ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 680/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 680/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

recursurilor penale de față, constată că, prin Sentința penală nr. 56 din 9

martie 2011, Tribunalul Sibiu, secția penală a respins excepțiile invocate în

cauză și, în baza art. 254 alin. (1), (2) C. pen. raportat la art. 7 din Legea

nr. 78/2000, l-a condamnat pe inculpatul P.B.I. la 4 ani închisoare și 2 ani

pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a),

b) și c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, cu aplicarea

art. 71, 64 lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 86

1

C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe o durată

de 7 ani, care constituie termen de încercare.

Pe durata termenului

de încercare s-a stabilit ca inculpatul să se supună următoarelor măsuri de

supraveghere:

a) să se prezinte la

datele fixate la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Sibiu;

b) să anunțe în

prealabil orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice

deplasare care depășește 8 zile precum și întoarcerea;

c) să comunice și să

justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice

informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență;

În baza art. 26

raportat la art. 254 alin. (1), (2) C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr.

78/2000 a fost condamnat inculpatul T.I. la 3 ani închisoare și 1 an pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c)

C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la luare de mită, cu

aplicarea art. 71, 64 lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 81 C.

pen., a fost suspendată condiționat executarea pedepsei pe o durată de 5 ani,

care constituie termen de încercare.

În baza art. 71 alin.

(5) C. pen. a fost suspendată executarea pedepselor accesorii aplicate celor

doi inculpați pe durata termenului de încercare a suspendării sub supraveghere

și suspendării condiționate a pedepselor închisorii.

În baza art. 359 C.

proc. pen., instanța a atras atenția inculpaților asupra cauzelor de revocare a

suspendării sub supraveghere și suspendării condiționate a executării

pedepselor.

În baza art. 88 C.

pen. s-a dedus din pedepsele aplicate inculpaților reținerea din data de 15

iulie 2010.

În baza art. 11 pct.

2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., s-a dispus achitarea

inculpatei C.A. pentru complicitate la luare de mită, prev. de art. 26 C. pen.

raportat la art. 254 alin. (1), (2) C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr.

78/2000.

În baza art. 191 C.

proc. pen. a fost obligat fiecare din inculpații P.B.I. și T.I. să plătească

statului câte 1.300 RON cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut, în fapt, că inculpatul P.B.I. a

fost încadrat în postul de inspector la compartimentul pentru îndrumare

angajator și angajați în domeniul securității și sănătății în muncă, din cadrul

Inspectoratului Teritorial de Muncă Sibiu, iar inculpatul T.I. ocupa,

interimar, postul de șef ierarhic superior al celui dintâi. Inculpata C.A.

lucra temporar în calitate de practicantă în domeniul economic la Restaurantul

„F." din Sibiu. Potrivit atribuțiilor de serviciu, inculpatul P.B.I. avea

competența de a controla încadrarea în muncă și încetarea activității

persoanelor care desfășurau orice activitate în temeiul unui contract

individual de muncă sau al unei convenții civile de prestări servicii.

La data de 13 iulie

2010, inculpatul P.B.I. a efectuat un control la SC T&T D. SRL Sibiu, unde

era administrator martorul denunțător M.C.G., constatând că trei persoane

lucrează fără să fi avut încheiate contracte de muncă, respectiv martorii

V.V.A., S.A. și Ș.S.. Situația fiind imputabilă martorului denunțător, a

constituit contravenția prev. de art. 276 lit. d) teza I C. muncii și, pentru a

nu încheia un proces-verbal de constatare și sancționare, inculpatul i-a cerut

acestuia suma de 3.000 RON.

În ziua de 14 iulie

2010 martorul M.C.G. a denunțat fapta la Serviciul Teritorial D.N.A. Alba Iulia.

Tot în aceeași zi, într-o convorbire telefonică, inculpatul P.B.I. i-a indicat

că suma de bani trebuie adusă la Restaurantul „F." și lăsată la inculpata

C.A. Imediat după aceasta, inculpatul P.B.I. l-a contactat telefonic pe

inculpatul T.I., căruia i-a spus că banii vor fi lăsați la inculpata C.A. sub

forma unei închirieri pentru un botez. În jurul amiezii, denunțătorul i-a dat

inculpatei C.A. suma de 1.000 RON, care, la puțin timp, i-a dat-o unei angajate

(bucătărese) ca salariu ce i se cuvenea, ulterior banii fiind ridicați de la

aceasta.

În seara aceleiași

zile, în jurul orelor 19

00

, conform înțelegerii avute cu inculpatul

P.B.I., denunțătorul s-a întâlnit cu acesta la Restaurantul „F.", unde a

intrat în posesia celor trei declarații date de martorii care lucrau fără forme

legale la societatea amintită, și, la rândul său, a lăsat încă 2.000 RON la

inculpata C.A., care i-a pus în casa de fier de unde au fost ridicați de

organele de urmărire penală.

Între timp, au mai

avut loc convorbiri telefonice între inculpații P.B.I. și T.I., prin care

acesta i-a confirmat celui dintâi primirea sumei de 1.000 RON și promisiunea

denunțătorului că va aduce și restul de 2.000 RON.

