ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 680/2012

Deliberând asupra recursurilor penale de față, constată că, prin Sentința penală nr. 56 din 9 martie 2011, Tribunalul Sibiu, secția penală a respins excepțiile invocate în cauză și, în baza art. 254 alin. (1), (2) C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000, l-a condamnat pe inculpatul P.B.I. la 4 ani închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, cu aplicarea art. 71, 64 lit. a) și b) C. pen. În baza art. 86 1 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe o durată de 7 ani, care constituie termen de încercare.

Pe durata termenului de încercare s-a stabilit ca inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Sibiu; b) să anunțe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile precum și întoarcerea; c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență; În baza art. 26 raportat la art. 254 alin. (1), (2) C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000 a fost condamnat inculpatul T.I. la 3 ani închisoare și 1 an pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la luare de mită, cu aplicarea art. 71, 64 lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 81 C. pen., a fost suspendată condiționat executarea pedepsei pe o durată de 5 ani, care constituie termen de încercare. În baza art. 71 alin. (5) C. pen. a fost suspendată executarea pedepselor accesorii aplicate celor doi inculpați pe durata termenului de încercare a suspendării sub supraveghere și suspendării condiționate a pedepselor închisorii. În baza art. 359 C. proc. pen., instanța a atras atenția inculpaților asupra cauzelor de revocare a suspendării sub supraveghere și suspendării condiționate a executării pedepselor. În baza art. 88 C. pen. s-a dedus din pedepsele aplicate inculpaților reținerea din data de 15 iulie 2010. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc.

pen., s-a dispus achitarea inculpatei C.A. pentru complicitate la luare de mită, prev. de art. 26 C. pen. raportat la art. 254 alin. (1), (2) C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000. În baza art. 191 C. proc. pen. a fost obligat fiecare din inculpații P.B.I. și T.I. să plătească statului câte 1.300 RON cheltuieli judiciare. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în fapt, că inculpatul P.B.I. a fost încadrat în postul de inspector la compartimentul pentru îndrumare angajator și angajați în domeniul securității și sănătății în muncă, din cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Sibiu, iar inculpatul T.I. ocupa, interimar, postul de șef ierarhic superior al celui dintâi.

Inculpata C.A. lucra temporar în calitate de practicantă în domeniul economic la Restaurantul „F." din Sibiu. Potrivit atribuțiilor de serviciu, inculpatul P.B.I. avea competența de a controla încadrarea în muncă și încetarea activității persoanelor care desfășurau orice activitate în temeiul unui contract individual de muncă sau al unei convenții civile de prestări servicii. La data de 13 iulie 2010, inculpatul P.B.I. a efectuat un control la SC T&T D. SRL Sibiu, unde era administrator martorul denunțător M.C.G., constatând că trei persoane lucrează fără să fi avut încheiate contracte de muncă, respectiv martorii V.V.A., S.A. și Ș.S.. Situația fiind imputabilă martorului denunțător, a constituit contravenția prev. de art. 276 lit. d) teza I C. muncii și, pentru a nu încheia un proces-verbal de constatare și sancționare, inculpatul i-a cerut acestuia suma de 3.000 RON.

În ziua de 14 iulie 2010 martorul M.C.G. a denunțat fapta la Serviciul Teritorial D.N.A. Alba Iulia. Tot în aceeași zi, într-o convorbire telefonică, inculpatul P.B.I. i-a indicat că suma de bani trebuie adusă la Restaurantul „F." și lăsată la inculpata C.A. Imediat după aceasta, inculpatul P.B.I. l-a contactat telefonic pe inculpatul T.I., căruia i-a spus că banii vor fi lăsați la inculpata C.A. sub forma unei închirieri pentru un botez. În jurul amiezii, denunțătorul i-a dat inculpatei C.A. suma de 1.000 RON, care, la puțin timp, i-a dat-o unei angajate (bucătărese) ca salariu ce i se cuvenea, ulterior banii fiind ridicați de la aceasta.

În seara aceleiași zile, în jurul orelor 19 00 , conform înțelegerii avute cu inculpatul P.B.I., denunțătorul s-a întâlnit cu acesta la Restaurantul „F.", unde a intrat în posesia celor trei declarații date de martorii care lucrau fără forme legale la societatea amintită, și, la rândul său, a lăsat încă 2.000 RON la inculpata C.A., care i-a pus în casa de fier de unde au fost ridicați de organele de urmărire penală. Între timp, au mai avut loc convorbiri telefonice între inculpații P.B.I. și T.I., prin care acesta i-a confirmat celui dintâi primirea sumei de 1.000 RON și promisiunea denunțătorului că va aduce și restul de 2.000 RON. Această stare de fapt a fost reținută de instanță pe baza denunțului și declarațiilor martorului M.C.G., care s-au coroborat cu actele privind identificarea și înregistrarea sumei de 3.000 RON, cu declarațiile martorilor V.V.A., S.A., Ș.S.

