ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1681/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1681/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

sentința penală nr. 62 din 15 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul

Dâmbovița, în baza art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr.

78/2000, modificată, a fost condamnat inculpatul S.G. la 4 ani închisoare

pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită.

În baza art. 254 alin. (2) raportat la

art. 65 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a-ll-a, lit. b) și lit.

c) C. pen., pe o durată de 3 ani.

În baza dispozițiilor art. 71 C. pen.,

s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64

alin. (1) lit. a) teza a ll-a, lit. b) și lit. c) C. pen.

În baza art. 86

1

C. pen., s-a

dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

În baza dispozițiile art. 86

2

C. pen. s-a stabilit termen de încercare de 7 ani.

În baza art. 86

3

alin. (1)

C. pen., s-a dispus ca inculpatul S.G. să se supună, pe durata termenului de încercare,

următoarelor măsuri de supraveghere:

- să se prezinte, odată pe lună, la data

fixată, la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Dâmbovița;

- să anunțe, în prealabil, orice schimbare

de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum

și întoarcerea;

- să comunice și să justifice schimbarea

locului de muncă;

- să comunice informații de natură a putea

fi controlate mijloacele lui de existență.

În baza dispozițiilor art. 86

3

alin. (3) C. pen. a fost obligat inculpatul să urmeze unul din programele organizate

de către Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Dâmbovița.

În baza art. 86

3

alin. (2) C.

pen., s-a dispus comunicarea măsurilor de supraveghere Serviciului de Probațiune

de pe lângă Tribunalul Dâmbovița.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor

art. 86

4

C. pen. raportat la art. 83 C. pen.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata

suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, s-a suspendat executarea

pedepsei accesorii constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64

lit. a) teza a-ll-a, lit. b) și lit. c) C. pen.

În baza art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsă

perioada reținerii și arestării preventive de la data de 28 mai 2010 la 7 noiembrie

2010.

În baza dispozițiilor art. 160

5

alin. (4) lit. d) C. proc. pen. s-a dispus restituirea către inculpat a cauțiunii

în sumă de 15.000 RON, consemnată la C.E.C SA cu recipisa de consemnare din 27

octombrie 2010.

În baza dispozițiilor art. 160

5

alin. (6) C. proc. pen. s-a dispus încetarea stării de liberare provizorie a inculpatului.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța

de fond a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul

Teritorial Ploiești întocmit la 17 iunie 2010 în Dosarul nr. 71/P/2010, înregistrat

la instanță la 18 iunie 2010 sub nr. 2735/120/2010, a fost trimis în judecată, în

stare de arest preventiv, inculpatul S.G., pentru săvârșirea infracțiunii de luare

de mită prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr.

78/2000.

Față de acesta a fost luată măsura arestării

preventive prin încheierea nr. 18 din 29 mai 2010 pronunțată de către Tribunalul

Prahova în Dosarul nr. 2810/105/2010, pe o perioadă de 29 zile de la 29 mai 2010

la 26 iunie 2010, dispunându-se emiterea mandatului de arestare preventivă.

În urma înregistrării dosarului la instanță,

prin încheierea din 22 iunie 2010, a fost analizată legalitatea și temeinicia măsurii

arestării preventive a inculpatului, și în baza dispozițiilor art. 300

1

alin. (3) C. proc. pen. a fost menținută arestarea preventivă, constatându-se că

temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate.

La data de 23 iulie 2010 s-a procedat la

ascultarea inculpatului, după ce i s-au adus la cunoștință dispozițiile art. 70

alin. (2) C. proc. pen. și a fost de acord să dea o declarație în cauză. Inculpatul

nu a recunoscut săvârșirea faptei reținută în sarcina sa, arătând că s-a întâlnit

cu denunțătorul, pe care îl cunoștea de la U.M. Moreni, în luna aprilie 2010, ocazie

cu care acesta i-a spus că unul din copiii săi are o problemă de sănătate necesitând

internarea într-o clinică din București și are nevoie de cel puțin 1.000 euro pe

care i-a solicitat-o cu împrumut. La solicitarea sa de a-i comunica momentul în

care îi poate restitui banii, denunțătorul i-a comunicat că a depus un dosar pentru

obținerea unei indemnizații de revoluționar și din suma pe care urma să o primească

în curând i-ar putea restitui și banii.