Această stare de fapt

a fost reținută de instanță pe baza denunțului și declarațiilor martorului

M.C.G., care s-au coroborat cu actele privind identificarea și înregistrarea

sumei de 3.000 RON, cu declarațiile martorilor V.V.A., S.A., Ș.S. și T.J.M., cu

procesele-verbale de redare a interceptărilor telefonice și ambientale, precum

și cu declarațiile inculpaților.

Referitor la

excepțiile ridicate în apărarea inculpaților T.I. și C.A., Tribunalul a

constatat că sunt neîntemeiate și le-a respins, constituind o reluare a

acelorași excepții invocate și la termenul din 10 decembrie 2010. S-a arătat că

prezenta cauză nu s-a soluționat în condițiile procedurii flagrante și că

urmărirea penală în ceea ce o privește pe inculpata C.A. s-a desfășurat cu

respectarea normelor de procedură. În ceea ce privește așa-zisa nulitate a

proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice, Tribunalul a menționat

că este evident că dintr-o eroare materială toate procesele-verbale poartă

aceeași dată și aceeași oră (14 iulie 2010, ora 23

00

), lecturarea

conținutului lor conducând la concluzia că este vorba de convorbiri distincte,

purtate la ore diferite de către inculpați.

În drept, instanța a

apreciat că fapta inculpatului P.B.I. care, în calitate de inspector la

Inspectoratul Teritorial de Muncă Sibiu, a pretins și a primit de la martorul

denunțător M.C.G. suma de 3.000 RON pentru a nu îndeplini atribuțiile de

serviciu, constituie infracțiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin.

(1), (2) C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000.

Cu privire la fapta

inculpatului T.I., care l-a ajutat pe inculpatul P.B.I. să primească suma de

3.000 RON pentru a nu-și îndeplini atribuțiile de serviciu, s-a apreciat că

aceasta constituie complicitate la infracțiunea de luare de mită prevăzută de

art. 26 C. pen. raportat la art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. raportat la art.

7 din Legea nr. 78/2000.

Referitor la

inculpata C.A., trimisă în judecată tot pentru complicitate la luare de mită,

constând în aceea că, în baza unei înțelegeri prealabile cu inculpatul T.I., a

acționat împreună cu acesta în scopul de a-l ajuta pe celălalt inculpat,

Tribunalul a arătat că, din probele administrate, nu a rezultat că ar fi

existat o înțelegere a acesteia cu vreunul din inculpați, faptul că banii au

fost primiți de inculpată, fără a fi dovedită, însă, și legătura subiectivă

între participanți, nerealizând conținutul complicității care, potrivit art. 26

C. pen., trebuie să fie realizată cu intenție. Modul deschis cum a acționat și

cum a discutat fie direct, fie telefonic cu denunțătorul și inculpații, de a fi

primit banii și de a fi făcut cunoscut totul, denotă, în opinia instanței de

fond, faptul că nu a avut reprezentarea activității ilicite a celorlalți doi

inculpați. Sub același aspect, s-a mai arătat că, din nicio probă nu a rezultat

că inculpatul T.I. ar fi încunoștințat-o, cât de cât explicit, pe C.A. de

intențiile sale și ale inculpatului P.B.I., relevantă fiind în acest sens fiind

împrejurarea că acesta i-a adus la cunoștință că va veni la ea denunțătorul

prin intermediul martorului T.J.M. Totodată, Tribunalul a mai menționat că susținerile

din rechizitoriu în sensul că aceasta ar fi introdus banii în circuitul

comercial cu scopul de a li se pierde urma sau că ar fi simulat eliberarea unui

act doveditor, ori că l-a așteptat pe denunțător cu ultima tranșă de bani în

biroul localului și că după ce i-a primit și i-a pus în casa de valori, a

plecat, nu pot suplini lipsa probelor, după cum nicio anumită interpretare dată

unor asemenea atitudini comportamentale nu a putut constitui probă în acuzare.

La individualizarea

pedepselor aplicate inculpaților P.B.I. și T.I., instanța a avut în vedere

împrejurarea că aceștia nu au antecedente penale, că faptele lor vizează

activitățile de control ale unei autorități a statului, de modul cum au

procedat și de suma de bani care a constituit obiectul mitei.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Alba și

inculpatul T.I., pentru nelegalitate și netemeinicie.

În apelul său,

Ministerul Public a invocat nelegalitatea conținutului pedepselor complementare

și accesorii aplicate inculpaților P.B.I. și T.I. din perspectiva aplicării

integrale a dispozițiilor art. 64 lit. a) C. pen. și a înlăturării pedepsei

accesorii prevăzută de art. 64 lit. c) C. pen., netemeinicia individualizării

cuantumului și a modului de executare a pedepsei aplicate inculpatului T.I. în

raport de circumstanțele concrete în care s-a consumat fapta, precum și

netemeinicia soluției de achitare a inculpatei C.A.

