ÎCCJ, Decizia nr. 25/2013

Asupra cererii de recurs de față;

Din actele dosarului constată următoarele:

Prin încheierea din 27 noiembrie 2012 pronunțată în dosarul nr. 4787/1/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Penală, învestită cu soluționarea contestației în anulare împotriva deciziei penale nr. 2107 din 28 mai 2010 a aceleiași instanțe, a dispus respingerea cererii formulată de contestatoarea B.G. de sesizare a Curții Constituționale vizând neconstituționalitatea dispozițiilor art. 29 alin. (1) din legea nr. 47/1992 și a art. 446 alin. (1) și (3) din Legea nr. 286/2009, ca fiind inadmisibilă.

La termenul de judecată din 27 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Penală a pus în discuția părților

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 446 alin. (1) și (3) din Legea nr. 286/2009 și art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, formulată de apărătorul contestatoarei.

La data de 12 noiembrie 2012, prin serviciul registratură contestatoarea B.G. a depus o cerere prin care a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și a art. 446 alin. (1) și (3) din Legea nr. 286/2009, susținând că acestea încalcă disp. art. 11, art. 15, art. 20, art. 78, art. 146, art. 124 din Constituția României și art. 6 din CEDO, cererea aflându-se la filele18-27.

Examinând cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de constatatoare, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Penală a constatat că cererea este inadmisibilă.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, aceasta decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unor legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care au legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Cea de a doua condiție care trebuie îndeplinită se referă la dreptul oricărei părți, a instanței de judecată și a procurorului de a putea ridica o excepție de neconstituționalitate.

În al treilea rând, trebuie ca normele legale în vigoare, a căror neconstituționalitate este contestată, să nu fi fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Prin urmare, examinarea excepției de neconstituționalitate ridicată, prin prisma îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 presupune, în primul rând, a se verifica dacă există vreo cauză de inadmisibilitate cu caracter de ordine publică, peste a cărei existență nu se poate trece.

Excepția de neconstituționalitate, fiind un incident apărut în cadrul unui proces, invocarea ei impune justificarea unui interes; stabilirea existenței acestui interes se face pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu procesul în care a intervenit.

Astfel, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Aceasta presupune, pe de-o parte, necesitatea existenței unei legături directe între norma contestată și soluționarea procesului principal, iar pe de altă parte, concludența acesteia, decizia Curții Constituționale trebuind să aibă efecte materiale asupra conținutului hotărârii din prezenta cauză.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Penală

a constatat că motivele invocate de către contestatoarea B.G., prin apărător, nu relevă existența unei contradicții între textele invocate și textele constituționale care să facă necesară sesizarea instanței de contencios constituțional.

Simpla invocare de către contestatoare a textelor de lege pretins neconstituționale și a nemulțumirii sale cu privire la modalitatea concretă de aplicare a acestora, fără a argumenta de ce acestea sunt în contradicție cu dispozițiile din Constituția României, pune în imposibilitate instanța de a verifica pretinsul conflict de natură constituțională și de a cenzura necesitatea sesizării Curții Constituționale.

Mai mult decât atât dispozițiile invocate art. 446 alin. (1) și (3) din Legea nr. 286/2009 și art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, nu au legătură cu prezenta cauză ce are ca obiect contestație în anulare formulată de contestatoarea B.G. împotriva deciziei penale nr. 2107 din 28 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Secția Penală, în dosarul nr. 2464/1/2010, întemeiată pe disp art. 386 lit. c) C. proc. pen.

Prin urmare, cum în cauză nu s-au oferit motive care să susțină lipsa de conformitate cu Legea Fundamentală a disp art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și art. 446 alin. (1) și (3) din Legea nr. 286/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Penală a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de contestatoarea B.G.

Împotriva acestei încheieri contestatoarea B.G. a formulat cerere de recurs.

Examinând cererea de recurs, Înalta Curte constată că este nefondată și va fi respinsă pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Din examinarea lucrărilor și actelor dosarului, rezultă că încheierea atacată este legală și temeinică și, pe cale de consecință, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de contestatoare este inadmisibilă.

Examinând excepția invocată de recurenta contestatoare B.G., Înalta Curte constată că nu este îndeplinită una dintre cerințele cumulative impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1992, în sensul ca excepția de neconstituționalitate să aibă legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Înalta Curte constată că, prin excepția invocată, contestatoarea pretinde că dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și a art. 446 alin. (1) și (3) din Legea nr. 286/2009 încalcă dispozițiile art. 11, art. 15, art. 20, art. 78, art. 146, art. 124 din Constituția României și art. 6 din CEDO, susținând că mențiunea cuprinsă în art. 446 alin. (1) „la data care va fi stabilită de legea pentru punerea în aplicare a acesteia”, cu referire la noul C. pen., alături de integralitatea conținutului alin. (3) din același articol, sunt neconstituționale, întrucât Constituția, la art. 78 interzice implicit ca o lege să intre în vigoare la o dată ulterioară și incertă, când va apărare o altă lege.

Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 Judecători

apreciază că motivele invocate de către contestatoarea B.G., prin apărător, nu relevă existența unei contradicții între textele invocate și textele constituționale.

Pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, aceasta trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a contestatoarei, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză, în care instanța este învestită cu soluționarea unei căi extraordinare de atac, iar textele pretins neconstituționale se referă la modalitatea de redactare legislativă, care potrivit susținerilor contestatoarei nu ar avea un înțeles clar și cert.

Or, simpla invocare de către contestatoare a textelor de lege pretins neconstituționale și a nemulțumirii sale cu privire la modalitatea concretă de aplicare a acestora, fără a argumenta de ce acestea sunt în contradicție cu dispozițiile din Constituția României și ce legătură au cu soluționarea cauzei, nu impun sesizarea instanței de contencios constituțional, așa cum a motivat prima instanță.

Pentru considerentele ce preced, constatându-se că, în cauză, recursul declarat de contestatoarea B.G. împotriva încheierii din 27 noiembrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală în dosarul nr. 4787/1/2012, este nefondat, cererea de recurs va fi respinsă, ca atare, potrivit art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D EC I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatoarea B.G. împotriva încheierii din 27 noiembrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală în dosarul nr. 4787/1/2012.

Obligă recurenta contestatoare la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 11 februarie 2013.