În urma primirii dosarului, la o zi sau

două după discuția avută cu denunțătorul, l-a analizat cu atenție, și neconstatând

nereguli a semnat documentația necesară, dându-l apoi pe circuit, fără a interveni

în soluționarea lui cu celeritate.

La data de 18 aprilie 2010 hotărându-se

să-i împrumute banii denunțătorului, trecând prin fața unui centru comercial unde

știa că-l poate găsi pe N.C., care locuia în cartier cu denunțătorul, a mers să-l

caute, și găsindu-l, l-a rugat să-i transmită lui S.C. să îl contacteze.

Ulterior, s-a întâlnit cu S.C. și i-a înmânat

suma de 1.000 euro, pe care acesta a promis că-i va restitui când va primi banii

de la casa de pensii. Cu acea ocazie i-a cerut lui S.C. să-i dea numărul de telefon

pentru a-l suna în caz de nerestituire a banilor. Totodată, l-a înștiințat pe S.C.

de împrejurarea că dosarul fusese semnat de către el și dat pe circuit. Denunțătorul

i-a solicitat să-i înmâneze el decizia, fiindu-i teamă că aceasta să nu se piardă,

așa cum se mai întâmplase și în alte cazuri.

Pe data de 24 sau 25 mai 2010, având decizia

lui S.C., l-a sunat și i-a cerut să vină la el pentru a o ridica, fără a-i cere

însă și banii, în condițiile în care cunoștea că în perioada 23-24 mai 2010 urma

să se facă plata banilor către denunțător, dar știind că data de 25 mai 2010 fusese

o zi nelucrătoare.

În acea zi s-a întâlnit cu denunțătorul

în fața blocului și au discutat condițiile în care să-i fie remisă suma, el solicitându-i

ca banii să-i fie restituiți în euro.

S-au întâlnit apoi pe data de 28 mai 2010,

când denunțătorul i-a comunicat telefonic că are banii și a fixat întâlnirea la

magazinul deținut de familia sa, unde în birou i-a înmânat suma de 1.000 euro, după

care imediat au intervenit lucrătorii de la D.G.A.

A precizat că nu înțelege motivele pentru

care denunțătorul s-a plâns împotriva sa, mai ales că banii remiși de aceștia reprezentau

împrumutul ce i-l acordase el, dar și că nu I-a ajutat cu nimic pe denunțător în

obținerea cu celeritate a deciziei, acesta primindu-și drepturile la termenele prevăzute

de lege. Inculpatul a mai arătat și că nu cunoaște dacă a mai înmânat și altor persoane

deciziile.

Au fost admise, la solicitarea inculpatului

probe în dovedirea situației de fapt, cu 3 martori, dar și proba cu martori și înscrisuri

în circumstanțierea persoanei inculpatului.

Instanța a procedat la ascultarea martorilor

conceptați în actul de sesizare a instanței, respectiv S.C., S.I., S.M.M., M.G.C.,

B.M., P.A., M.L., R.A., I.A.A., N.C., P.N., S.G. și S.D.C. ale căror declarații

luate sub prestare de jurământ au fost atașate la dosarul cauzei.

Inculpatul a depus la dosar în circumstanțiere

adeverințe privind studiile fiicelor; caracterizări emise de: preotul Parohiei Iedera,

administratorul Asociației de Proprietari Moreni, profesori ai fiicelor, Primăria

Municipiului Moreni, șeful Agenției B.P. SA Moreni, colegi de serviciu și de liceu,

profesori ai acestuia, președintele Organizației de Tineret a Partidului Democrat

Liberal Moreni; adeverințe medicale pe numele inculpatului, dar și alte caracterizări

întocmite de diferite persoane fizice și copia unor acte de sesizare a instanței.

Inculpatul a fost pus în libertate provizorie

pe cauțiune în Dosarul nr. 2735.2/120/2010 la data de 7 noiembrie 2010, conform

adresei din 7 noiembrie 2010, emisă de Penitenciarul M. (Dosar nr. 2735.2/120/2010).

În considerentele deciziei prima instanță

a făcut o amplă analiză a tuturor probelor administrate, atât a celor propuse de

Parchet cât și a celor propuse de inculpat pe situația de fapt și în circumstanțiere.