În ceea ce îl privește

pe inculpatul T.I., acesta a criticat, în principal, hotărârea Tribunalului sub

aspectul greșitei sale condamnări, solicitând achitarea sa, în temeiul art. 11

pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru săvârșirea

infracțiunii de complicitate la luare de mită, prevăzută de art. 26 raportat la

art. 254 alin. (1), (2) C. pen., cu aplicarea art. 7 din Legea nr. 78/2000. În

subsidiar, invocând încălcarea dispozițiilor art. 263 și art. 260 C. proc.

pen., pe motiv că rechizitoriul nu cuprinde mai multe mențiuni esențiale și nu

lămurește situația bancnotelor reprezentând suma de 3.000 RON, precum și

administrarea unor probe în cursul urmăririi penale cu nerespectarea

dispozițiilor legale, împrejurări care, în opinia inculpatului, ar atrage

nulitatea absolută a actului de sesizare a instanței, acesta a solicitat

admiterea apelului promovat, desființarea hotărârii atacate și restituirea

cauzei la procuror.

Prin Decizia penală

nr. 11 l/A din 06 septembrie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală a

admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Alba, a

desființat sentința penală atacată numai în ceea ce privește pedepsele

accesorii și complementare aplicate inculpaților P.B.I. și T.I. și, rejudecând

cauza în aceste limite, a înlăturat din conținutul pedepselor complementare și

a pedepsei accesorii aplicate inculpatului P.B.I. interdicția exercitării

dreptului prevăzut de art. 64 lit. a) C. pen.

În temeiul art. 65

alin. (2) C. pen., a aplicat inculpatului P.B.I. pedeapsa complementară a

interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și

lit. c) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale, iar,

în temeiul art. 71 C. pen., a interzis inculpatului exercitarea drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. pe durata

prevăzută de art. 71 alin. (2) C. pen.

Totodată, a înlăturat

din conținutul pedepselor complementare și a pedepsei accesorii aplicate

inculpatului T.I. interdicția exercitării dreptului prevăzut de art. 64 lit. a)

C. pen.

În temeiul art. 65

alin. (2) C. pen., a aplicat inculpatului T.I. pedeapsa complementară a

interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și

lit. c) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale, iar,

în temeiul art. 71 C. pen., a interzis inculpatului exercitarea drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. pe durata

prevăzută de art. 71 alin. (2) C. pen.

S-au menținut

celelalte dispoziții ale hotărârii atacate. În temeiul art. 379 pct. 1 lit. b)

C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul T.I.

împotriva aceleiași hotărâri, iar, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

s-a dispus a obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a decide

astfel, Curtea, după expunerea cadrului normativ intern aplicabil în speță, a

acuzațiilor reținute în sarcina inculpaților prin actul de sesizare și a stării

de fapt rezultată în urma administrării probelor, a arătat că prima instanță a

reținut o corectă situație faptică, bazată pe întreg materialul probator

administrat în cauză, care dovedește pe deplin vinovăția inculpaților P.B.I. și

T.I. sub aspectul infracțiunilor pentru care au fost trimiși în judecată.

Sub acest aspect, s-a

arătat că declarația martorului F.V., audiat în apel, nu a răsturnat faptele

probate cu privire la inculpatul T.I., ci, dimpotrivă, a întărit convingerea că

termenii de „copii", desemnând „bani", reprezintă noțiuni unanim

acceptate în discuțiile acestuia cu inculpatul P.B.I. Totodată, Curtea a făcut

referire la procesul-verbal de interceptare telefonică a discuției purtate de

denunțătorul M.C.G. cu inculpata C.A., din care a rezultat că acesteia din urmă

i s-a predat suma de o mie de RON, despre care se afirmă explicit: „.. dintre

care vă dau zece acum (..) și tre să-mi deie și ceva „(Procesul-verbal din 14

iulie 2010, ora 23

45

), care se coroborează cu discuția purtată de

inculpatul P.B.I. cu o persoană de sex masculin (N.) în 14 iulie 2010 la ora

13:31:05 și în care se folosește explicit: „acum a venit cu zece copii și după

aia a zis că trece cu .., după-masă cu încă", precum și cu discuția purtată

de același inculpat cu denunțătorul M.C.G. în 14 iulie 2010, ora 18

46

.

Declarațiile

persoanelor audiate în faza urmăririi penale și a cercetării judecătorești,

coroborate cu conținutul discuțiilor telefonice și ambientale, cu declarațiile

inițial rupte și refăcute ale persoanelor care nu îndeplineau condițiile legale

pentru a funcționa în societatea denunțătorului, neavând contract de muncă,

precum și cu procesele-verbale încheiate de autoritățile judiciare în faza

urmăririi penale dovedesc, în opinia Curții, împrejurarea că faptele reținute

de DNA în actul de sesizare al instanței au fost săvârșite în materialitatea

lor de către inculpații P.B.I. și T.I., aspect care nu poate fi supus

îndoielii.

În ceea ce privește

împrejurarea că inculpaților condamnați în primă instanță li s-a aplicat

pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 lit. a) C. pen., Curtea a arătat că

aceasta este în dezacord cu jurisprudența Curții Europene, dar și a instanței

supreme, care impun ca, în temeiul art. 71 C. pen. și cu aplicarea directă și

prioritară a dispozițiilor art. 3 din Protocolul I la Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (astfel cum a fost

interpretat prin hotărârea dată în cauza Hirst vs. Regatul Unit), văzând și

Decizia LXXI (71)/2007 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și

Justiție - Secțiile Unite, să le fie interzise inculpaților condamnați, pe

perioada executării pedepselor, cu titlu de pedeapsă accesorie, doar drepturile

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen., apreciind că

interzicerea dreptului la vot nu se impune.