și T.J.M., cu procesele-verbale de redare a interceptărilor telefonice și ambientale, precum și cu declarațiile inculpaților. Referitor la excepțiile ridicate în apărarea inculpaților T.I. și C.A., Tribunalul a constatat că sunt neîntemeiate și le-a respins, constituind o reluare a acelorași excepții invocate și la termenul din 10 decembrie 2010. S-a arătat că prezenta cauză nu s-a soluționat în condițiile procedurii flagrante și că urmărirea penală în ceea ce o privește pe inculpata C.A. s-a desfășurat cu respectarea normelor de procedură. În ceea ce privește așa-zisa nulitate a proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice, Tribunalul a menționat că este evident că dintr-o eroare materială toate procesele-verbale poartă aceeași dată și aceeași oră (14 iulie 2010, ora 23 00 ), lecturarea conținutului lor conducând la concluzia că este vorba de convorbiri distincte, purtate la ore diferite de către inculpați.

În drept, instanța a apreciat că fapta inculpatului P.B.I. care, în calitate de inspector la Inspectoratul Teritorial de Muncă Sibiu, a pretins și a primit de la martorul denunțător M.C.G. suma de 3.000 RON pentru a nu îndeplini atribuțiile de serviciu, constituie infracțiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1), (2) C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000. Cu privire la fapta inculpatului T.I., care l-a ajutat pe inculpatul P.B.I. să primească suma de 3.000 RON pentru a nu-și îndeplini atribuțiile de serviciu, s-a apreciat că aceasta constituie complicitate la infracțiunea de luare de mită prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000.

Referitor la inculpata C.A., trimisă în judecată tot pentru complicitate la luare de mită, constând în aceea că, în baza unei înțelegeri prealabile cu inculpatul T.I., a acționat împreună cu acesta în scopul de a-l ajuta pe celălalt inculpat, Tribunalul a arătat că, din probele administrate, nu a rezultat că ar fi existat o înțelegere a acesteia cu vreunul din inculpați, faptul că banii au fost primiți de inculpată, fără a fi dovedită, însă, și legătura subiectivă între participanți, nerealizând conținutul complicității care, potrivit art. 26 C. pen., trebuie să fie realizată cu intenție. Modul deschis cum a acționat și cum a discutat fie direct, fie telefonic cu denunțătorul și inculpații, de a fi primit banii și de a fi făcut cunoscut totul, denotă, în opinia instanței de fond, faptul că nu a avut reprezentarea activității ilicite a celorlalți doi inculpați.

Sub același aspect, s-a mai arătat că, din nicio probă nu a rezultat că inculpatul T.I. ar fi încunoștințat-o, cât de cât explicit, pe C.A. de intențiile sale și ale inculpatului P.B.I., relevantă fiind în acest sens fiind împrejurarea că acesta i-a adus la cunoștință că va veni la ea denunțătorul prin intermediul martorului T.J.M. Totodată, Tribunalul a mai menționat că susținerile din rechizitoriu în sensul că aceasta ar fi introdus banii în circuitul comercial cu scopul de a li se pierde urma sau că ar fi simulat eliberarea unui act doveditor, ori că l-a așteptat pe denunțător cu ultima tranșă de bani în biroul localului și că după ce i-a primit și i-a pus în casa de valori, a plecat, nu pot suplini lipsa probelor, după cum nicio anumită interpretare dată unor asemenea atitudini comportamentale nu a putut constitui probă în acuzare.

La individualizarea pedepselor aplicate inculpaților P.B.I. și T.I., instanța a avut în vedere împrejurarea că aceștia nu au antecedente penale, că faptele lor vizează activitățile de control ale unei autorități a statului, de modul cum au procedat și de suma de bani care a constituit obiectul mitei. Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Alba și inculpatul T.I., pentru nelegalitate și netemeinicie. În apelul său, Ministerul Public a invocat nelegalitatea conținutului pedepselor complementare și accesorii aplicate inculpaților P.B.I. și T.I. din perspectiva aplicării integrale a dispozițiilor art. 64 lit. a) C. pen.

și a înlăturării pedepsei accesorii prevăzută de art. 64 lit. c) C. pen., netemeinicia individualizării cuantumului și a modului de executare a pedepsei aplicate inculpatului T.I. în raport de circumstanțele concrete în care s-a consumat fapta, precum și netemeinicia soluției de achitare a inculpatei C.A. În ceea ce îl privește pe inculpatul T.I., acesta a criticat, în principal, hotărârea Tribunalului sub aspectul greșitei sale condamnări, solicitând achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la luare de mită, prevăzută de art. 26 raportat la art. 254 alin. (1), (2) C. pen., cu aplicarea art. 7 din Legea nr. 78/2000.