Analizând actele și lucrările dosarului

instanța de fond a reținut că, din coroborarea acestora rezultă că, în luna aprilie

2010 inculpatul, director coordonator adjunct al Casei Județene de Pensii Dâmbovița,

Direcția Stabiliri și Plăți Prestații și fost inginer în cadrul U.A. Moreni până

în anul 2009, când a fost numit în funcție, l-a contactat pe P.N., fost coleg de

serviciu la uzina menționată, la magazinul de legume-fructe pe care acesta îl deține

în Moreni, solicitându-i să îi mijlocească o întâlnire cu un alt coleg de-al lor,

N.C., pentru ca, la rândul lui, acesta să-i comunice unde locuia S.C., și el fost

angajat al uzinei, pe care îl căuta în legătură cu un dosar de revoluționar depus

la Casa de Pensii Dâmbovița.

Întrucât P.N. cunoștea numărul de telefon

al lui N.C., l-a contactat și i-a solicitat să vină la magazin pentru a sta de vorbă

cu inculpatul S.G.

Declarațiile acestui martor sunt confirmate

de N.C., care a arătat că s-a întâlnit cu inculpatul în urma telefonului dat de

colegul P.N., și că acesta i-a solicitat contactarea lui S.C., care să ia legătura

urgentă cu el în legătură cu un dosar depus pentru obținerea pensiei de revoluționar.

Cunoscându-I pe S.C., dar neștiindu-i domiciliul

exact, N.C. a luat legătura cu un alt coleg de serviciu, S.G., cu care s-a deplasat

la blocul unde locuia cel căutat și i-a transmis mesajul venit din partea inculpatului

S.G.

Primind mesajul, S.C. a mers împreună cu

soția, S.I., la magazinul deținut în Moreni de către inculpat, unde, conform susținerilor

celor doi, inculpatul le-ar fi comunicat că cererea pentru acordarea indemnizației

de revoluționar depusă în baza Legii nr. 341/2004 a fost înregistrată la Casa de

Pensii Dâmbovița și după ce s-a asigurat că solicitantul nu a apelat la nimeni din

instituție pentru rezolvarea ei cu celeritate, i-a spus că poate obține banii într-un

timp scurt, „dar aceasta reprezintă echivalentul a 1.000 de euro”.

La data de 21 aprilie 2010 inculpatul i-a

sunat pe soții S.C. și S.I., la numărul de telefon solicitat la prima întâlnire,

chemându-i la magazin, unde s-a prezentat însă numai S.I., soțul nefiind în localitate,

căreia i-a arătat o mapă verde și i-a comunicat că dosarul este rezolvat, arătându-se

totodată nemulțumit că aceasta venise „nepregătită”, iar la răspunsul ei că nu deține

suma solicitată, inculpatul i-a sugerat să se împrumute la alți colegi revoluționari

ai soțului care intraseră deja în posesia indemnizației și a cerut asigurări că

va primi banii după obținerea indemnizației.

Inculpatul l-a contactat, din nou, pe denunțător,

la data de 4 mai 2010, dându-i întâlnire tot la magazin, momentul fiind înregistrat

de către acesta din urmă și pus la dispoziție organelor de cercetare.

Conform susținerilor denunțătorului și

a martorei S.I. inculpatul Ie-a reproșat celor doi că nu se interesează de dosar,

și Ie-a comunicat că o să-i contacteze după data de 20 mai 2010, pentru a-i înștiința

cu privire la data primirii banilor.

Această nouă întâlnire dată de inculpat,

dar și faptul că a aflat că alți colegi care depuseseră cereri odată cu el primiseră

deciziile prin poștă l-au determinat pe S.C. să formuleze la data de 5 mai 2010,

denunțul înregistrat la D.N.A., Serviciul Anticorupție Ploiești.

Cu autorizarea Tribunalului Prahova s-a

procedat la interceptarea și înregistrarea convorbirilor ulterioare, dar și la înregistrarea

în mediu ambiental a întâlnirilor avute de inculpat cu S.C. și S.I.

