ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3224/2014

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați la 14 noiembrie 2007 sub nr. 7564/121/2007, reclamanta T.D.E. SRL a chemat în judecată pârâții N.M. și N.C., M.C. și M.S., precum și S.V., solicitând obligarea lor la a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie terenul de 18.750 mp situat în Galați, albia veche a Siretului, tarlaua 230, parcelele x1/2 și x2/1, având număr cadastral x6 și înscris în cartea funciară nr. x3 a orașului Galați. În motivare a arătat că este proprietară a imobilului potrivit contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu T. SA și autentificat sub nr. 2367 din 06 iulie 2007 de B.N.

L., iar dreptul de proprietate a fost intabulat în cartea funciară nr. x3 a orașului Galați prin încheierea din 13 august 2007. Autorul reclamantei, T. SA, a avut inițial un drept de administrare în baza Deciziei nr. 268 din 13 octombrie 1978 a Consiliului popular al județului Galați, iar ulterior drept de proprietate potrivit Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, nr. 4798 emis la 26 iulie 1999 de Ministerul industriei și comerțului. Acest drept de proprietate a fost intabulat în cartea funciară nr. x3 a orașului Galați potrivit încheierii de intabulare din 12 mai 2000. La rândul lor, pârâții au afirmat că au dobândit dreptul de proprietate asupra aceluiași bun prin contractul de vânzare-cumpărare din 30 noiembrie 2006 autentificat de B.N.P.

G.D.N. și prin contractul de schimb din 30 martie 2006 autentificat de B.N.P.A. C.T.M. și I.B.M. Reclamanta a susținut că titlul său de proprietate este preferabil în comparație cu al pârâților pentru că are data mai veche și provine de la adevăratul proprietar. Astfel, autorul reclamantei, T. SA, a dobândit bunul în 1999, în vreme ce pârâții l-au dobândit abia în 2006. De asemenea, pârâții au fost de rea-credință la dobândirea imobilului, iar reclamanta de bună-credință. Astfel, la data dobândirii imobilului de pârâți (anul 2006), dreptul de proprietate al reclamantei era deja înscris în cartea funciară (din anul 2000), astfel că pârâții, cu minime diligențe, puteau cunoaște situația reală a bunului.

În drept au invocat art. 480 din vechiul C. civ. Pârâții N.M. și N.C., M.C. și M.S., precum și S.V. au formulat întâmpinare prin care: - au invocat excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtului S.V., pentru că acesta este proprietarul terenului din parcela 1522, înscris în cartea funciară x4 cu nr. cadastral x5, diferit de imobilul revendicat; iar pe fond, au cerut respingerea acțiunii ca nefondată. În motivare au arătat că terenul revendicat, situat în tarlaua 230, parcela x1/2, nu este deținut de niciunul dintre pârâți. În cauză este necesară operațiunea de comparare a titlurilor de proprietate, respectiv: - titlul T. SA, autoarea reclamantei; și - titlul R.N.P. R. ca autoare a pârâtului S.V.

În primul rând, titlul de proprietate al T. SA nu individualizează suprafața de teren care este dată în proprietate. Apoi, terenul respectiv făcea parte din fondul forestier național, astfel că certificatul de atestare este nul absolut. Nu în ultimul rând, pârâții au fost de bună-credință la dobândirea imobilului, bazându-se pe înscrierile din cadastrul de specialitate forestier. Prin înscris depus la 22 februarie 2008, pârâții N.M. și N.C., M.C. și M.S., precum și S.V. au invocat excepția de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis la 26 iulie 1999 de Ministerul industriei și comerțului. Prin încheierea de ședință din 22 februarie 2008, Tribunalul Galați a dispus sesizarea Curții de apel Galați, secția de contencios administrativ cu această excepție de nelegalitate și, totodată, a suspendat judecata în cauză.

Prin Sentința nr. 122 din 20 mai 2009, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția de nelegalitate formulată de pârâții N.M. și N.C., M.C. și M.S., precum și S.V. și, în consecință, a constatat nelegalitatea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 26 iulie 1999. Împotriva sentinței au declarat recurs Ministerul Economiei, T.D.E.

SRL și T. SA Prin Decizia nr. 439 din 29 ianuarie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis aceste recursuri și a modificat sentința recurată în sensul că a respins excepția de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 26 iulie 1999. Pentru a hotărî astfel, instanța supremă a reținut că, în jurisprudența sa constantă, a stabilit că art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ (privind excepția de nelegalitate a actului administrativ unilateral cu caracter individual) nu este aplicabil acelor acte emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004. Cum acesta este situația în speță (certificatul atacat fiind emis în 1999), rămâne ca excepția de nelegalitate invocată de pârâți să fie analizată ca un mijloc de apărare de către chiar instanța învestită cu soluționarea fondului cauzei (Tribunalul Galați).

Cauza a fost reînregistrată sub nr. 4003/121/2010 din 29 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului Galați, la cererea de repunere pe rol formulată de reclamanta T.D.E. SRL. Prin înscris depus la 10 iunie 2010, reclamanta T.D.E. SRL a formulat cerere de îndreptare a erorii materiale cuprinse în petitul acțiunii, solicitând instanței să ia act că obiectul acțiunii este doar parcela x2/1, în suprafață de 18.750 mp, situată în tarlaua 230, având număr cadastral x6 și înscrisă în cartea funciară nr. x3 a orașului Galați. Prin înscris depus la 10 iunie 2010, T. SA a formulat cerere de intervenție în favoarea reclamantei T.D.E. SRL. În motivare a arătat că, în calitate de autoare a acesteia din urmă, este interesată în prezervarea drepturilor reclamantei și, implicit, ale sale.