Pentru aceleași

considerente, s-a apreciat că se impune stabilirea pedepselor complementare

aplicate celor doi inculpați condamnați, în temeiul art. 65 alin. (2) C. pen.,

constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a,

lit. b) și lit. c) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei

principale, perioadă de timp necesară realizării scopului pedepsei penale

prevăzut de art. 52 C. pen., arătând că majorarea pedepsei complementare

aplicate inculpatului T.I. reprezintă o măsură necesară în raport de natura și

gravitatea faptei acestuia, împrejurările cauzei, persoana infractorului și

contribuția la comiterea faptelor, acesta, prin activitatea desfășurată, întărind

convingerea coinculpatului P.B.I. că acțiunea sa ilicită se va materializa în

obținerea unor foloase necuvenite.

Celelalte critici de

netemeinicie formulate de Parchet au fost apreciate de instanța de apel ca

nefondate, în contextul în care judecătorul fondului a stabilit în condiții de

echitate și legalitate modul de executare a pedepsei aplicate inculpatului

T.I., acuzarea neprobând împrejurări obiective pentru care să fie schimbată

modalitatea aleasă de instanța fondului în realizarea scopului pedepsei penale.

În ceea ce privește

criticile aduse hotărârii instanței de fond cu privire la soluția de achitare a

inculpatei C.A., Curtea le-a apreciat ca neîntemeiate, în raport de baza

factuală și probele administrate în cauză, care dovedesc că aceasta nu a avut

reprezentarea activităților ilicite ale celorlalți doi inculpați.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial

Alba Iulia și inculpatul T.I., reiterând parțial criticile formulate în apel.

Astfel, invocând

cazul de casare reglementat de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc.

pen. și făcând o expunere succintă a situației de fapt reținută în speță,

Ministerul Public a susținut că, în cauză, a fost comisă o gravă eroare de

fapt, ce a avut drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare

a inculpatei C.A. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la luare de

mită, prevăzută de art. 26 raportat la art. 254 alin. (1), (2) C. pen., cu

trimitere la art. 7 din Legea nr. 78/2000, motiv pentru care a solicitat

admiterea recursului promovat, casarea parțială a hotărârilor pronunțate și

condamnarea inculpatei pentru comiterea respectivei infracțiuni.

Totodată, în cadrul

cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc.

pen., Parchetul a criticat decizia instanței de apel și pe motive de

netemeinicie, solicitând majorarea cuantumului pedepsei principale aplicată

inculpatului T.I. și schimbarea modalității de executare a acesteia, în sensul

reținerii dispozițiilor art. 86 C. pen., ținându-se seama de împrejurările în

care a fost comisă fapta și de atitudinea nesinceră a inculpatului pe parcursul

procesului penal.

În ceea ce îl

privește pe inculpatul T.I., acesta, atât în memoriul transmis la dosar la data

de 8 martie 2012, cât și oral, cu ocazia dezbaterilor, a criticat decizia

penală recurată pe motive de nelegalitate și netemeinicie, invocând, în esență,

următoarele aspecte:

a) faptul că instanța

de fond nu a fost legal sesizată, caz de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 2 C. proc. pen.;

S-a susținut că

rechizitoriul a fost întocmit cu încălcarea dispozițiilor art. 263 alin. (3) și

art. 260 C. proc. pen. întrucât, pe de o parte, nu lămurește situația

bancnotelor care au constituit suma de 3.000 RON, iar, pe de altă parte, nu

cuprinde nicio referire la mijloacele materiale de probă constând în

suporturile pe care au fost înregistrate în cursul actelor premergătoare

convorbirile telefonice și ambientale.

De asemenea, în

cadrul aceluiași caz de casare, recurentul a arătat că denunțul numitului

M.C.G. nu întrunește cerințele unui act de sesizare a organelor judiciare, în

sensul art. 223 C. proc. pen., precum și împrejurarea că rechizitoriul nu clarifică

calitatea acestuia, de făptuitor pentru luare de mită sau de martor.

Un alt aspect care

afectează, în opinia inculpatului, valabilitatea actului de sesizare este și

acela al administrării de către organele de anchetă a unor probe cu încălcarea

vădită a legii, făcându-se referire în acest sens la înregistrarea, fără

autorizație emisă în condițiile legii, a convorbirilor ambientale purtate la

data de 14 iulie 2010 de către denunțător cu inculpata C.A.

b) faptul că instanța

de apel nu s-a pronunțat asupra aspectelor de nulitate invocate, iar hotărârile

pronunțate de ambele instanțe nu sunt motivate cu privire la excepțiile

ridicate și la faptele reținute în sarcina inculpatului, cazuri de casare

prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 10 și pct. 9 C. proc. pen.;

c) greșita condamnare

a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la luare de mită,

prevăzută de art. 26 raportat la art. 254 alin. (1), (2) C. pen., cu trimitere

la art. 7 din Legea nr. 78/2000, din probele administrate în cauză rezultând că

nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni sub aspectul

laturii subiective - caz de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1)

pct. 12 C. proc. pen.;

S-a arătat sub acest

aspect că recurentul nu a acționat cu intenție, întrucât nu a avut cunoștință

de înțelegerea ilicită dintre denunțător și inculpatul P.B.I., având

convingerea că suma de bani despre care a fost informat de către acesta din

urmă reprezintă un avans pentru un eveniment ce urma să aibă loc în localul

respectiv.