În subsidiar, invocând încălcarea dispozițiilor art. 263 și art. 260 C. proc. pen., pe motiv că rechizitoriul nu cuprinde mai multe mențiuni esențiale și nu lămurește situația bancnotelor reprezentând suma de 3.000 RON, precum și administrarea unor probe în cursul urmăririi penale cu nerespectarea dispozițiilor legale, împrejurări care, în opinia inculpatului, ar atrage nulitatea absolută a actului de sesizare a instanței, acesta a solicitat admiterea apelului promovat, desființarea hotărârii atacate și restituirea cauzei la procuror. Prin Decizia penală nr. 11 l/A din 06 septembrie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Alba, a desființat sentința penală atacată numai în ceea ce privește pedepsele accesorii și complementare aplicate inculpaților P.B.I.

și T.I. și, rejudecând cauza în aceste limite, a înlăturat din conținutul pedepselor complementare și a pedepsei accesorii aplicate inculpatului P.B.I. interdicția exercitării dreptului prevăzut de art. 64 lit. a) C. pen. În temeiul art. 65 alin. (2) C. pen., a aplicat inculpatului P.B.I. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale, iar, în temeiul art. 71 C. pen., a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. pe durata prevăzută de art. 71 alin. (2) C. pen. Totodată, a înlăturat din conținutul pedepselor complementare și a pedepsei accesorii aplicate inculpatului T.I.

interdicția exercitării dreptului prevăzut de art. 64 lit. a) C. pen. În temeiul art. 65 alin. (2) C. pen., a aplicat inculpatului T.I. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale, iar, în temeiul art. 71 C. pen., a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. pe durata prevăzută de art. 71 alin. (2) C. pen. S-au menținut celelalte dispoziții ale hotărârii atacate. În temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul T.I. împotriva aceleiași hotărâri, iar, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., s-a dispus a obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a decide astfel, Curtea, după expunerea cadrului normativ intern aplicabil în speță, a acuzațiilor reținute în sarcina inculpaților prin actul de sesizare și a stării de fapt rezultată în urma administrării probelor, a arătat că prima instanță a reținut o corectă situație faptică, bazată pe întreg materialul probator administrat în cauză, care dovedește pe deplin vinovăția inculpaților P.B.I. și T.I. sub aspectul infracțiunilor pentru care au fost trimiși în judecată. Sub acest aspect, s-a arătat că declarația martorului F.V., audiat în apel, nu a răsturnat faptele probate cu privire la inculpatul T.I., ci, dimpotrivă, a întărit convingerea că termenii de „copii", desemnând „bani", reprezintă noțiuni unanim acceptate în discuțiile acestuia cu inculpatul P.B.I.

Totodată, Curtea a făcut referire la procesul-verbal de interceptare telefonică a discuției purtate de denunțătorul M.C.G. cu inculpata C.A., din care a rezultat că acesteia din urmă i s-a predat suma de o mie de RON, despre care se afirmă explicit: „.. dintre care vă dau zece acum (..) și tre să-mi deie și ceva „(Procesul-verbal din 14 iulie 2010, ora 23 45 ), care se coroborează cu discuția purtată de inculpatul P.B.I. cu o persoană de sex masculin (N.) în 14 iulie 2010 la ora 13:31:05 și în care se folosește explicit: „acum a venit cu zece copii și după aia a zis că trece cu .., după-masă cu încă", precum și cu discuția purtată de același inculpat cu denunțătorul M.C.G.

în 14 iulie 2010, ora 18 46 . Declarațiile persoanelor audiate în faza urmăririi penale și a cercetării judecătorești, coroborate cu conținutul discuțiilor telefonice și ambientale, cu declarațiile inițial rupte și refăcute ale persoanelor care nu îndeplineau condițiile legale pentru a funcționa în societatea denunțătorului, neavând contract de muncă, precum și cu procesele-verbale încheiate de autoritățile judiciare în faza urmăririi penale dovedesc, în opinia Curții, împrejurarea că faptele reținute de DNA în actul de sesizare al instanței au fost săvârșite în materialitatea lor de către inculpații P.B.I. și T.I., aspect care nu poate fi supus îndoielii. În ceea ce privește împrejurarea că inculpaților condamnați în primă instanță li s-a aplicat pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 lit. a) C. pen., Curtea a arătat că aceasta este în dezacord cu jurisprudența Curții Europene, dar și a instanței supreme, care impun ca, în temeiul art. 71 C. pen.

