregistrat în evidentele contabile

ale societății un număr de 46 de facturi fiscale și 75 chitanțe care atestau efectuarea

unor operațiuni comerciale nereale, respectiv, achiziționarea de mărfuri și plata

contravalorii acestora către pretinșii furnizori SC M. SRL și SC I.C. SRL Constanța,

persoane juridice cu care societatea comercială administrată de inculpat nu a avut

niciodată raporturi contractuale, determinând evidențierea unor cheltuieli nereale,

cu consecința diminuării taxelor și impozitelor datorate bugetului consolidat al

statului și producerii unui prejudiciu în cuantum total de 62.684,13 RON, reprezentând

impozit pe profit și TVA.

În opinia instanței

de fond, relevante în determinarea prejudiciului au fost expertizele judiciar -contabile

efectuate în cauză de doamnele expert B.L. (primul raport de expertiză) și B.M.;

s-a avut în vedere că, prin concluziile ambelor expertize, s-a stabilit același

cuantum al prejudiciului cauzat bugetului de stat, respectiv, suma de 62.684,13

RON, reprezentând impozit pe profit în cuantum de 35.615,98 RON și TVA în cuantum

de 27.068,15 RON.

Astfel, s-a reținut

că cele 46 de facturi fiscale emise de furnizorii SC M. SRL și SC I.C. SRL nu îndeplineau

condițiile legale de documente justificative, avându-se în vedere faptul că SC

M. SRL nu își desfășoară activitatea la sediui deciarat, că, ia pretinsa data a

emiterii facturiior, SC I.C. SRL era dizolvată, precum și faptul că facturile fiscale

emise nu aparțin regimului special al acestor firme. În condițiile în care facturile

emise de cei doi furnizori nu îndeplineau calitatea de documente justificative,

potrivit prevederilor H.G. nr. 831/1997, coroborate cu art. 6 din Legea nr. 82/1991

republicată, cheltuielile cu costul mărfii înregistrate de societate au diminuat

profitul impozabil al societății, având drept consecință diminuarea creanței fiscale

reprezentând impozit pe profit datorat bugetului de stat, cu suma de 35.615,98 RON,

diminuându-se totodată și taxa pe valoare adăugată, datorată bugetului de stat,

cu suma de 27.068,15 RON.

Referitor la raportul

de expertiză contabilă judiciară întocmit de expert contabil B.R., în mod corect

organul de urmărire penală a înlătura concluziile acestuia. După cum s-a arătat

împrejurarea că mărfurile înscrise în facturile fiscale ce nu îndeplineau condițiile

legale pentru a fi considerate documente justificative ale cheltuielilor efectuate,

au fost, ulterior înregistrării acestor facturi, comercializate către alți agenți

economici care au achitat contravaloarea mărfurilor, nu conduce la concluzia că

activitatea ilicită a inculpatului se circumscrie exclusiv răspunderii contravenționale,

conform Legii nr. 12/1990 și nici că prejudiciul cauzat bugetului de stat l-ar constitui

doar suma de bani încasată ca urmare a revânzării mărfurilor a căror proveniență

nu a putut fi dovedită.

În aceste condiții

în mod corect s-a dispus efectuarea unei noi expertize judiciar contabile, fiind

vorba despre expertiza efectuată de expert contabil B.M., ale cărei concluzii au

fost însușite și de către instanță.

În termen legal,

împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul D.S., criticând-o pentru nelegalitate,

în sensul greșitei admiteri a acțiunii civile și a obligării la plata despăgubirilor

civile, reprezentând impozit pe profit, la care s-au adăugat dobânzi și majorări

de întârziere.

Principalul motiv

de nelegalitate invocat de către apelant a fost cel vizând modul greșit de analizare,

de către prima instanță, a excepției prescripției acțiunii civile, invocată în fața

sa.

Apelantul inculpat

a invocat, ca temeiuri de drept ale excepției sus-menționate, disp. art. 22 C.

proc. fisc., în forma în vigoare la data săvârșirii faptei, actualmente aceeași

dispoziție fiind sistematizată în art. 24 C. proc. fisc., precum și disp. art. 83

alin.1 [actual art. 91 alin. (1)] din C. proc. fisc., în care termenul general de

prescripție în materia creanțelor bugetare este de 5 ani, curgând de la data de

1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală.

Prin decizia penală

nr. 19/P din 22 februarie 2013, Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru

cauze penale cu minori și de familie, în opinie majoritară, a admis apelul declarat

de inculpatul D.S. împotriva sentinței penale nr. 43 din 26 ianuarie 2012 pronunțată

de Tribunalul Constanța, a desființat hotărârea apelată și, în rejudececare:

În temeiul art.