Terenul asupra căreia intervenienta avea drept de administrare și, respectiv, terenul asupra căruia R.N.P. R. (continuatoare a inspectoratului silvic) avea drept de proprietate, sunt diferite, deci R.N.P. R. nu-l putea transmite pe primul, astfel că pârâții nu au titlu de proprietate asupra bunului revendicat. În drept a invocat art. 49 și 51 - 52 din vechiul C. proc. civ. și art. 480 din vechiul C. civ. Prin încheierea de ședință din 10 iunie 2010, Tribunalul Galați a încuviințat în principiu cererea de intervenție în interesul reclamantei formulată de T. SA. Prin încheierea de ședință din 03 septembrie 2010, Tribunalul Galați a unit cu fondul cauzei excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtului S.V.

Prin înscris depus la termenul de judecată din 11 octombrie 2010, pârâții N.M. și N.C., M.C. și M.S., precum și S.V. au invocat excepția nulității absolute parțiale a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 26 iulie 1999, în ce privește includerea în suprafața pentru care s-a atestat proprietatea și a terenului de 18.750 mp revendicat de reclamantă, fiind încălcat art. 3 din H.G. nr. 834/1991 (care excludea de la atestare terenurile din domeniul public al statului). În fapt, excepția invocată este o reluare a excepției ce a făcut obiectul judecății de către Curtea de Apel Galați și Înalta Curte de Casație și Justiție, dar ca argument de fond. La termenul de judecată din 13 septembrie 2012, atât reclamanta T.D.E.

S.R.L., cât și intervenienta T. SA, au formulat cerere de introducere a unui nou pârât în cauză, respectiv C.D. SRL. Aceasta din urmă a fost introdusă în cauză în calitate de intervenient în nume propriu prin încheierea de ședință de la acel termen. Prin înscris depus la 19 decembrie 2012, pârâții au invocat excepțiile inadmisibilității și a tardivității formulării cererii de chemare în judecată a unui nou pârât de către reclamantă. Intervenienta C.D. SRL a formulat întâmpinare prin care: - a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare a sa în judecată și excepția lipsei sale de calitate procesuală pasivă; și - pe fond, a solicitat respingerea cererii ca nefondată. Prin înscris depus la 13 februarie 2013, reclamanta T.D.E.

SRL a renunțat la cererea formulată în contradictoriu cu intervenienta în nume propriu C.D. SRL Prin încheierea de ședință din 13 februarie 2013, instanța a luat act de această renunțare. Prin înscris depus la 04 martie 2013, intervenienta T. SA a renunțat la cererea de intervenție formulată în interesul reclamantei T.D.E. S.R.L. În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri și cu expertiză tehnică. Prin Sentința civilă nr. 888 din 03 aprilie 2013 a Tribunalului Galați instanța a luat act de renunțarea intervenientei la cererea de intervenție în interesul reclamantei SC "T.D.E." SRL, precum și de renunțarea reclamantei SC "T.D.E." SRL la cererea formulată în contradictoriu cu C.D. SRL. S-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S.V.

S-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC "T.D.E." SRL. S-au respins ca neîntemeiate cererile de acordare a cheltuielilor de judecată. Pentru a decide astfel, instanța a reținut următoarele: În fapt, prin înscris depus la 10 iunie 2010, T. SA a formulat cerere de intervenție în favoarea reclamantei T.D.E. SRL Ulterior, prin înscris depus la 04 martie 2013, intervenienta T. SA a renunțat la cererea de intervenție formulată în interesul reclamantei T.D.E. S.R.L. Cererea, formulată de administratorul judiciar al intervenientei (care se află în stare de insolvență) a fost ratificată de Adunarea generală a creditorilor T. SA prin hotărârea din 25 martie 2013. În drept, potrivit art. 246 din vechiul C. proc.

civ., reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă. Când părțile au intrat în dezbaterea fondului, renunțarea nu se poate face decât cu învoirea celeilalte părți. De asemenea, conform art. 68, alin. (1) din vechiul C. proc. civ., renunțările nu se pot face decât în temeiul unei procuri speciale. S-a admis, totuși, valabilitatea actului de renunțare confirmat ulterior. În consecință, părțile nefiind intrate în dezbaterea fondului la momentul formulării cererii de renunțare, iar actul de renunțare al administratorului judiciar al T. SA fiind confirmat de Adunarea generală a creditorilor prin hotărârea din 25 martie 2013, instanța a luat act de renunțare.

Efectele acestei renunțări, care echivalează cu diminuarea cadrului procesual sub aspectul părților (ieșirea intervenientei T. SA din litigiul pe rol), s-au extins și asupra cererii sale din 13 septembrie 2012 de introducere a unui nou pârât în cauză, respectiv C.D. SRL Astfel, implicit, partea a renunțat și la această cerere. De asemenea, dată fiind și renunțarea reclamantei T.D.E. SRL la cererea formulată în contradictoriu cu intervenienta în nume propriu C.D. S.R.L., de care instanța a luat act prin încheierea de ședință din 13 februarie 2013, rezultă că instanța nu mai va mai analiza argumentele invocate în apărarea sa de intervenienta C.D. S.R.L.

Analizând excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtului S.V., invocată de toți pârâții, instanța a reținut următoarele: În fapt, s-a reținut că, probele administrate în cauză - atât înscrisurile, cât și expertizele tehnice - cuprind neclarități în ce privește suprapunerea dintre, pe de o parte, imobilul revendicat de reclamanta T.D.E. SRL (parcela x2/1, în suprafață de 18.750 mp, situată în tarlaua 230, având număr cadastral x6 și înscrisă în cartea funciară nr. x3 a orașului Galați) și, pe de altă parte, imobilele stăpânite de pârâți.