În consecință, s-a

solicitat de către inculpat admiterea căii de atac promovate, casarea celor

două hotărâri pronunțate de instanțele inferioare și, în principal, restituirea

cauzei la parchet pentru refacerea urmăririi penale, conform art. 332 C. proc.

pen., iar, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

Într-un alt subsidiar, s-a solicitat reținerea cauzei spre rejudecare și

pronunțarea unei soluții de achitare a inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2

lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Deși au fost invocate

și cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 17, 17

2

și 18 C. proc. pen., recurentul nu a formulat critici concrete în cadrul

acestora, făcând referire la aceleași aspecte de nelegalitate și netemeinicie

care au fost circumscrise cazurilor de casare reglementate de art. 385

9

alin. (1) pct. 2, 9, 10 și 12 C. proc. pen., motiv pentru care Înalta Curte nu

le va mai examina în mod distinct, apreciind, raportat la poziția adoptată de

apărătorul ales al inculpatului în ședința publică din data de 12 martie 2012,

când nu a mai susținut oral cazul de casare prevăzut de pct. 18 al art. 385

9

,

precum și la precizările făcute de acesta cu privire la cazurile de casare

reglementate de art. 385

9

alin. (1) pct. 17 și 17

2

C.

proc. pen., că acestea au fost indicate pur formal, fără să fie menționate

elemente de fapt și de drept susceptibile de a fi încadrate în aceste

dispoziții legale.

Examinând hotărârile

atacate prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385

9

alin.

(1) pct. 2, 9, 10, 12 (invocate de inculpat), 14 și 18 C. proc. pen. (invocate

de Parchet), Înalta Curte apreciază recursurile declarate de Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție -

Serviciul Teritorial Alba Iulia și de inculpatul T.I. ca fiind nefondate, având

în vedere în acest sens următoarele considerente:

menționat că eroarea gravă de fapt, caz de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., poate exista numai dacă se constată că

situația de fapt reținută de instanțele inferioare este în contradicție

evidentă cu ceea ce rezultă din probele administrate. Pentru a constitui caz de

casare, eroarea de fapt trebuie să prezinte două atribute, în absența cărora nu

poate fi socotită gravă, și anume să fie evidentă, adică starea de fapt

reținută să fie vădit și necontroversat contrară probelor existente la dosar,

și să fie esențială, adică să aibă o influență bine precizată asupra soluției.

Existența erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o

reapreciere a probelor administrate, ci, așa cum s-a arătat anterior, numai

dintr-o discordanță evidentă dintre situația de fapt reținută și conținutul

real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente, care au avut drept

consecință pronunțarea unei alte soluții decât cea pe care materialul probator

o susținea.

În speță, însă,

Înalta Curte nu a identificat în cadrul situației de fapt reținute niciun

aspect esențial stabilit de instanțele inferioare care să vină în contradicție

evidentă și necontroversată cu ceea ce indică dosarul prin probele sale,

nefiind întemeiată susținerea Parchetului în sensul că inculpata C.A. ar fi

săvârșit infracțiunea de complicitate la luare de mită care i s-a reținut în

sarcină și că a fost comisă o gravă eroare de fapt.

Astfel, din situația

de fapt, corect stabilită de Tribunal și însușită de instanța de prim control

judiciar, pe baza analizei probelor administrate, rezultă fără echivoc că

inculpata C.A. nu a avut reprezentarea activității infracționale desfășurate de

coinculpații P.B.I. și T.I., niciuna dintre dovezile administrate în cauză

neputând conduce la concluzia existenței unei legături subiective între aceștia

din urmă și inculpată în vederea săvârșirii faptei penale, pentru a fi

îndeplinite cerințele prevăzute de art. 26 C. pen.

De altfel, în

motivele scrise de recurs și susținute oral cu ocazia dezbaterilor, nici

Parchetul nu invocă aspecte esențiale, necontroversate și evidente, ce ar

rezulta din compararea conținutului probelor cu soluția de achitare dispusă, ci

doar face anumite raționamente, din care, în opinia sa, ar rezulta participația

penală a inculpatei, fără a indica vreo probă din care să reiasă o altă

situație de fapt decât cea reținută de instanțele inferioare.

Ca urmare, constatând

că, în cauză, există o concordanță deplină între cele reținute de instanțele de

fond și de apel cu privire la inculpata C.A. și dovezile administrate, nefiind

indicată de procuror și nici identificată de instanța de recurs vreo probă a

cărei existență sau inexistență să fi fost în mod eronat afirmată de instanțele

inferioare sau al cărei conținut să fi fost redat contrar a ceea ce este

evident și fără posibilitate de controversă, Înalta Curte apreciază că nu este

incident cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C.

proc. pen., neputând fi reținute criticile formulate de Ministerul Public sub

acest aspect.

b) De asemenea, nu

pot fi avute în vedere nici criticile formulate de Parchet cu privire la

inculpatul T.I., pedeapsa aplicată acestuia de către Tribunal și menținută de

instanța de apel fiind corect individualizată în raport cu criteriile generale

prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., atât sub aspectul cuantumului, cât și

al modalității de executare.