346, art. 14 C. proc. pen. a respins acțiunea civilă exercitată de Statul Român,

prin A.N.A.F - A.F.P Constanța, ca urmare a împlinirii termenului de prescripție

a dreptului la acțiune.

A dispus înlăturarea

din hotărâre a dispozițiilor contrare. În temeiul art. 189 C. proc. pen. a dispus

ca onorariului apărător oficiu în sumă de 50 RON să fie plătit din fondul Ministerului

Justiției, iar cheltuielile judiciare avansate de stat ramând în sarcina acestuia.

Pentru a decide

astfel, Curtea de Apel a reținut, cu opinia separată a unui dintre membri completului

de divergență că actul prin care s-ar fi putut întrerupe termenul de prescripție

a dreptului la acțiune reprezintă declarația de constituire ca parte civilă, declarație

care, în esență, poate fi considerată ca o cerere de chemare în judecată adresată

atipic unui alt organ judiciar decât instanței competente să soluționeze acțiunea

în pretenții introdusă, însă, pentru ca termenul de prescripție a dreptului la acțiune

să nu se împlinească, cererea de chemare în judecată trebuia introdusă, formulată,

în interiorul acestui termen.

În prezenta cauză,

termenul de prescripție reglementat de art. 83 alin. (1) [art. 91 alin. (1)] C.

proc. fisc., s-a împlinit la data de 01 ianuarie 2009, iar cererea de chemare în

judecată a inculpatului a fost formulată după împlinirea termenului de prescripție,

respectiv, la data de 09 octombrie 2009.

Aprecierea apelantului

D.S., vizând inaplicabilitatea art. 83 alin. (3) și (4) [art. 91 alin. (3) și

(4)] C. proc. fisc. este corectă, întrucât această dispoziție pornește de la o premisă

ce nu este stabilită în cauză în mod cert. Mai concret, dispozițiile sus­menționate

stabilesc un termen de prescripție special de 10 ani, vizând însă nu dreptul de

a sesiza instanța de judecată, ci dreptul de a stabili obligații fiscaie ce rezuită

din săvârșirea unei infracțiuni.

Or, dreptul de

a stabili obligații fiscale este un drept de natură administrativ - fiscală și constă

în aptitudinea organului fiscal ce administrează bugetul de stat sau alte bugete

sau fonduri, de a efectua verificări și de a stabili existența sau inexistența unei

obligații bugetare, cu titlu de creanță fiscală, în sarcina unui contribuabil, concretizându-se

procedural în emiterea titlurilor de creanță, a deciziilor de impunere și apoi a

titlului executoriu, în măsura în care titlurile de creanță și deciziile de impunere

nu devin, de drept, titluri executorii prin împlinirea de plată a obligațiilor,

potrivit disp. art. 140 și următoarele C. proc. fisc.

În plus, această

dispoziție pornește de la premisa constatării cu caracter definitiv, într-o hotărâre

pronunțată de instanța penală, că obligația fiscală rezultă din săvârșirea unei

infracțiuni, pronunțându-se în acest sens o hotărâre de condamnare a respectivei

persoane fizice sau juridice.

În prezenta cauză,

această premisă nu este îndeplinită, hotărârea pronunțată de instanța penală constând

în încetarea procesului penal față de inculpat, ca efect al prescripției răspunderii

penale, motiv pentru care instanța penală nici nu a soluționat pe fond acțiunea

penală exercitată împotriva inculpatului, ci a constatat că nu mai poate fi exercitată

în continuare, ca urmare a intervenirii unui impediment dintre cele prev. de

art. 10 C. proc. pen.

S-a mai reținut

că acțiunea civilă exercitată de către Statul Român împotriva inculpatului persoană

fizică nu se întemeiază pe dispozițiile răspunderii fiscale a contribuabilului,

reglementată de C. fisc., întrucât inculpatul nu avea calitatea de contribuabil

cu privire la aceste creanțe, ci se întemeiază pe dispozițiile generale, de natură

civilă, ale răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile din vechiul

C. civ., respectiv de art. 998 C. civ. în raport de cauza juridică a acțiunii civile,

s-ar putea aprecia chiar că termenul special de prescripție nu este incident în

cauză, putându-se considera chiar că termenul de prescripție a dreptului la acțiune

este cel general, prev. de Decretul nr. 167/1958, respectiv, cel de 3 ani, de altfel

și modalitățile de întrerupere sau suspendare a intervenirii prescripției dreptului

la acțiune izvorând, de asemenea, din acest act normativ.