Astfel, expertul desemnat de instanță (doamna B.E.) a concluzionat în raportul său că o identificare riguroasă a amplasării terenului dobândit de T. SA prin Certificatul de atestare nu a putut fi realizată deoarece documentația topografică nu îndeplinește cerințele stabilite prin Criteriile nr. 2665/1.C/311 din 1992, privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat, și anume o reprezentare în sistem de referință stereografic. Totuși, a putut identifica o suprapunere de terenuri. Aceeași incertitudine a amplasării, dar și suprapunerea între imobilele părților, au fost reținute și de experții consilieri (domnul N.V. pentru pârâți și doamna R.C.

pentru reclamantă și intervenienta T. SA). Diferențele dintre concluziile experților sunt doar în ce privește poziția zonelor efectiv suprapuse. Incertitudinea se desprinde chiar și din poziția procesuală a pârâților; astfel: - prin întâmpinarea din 23 ianuarie 2008 au invocat lipsa de calitate procesuală pasivă a pârâtului S.V., excepție unită ulterior cu fondul cauzei; dar - prin concluziile scrise depuse pe 02 aprilie 2013 au arătat că terenul atribuit în proprietate către T. SA se suprapune parțial cu terenul proprietatea pârâtului S.V., dar nu se suprapune cu imobilele celorlalți pârâți (sugerând, astfel că pârâtul S.V. are calitate procesuală, în schimb ceilalți pârâți nu). Totuși, instanța nu trebuia să stabilească așezarea în teren a zonei de suprapunere (respectiv să dea întâietate unuia sau altuia dintre rapoartele experților).

În drept, calitatea procesuală presupune identitate între persoana pârâtului și cel care este subiect pasiv al raportului juridic dedus judecății. În speță, date fiind probele incerte, această identitate, în privința pârâtului S.V., nu poate fi stabilită cu exactitate, dar nici nu poate fi respinsă; de altfel, nici nu este necesar a se face o astfel de stabilire. Pe fondul cauzei, instanța a reținut următoarele: În fapt, reclamanta T.D.E. SRL a formulat acțiune în revendicare, în contradictoriu cu pârâții N.M. și N.C., M.C. și M.S., precum și S.V., cu privire la terenul de 18.750 mp din Galați, situat în tarlaua 230, parcela x2/1, având număr cadastral x6 și înscrisă în cartea funciară nr. x3 a orașului Galați.

În motivare a arătat că este proprietară a imobilului potrivit contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu T. SA din 06 iulie 2007 de B.N. L. La rândul său, T. SA a avut inițial un drept de administrare în baza Deciziei nr. 268 din 13 octombrie 1978 a Consiliului popular al județului Galați, iar ulterior drept de proprietate potrivit Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 26 iulie 1999 de Ministerul industriei și comerțului. Altfel spus, reclamanta este actuala deținătoare a dreptului de proprietate dobândit anterior de T. SA. Cu privire la acest drept de proprietate, dobândit de T. SA, instanța a reținut că este întemeiat argumentul pârâților de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis la 26 iulie 1999 de Ministerul industriei și comerțului.

Astfel, s-a reținut că, din înscrisurile doveditoare depuse la dosarul cauzei, rezultă că greșit a fost inclusă în suprafața de teren pentru care a fost atestat dreptul de proprietate al reclamantei și suprafața de teren de 17.850 mp, atâta vreme cât aceasta nu se afla la data emiterii certificatului de atestare în patrimoniul autoarei reclamantei. În drept, această cerință de fond pentru legalitate (ca terenul să fie în patrimoniul T. SA la data emiterii certificatului) este în mod imperativ prevăzută de dispozițiile art. 1 din H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat. În privința suprafeței de teren revendicate, prin mai multe acte de dispoziție ale vechilor autorități locale, acesta a fost trecută în administrarea autoarei reclamantei (T. SA.), dar și în cea a Inspectoratului Silvic Județean (I.S.J.) Galați.

La data apariției atât a Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, dar și a Hotărârii Guvernului nr. 834/1999, terenul se afla în administrarea I.S.J. Galați, care l-a preluat fără vreo construcție ori amenajare. S-a reținut că, acest lucru rezultă și din corespondența purtată cu T. SA, care a inițiat o procedură de schimb nefinalizată tocmai pentru că pe vechea albie a râului Siret nu a fost identificat terenul despre care aceasta a făcut vorbire în anul 1993. Pe de altă parte, suprafața în litigiu făcea parte începând cu anul 1996, potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 26/1996 privind Codul silvic, din fondul forestier național, deci din domeniul public al statului, așa cum era el definit prin art. 3, alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică.

Or, acest teren nu putea fi la data respectivă recunoscut ca făcând parte din patrimoniul T. SA, pentru simplul motiv că el făcea parte din domeniul public al statului. De altfel, suprafața de 17.850 mp era inclusă în amenajamentul silvic al Ocolului silvic "H.C." - U.P.III - Independența. Nu mai puțin, terenul în litigiu nici nu era necesar desfășurării activității autoarei reclamantei, atâta vreme cât el nu a fost în posesia acesteia, nu a făcut amenajări de niciun fel pe el, și nici la data vânzării către reclamantă nu a fost individualizat, împrejmuit sau hotărnicit în vreun mod. S-a reținut că rezultă de aici nelegalitatea Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis la 26 iulie 1999 de Ministerul industriei și comerțului în privința suprafeței de 17.850 mp din tarlaua 230 parcela x2/1.

Intervenienta T. SA a invocat prescriptibilitatea excepției de nelegalitate a Certificatului de atestare. Deși argumentul a fost invocat doar de partea renunțătoare T. SA și nu a fost însușit de reclamantă, instanța l-a analizat pentru a conferi dreptul deplin de apărare al părții.