Astfel, față de

circumstanțele reale ale comiterii faptei, contribuția concretă a inculpatului

la săvârșirea acesteia și circumstanțele sale personale, inculpatul, anterior

comiterii infracțiunii ce formează obiectul cauzei, conformându-și conduita

exigențelor legii penale și bucurându-se de respect și apreciere în cadrul

relațiilor sociale, astfel cum rezultă din declarația martorului F.V. dată în

apel, Înalta Curte consideră că a fost aplicată o sancțiune penală just

individualizată, egală cu minimul special prevăzut de lege pentru infracțiunea

de luare de mită, aceasta fiind proporțională atât cu gravitatea faptei, cât și

cu datele ce caracterizează persoana inculpatului.

De asemenea, față de

aceleași considerente, instanța de recurs constată că, în mod justificat, la alegerea

tratamentului sancționator aplicat inculpatului T.I., instanțele inferioare au

făcut aplicarea dispozițiilor art. 81 C. pen., apreciind, în acord cu acestea,

că suspendarea condiționată a executării pedepsei este suficientă pentru

realizarea scopului preventiv - educativ prevăzut de art. 52 C. pen., nefiind

necesară supunerea inculpatului, pe durata termenului de încercare, unor măsuri

de supraveghere specială din partea organelor judiciare și cerinței ca acesta

să respecte anumite obligații stabilite de instanța de judecată, în condițiile

art. 86

1

C. pen., astfel cum s-a solicitat de către Parchet.

Faptul că inculpatul

a negat în mod constant comiterea infracțiunii pentru care a fost trimis în

judecată, susținând că nu a cunoscut activitatea ilicită desfășurată de

coinculpatul P.B.I., nu poate fi interpretat ca un element care să justifice

agravarea pedepsei, așa cum s-a arătat de către procuror, această atitudine

procesuală integrându-se, de fapt, în strategia de apărare a inculpatului, în

acord cu dispozițiile art. 6 și art. 66 alin. (2) C. proc. pen.

În consecință, față

de toate aceste considerente anterior expuse, Înalta Curte apreciază că

pedeapsa aplicată inculpatului T.I. a fost corect individualizată atât sub

aspectul cuantumului, cât și al modalității de executare, cu luarea în

considerare a tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen.,

astfel încât nu este incident în speță nici cazul de casare prevăzut de art.

385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. invocat de Ministerul Public.

385

9

alin. (1) pct. 2 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării

atunci când instanța nu a fost legal sesizată, aceste prevederi legale neputând

fi interpretate decât prin coroborare cu cele ale art. 197 alin. (2) C. proc.

pen., care stabilesc în mod expres că dispozițiile relative la sesizarea

instanței sunt prevăzute sub sancțiunea nulității absolute.

În cauză, invocând

nulitatea rechizitoriului, recurentul inculpat a susținut că acesta a fost

întocmit cu încălcarea dispozițiilor art. 263 alin. (3) și art. 260 C. proc.

pen. întrucât, pe de o parte, nu lămurește situația bancnotelor care au

constituit suma de 3.000 RON, iar, pe de altă parte, nu cuprinde nicio referire

la mijloacele materiale de probă constând în suporturile pe care au fost

înregistrate în cursul actelor premergătoare convorbirile telefonice și

ambientale.

Deși reală susținerea

inculpatului, Înalta Curte apreciază că actul de sesizare a instanței nici nu

trebuia să cuprindă respectivele mențiuni, astfel încât absența lor din

rechizitoriu nu poate să atragă nici măcar nulitatea relativă, nefiind vorba de

încălcarea vreunei dispoziții legale, și, cu atât mai puțin, nulitatea absolută

a acestuia.

Într-adevăr, potrivit

art. 263 alin. (3) și art. 260 lit. a) C. proc. pen., în cazul în care

urmărirea penală este efectuată de procuror, cum este situația în speță, actul

de sesizare trebuie să cuprindă și date referitoare la mijloacele materiale de

probă și măsurile luate referitor la ele în cursul cercetării penale, precum și

locul unde se află.

Noțiunea de „mijloace

materiale de probă" este definită de dispozițiile art. 94 - 95 C. proc.

pen., din analiza cărora rezultă că suporții pe care au fost înregistrate

convorbirile telefonice și ambientale nu se circumscriu respectivei noțiuni,

astfel încât nu exista obligația procurorului de a face mențiune expresă cu

privire la aceștia în cuprinsul rechizitoriului. Pe de altă parte, se observă

că, în adresa de înaintare a dosarului la instanță, semnată de procurorul-șef

serviciu, se face precizarea înaintării „unui plic sigilat conținând

procese-verbale de redare a convorbirilor și comunicărilor autorizate și

interceptate în cauză, certificate pentru autenticitate, precum și suportul

optic CD-R conținând acestea".

În ceea ce privește

„lămurirea situației bancnotelor care au constituit suma de 3.000 RON",

este de precizat că acest aspect rezultă cu claritate din actele dosarului de

urmărire penală, respectiv procesul-verbal de identificare a sumei de bani

pretinsă cu titlu de mită și dovada de restituire a acesteia, din care reiese

că respectivele bancnote au fost puse la dispoziție de denunțătorul M.C.G.,

căruia, ulterior, i-au și fost restituite, împrejurare la care procurorul a

făcut referire și cu ocazia expunerii situație de fapt, motiv pentru care nu se

impunea reluarea respectivelor mențiuni în cuprinsul actului de sesizare, așa

cum a susținut recurentul.