S-a mai arătat

în considerentele majoritare că acțiunea civilă formulată în baza art. 138 lit.

d) din Legea nr. 85/2006 este o acțiune indirectă, aflată ia dispoziția creditorului

unui comerciant persoană juridică, prin care acesta, în favoarea patrimoniului debitorului

comerciant persoană juridică aflată în procedura insolvenței, solicită instanței

competente aducerea la patrimoniul societar a sumelor reprezentând datoriile societății

de către membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății

sau de către orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență, prin faptul

de a fi ținut o contabilitate fictivă, de a fi făcut să dispară unele documente

contabile sau de a nu fi ținut contabilitatea în conformitate cu legea. Prin exercitarea

acestei acțiuni, creditorul organ fiscal, ca orice alt creditor societar, nu se

îndestulează direct din patrimoniul pârâtului prevăzut de art. 138 lit. d) din Legea

nr. 85/2006 ci, în mod indirect, acesta alimentează din propriul patrimoniu, patrimoniul

societar din care, sub coordonarea judecătorului sindic, creditorul societar urmează

a-și îndestula creanța înscrisă în masa credală.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs Agenția Națională de Administrare Fiscală - prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Constanța, solicitând, potrivit motivelor scrise de

recurs, casarea deciziei și menținerea ca legală și temeinică a sentinței [caz de

casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc.

pen.]; în acest context, în motivarea recursului s-a invocat și incidența principiului

«tempus regit actum».

Recursul este

nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Din examinarea

întregului dosar al cauzei și a considerentelor deciziei atacate rezultă că, după

o expectativă îndelungată pe durata urmăririi penale, reprezentanții Agenția

Națională de Administrare Fiscală - A.F.P. Constanța s-au decis, abia la 09

octombrie 2009, să precizeze că înțeleg să se constituie parte civilă în procesul

penal cu suma de 102.619 RON, "asumându-și" astfel - în opinia majoritară

- caracterul delictual de drept comun, guvernat de prevederile art. 998-999 C.

civ. (1864), atât al răspunderii inculpatului pentru prejudiciul cauzat bugetului

consolidat al statului cât și al acțiunii în despăgubire promovată la sus­menționata

data calendaristică, acțiune alăturată celei penale (acțiune care, prin sentință,

s-a constatat că este stinsă prin prescripția specială, reglementată de art. 124,

cu referire la art. 122 C. pen.); așa fiind, în mod judicios s-a apreciat - în aceeași

opinie majoritară- că prescripția dreptului la despăgubiri este guvernată de prevederile

pertinente ale Decretului nr. 167/1958, observându-se, totodată, că, chiar dacă

s-ar aprecia ca fiind incidente prevederile art. 83 alin. (1) [devenit art. 91

alin. (1)] C. proc. fisc., constatarea prescripției (împlinite, în raport cu acest

din urmă temei de drept , la 01 ianuarie 2009) era inevitabilă din moment ce acțiunea

în despăgubire a fost exercitată printr-o declarație formală, neechivocă, abia la

09 octombrie 2009.

În context,

Înalta Curte observă că, potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958 (text de lege

a cărui incidență în speță este certă, potrivit principiului «tempus regit actum»)

prescripția se întrerupe [cf. lit. b) de sub alin. (1)] prin introducerea unei cereri

de chemare în judecată - cu condiția, subînțeleasă, a promovării acțiunii înlăuntrul

termenului de prescripție- dar și că, totuși [cf. alin. (3) al aceluiași art. 16],

prescripția nu este întreruptă dacă (între altele) s-a pronunțat încetarea procesului.

Față de considerentele

expuse, avându-se în vedere și faptul că, verificându- se decizia atacată în raport

cu prevederile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., nu se identifică existența

altor motive, care, analizate din oficiu, să ducă la casare, urmează ca recursul

declarat de partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală - prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Constanța împotriva deciziei penale nr. 19/P din 22

februarie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale

cu minori și de familie, privind pe intimatul inculpat D.S., să fi respins, ca nefondat,

în temeiul art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

în baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., recurenta parte civilă va fi obligată la plata sumei de

500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON,

reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul

inculpat, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală - prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice Constanța împotriva deciziei penale nr. 19/P din 22 februarie

2013 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori

și de familie, privind pe intimatul inculpat D.S.

Obligă recurenta

parte civilă la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din

oficiu pentru intimatul inculpat, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică,

azi 23 octombrie 2013.