Totuși, instanța nu a reținut ca întemeiat acest argument întrucât: - pârâții au calitate de terți față de Certificatul de atestare a dreptului de proprietate atacat, deci un eventual termen de prescripție ar începe să curgă abia de la data exhibării acestuia de către partea adversă; cum acest lucru s-a petrecut doar în cadrul procesului de față (la data introducerii acțiunii, respectiv 14 noiembrie 2007), iar la termenul din 22 februarie 2008 pârâții au invocat nelegalitatea, rezultă că nu s-a împlinit termenul de prescripție (de 3 ani); - este admis faptul că prescriptibilitatea pe cale de acțiune nu împiedică invocarea argumentului pe cale de excepție (ca mijloc de apărare), acest lucru putând fi făcut oricând.

În consecință, instanța a reținut că, în litigiul de față, singurii care au titlu de proprietate valabil asupra terenului în litigiu sunt pârâții. Așadar, nu se poate face nicio operațiune de comparare de titluri, reclamanta neavând un titlu în sprijinul poziției sale procesuale, astfel că instanța a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta T.D.E. SRL în contradictoriu cu pârâții N.M. și N.C., M.C. și M.S., precum și S.V. Împotriva acestei decizii a declarat apel SC "T.D.E." SRL care a criticat soluția instanței de fond, în principal, sub următoarele aspecte: 1) În legătură cu excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 26 iulie 1999 a apreciat că a fost în mod greșit soluționată, iar considerentele instanței de fond, exced celor invocate de reclamantă, fiind străine de natura pricinii și contradictorii.

Astfel, unul dintre argumente pentru care a fost admisă această excepție a fost că suprafața de 18.750 mp nu se afla la data emiterii certificatului în patrimoniul autoarei, fiind transmisă prin mai multe acte de dispoziție, atât în administrarea autoarei reclamantei, SC "T." SA, cât și în administrarea Inspectoratului Silvic Județean. Deși intimații afirmă ca terenul a fost inclus în anul 1975, instanța a făcut trimitere la o perioadă ulterioară anului 1989. Raportat la susținerile părții, argumentul reținut de instanță este contradictoriu. Aceeași motivare contradictorie și străină de cele invocate de reclamantă apare și în legătură cu inexistența vreunei construcții sau amenajări pe teren la momentul apariției Legii nr. 15/1990, acest aspect rezultând din corespondența purtată cu T. SA, ce a inițiat o procedură de schimb nefinalizată, tocmai pentru că nu a fost identificat terenul.

Instanța nu a arătat în motivare care au fost probele care au format această convingere, singura probă analizată fiind adresa din 19 mai 1993, prin care SC "T." SA ar recunoaște implicit ipoteza enunțată de instanță, nu duce la concluzia că terenul în cauză "constituia proprietate publică la momentul emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate". În realitate, consideră apelanta că suprafața de 43,62 ha teren, care s-a transmis Inspectoratului Silvic al Județului Galați prin Decizia nr. 417 din 30 septembrie 1989 a Consiliului Popular a Județului Galați este compusă din suprafețe mai mici, în vecinătatea terenului în suprafața de 18.750 mp, dar fără să includă această suprafață.

De altfel, după ce inițial, pârâții și-au întemeiat excepția pe această apărare, în momentul reinvocării în fața instanței de fond, reclamanții au susținut că Decizia nr. 269/1978 a Comitetului Executiv era inaptă de a naște vreun drept deoarece era emisă de un organ ce nu avea atribuții în dezafectarea și darea unor altor destinații terenului. Tribunalul nu a făcut referiri la motivarea concretă a excepției, ci la excepția soluționată irevocabil de instanța supremă, invocând motive străine de natura pricinii. În realitate, suprafața în litigiu de 18.750 mp face parte din x2/1, parcelă, ce nu e inclusă în cuprinsul Deciziei 417 din 31 septembrie 1989, ci a fost transmisă prin D268 din 13 octombrie 1978 în administrarea Întreprinderii de sârmă, cuie și lanțuri Galați.

Pe această suprafață se află amplasat un depozit pentru produse finite. În mod eronat, a reținut instanța că terenul în cauză în mod evident nu era necesar activității acestei societăți, conform obiectului său de activitate; de vreme ce nu a fost și nu era folosit de T. întrucât nu era împrejmuit. Consideră apelanta că această afirmație nu are niciun suport probator, în realitate din planul întocmit de T.e. SRL București rezultă existența depozitului. Mai susține apelanta că expertiza administrată în cauză nu conține avizarea OCPI, ceea ce atrage nulitatea acesteia. Intimații au depus concluzii scrise prin care au solicitat respingerea apelului. Curtea de Apel Galați, secția I civilă, prin Decizia civilă nr. 29 A din 3 martie 2014 a respins ca nefondat apelul formulat de SC "T.D.E." SRL (prin administrator judiciar specialist T.I.

IPURL - Iași, județul Iași și în Galați, județul Galați), împotriva Sentinței civile nr. 888 din 3 aprilie 2013 a Tribunalului Galați, în contradictoriu cu pârâții N.M., N.C., M.C. și M.S., intervenientul în numele altor persoane SC "T." SA Galați și SC "C.D." SRL Galați. Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut următoarele: Curtea, a apreciat că soluția tribunalului, potrivit căreia certificatul de atestare a dreptului de proprietate este emis nelegal, astfel că reclamanta, succesoare în drepturi cu titlu particular, nu justifica un titlu pentru a promova o cerere de revendicare, este corectă, dar motivarea nu este completă, în sensul că n-au fost analizate în detaliu toate apărările și probele administrate.