Atât declarațiile foștilor colegi de serviciu

ai inculpatului și ai denunțătorului, dar și conținutul proceselor-verbale de redare

a convorbirilor interceptate de organele de cercetare vin să confirme susținerile

denunțătorului că el a fost cel căutat de către inculpat, și formează convingerea

că demersurile insistente ale inculpatului de a-l găsi, implicând pentru aceasta

un număr atât de mare de persoane, nu pot justifica apărarea inculpatului că a vrut

doar să-l ajute pe denunțător „să nu i se piardă cererea”.

Astfel, la data de 24 mai 2010 au fost

interceptate două convorbiri telefonice, din a căror redare rezultă că inculpatul

a apelat-o pe S.I. în două rânduri, solicitându-i prezența la magazin împreună cu

soțul ei, iar seara când s-au prezentat și l-au sunat pe inculpat, acesta i-a chemat

la blocul unde locuia.

Acolo, în scara blocului, inculpatul i-a

înmânat denunțătorului decizia din 22 aprilie 2010 împreună cu alte trei anexe reprezentând

desfășurătorul pentru sumele ce urmau a fi primite de către titularul deciziei,

acte ce au fost predate organelor de cercetare la data de 24 mai 2010 de către S.C.,

conform procesului-verbal atașat la dosar.

Cu acea ocazie, inculpatul a comunicat

denunțătorului suma exactă pe care acesta urma să o primească în baza Legii nr.

341/2004, dar și modalitatea concretă în urma să se realizeze, respectiv prin poștă,

și tot atunci, la solicitarea soției denunțătorului de a le comunica moneda în care

dorește să-i fie dați banii, a precizat că „e bine și în euro”, stabilind ca la

momentul respectiv soții S.C. și S.I. să dea un telefon și să spună doar: „ne întâlnim

la magazin (...)”.

Conform înțelegerii, la data de 28 mai

2010 S.I. I-a sunat pe inculpat, care i-a chemat la magazin la ora 18:00, unde cei

doi s-au prezentat și pentru prima dată au fost invitați într-un birou aflat în

spatele magazinului, unde S.C. a început să numere suma de 1.000 de euro, care fusese

marcată criminalistic și a înmânat-o inculpatului, după care organele de cercetare

au procedat la constatarea infracțiunii flagrante (procesul-verbal din 28 mai 2010).

Asupra inculpatului au fost descoperite

bancnotele marcate de către anchetatori cu inscripția „MITĂ 28 mai 2010”, ocazie

cu care acesta a precizat însă că reprezintă o sumă de bani dată împrumut lui S.C.

în urmă cu o lună de zile.

Declarațiile inculpatului date pe parcursul

cercetărilor au fost constante, în sensul acordării unui împrumut în sumă de 1.000

de euro soților S.C. și S.I., ca urmare a unor necazuri pe care le aveau cu un copil

care suferea de un handicap ce necesita o intervenție chirurgicală la București.

În același sens este, de altfel, și declarația

martorei S.M.C. audiată pe situația de fapt la solicitarea inculpatului, din care

rezultă că soția inculpatului i-ar fi comunicat în luna aprilie, atunci când a mers

să se împrumute, la rândul său, de la inculpat, că acesta ar fi acordat deja un

împrumut de 1.000 de euro lui S.C., fost coleg de serviciu, care avea nevoie întrucât

unul dintre copiii săi accidentase un alt copil, cauzându-i mari probleme de sănătate.

De asemenea, martorul G.D. a declarat că în timp ce a mers însoțit de S.F. să solicite

și el un împrumut prietenului lui, S.G., a observat momentul în care inculpatul

a înmânat o sumă consistentă în euro fostului lor coleg S.C. și văzând această scenă,

a renunțat să-l mai abordeze pe inculpat, apreciind că „a ratat momentul”.

Declarația acestui din urmă martor se coroborează

cu cea a lui S.F., și vine în sprijinul afirmațiilor inculpatului că ar fi împrumutat

lui S.C. o sumă de bani în luna aprilie 2010.

Însă, toate aceste trei declarații de martori

vin în contradicție cu restul declarațiilor date atât pe parcursul urmăririi penale,

cât și în fața instanței de către martorii P.N., N.C. și S.G., și ei foști colegi

de serviciu cu inculpatul și cu S.C., care au relatat, așa cum s-a reținut, că inculpatul

a fost cel care l-a contactat pe denunțător în legătură cu dosarul de revoluționar

depus de acesta la Casa Județeană de Pensii Dâmbovița, unde inculpatul deținea funcția

de director.