și cu aplicarea directă și prioritară a dispozițiilor art. 3 din Protocolul I la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (astfel cum a fost interpretat prin hotărârea dată în cauza Hirst vs. Regatul Unit), văzând și Decizia LXXI (71)/2007 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, să le fie interzise inculpaților condamnați, pe perioada executării pedepselor, cu titlu de pedeapsă accesorie, doar drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen., apreciind că interzicerea dreptului la vot nu se impune. Pentru aceleași considerente, s-a apreciat că se impune stabilirea pedepselor complementare aplicate celor doi inculpați condamnați, în temeiul art. 65 alin. (2) C. pen., constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen.

pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale, perioadă de timp necesară realizării scopului pedepsei penale prevăzut de art. 52 C. pen., arătând că majorarea pedepsei complementare aplicate inculpatului T.I. reprezintă o măsură necesară în raport de natura și gravitatea faptei acestuia, împrejurările cauzei, persoana infractorului și contribuția la comiterea faptelor, acesta, prin activitatea desfășurată, întărind convingerea coinculpatului P.B.I. că acțiunea sa ilicită se va materializa în obținerea unor foloase necuvenite. Celelalte critici de netemeinicie formulate de Parchet au fost apreciate de instanța de apel ca nefondate, în contextul în care judecătorul fondului a stabilit în condiții de echitate și legalitate modul de executare a pedepsei aplicate inculpatului T.I., acuzarea neprobând împrejurări obiective pentru care să fie schimbată modalitatea aleasă de instanța fondului în realizarea scopului pedepsei penale.

În ceea ce privește criticile aduse hotărârii instanței de fond cu privire la soluția de achitare a inculpatei C.A., Curtea le-a apreciat ca neîntemeiate, în raport de baza factuală și probele administrate în cauză, care dovedesc că aceasta nu a avut reprezentarea activităților ilicite ale celorlalți doi inculpați. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Alba Iulia și inculpatul T.I., reiterând parțial criticile formulate în apel. Astfel, invocând cazul de casare reglementat de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. și făcând o expunere succintă a situației de fapt reținută în speță, Ministerul Public a susținut că, în cauză, a fost comisă o gravă eroare de fapt, ce a avut drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare a inculpatei C.A.

pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la luare de mită, prevăzută de art. 26 raportat la art. 254 alin. (1), (2) C. pen., cu trimitere la art. 7 din Legea nr. 78/2000, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului promovat, casarea parțială a hotărârilor pronunțate și condamnarea inculpatei pentru comiterea respectivei infracțiuni. Totodată, în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Parchetul a criticat decizia instanței de apel și pe motive de netemeinicie, solicitând majorarea cuantumului pedepsei principale aplicată inculpatului T.I. și schimbarea modalității de executare a acesteia, în sensul reținerii dispozițiilor art. 86 C. pen., ținându-se seama de împrejurările în care a fost comisă fapta și de atitudinea nesinceră a inculpatului pe parcursul procesului penal.

În ceea ce îl privește pe inculpatul T.I., acesta, atât în memoriul transmis la dosar la data de 8 martie 2012, cât și oral, cu ocazia dezbaterilor, a criticat decizia penală recurată pe motive de nelegalitate și netemeinicie, invocând, în esență, următoarele aspecte: a) faptul că instanța de fond nu a fost legal sesizată, caz de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 2 C. proc. pen.; S-a susținut că rechizitoriul a fost întocmit cu încălcarea dispozițiilor art. 263 alin. (3) și art. 260 C. proc. pen. întrucât, pe de o parte, nu lămurește situația bancnotelor care au constituit suma de 3.000 RON, iar, pe de altă parte, nu cuprinde nicio referire la mijloacele materiale de probă constând în suporturile pe care au fost înregistrate în cursul actelor premergătoare convorbirile telefonice și ambientale.

De asemenea, în cadrul aceluiași caz de casare, recurentul a arătat că denunțul numitului M.C.G. nu întrunește cerințele unui act de sesizare a organelor judiciare, în sensul art. 223 C. proc. pen., precum și împrejurarea că rechizitoriul nu clarifică calitatea acestuia, de făptuitor pentru luare de mită sau de martor. Un alt aspect care afectează, în opinia inculpatului, valabilitatea actului de sesizare este și acela al administrării de către organele de anchetă a unor probe cu încălcarea vădită a legii, făcându-se referire în acest sens la înregistrarea, fără autorizație emisă în condițiile legii, a convorbirilor ambientale purtate la data de 14 iulie 2010 de către denunțător cu inculpata C.A.

b) faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra aspectelor de nulitate invocate, iar hotărârile pronunțate de ambele instanțe nu sunt motivate cu privire la excepțiile ridicate și la faptele reținute în sarcina inculpatului, cazuri de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 10 și pct. 9 C. proc. pen.; c) greșita condamnare a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la luare de mită, prevăzută de art. 26 raportat la art. 254 alin. (1), (2) C. pen., cu trimitere la art. 7 din Legea nr. 78/2000, din probele administrate în cauză rezultând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni sub aspectul laturii subiective - caz de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 12 C. proc.

