ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2825/2012

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 389 din 23 iulie 2012, a

Tribunalului Galați, secția penală, printre altele, s-a dispus condamnarea

inculpatului O.C.T. la o pedeapsă principală de 3 ani închisoare și pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a,

b) și c) C. pen. pentru o perioadă de 2 ani, pentru săvârșirea infracțiunii de

evaziune fiscală în formă continuată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din

Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 320

1

C. proc. pen.

(faptă săv. în perioada septembrie - decembrie 2010)

Împotriva sentinței

primei instanțe a declarat apel inculpatul O.C.T. și Parchetul de pe lângă

tribunalul Galați, apeluri ce formează obiectul Dosarului nr. 4365/121/2012 al

Curții de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori.

La termenul din 6

septembrie 2012, fixat pentru judecarea apelurilor, instanța de control

judiciar, respectiv Curtea de Apel Galați, verificând legalitatea și temeinicia

arestării preventive, a menținut starea de arest a inculpatului în temeiul art.

300

2

combinat cu art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen.,

pronunțând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză.

Împotriva încheierii

de ședință din din 6 septembrie 2012, a Curții de Apel Galați, secția penală și

pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 4365/121/2012, inculpatul

O.C.T. a declarat recurs solicitând admiterea recursului, casarea încheierii

atacate și revocarea măsurii arestării preventive.

Înalta Curte

examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art.

385

6

alin. (3) C. proc. pen. și dispoziția Curții de Apel Galați

dată în încheierea atacată, constată că recursul declarat de inculpat este

nefondat pentru următoarele considerente:

Cu privire la această

dispoziție a instanței, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit

dispozițiilor art. 5 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de

libertatea sa. De la această regulă, există însă excepția privării licite de

libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute în mod expres și limitativ de

dispozițiile art. 5 parag. 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană

poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea

aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există

motive verosimile de a bănui ca a săvârșit o infracțiune sau când există motive

temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o

infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia, în materia privării de

libertate, Convenția trimite, în esență, legislația națională și la

aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau

regularitatea detenției obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să se

facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea

națională, care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile

convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

Altfel spus, să se

poată demonstra că detenția acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de

art. 5 parag. 1.

În cauza supusă

analizei, Înalta Curte constată respectate, deopotrivă, atât dispozițiile

cuprinse în legea internă, cât și exigențele ce decurg din prevederile

Convenției.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de

judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să

verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Conform alin. (3) al

aceluiași articol "când instanța constată că temeiurile care au determinat

arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere

motivată, menținerea arestării preventive".

Înalta Curte constată

că, în raport de modul de operare a activității infracționale, de împrejurările

comiterii faptelor, respectiv că în perioada septembrie - decembrie 2011, în

baza aceleiași rezoluții infracționale inculpatul achiziționa animale vii

(bovine) de la diferite persoane fizice, după care animalele erau transportate

la Botoșani cu mașinile aparținând SC D. SRL Botoșani și SC S. A SRL Botoșani

și în urma abatorizării carcasa rezultată era facturată de societatea

inculpatului societăților din Botoșani, iar după facturare inculpatul își

procura facturi fiscale și chitanțe "în alb" care erau completate

"în fals", conform cantităților de carcasă bovine livrate la

Botoșani, facturi și chitanțe - nerecunoscute de societățile comerciale cu care

tranzacționa - erau ulterior prezentate de inculpat contabilului pentru

înregistrarea în evidențele contabile; cât și faptul că pedeapsa prevăzută de

lege pentru infracțiunea pe care inculpatul a săvârșit-o, este pedeapsa cu

închisoare mai mare de 4 ani, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol

concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și

neîncredere în buna desfășurare a justiției.

Deși pericolul pentru

ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială a

infracțiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea

publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei. Sub acest aspect,

existența pericolului public poate rezulta, între altele, din însuși pericolul

social al infracțiunii de care este învinuit inculpatul, din reacția publică la

comiterea unor astfel de infracțiuni, din posibilitatea comiterii unor alte

asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei

presupuși ca autori ai faptelor respective.

În acord cu prima

instanță, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite și la acest moment procesual

condițiile prevăzute de art. 300

2

coroborat cu art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a

inculpatului.

Se reține, de

asemenea, că menținerea arestării preventive a inculpatului nu contravine

dreptului la libertate ocrotit de Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și libertăților fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere

circumstanțele reale ale faptei, modalitatea concretă de săvârșire, gradul

crescut de pericol social ce caracterizează această faptă, durata detenției

provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 parag. 3

din Convenție, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menținerea

detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și

prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În același sens,

Înalta Curte reține că, în cauză, menținerea măsurii arestării preventive nu

alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatului de a fi judecat

într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestuia încadrându-se în

dispozițiile și limitele legii.

Înalta Curte, conform

art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge ca

nefondat recursul declarat de inculpatul O.C.T. împotriva încheierii din 6

septembrie 2012 a Curții de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu

minori, pronunțată în Dosarul nr. 4365/121/2012.

Conform art. 192

alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la cheltuieli judiciare

conform dispozitivului prezentei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul O.C.T. împotriva încheierii din 6

septembrie 2012 a Curții de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu

minori, pronunțată în Dosarul nr. 4365/121/2012.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 13 septembrie 2012.

Procesat de GGC - AA