Mai mult, s-a reținut că aceste trei declarații

sunt date de prietenii inculpatului, așa cum chiar ei s-au declarat, și nu se susțin

decât una pe cealaltă, necoroborându-se cu celelalte probe, și nu vin să explice

în nici un mod atitudinea inculpatului de a fi el cel care l-a căutat pe denunțătorul

care depusese o cerere la instituția condusă de acesta și care a fost apoi soluționată

în regim de urgență, la solicitarea sa.

Prin urmare, instanța de fond nu a ținut

seama de apărarea inculpatului, în sprijinul căreia a prezentat martorii pe situația

de fapt, că ar fi dat un împrumut familiei S.C. și S.I., împrumut care i-a fost

restituit la data de 28 mai 2010, când a fost organizat flagrantul, întrucât atât

declarațiile invocate în acuzare în actul de sesizare, cât și procesele-verbale

de redare a convorbirilor telefonice avute de inculpat cu denunțătorul și soția

acestuia, precum și a întâlnirilor avute cu aceștia la propunerea lui se coroborează

și dovedesc interesul inculpatului de a se întâlni cu denunțătorul și de a-i înlesni

obținerea pe alte căi decât pe cele legale a deciziei în baza Legii nr. 341/2004

și a anexelor reprezentând sumele cuvenite titularului începând cu luna noiembrie

2004.

Prin înmânarea deciziei de către inculpat

direct titularului s-a nesocotit procedura urmată de Casa Județeană de Pensii Dâmbovița,

unde potrivit declarației martorei M.G.C., deciziile emise se înregistrează în Registrul

special de decizii, după care se înaintează la Serviciul Plăți, unde se calculează

sumele care urmează să fie primite de către persoanele în drept și apoi se fac comunicările

sumelor către titulari de către Casa Națională de Pensii, care emite cupoane, iar

după înscrierea numărului de înregistrare pe decizie, cel de-al doilea exemplar

este comunicat către Serviciul Registratură, de unde se expediază, prin poștă, titularului,

conform depoziției martorei S.M.M.

Această din urmă martoră a fost și cea

care a fost chemată de către directorul S., care i-a cerut să soluționeze de urgență

dosarul de revoluționar al lui S.C., dosar care fusese introdus la 17 martie 2010

și care era astfel în termen, trebuind soluționat în 45 de zile. Decizia care a

fost întocmită pe numele denunțătorului, verificată de către R.A. și semnată de

către aceasta a fost înmânată inculpatului, la solicitarea acestuia, fără a mai

fi urmată deci procedura obișnuită de comunicare prin poștă titularului.

Pe colțul din stânga al deciziei inculpatul

a trecut cu creionul suma totală care urma a fi primită de către S.C., respectiv

97.268 RON, dar și data de „26 mai” când trebuia făcută plata.

Toți martorii, salariați ai Casei Județene

de Pensii Dâmbovița: S.M.M., M.G.C., B.M., P.A., M.L., R.A. și I.A.A. au arătat

că la venirea în funcție a inculpatului, acesta a instituit o practică de a le înainta

spre soluționare liste cu dosare considerate de el urgențe, care nu se dovedeau

a fi toate urgente, doar o parte dintre ele fiind rezultate în urma audiențelor

acordate în calitate de director, iar altele fiind solicitate a fi soluționate în

acest regim, deși erau în termen, așa cum s-a întâmplat și în cazul dosarului depus

de S.C.

Cererea acestuia, înregistrată la data

de 17 martie 2010, urmată de emiterea deciziei la data de 22 aprilie 2010, deci

în interiorul termenului legal, în urma solicitării inculpatului, director al instituției,

în condițiile în care conform precizărilor martorelor angajate ale Casei Județene

de Pensii Dâmbovița la instituție erau înregistrate un număr mare de dosare, care

se analizau în ordinea înregistrării, având în lucru și dosare foarte vechi, iar

respectiva cerere nu reprezenta o urgență, dar și comunicarea făcută prin intermediul

inculpatului la data de 24 mai 2010, dovedește preocuparea inculpatului de a fi

soluționată de urgență cererea depusă de S.C., cu depășirea atribuțiilor de serviciu,

care nu presupuneau și comunicarea deciziei direct titularului, venind astfel în

sprijinul acuzației că în acest mod S.G. a urmărit obținerea unui folos injust.