pen.; S-a arătat sub acest aspect că recurentul nu a acționat cu intenție, întrucât nu a avut cunoștință de înțelegerea ilicită dintre denunțător și inculpatul P.B.I., având convingerea că suma de bani despre care a fost informat de către acesta din urmă reprezintă un avans pentru un eveniment ce urma să aibă loc în localul respectiv. În consecință, s-a solicitat de către inculpat admiterea căii de atac promovate, casarea celor două hotărâri pronunțate de instanțele inferioare și, în principal, restituirea cauzei la parchet pentru refacerea urmăririi penale, conform art. 332 C. proc. pen., iar, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond. Într-un alt subsidiar, s-a solicitat reținerea cauzei spre rejudecare și pronunțarea unei soluții de achitare a inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc.

pen. Deși au fost invocate și cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 17, 17 2 și 18 C. proc. pen., recurentul nu a formulat critici concrete în cadrul acestora, făcând referire la aceleași aspecte de nelegalitate și netemeinicie care au fost circumscrise cazurilor de casare reglementate de art. 385 9 alin. (1) pct. 2, 9, 10 și 12 C. proc. pen., motiv pentru care Înalta Curte nu le va mai examina în mod distinct, apreciind, raportat la poziția adoptată de apărătorul ales al inculpatului în ședința publică din data de 12 martie 2012, când nu a mai susținut oral cazul de casare prevăzut de pct. 18 al art. 385 9 , precum și la precizările făcute de acesta cu privire la cazurile de casare reglementate de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 și 17 2 C. proc.

pen., că acestea au fost indicate pur formal, fără să fie menționate elemente de fapt și de drept susceptibile de a fi încadrate în aceste dispoziții legale. Examinând hotărârile atacate prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 2, 9, 10, 12 (invocate de inculpat), 14 și 18 C. proc. pen. (invocate de Parchet), Înalta Curte apreciază recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Alba Iulia și de inculpatul T.I. ca fiind nefondate, având în vedere în acest sens următoarele considerente: 1. a) Astfel, este de menționat că eroarea gravă de fapt, caz de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc.

pen., poate exista numai dacă se constată că situația de fapt reținută de instanțele inferioare este în contradicție evidentă cu ceea ce rezultă din probele administrate. Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să prezinte două atribute, în absența cărora nu poate fi socotită gravă, și anume să fie evidentă, adică starea de fapt reținută să fie vădit și necontroversat contrară probelor existente la dosar, și să fie esențială, adică să aibă o influență bine precizată asupra soluției. Existența erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, ci, așa cum s-a arătat anterior, numai dintr-o discordanță evidentă dintre situația de fapt reținută și conținutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente, care au avut drept consecință pronunțarea unei alte soluții decât cea pe care materialul probator o susținea.

În speță, însă, Înalta Curte nu a identificat în cadrul situației de fapt reținute niciun aspect esențial stabilit de instanțele inferioare care să vină în contradicție evidentă și necontroversată cu ceea ce indică dosarul prin probele sale, nefiind întemeiată susținerea Parchetului în sensul că inculpata C.A. ar fi săvârșit infracțiunea de complicitate la luare de mită care i s-a reținut în sarcină și că a fost comisă o gravă eroare de fapt. Astfel, din situația de fapt, corect stabilită de Tribunal și însușită de instanța de prim control judiciar, pe baza analizei probelor administrate, rezultă fără echivoc că inculpata C.A. nu a avut reprezentarea activității infracționale desfășurate de coinculpații P.B.I.

și T.I., niciuna dintre dovezile administrate în cauză neputând conduce la concluzia existenței unei legături subiective între aceștia din urmă și inculpată în vederea săvârșirii faptei penale, pentru a fi îndeplinite cerințele prevăzute de art. 26 C. pen. De altfel, în motivele scrise de recurs și susținute oral cu ocazia dezbaterilor, nici Parchetul nu invocă aspecte esențiale, necontroversate și evidente, ce ar rezulta din compararea conținutului probelor cu soluția de achitare dispusă, ci doar face anumite raționamente, din care, în opinia sa, ar rezulta participația penală a inculpatei, fără a indica vreo probă din care să reiasă o altă situație de fapt decât cea reținută de instanțele inferioare.

Ca urmare, constatând că, în cauză, există o concordanță deplină între cele reținute de instanțele de fond și de apel cu privire la inculpata C.A. și dovezile administrate, nefiind indicată de procuror și nici identificată de instanța de recurs vreo probă a cărei existență sau inexistență să fi fost în mod eronat afirmată de instanțele inferioare sau al cărei conținut să fi fost redat contrar a ceea ce este evident și fără posibilitate de controversă, Înalta Curte apreciază că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., neputând fi reținute criticile formulate de Ministerul Public sub acest aspect.

b) De asemenea, nu pot fi avute în vedere nici criticile formulate de Parchet cu privire la inculpatul T.I., pedeapsa aplicată acestuia de către Tribunal și menținută de instanța de apel fiind corect individualizată în raport cu criteriile generale prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., atât sub aspectul cuantumului, cât și al modalității de executare. Astfel, față de circumstanțele reale ale comiterii faptei, contribuția concretă a inculpatului la săvârșirea acesteia și circumstanțele sale personale, inculpatul, anterior comiterii infracțiunii ce formează obiectul cauzei, conformându-și conduita exigențelor legii penale și bucurându-se de respect și apreciere în cadrul relațiilor sociale, astfel cum rezultă din declarația martorului F.V.

dată în apel, Înalta Curte consideră că a fost aplicată o sancțiune penală just individualizată, egală cu minimul special prevăzut de lege pentru infracțiunea de luare de mită, aceasta fiind proporțională atât cu gravitatea faptei, cât și cu datele ce caracterizează persoana inculpatului.