Referitor la

criticile formulate cu privire la denunțul numitului M.C.G., instanța constată,

contrar susținerilor inculpatului, că acesta cuprinde toate elementele

esențiale la care se referă art. 223 alin. (2) raportat la art. 222 alin. (2)

C. proc. pen., fiind corect apreciat de organele judiciare ca îndeplinind toate

condițiile legale pentru a constitui act de sesizare a acestora sub aspectul

săvârșirii unor fapte prevăzute de legea penală. Raportat la împrejurarea că

rechizitoriul nu ar clarifica calitatea denunțătorului, aspect care ar fi de

natură să afecteze, în opinia recurentului, valabilitatea actului de sesizare a

instanței, Înalta Curte constată că au fost respectate de procuror sub acest

aspect toate dispozițiile legale, neputând fi vorba, astfel cum s-a arătat

anterior, de vreo nulitate relativă și, cu atât mai puțin, de nulitatea

absolută a actului de sesizare. Astfel, ceea ce rezultă din actele de cercetare

penală și este menționat și în cuprinsul rechizitoriului este faptul că,

inițial, față de denunțător au fost efectuate acte premergătoare, în calitate

de făptuitor, sub aspectul infracțiunii de dare de mită, prin dispozitivul

actului de sesizare dispunându-se față de acesta neînceperea urmăririi penale

și fiind propus pentru a fi audiat de instanță în calitate de martor. Așadar,

se constată că mențiunile din rechizitoriu sunt clare sub acest aspect,

neputând fi reținute criticile de nelegalitate formulate de inculpat.

În ceea ce privește

susținerea recurentului referitoare la administrarea de către organele de

anchetă a unor probe cu încălcarea vădită a legii, făcând trimitere în acest

sens la înregistrarea, fără autorizație emisă în condițiile legii, a

convorbirilor ambientale purtate la data de 14 iulie 2010 de către denunțător

cu inculpata C.A., Înalta Curte arată, pe de o parte, că acest aspect, în

situația în care ar fi real, nu ar fi de natură să atragă nulitatea absolută a

actului de sesizare, astfel cum a susținut inculpatul, ci neluarea în

considerare a respectivei dovezi și excluderea ei din examinarea materialului

probator, iar, pe de altă parte, că afirmația recurentului este neîntemeiată,

interceptarea discuției ambientale din data de 14 iulie 2010 purtată între

denunțător și inculpată realizându-se în baza Ordonanței nr. 127/P/2010 și a

Autorizației cu titlu provizoriu nr. 10 din 14 iulie 2010, confirmate prin

Încheierea nr. 85/1 din 15 iulie 2010 a Tribunalului Alba, iar nu în baza

Autorizației cu titlu provizoriu nr. 11 din 14 iulie 2010, așa cum, în mod

eronat, s-a susținut în cuprinsul motivelor de recurs.

Ca urmare, având în

vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată, așa cum au apreciat și

instanțele inferioare, că rechizitoriul a fost întocmit cu respectarea

dispozițiilor legale, iar Tribunalul a fost în mod legal sesizat, nefiind

incident cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 2 C.

proc. pen.

b) Referitor la

cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 10 și 9 C.

proc. pen., recurentul a susținut faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat

asupra aspectelor de nulitate invocate, iar hotărârile pronunțate de ambele

instanțe nu sunt motivate cu privire la excepțiile ridicate și la faptele

reținute în sarcina sa.

Examinând sub acest

aspect hotărârile pronunțate în cauză de instanța de fond și cea de prim

control judiciar, Înalta Curte constată că acestea cuprind considerentele ce au

stat la baza pronunțării soluției de condamnare a inculpatului, făcându-se o

analiză temeinică a elementelor avute în vedere de judecători pentru reținerea

vinovăției acestuia, cu trimitere la situația de fapt ce rezultă din probele

administrate, la elementele constitutive ale infracțiunii, încadrarea juridică

a faptei comise și la cererile formulate de inculpat pe parcursul judecății.

Împrejurarea că hotărârile celor două instanțe nu cuprind o motivare detaliată

cu privire la fiecare aspect invocat nu poate conduce la concluzia

nerespectării exigențelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului privind caracterul echitabil al procesului, din moment ce au

fost examinate problemele esențiale care au fost supuse analizei instanțelor

atât de către Parchet, cât și de inculpat, iar în considerentele hotărârilor au

fost redate argumentele care au condus la pronunțarea acestora.

În consecință, se

constată că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 9 C. proc. pen.

În ceea ce privește

criticile circumscrise pct. 10 al art. 385

9

C. proc. pen., este de

menționat că, potrivit acestor dispoziții legale, hotărârile sunt supuse

casării, printre altele, atunci când instanța nu s-a pronunțat asupra unor

cereri esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile lor și să

influențeze soluția procesului. Rezultă, așadar, că omisiunea instanței de a se

pronunța asupra cererilor formulate de părți nu atrage în mod automat casarea

hotărârii în temeiul art. 385

9

alin. (1) pct. 10 C. proc. pen.,

fiind necesar ca instanța de recurs să analizeze dacă cererea este sau nu

esențială și de natură a influența soluția procesului.