Într-adevăr, din anexa I la contractul

de management reiese că unul dintre obiectivele pe care inculpatul trebuia să le

urmărească în activitate era și stabilirea drepturilor de pensie ale titularilor

în termen de 45 de zile de la data înregistrării cererii, dar solicitările sale

exprese, adresate funcționarilor din subordine, de a fi soluționată cererea depusă

de către denunțător, chiar înainte de trecerea termenului legal, și dorința sa de

a-i comunica acestuia personal decizia, alături de indicarea sumei pe care respectivul

urma să o primească reprezintă dovezi ale preocupării sale pentru soluționarea rapidă

a cererii, în legătură cu care avea un interes pentru solicitarea unei sume de bani,

așa cum s-a dovedit, și nu constituie un argument că prin acțiunile sale a făcut

doar să împiedice pierderea cererii pentru cel care „îi și solicitase un împrumut”,

cum a încercat să se apere.

Prin urmare, instanța a apreciat că probele

administrate în cauză relevă vinovăția inculpatului, care, deținând funcția de director

coordonator în cadrul Casei Județene de Pensii Dâmbovița, în mai multe rânduri,

în luna aprilie 2010 a pretins denunțătorului S.C., fost coleg de serviciu, suma

de 1.000 euro, pentru a-i aproba, cu prioritate, dosarul privind acordarea indemnizației

reparatorii conform Legii nr. 341/2004, sumă pe care a primit-o la data de 28

mai 2010 și întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită

prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000,

texte de lege enunțate în ședință publică și în baza cărora va fi condamnat inculpatul.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

apel atât Direcția Națională Anticorupție, Biroul Teritorial Dâmbovița, cât și apelantul

inculpat S.G.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Ploiești a susținut

că hotărârea instanței este netemeinică în ceea ce privește cuantumul pedepsei aplicate

și modalitatea de individualizare a executării acesteia.

În speță, instanța a aplicat în mod nefondat

o pedeapsa orientată foarte aproape de minimul special, în condițiile în care, astfel

cum rezultă din probele administrate, inculpatul S.G. a avut inițiativa derulării

activității infracționale, cautându-l pe denunțător și solicitându-i, în mod expres,

remiterea banilor, profitând de funcția importantă deținută într-o instituție publică.

Totodată, pe parcursul cercetărilor, inculpatul a încercat să ascundă adevărul și

să inducă în eroare instanța de judecată declarând și încercând să probeze, cu martori

care nu au fost indicați în faza de urmărire penală, că banii primiți reprezintă

restituirea unui împrumut, aspect reținut și de instanța ca fiind neadevărat.

Nerecunoașterea faptei și încercarea inculpatului

de a scăpa de răspundere penală prin ascunderea adevărului, creează convingerea

că acesta nu regretă săvârșirea ei.

Totodată, lăsarea în libertate a inculpatului

ar putea constitui o încurajare pentru alte persoane să comită astfel de infracțiuni.

Faptele de corupție săvârșite de persoane

cu funcții de conducere în instituții publice sunt fapte grave, indiferent de valoarea

obiectului infracțiunii și necesită o reacție fermă din partea autorităților iar

lipsa unei astfel de reacții ar conduce inevitabil la o rezonanță socială negativă

în legătură cu modalitatea realizării actului de justiție,

Pe parcursul urmăririi penale și al judecății,

instanța a reținut, în mod constant, existența pericolului social concret în situația

lăsării în libertate a inculpatului, pericol social rezultat atât din natura infracțiunii

reținute în sarcina sa, dar și din gravitatea acesteia și rezonanța ei în comunitate,

care au impus necesitatea protejării ordinii de drept, căreia i s-a dat preferință

în raport cu dreptul la libertate al acestuia.