De asemenea, față de aceleași considerente, instanța de recurs constată că, în mod justificat, la alegerea tratamentului sancționator aplicat inculpatului T.I., instanțele inferioare au făcut aplicarea dispozițiilor art. 81 C. pen., apreciind, în acord cu acestea, că suspendarea condiționată a executării pedepsei este suficientă pentru realizarea scopului preventiv - educativ prevăzut de art. 52 C. pen., nefiind necesară supunerea inculpatului, pe durata termenului de încercare, unor măsuri de supraveghere specială din partea organelor judiciare și cerinței ca acesta să respecte anumite obligații stabilite de instanța de judecată, în condițiile art. 86 1 C. pen., astfel cum s-a solicitat de către Parchet.

Faptul că inculpatul a negat în mod constant comiterea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, susținând că nu a cunoscut activitatea ilicită desfășurată de coinculpatul P.B.I., nu poate fi interpretat ca un element care să justifice agravarea pedepsei, așa cum s-a arătat de către procuror, această atitudine procesuală integrându-se, de fapt, în strategia de apărare a inculpatului, în acord cu dispozițiile art. 6 și art. 66 alin. (2) C. proc. pen. În consecință, față de toate aceste considerente anterior expuse, Înalta Curte apreciază că pedeapsa aplicată inculpatului T.I. a fost corect individualizată atât sub aspectul cuantumului, cât și al modalității de executare, cu luarea în considerare a tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., astfel încât nu este incident în speță nici cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc.

pen. invocat de Ministerul Public. 2. a) Potrivit art. 385 9 alin. (1) pct. 2 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării atunci când instanța nu a fost legal sesizată, aceste prevederi legale neputând fi interpretate decât prin coroborare cu cele ale art. 197 alin. (2) C. proc. pen., care stabilesc în mod expres că dispozițiile relative la sesizarea instanței sunt prevăzute sub sancțiunea nulității absolute. În cauză, invocând nulitatea rechizitoriului, recurentul inculpat a susținut că acesta a fost întocmit cu încălcarea dispozițiilor art. 263 alin. (3) și art. 260 C. proc. pen. întrucât, pe de o parte, nu lămurește situația bancnotelor care au constituit suma de 3.000 RON, iar, pe de altă parte, nu cuprinde nicio referire la mijloacele materiale de probă constând în suporturile pe care au fost înregistrate în cursul actelor premergătoare convorbirile telefonice și ambientale.

Deși reală susținerea inculpatului, Înalta Curte apreciază că actul de sesizare a instanței nici nu trebuia să cuprindă respectivele mențiuni, astfel încât absența lor din rechizitoriu nu poate să atragă nici măcar nulitatea relativă, nefiind vorba de încălcarea vreunei dispoziții legale, și, cu atât mai puțin, nulitatea absolută a acestuia. Într-adevăr, potrivit art. 263 alin. (3) și art. 260 lit. a) C. proc. pen., în cazul în care urmărirea penală este efectuată de procuror, cum este situația în speță, actul de sesizare trebuie să cuprindă și date referitoare la mijloacele materiale de probă și măsurile luate referitor la ele în cursul cercetării penale, precum și locul unde se află. Noțiunea de „mijloace materiale de probă" este definită de dispozițiile art. 94 - 95 C. proc.

pen., din analiza cărora rezultă că suporții pe care au fost înregistrate convorbirile telefonice și ambientale nu se circumscriu respectivei noțiuni, astfel încât nu exista obligația procurorului de a face mențiune expresă cu privire la aceștia în cuprinsul rechizitoriului.

Pe de altă parte, se observă că, în adresa de înaintare a dosarului la instanță, semnată de procurorul-șef serviciu, se face precizarea înaintării „unui plic sigilat conținând procese-verbale de redare a convorbirilor și comunicărilor autorizate și interceptate în cauză, certificate pentru autenticitate, precum și suportul optic CD-R conținând acestea". În ceea ce privește „lămurirea situației bancnotelor care au constituit suma de 3.000 RON", este de precizat că acest aspect rezultă cu claritate din actele dosarului de urmărire penală, respectiv procesul-verbal de identificare a sumei de bani pretinsă cu titlu de mită și dovada de restituire a acesteia, din care reiese că respectivele bancnote au fost puse la dispoziție de denunțătorul M.C.G., căruia, ulterior, i-au și fost restituite, împrejurare la care procurorul a făcut referire și cu ocazia expunerii situație de fapt, motiv pentru care nu se impunea reluarea respectivelor mențiuni în cuprinsul actului de sesizare, așa cum a susținut recurentul.