Raportat la criticile

concrete formulate de recurent sub acest aspect, se constată că, într-adevăr,

instanța de apel a omis să se pronunțe asupra motivului referitor la încălcarea

dispozițiilor art. 263 și art. 260 C. proc. pen. și la administrarea unor probe

în cursul urmăririi penale cu nerespectarea dispozițiilor legale, împrejurări

care, în opinia inculpatului, ar fi atras nulitatea absolută a actului de

sesizare a instanței, însă, Înalta Curte apreciază că nu este incident cazul de

casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 10 C. proc. pen.,

neputându-se considera că este vorba despre o omisiune esențială, deoarece,

chiar dacă ar fi fost admise, respectivele cereri nu puteau schimba soluția

asupra procesului, aspectele invocate nefiind de natură, pentru motivele expuse

pe larg la pct. 2 a) din considerente, să conducă la constatarea nulității

absolute a rechizitoriului și, pe cale de consecință, la restituirea cauzei la

Parchet, în temeiul art. 332 alin. (2) C. proc. pen.

C. pen., este complice persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în

orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau care promite,

înainte sau în timpul săvârșirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din

aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârșirea faptei

promisiunea nu este îndeplinită.

Sub aspect subiectiv,

participația penală sub forma complicității se poate realiza numai cu intenție,

ceea ce presupune cunoașterea de către complice a activității autorului unei

anumite fapte penale, precum și a împrejurării că, prin acțiunea sa, dă ajutor

la săvârșirea acelei infracțiuni.

În cauză, din

materialul probator administrat, rezultă că, în data de 14 iulie 2010, în baza

unei înțelegeri prealabile, inculpatul T.I. l-a ajutat pe coinculpatul P.B.I.

să primească suma de 3.000 RON de la denunțătorul M.C.G., pentru a nu își

îndeplini un act ce intra în atribuțiile sale de serviciu, procedând, la

solicitarea inculpatului P.B.I., la verificarea remiterii primei tranșe de

1.000 RON din suma totală pretinsă de subordonatul său cu titlu de mită și

comunicând acestuia că diferența de bani de 2.000 RON va fi remisă în

după-amiaza aceleiași zile.

Relevante sub

aspectul cunoașterii de către inculpatul recurent a activității infracționale

desfășurate de coinculpat sunt înregistrările convorbirilor telefonice purtate

între aceștia la data de 14 iulie 2010, orele 13

31

și 13

46

,

interceptate în baza autorizației emise în condițiile legii (din care rezultă

înțelegerea intervenită între cei doi inculpați privind primirea sumei de bani

pretinsă denunțătorului cu titlu de mită), care se coroborează pe deplin cu

declarația martorului T.J.M., dată în cursul urmăririi penale (în care arată

că, în dimineața zilei de 14 iulie 2010, a fost contactat de inculpatul T.I.,

care i-a spus că o să vină o persoană care o să lase o sumă de bani pentru

inculpatul P.B.I.), cu depoziția martorului F.V., dată în fața instanței de

apel (în care explică semnificația termenului „copii", folosit în

discuțiile dintre cei doi inculpați), precum și cu declarațiile inculpatei C.A.

Deși inculpatul T.I.

a încercat să acrediteze ideea că nu a avut cunoștință de activitatea ilicită a

celuilalt inculpat, având credința că suma de bani urma a fi remisă pentru

organizarea unui eveniment la restaurantul „F.", Înalta Curte, în acord cu

instanța de fond și cea de prim control judiciar, nu poate reține această

apărare, având în vedere că, din convorbirile telefonice și ambientale, nu

rezultă că s-ar fi discutat ceva despre organizarea unui asemenea eveniment,

reieșind, în schimb, mecanismul folosit de inculpați pentru a se putea primi

banii sub aparența organizării unei petreceri, tocmai cu scopul de a se pune la

adăpost de consecințele legii penale într-o eventuală descoperire a activității

infracționale comise.

Având în vedere

aceste aspecte, se constată că inculpatul recurent a acționat cu vinovăție sub

forma intenției directe, fiind întrunite elementele constitutive ale

infracțiunii de complicitate la luare de mită pentru care a fost condamnat atât

sub aspectul laturii obiective, cât și al celei subiective, motiv pentru care

Înalta Curte apreciază că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

În consecință,

constatând, față de toate considerentele anterior expuse, că, în cauză, nu sunt

incidente cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct.

2, 9, 10, 12, 14 și 18 C. proc. pen. și nici vreun alt caz de casare care,

potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în

considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională

Anticorupție - Serviciul Teritorial Alba Iulia și de inculpatul T.I. și, având

în vedere că acesta din urmă este cel care se află în culpă procesuală, în

temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial

Alba Iulia și de inculpatul T.I. împotriva Deciziei penale nr. 11 l/A din 06

septembrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală.

Obligă recurentul

intimat inculpat la plata sumei de 275 RON cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 75 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul

desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Onorariul cuvenit

apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul P.B.I., în sumă de 75 RON,

se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul cuvenit

apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată C.A., în sumă de 300

RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 12 martie 2012.

Procesat de GGC - LM