Schimbarea opticii instanței cu prilejul

pronunțării soluției, deși probele nu au relevat o altă situație de fapt decât cea

reținută de procuror în actul de sesizare, este neîntemeiată și este, de asemenea,

în măsură să provoace în rândul opiniei publice un sentiment de insecuritate și

neîncredere în instituțiile statului.

Potrivit art. 86

1

alin. (1)

C. pen., una din condițiile de aplicare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere

este că, ținându-se seama de persoana condamnatului, de comportamentul său după

comiterea faptei, să se aprecieze dacă pronunțarea condamnării constituie un avertisment

pentru acesta și, chiar fără executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârși

infracțiuni.

Ori, în cauză, comportamentul inculpatului

nu poate crea convingerea că a conștientizat rolul procesului penal și nu va mai

fi implicat în activități infracționale.

Prin prisma celor evidențiate, se solicită

aplicarea unei pedepse într-un cuantum mai ridicat inculpatului, pedeapsa care să

corespundă gradului de pericol social concret al faptei, cu executare în regim de

detenție.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 379

pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Parchetul a solicitat admiterea apelului, desființarea

sentinței primei instanțe și pronunțarea unei hotărâri temeinice.

Pe de altă parte, apelantul inculpat S.G.,

a criticat sentința pronunțată de Tribunalul Dâmbovița sub două aspecte, susținând

în principal că fapta de luare de mită de care este acuzat nu există, fiind nevinovat,

iar în subsidiar a susținut că pedeapsa aplicată de prima instanță este prea aspră,

că în favoarea sa puteau fi reținute circumstanțe atenuante, iar pedeapsa astfel

redusă să fie suspendată condiționat sau sub supraveghere.

Prin decizia penală nr. 151 din 12 octombrie

2011 Curtea de Apel Ploiești, secția penală, a respins, ca nefondate apelurile declarate

de Parchet și inculpat, cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

Împotriva acestei decizii pronunțată de

instanța de control judiciar, au formulat recurs Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial

Ploiești și de inculpatul S.G.

Parchetul a criticat decizia sub aspectul

greșitei individualizări a pedepsei dar și a modalității de executare, sens în care

a solicitat majorarea pedepsei și executarea acesteia în regim de detenție pentru

motivele expuse în scris și dezvoltate oral.

Inculpatul, în motivele scrise depuse și

expuse oral, a susținut netemeinicia și nelegalitatea hotărârilor pronunțate și

invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 18 și 14 C. proc.

pen.

În esență, s-a solicitat admiterea recursului,

casarea hotărârilor pronunțate și achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit.

a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. motivat de faptul că denunțul a fost

făcut pentru a nu i se mai înapoia suma de 1.000 euro, sumă împrumutată, că în acest

scop a programat întâlnirea din 4 mai 2010 când fiul lor a făcut fotografii și că

declarațiile sunt contradictorii, ceea ce denotă că s-a urmărit ascunderea adevărului.

În subsidiar, reținând datele ce circumstanțiază

persoana inculpatului, reținând circumstanțe atenuante, să se coboare pedeapsa sub

minumul special și să se dispună suspendarea executării pedepsei condiționat sau

să se mențină suspendarea sub supraveghere, argumentele fiind dezvoltate în scris.

Cu privire la cazul de casare invocat de

inculpat și prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., respectiv comiterea

unei grave erori de fapt, Înalta Curte reține că potrivit textului arătat, hotărârile

sunt supuse casării când s-a comis „o gravă eroare de fapt”, având drept consecință

pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare.

În principiu, instanța de recurs verifică

respectarea legii la judecarea cauzei de către instanța de fond, luând în considerare

situația de fapt pe care aceasta a reținut-o prin propria apreciere dată probelor

administrate. În reglementarea recursului nu se prevede pentru instanța de recurs

dreptul de a da o nouă apreciere probelor, aceasta putând doar să constate că instanțele

au comis „o gravă eroare de fapt”, rezultând dintr-o contrarietate necontestabilă

dintre actele dosarului și faptele reținute de instanță. Totodată, apreciază că

ne aflăm în prezența acestui caz de casare și atunci când, este evidentă stabilirea

eronată a faptelor în existența sau inexistența lor, în natura lor ori în împrejurările

în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau,

fie prin denaturarea conținutului acestora, cu condiția să fi influențat asupra

soluției adoptate.