Totuși, consideră instanța că hotărârea nu este afectată de un viciu fundamental, în sensul lipsei totale a motivării, care să poată fi sancționată cu nulitatea, motiv pentru care, în această cale de atac devolutivă urmează să completeze motivarea tribunalului, prin raportare la toate probele administrate și apărările apelantei. Astfel, tribunalul a respins acțiunea în revendicare, deoarece a apreciat că excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 26 iulie 1999 este fondată și, prin urmare, reclamanta nu este proprietara terenului revendicat. A mai susținut apelanta că tribunalul n-a avut în vedere motivele de nelegalitate invocate de pârâți, ci altele, astfel încât motivarea e străină de natura pricinii și contradictorie.

Din aceste considerente se impune analiza celor invocate de pârâți pe cale de apărare. Această excepție a fost invocată la termenul din 22 februarie 2008 de pârâți, care au susținut în esență următoarele: 1) Certificatul de atestare a dreptului de proprietate, este lovit de nulitate absolută parțială în ce privește includerea în suprafața de teren pentru care s-a atestat proprietatea terenului în suprafață de 18.750 mp, căci a fost emis cu încălcarea art. 20(1) din Legea 15/1990 și art. 1 H.G. nr. 834/1991, care impun că bunul pentru care se emite certificatul de atestare să se afle în patrimoniul persoanei ce se pretinde îndreptățită a obține certificatul. Nici la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 15/90, nici a H.G.

nr. 834/1991, nici la momentul înființării ca societate comercială a SC "T." SA și nici la momentul emiterii certificatului de atestare a proprietății, terenul în litigiu nu se afla în patrimoniul persoanei pe numele căreia certificatul de atestare a fost emis. Cerința legală ca bunul să se afle în patrimoniul unităților ce urmau a se transforma în societăți comerciale, în baza art. 20(1) din Legea 15/1990, viza situația ca asupra acestora să poarte un drept de administrare directă, constituit conform Decretului nr. 409/1955 și în virtutea căruia titularul administrării să aibă posesia, folosința și dispoziția materială (iar nu cea juridică) asupra terenului.

În speță însă, la momentul apariției Legii nr. 15/1990 dar și ulterior acelui moment terenul în suprafață de 18.750 mp nu se afla în patrimoniul SC "T." SA, căci prin Decizia nr. 417 din 30 septembrie 1989 a Consiliului Popular al Județului Galați, în temeiul Decretului nr. 409/1955, o suprafață de 43,62 ha, în care este cuprinsă și suprafața de 17.850 mp, situată în albia veche a râului Siret, a fost transmisă în administrarea Inspectoratului Silvic Județean Galați, "în vederea împăduririi pentru refacerea echilibrului ecologic". În condițiile de mai sus, terenul în suprafață de 17.850 mp, nefiind în patrimoniul SC "T." SA, nici anterior și nici la momentul apariției Legii nr. 15/1990, cerința legală pentru atestarea dreptului de proprietate în condițiile H.G.

nr. 834/1991 nu era îndeplinită, certificatul emis cu neobservarea acestei condiții fiind nul absolut. Persoana care a avut în administrare terenul a fost Inspectoratul Silvic al Județului Galați. 2) Certificatul de atestare a dreptului de proprietate este lovit de nulitate absolută parțială, în ce privește includerea în suprafața pentru care s-a atestat proprietatea, terenului în suprafață de 17.850 mp, pentru încălcarea art. 3 din H.G. nr. 834/1991. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost emis la 26 iulie 1999. Potrivit art. 1 Codul Silvic din 1996 - Pădurile, terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, producție ori administrație silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum și terenurile neproductive, incluse în amenajamentele silvice, în condițiile legii, constituie, indiferent de natura dreptului de proprietate, fondul forestier național.

Potrivit art. 4 din același C. silvic, - fondul forestier național este, după caz, proprietate publică sau privată și constituie bun de interes național. Potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 (forma în vigoare în anul 1999), domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție, din cele prevăzute la pct. I din anexă, precum și din alte bunuri de uz sau de interes public național, declarate ca atare prin lege. La pct. I - 4 din anexa Legii nr. 213/1998, între bunurile individuale ca făcând parte din domeniul public al statului se numără și pădurile și terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, de producție ori de administrație silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum și terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier național și nu sunt proprietate privată.

A mai susținut că terenul în suprafață de 17.850 mp era inclus în amenajamentul silvic, în componența ocolului silvic H.C. UP III Independența, astfel încât în mod neechivoc, în virtutea argumentelor de text de mai sus, face parte din domeniul public al statului. Potrivit art. 3 H.G. nr. 834/1991, de la aplicarea dispozițiilor respectivului act normativ erau excluse terenurile ce făceau parte din domeniul public. 3) În sfârșit, un ultim motiv de nelegalitate viza faptul că potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 15/1990 și art. 1 din H.G. nr. 834/1991 recunoașterea dreptului de proprietate societății comerciale este condiționată de situația ca bunul cu privire la care se cere atestarea proprietății, este necesar desfășurării acesteia, conform obiectului de activitate.

La momentul emiterii certificatului de atestare a proprietății ce face obiectul acestei excepții de nelegalitate, dar și la momentul apariției Legii nr. 15/1990, H.G. nr. 834/1991 sau înființării SC "T." SA, terenul în suprafața de 17.850 mp, în mod evident nu era necesar activității acestei societăți, conform obiectului său de activitate, nu doar pentru ca o folosință de către această societate a terenului nu există în mod real și faptic și nu a existat niciodată, dar și pentru ca obiectul de activitate al respectivei societăți nu vizează exploatarea de fonduri forestiere.