Referitor la criticile formulate cu privire la denunțul numitului M.C.G., instanța constată, contrar susținerilor inculpatului, că acesta cuprinde toate elementele esențiale la care se referă art. 223 alin. (2) raportat la art. 222 alin. (2) C. proc. pen., fiind corect apreciat de organele judiciare ca îndeplinind toate condițiile legale pentru a constitui act de sesizare a acestora sub aspectul săvârșirii unor fapte prevăzute de legea penală. Raportat la împrejurarea că rechizitoriul nu ar clarifica calitatea denunțătorului, aspect care ar fi de natură să afecteze, în opinia recurentului, valabilitatea actului de sesizare a instanței, Înalta Curte constată că au fost respectate de procuror sub acest aspect toate dispozițiile legale, neputând fi vorba, astfel cum s-a arătat anterior, de vreo nulitate relativă și, cu atât mai puțin, de nulitatea absolută a actului de sesizare.

Astfel, ceea ce rezultă din actele de cercetare penală și este menționat și în cuprinsul rechizitoriului este faptul că, inițial, față de denunțător au fost efectuate acte premergătoare, în calitate de făptuitor, sub aspectul infracțiunii de dare de mită, prin dispozitivul actului de sesizare dispunându-se față de acesta neînceperea urmăririi penale și fiind propus pentru a fi audiat de instanță în calitate de martor. Așadar, se constată că mențiunile din rechizitoriu sunt clare sub acest aspect, neputând fi reținute criticile de nelegalitate formulate de inculpat.

În ceea ce privește susținerea recurentului referitoare la administrarea de către organele de anchetă a unor probe cu încălcarea vădită a legii, făcând trimitere în acest sens la înregistrarea, fără autorizație emisă în condițiile legii, a convorbirilor ambientale purtate la data de 14 iulie 2010 de către denunțător cu inculpata C.A., Înalta Curte arată, pe de o parte, că acest aspect, în situația în care ar fi real, nu ar fi de natură să atragă nulitatea absolută a actului de sesizare, astfel cum a susținut inculpatul, ci neluarea în considerare a respectivei dovezi și excluderea ei din examinarea materialului probator, iar, pe de altă parte, că afirmația recurentului este neîntemeiată, interceptarea discuției ambientale din data de 14 iulie 2010 purtată între denunțător și inculpată realizându-se în baza Ordonanței nr. 127/P/2010 și a Autorizației cu titlu provizoriu nr. 10 din 14 iulie 2010, confirmate prin Încheierea nr. 85/1 din 15 iulie 2010 a Tribunalului Alba, iar nu în baza Autorizației cu titlu provizoriu nr. 11 din 14 iulie 2010, așa cum, în mod eronat, s-a susținut în cuprinsul motivelor de recurs.

Ca urmare, având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată, așa cum au apreciat și instanțele inferioare, că rechizitoriul a fost întocmit cu respectarea dispozițiilor legale, iar Tribunalul a fost în mod legal sesizat, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 2 C. proc. pen. b) Referitor la cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 10 și 9 C. proc. pen., recurentul a susținut faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra aspectelor de nulitate invocate, iar hotărârile pronunțate de ambele instanțe nu sunt motivate cu privire la excepțiile ridicate și la faptele reținute în sarcina sa.

Examinând sub acest aspect hotărârile pronunțate în cauză de instanța de fond și cea de prim control judiciar, Înalta Curte constată că acestea cuprind considerentele ce au stat la baza pronunțării soluției de condamnare a inculpatului, făcându-se o analiză temeinică a elementelor avute în vedere de judecători pentru reținerea vinovăției acestuia, cu trimitere la situația de fapt ce rezultă din probele administrate, la elementele constitutive ale infracțiunii, încadrarea juridică a faptei comise și la cererile formulate de inculpat pe parcursul judecății.

Împrejurarea că hotărârile celor două instanțe nu cuprind o motivare detaliată cu privire la fiecare aspect invocat nu poate conduce la concluzia nerespectării exigențelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind caracterul echitabil al procesului, din moment ce au fost examinate problemele esențiale care au fost supuse analizei instanțelor atât de către Parchet, cât și de inculpat, iar în considerentele hotărârilor au fost redate argumentele care au condus la pronunțarea acestora. În consecință, se constată că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen. În ceea ce privește criticile circumscrise pct. 10 al art. 385 9 C. proc.