Cu privire la administrarea și aprecierea

probelor, pe baza cărora s-a reținut de primele instanțe starea se fapt, se constată

că administrarea mijloacelor de probă s-a făcut cu respectarea art. 2 C. proc. pen.,

privind principiul legalității, potrivit căruia procesul penal se desfășoară atât

în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății potrivit dispozițiilor prevăzute

de lege.

Aprecierea probelor a fost făcută de instanțe

potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., reținând că pot conduce la aflarea adevărului

numai dacă se coroborează cu celelalte probe de la dosar.

Astfel, pe baza denunțului făcut de S.C.,

personal sau prin intermediul soției acestuia, S.I., în calitate de denunțători,

în faza de urmărire penală și în calitate de martori în faza de cercetare judecătorească,

a declarațiilor inculpatului și declarațiile martorilor P.N., N.C. și S.G., date

în faza urmăririi penale, dar și la instanță, procesele-verbale de redare a convorbirilor

ambientale în baza autorizațiilor AA, BB, CC, DD și EE (începând din 7 mai 2010)

emise de Tribunalul Prahova, proces-verbal de prindere în flagrant, primele instanțe

au reținut în mod corect situația de fapt și vinovăția inculpatului.

Astfel, probele administrate și analizate

pe larg de instanțele de judecată și control judiciar infirmă susținerea inculpatului

cu privire la un pretins împrumut al acestei sume de bani, a reieșit fără echivoc

faptul că inculpatul l-a căutat pe denunțător, i-a cerut suma de 1.000 euro pentru

a-i fi rezolvat în bune condiții a dosarului. în caz contrar urmând a avea dificultăți.

Concluzionând, Înalta Curte își însușește

argumentele și motivarea instanței de control judiciar și constată că primele instanțe

au reținut o corectă stare de fapt că aceasta corespunde probelor administrate în

cauză, că nu s-a comis o gravă eroare de fapt care să justifice achitarea inculpatului

și ca atare, sub acest aspect, recursul este nefondat.

Cu privire la cazul de casare prevăzut

de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen. susținut atât de inculpat cât și de

Parchet în sensul de a se reduce pedeapsa prin reținerea de circumstanțe atenuante

și ca atare aplicarea art. 81 C. pen. și în mod contrar de către Parchet, de majorare

a pedepsei și executarea acesteia în regim de detenție, recursurile, de asemenea,

sunt nefondate.

Cu privire la individualizarea pedepsei

și la stabilirea modalității de executare, instanța de recurs reține că s-a făcut

o corectă aplicare a criteriilor de individualizare a pedepselor prevăzute de

art. 72 C. pen.

Astfel, s-a avut în vedere caracterul deosebit

de grav al faptei, relevant de urmările avute cu referire directă la încrederea

cetățenilor în administrația publică, de limitele de pedeapsă prevăzute de legea

specială, dar și de persoana inculpatului care nu are antecedente penale, cu pregătire

profesională corespunzătoare și o conduită bună în societate anterior săvârșirii

faptei.

Dat fiind pregătirea profesională, a consecințelor

condamnării dar și scopului pedepsei, instanța de recurs apreciază că pedeapsa în

cuantumul stabilit, a cărei executare s-a suspendat sub supraveghere, reprezintă

pentru inculpat un puternic avertisment care să-l împiedice ca pe viitor să mai

comită alte fapte penale, nu sunt argumente ce fac posibilă nici aplicarea de circumstanțe

atenuante și nici schimbarea modalității de executare a pedepsei prin aplicarea

art. 81 C. pen. (în opinia inculpatului), iar pe de alta, nici majorarea pedepsei

și executarea acesteia în regim de detenție (în opinia Parchetului).

Față de toate aceste considerente,

Înalta Curte constată că decizia recurată și sentința primei instanțe sunt legale

și temeinice sub toate aspectele, urmând ca în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., să respingă ca nefondate recursurile declarate de

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție,

Serviciul Teritorial Ploiești și de inculpatul S.G.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională

Anticorupție, Serviciul Teritorial Ploiești și de inculpatul S.G. împotriva deciziei

penale nr. 151 din 12 octombrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și

pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 650 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat

din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, azi 22 mai 2012.