Dovada cea mai concludentă a faptului ca terenul în discuție nu era necesar desfășurării activității SC "T." SA, este aceea ca până la momentul emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate respectiva societate nu a folosit în vreun mod terenul în activitatea sa, iar mai apoi l-a vândut către SC "T.D.E." SRL fără a exista pe aceasta nicio amenajare specifică obiectului de activitate al SC "T." SA. Însăși faptul vânzării către o terță persoană dovedește că terenul nu era necesar SC "T." SA. Legea nr. 15/1991 și H.G. nr. 834/1995 nu a avut ca scop crearea unei surse de venit societăților comerciale ci crearea tuturor condițiilor pentru ca acestea să-și deruleze activitatea conform obiectului de activitate, inclusiv prin constituirea proprietății asupra terenurilor afectate sau necesare activității acestora.

Inițial, prin încheierea din 22 februarie 2008 a Tribunalului Galați s-a admis cererea formulată de pârâți și a fost sesizată Curtea de Apel Galați, secția de contencios administrativ - în vederea soluționării excepției de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 26 iulie 1999 emis de Ministerul Industriei și Comerțului.

Prin Sentința nr. 122 din 20 mai 2009 a Curții de Apel Galați s-a admis excepția de nelegalitate și s-a constatat nelegalitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 26 iulie 1999. Ulterior, prin Decizia nr. 439 din 29 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au admis recursurile declarate de Ministerul Economiei și SC "T." SA și s-a modificat sentința atacată, în sensul respingerii excepției de nelegalitate a certificatului de atestare din 26 iulie 2009. Pentru a decide astfel, instanța a reținut că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

S-a apreciat că o astfel de excepție poate fi cercetată de instanța de fond, ca mijloc de apărare și nu pe calea specială a controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ. Ulterior, după repunerea cauzei pe rol la Tribunalul Galați pârâții au reiterat excepția de nelegalitate a certificatului de atestare din 26 iulie 1999 ce constituie titlul de proprietate al autoarei reclamantei, susținând aceleași argumente deja expuse, cu o singură nuanță. Pârâții au afirmat că bunul nu se află în patrimoniul persoanei ce se pretinde îndreptățită a obține certificatul deoarece terenul respectiv este inclus încă din anul 1975 în amenajările silvice, făcând parte din fondul forestier și că nu puteau ieși, din acel fond, conform art. 2 din actul normativ, decât în baza unei Hotărâri a Consiliului de Miniștri și nu în baza unei decizii a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului Galați.

Apelanta a susținut pe de o parte, că instanța a admis apărarea părților cu alte argumente decât cele invocate, și pe de altă parte că nu a analizat deloc apărările sale pe fond. În esență, aceste apărări au fost următoarele: Nu există identitate între suprafața de teren de 18.750 mp, din T230, x2/1 și suprafața trecută în administrarea R. prin efectul Deciziei nr. 417/1989, deoarece nu corespund datele de identificare a terenului și nu rezultă din analiza schițelor anexe ale celor două acte administrative. Din studiul adreselor din 08 aprilie 1999, din 16 septembrie 1993 și din 07 octombrie 1994 prin care se propunea un schimb de teren, practic rezultă că SC "T." avea un drept de administrare asupra terenului, atâta timp cât orice schimb presupune recunoașterea reciprocă a drepturilor copermutanților.

În plus, în Dosarul nr. 16004/1997 s-a constatat existența dreptului de administrare al T. cu privire la teren. Nu există nicio dovadă a apartenenței terenului la fondul forestier aparținând domeniului public, proba includerii suprafețelor făcându-se prin prezentarea inventarului ce se întocmește periodic. Simplele adrese emise de R., nu sunt suficiente pentru probarea apartenenței terenului la fondul forestier. Chiar dacă terenul ar fi făcut parte din fondul forestier, aceasta nu înseamnă în mod necesar că făcea parte din domeniul public al statului. Din documentația întocmită rezultă că pe teren se afla un depozit de produse ceea ce atestă faptul că la data emiterii certificatului terenul era necesar desfășurării activității societății.

Condiția prev. de art. 17 din H.G. nr. 834/1991 se referă la caracterul necesar al terenului în viitor. Pentru soluționarea cauzei instanța a încuviințat proba cu expertiza topografică, unele dintre obiectivele încuviințate vizând soluționarea excepției de nelegalitate. Obiectivele expertizei se refereau la stabilirea suprafeței atribuită Întreprinderii de sârmă, cuie și lanțuri, în administrare prin Decizia nr. 268 din 13 octombrie 1978, conform schiței anexe și a celei cu privire la care s-a emis certificatul de atestare din 26 iulie 1999. De asemenea, un alt obiectiv era identificarea suprafeței de teren trecută în administrarea Inspectoratului Silvic Județean Galați prin Decizia nr. 417 din 30 septembrie 1989 a Consiliului Popular al Județului Galați și stabilirea eventualelor suprapunere de teren între x2/1 menționată în Decizia nr. 268 din 13 ianuarie 1978 și terenul dat în administrarea R. prin Decizia nr. 417/1989.

Din concluziile raportului de expertiză întocmit de expert B.E., Curtea reține că prin Decizia nr. 268 din 13 octombrie 1978 a Consiliului Popular al Județului s-a transmis în administrarea Întreprinderii de sârmă, cuie și lanțuri Galați suprafața de 18.750 mp situat în albia veche a Siretului, mărginit la nord cu brațul vechi al râului, la sud cu digul contra inundațiilor, iar la vest cu teren viran. În planul întocmit de ICPPAM Galați "Regularizarea râului Siret între podul CF - Barboși și Dunăre" s-a reprezentat această suprafață, calculată, avându-se în vedere suprafața necesară depozitării unei cantități de nămol de 12.700 tone, pe o perioadă de 12 ani. Experta a identificat terenul prin suprapunerea amplasamentului descris cu planul cadastral din 1983 și planul fotometric al Municipiului Galați, din anul 1978 - ca fiind poziționat în albia veche a Siretului T230, x1/2, având categoria de folosință teren neproductiv.