pen., este de menționat că, potrivit acestor dispoziții legale, hotărârile sunt supuse casării, printre altele, atunci când instanța nu s-a pronunțat asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze soluția procesului. Rezultă, așadar, că omisiunea instanței de a se pronunța asupra cererilor formulate de părți nu atrage în mod automat casarea hotărârii în temeiul art. 385 9 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., fiind necesar ca instanța de recurs să analizeze dacă cererea este sau nu esențială și de natură a influența soluția procesului. Raportat la criticile concrete formulate de recurent sub acest aspect, se constată că, într-adevăr, instanța de apel a omis să se pronunțe asupra motivului referitor la încălcarea dispozițiilor art. 263 și art. 260 C. proc.

pen. și la administrarea unor probe în cursul urmăririi penale cu nerespectarea dispozițiilor legale, împrejurări care, în opinia inculpatului, ar fi atras nulitatea absolută a actului de sesizare a instanței, însă, Înalta Curte apreciază că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., neputându-se considera că este vorba despre o omisiune esențială, deoarece, chiar dacă ar fi fost admise, respectivele cereri nu puteau schimba soluția asupra procesului, aspectele invocate nefiind de natură, pentru motivele expuse pe larg la pct. 2 a) din considerente, să conducă la constatarea nulității absolute a rechizitoriului și, pe cale de consecință, la restituirea cauzei la Parchet, în temeiul art. 332 alin. (2) C. proc.

pen. 3. Potrivit art. 26 C. pen., este complice persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau care promite, înainte sau în timpul săvârșirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinită. Sub aspect subiectiv, participația penală sub forma complicității se poate realiza numai cu intenție, ceea ce presupune cunoașterea de către complice a activității autorului unei anumite fapte penale, precum și a împrejurării că, prin acțiunea sa, dă ajutor la săvârșirea acelei infracțiuni. În cauză, din materialul probator administrat, rezultă că, în data de 14 iulie 2010, în baza unei înțelegeri prealabile, inculpatul T.I.

l-a ajutat pe coinculpatul P.B.I. să primească suma de 3.000 RON de la denunțătorul M.C.G., pentru a nu își îndeplini un act ce intra în atribuțiile sale de serviciu, procedând, la solicitarea inculpatului P.B.I., la verificarea remiterii primei tranșe de 1.000 RON din suma totală pretinsă de subordonatul său cu titlu de mită și comunicând acestuia că diferența de bani de 2.000 RON va fi remisă în după-amiaza aceleiași zile.

Relevante sub aspectul cunoașterii de către inculpatul recurent a activității infracționale desfășurate de coinculpat sunt înregistrările convorbirilor telefonice purtate între aceștia la data de 14 iulie 2010, orele 13 31 și 13 46 , interceptate în baza autorizației emise în condițiile legii (din care rezultă înțelegerea intervenită între cei doi inculpați privind primirea sumei de bani pretinsă denunțătorului cu titlu de mită), care se coroborează pe deplin cu declarația martorului T.J.M., dată în cursul urmăririi penale (în care arată că, în dimineața zilei de 14 iulie 2010, a fost contactat de inculpatul T.I., care i-a spus că o să vină o persoană care o să lase o sumă de bani pentru inculpatul P.B.I.), cu depoziția martorului F.V., dată în fața instanței de apel (în care explică semnificația termenului „copii", folosit în discuțiile dintre cei doi inculpați), precum și cu declarațiile inculpatei C.A.

Deși inculpatul T.I. a încercat să acrediteze ideea că nu a avut cunoștință de activitatea ilicită a celuilalt inculpat, având credința că suma de bani urma a fi remisă pentru organizarea unui eveniment la restaurantul „F.", Înalta Curte, în acord cu instanța de fond și cea de prim control judiciar, nu poate reține această apărare, având în vedere că, din convorbirile telefonice și ambientale, nu rezultă că s-ar fi discutat ceva despre organizarea unui asemenea eveniment, reieșind, în schimb, mecanismul folosit de inculpați pentru a se putea primi banii sub aparența organizării unei petreceri, tocmai cu scopul de a se pune la adăpost de consecințele legii penale într-o eventuală descoperire a activității infracționale comise.

Având în vedere aceste aspecte, se constată că inculpatul recurent a acționat cu vinovăție sub forma intenției directe, fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la luare de mită pentru care a fost condamnat atât sub aspectul laturii obiective, cât și al celei subiective, motiv pentru care Înalta Curte apreciază că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. În consecință, constatând, față de toate considerentele anterior expuse, că, în cauză, nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 2, 9, 10, 12, 14 și 18 C. proc. pen. și nici vreun alt caz de casare care, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Alba Iulia și de inculpatul T.I. și, având în vedere că acesta din urmă este cel care se află în culpă procesuală, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Alba Iulia și de inculpatul T.I. împotriva Deciziei penale nr. 11 l/A din 06 septembrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală. Obligă recurentul intimat inculpat la plata sumei de 275 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 75 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul P.B.I., în sumă de 75 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată C.A., în sumă de 300 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 12 martie 2012. Procesat de GGC - LM