Ulterior, s-a înființat societatea SC "T." SA în baza Legii nr. 15/1990, iar terenurile aflate în administrarea sa au fost inventariate conform H.G. nr. 834/1991. Prin Sentința civilă nr. 3485/1998 a Judecătoriei Galați s-a constatat că SC "T." SA are un drept de administrare asupra suprafeței de 149.453 mp, în care se includea și suprafața în litigiu de 18.750 mp și apoi s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 26 iulie 1999 ce ar fi trebuit să coincidă cu acela ce a făcut obiectul Dosarului nr. 268/1978. Conform opiniei expertului, întrucât planul ce a stat la baza emiterii certificatului a fost realizat într-un sistem de protecție local și nu s-au indicat distanțele față de alte repere, nu e posibilă identificarea riguroasă a amplasamentului atribuit prin acel certificat.

Deși există un protocol încheiat între SC "T." SA și Primărie, având ca scop recunoașterea poziției și stabilirea hotarului între aceste două entități, acesta nu este însoțit de o schiță, care să permită identificarea exactă a terenului. În plus, expertul audiat în instanță a precizat că a încercat să stabilească amplasamentul prin suprapunerea schiței - anexă la Ordinul Ministerului Industriei cu planul de situație al Municipiului Galați - T230, raportându-se atât la podul nou, cât și la cel vechi, în prezent demolat, însă această suprapunere nu s-a putut realiza decât raportându-se la podul vechi și la celelalte repere: râul Siret și banda transportoare. În concluzie, experta a stabilit cu exactitate amplasamentul suprafeței de teren atribuită în folosința I.S.C.L.

prin Decizia nr. 268/1978, folosindu-se de schița anexă și planul cadastral din 1983, dar nu a reușit același lucru și cu terenul atribuit prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate. Deși amplasamentul terenului atribuit prin certificatul de atestare din 26 iulie 1999 ar fi trebuit să coincidă cu terenul dobândit prin Decretul nr. 268/1978, experta nu a reușit o identificare riguroasă a primului, motivat de faptul că documentația topografică nu îndeplinea cerințele stabilite prin Criteriile nr. 2665/1C/311 din 1992, privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat și anume o reprezentare în sistem de referință stereografic.

În anexa 3 a fost prezentat amplasamentul stabilit în documentație, iar în anexa 7 - amplasamentul terenului raportat la cel stăpânit de pârâți, conform titlurilor de proprietate. În ceea ce privește momentul la care suprafața în litigiu a fost transmisă în administrare și Inspectoratului Silvic Județean Galați, Curtea reține următoarele: Așa cum au susținut inițial pârâții atunci când au invocat excepția de nelegalitate, terenul în litigiu s-a transmis din administrarea Consiliului Executiv al Consiliului Popular Galați în administrarea Inspectoratului Silvic Județean Galați prin Decizia nr. 417 din 30 septembrie 1989. Anterior acestui moment în anul 1987 în Registrul cadastral întocmit de OCOT Galați, R. figura cu 7,66 ha pădure în x2/1, 2,31 ha pădure în P15 25/1 și 1,27 ha pădure - x1 - suprafețe colorate cu verde în schița anexă la raportul de expertiză.

Prin Decizia nr. 417 din 30 septembrie 1989 s-a mai transmis în administrare și suprafața de 43,62 ha, din care 12,75 ha neirigat, 10,25 ha bălți și 20,62 neproductiv. La poziția 6 este trecută suprafața de 50 ha teren neproductiv, situată în T 230, x1/2 în care este inclusă și suprafața în litigiu. Suprafața totală preluată în administrare prin această decizie este hașurată cu roșu în anexa 4 la raportul de expertiză. Ulterior, suprafața de teren transmisă Inspectoratului Silvic în vederea împăduririi și refacerii echilibrului ecologic în zonă a fost înregistrată în amenajamentul silvic al Ocolului Silvic H.C., UP III Independența și a făcut obiectul comasării într-o singură parcelă x2/1, având categoria de folosință pădure.

În ceea ce privește suprapunerea terenurilor ce au făcut obiectul Decretului nr. 268/1978 și Decretului nr. 417 din 30 septembrie 1989, Curtea își însușește opinia expertei B.E. potrivit căreia, suprafața de 18750 mp dată în administrare I.J.C.L. prin D 268 din 13 ianuarie 1978 aflată în albia veche a Siretului, învecinată la nord cu brațul vechi al râului, la sud cu digul contra inundațiilor și la est și vest cu terenul viran (situat în x1/2 din P230), este cuprinsă integral în suprafața de 5 ha, identificată în T x1/2, P230, transmisă în administrarea Inspectoratului Silvic Județean Galați. În opinia experților B.E.

și N.V., audiați în instanță, opinie ce a avut la bază studiul documentelor aferente celor două decizii, schițele anexe precum și documentele cadastrale din anul 1987, suprafața de 18750 mp este inclusă în ambele decizii, fiind vorba de același amplasament situat mai jos în albia veche a râului, acest teren a făcut obiectul comasării în P x2/ T230 după trecerea în administrarea Inspectoratului Silvic, iar apoi a făcut obiectul contractului de schimb cu pârâtul S. În timp ce primele două expertize B. și N. au ajuns la concluzii apropiate, diferența fiind că în raportul N. terenul a fost translatat spre sud-est, expertiza R.C. nu poate fi avută în vedere stabilind un cu totul alt amplasament, raportându-se doar la numele parcelei x2/1 trecută în decizie și nu la celelalte coordonate ce rezultă din documentele aflate la dosar.

Contrar celor susținute de apelantă, instanța a făcut o corectă interpretare a adreselor din 08 septembrie 1993, din 16 septembrie 1993 și din 07 octombrie 1994 din conținutul cărora rezultă că SC "T." avea cunoștință despre faptul că suprafața de 18750 mp era inclusă și în fondul forestier, fiind transmisă și Inspectoratului Silvic prin Decretul nr. 417 din 30 septembrie 1989, motiv pentru care dorea un schimb de terenuri. Din răspunsul oferit de R. rezultă că în anul 1993, suprafața era împădurită. În concluzie, tribunalul a făcut o corectă interpretare a conținutului acestor adrese. Sentința civilă nr. 3485/1998 a Judecătoriei Galați prin care s-a recunoscut dreptul de administrare al apelantei asupra unei suprafețe datorate de 149,453 mp nu este opozabilă pârâților, fiind pronunțată în contradictoriu cu Primăria Galați și Consiliul Județean Galați.

La dovedirea apartenenței terenului la fondul forestier, instanța nu a avut în vedere doar adresele emise de R., ci registrul cadastral al Municipiului Galați, în care suprafața de 5 ha situată în T x1/2 apare trecută la Ocolul Silvic în baza D 417/1989, cât și amenajamentul Ocolului Silvic H.C. din anul 1995. Raportat la această situație de fapt potrivit căreia, după transmiterea în administrarea I.J.C.L. în anul 1978, suprafața de 18750 mp a trecut în administrarea Inspectoratului Silvic prin decizia 417 din 30 septembrie 1989 și a fost înregistrată în angajamentul silvic al Ocolului H.C., UPI II Independența, în mod corect Tribunalul, din coroborarea disp. art. 1 și 4 din Legea nr. 26/1996, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, a stabilit că terenul în litigiu făcea parte din fondul forestier național și din domeniul public al statului, astfel încât era exclus de la aplicarea H.G.

nr. 834/1991, conform disp. art. 3. În ceea ce privește al doilea motiv de nelegalitate a certificatului, legat de neîndeplinirea condițiilor art. 20(1) din Legea 15/1990 și art. 1 din H.G. nr. 834/1991, Curtea constată că într-adevăr, argumentele de fapt prezentate inițial în susținerea motivului au fost schimbate, susținându-se acum că terenul era inclus încă din 1975 în amenajamentul Silvic. În final, stabilirea situației de fapt este atributul instanțelor judecătorești. În mod corect a stabilit tribunalul, raportat la probele administrate că în anul 1989 terenul a trecut în administrarea Inspectoratului Silvic, care a efectuat lucrări de împădurire. Relevant pentru soluționarea speței nu este însă cine a preluat primul în administrare acest teren, ci faptul că anterior apariției Legii nr. 15/1990, terenul a fost inclus în amenajamentul silvic și s-au efectuat operațiuni de împădurire, deci autoarea reclamantei nu mai avea dispoziția materială asupra terenului.

Or, cerința legală ca bunul să se afle în patrimoniul unităților ce urmau a se transforma în societăți comerciale, în baza art. 20(1) din Legea 15/1990, vizează situația ca asupra acestora să poarte un drept de administrare directă, constituit conform Decretului nr. 409/1955 și în virtutea căruia titularul administrării să aibă posesia, folosința și dispoziția materială (iar nu cea juridică) asupra terenului. În consecință, la momentul apariției Legii nr. 15/1990, nu erau îndeplinite condițiile art. 20(1) din Legea nr. 15/1990 și art. 1 din H.G. nr. 834/1991, terenul nemaiaflându-se în administrarea autoarei reclamantei. În condițiile în care primele două motive de nelegalitate au fost găsite întemeiate și s-a stabilit că la momentul atestării dreptului de proprietate autorul reclamantei nu mai avea stăpânirea materială asupra bunului nici nu mai poate susține că acesta era necesar pentru buna desfășurare a activității.

Din concluziile raportului de expertiză, mai rezultă că experta nu a putut identifica construcții sau orice alte amenajări care să indice folosirea respectivului teren de către T., construcții care, de altfel nu apar nici în contractul de vânzare cumpărare prin care SC T. SA a devenit proprietară pe teren, astfel încât în mod corect a reținut instanța că terenul nu era necesar desfășurării activității, conform obiectului de activitate. Planul întocmit de T.e. SRL București, în care ar figura construcția, nu este semnat de executant, astfel încât nu poate fi avut în vedere. Împotriva acestei din urmă decizii a formulat recurs reclamanta SC "T.D.E." SRL Galați prin administrator judiciar Specialist T.I.

IPURL invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în dezvoltarea căruia a susținut următoarele critici de nelegalitate: - ambele instanțe, de fond și de recurs au soluționat procesul fără a mai cerceta fondul; - părțile (în special emitentul), certificatului de atestare a statutului de proprietate nu au fost introduse în cauză; - probatoriul (expertiza) care a stat la baza pronunțării hotărârii atacate este afectată de nulitate"; Referitor la critica potrivit căreia ambele instanțe, de fond și de apel, au soluționat procesul fără a mai cerceta fondul, recurenta-reclamantă a susținut că prin cererea de chemare în judecată a solicitat a-i fi lăsată în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 18.750 mp, situat în Municipiul Galați, în albia veche a Siretului, tarlaua 230, parcela x2/1, număr cadastral 1644, înscris în CF nr. x3, teren ce-l deține în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu autoarea SC T. SA Galați în data de 6 iulie 2007, aceasta din urmă dobândindu-l conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 26 iulie 1999. Instanța de fond nu a mai analizat fondul cauzei și probatoriul administrat, acțiunea fiind respinsă ca urmare a admiterii excepției de nulitate (parțială) a certificatului de atestare a dreptului de proprietate mai sus menționat, excepție invocată de pârâți.

Întrucât pârâții au mai invocat și excepția de nelegalitate, prima instanță a dispus suspendarea judecății până la soluționarea excepției. Că, deși, inițial, excepția de nelegalitate a fost admisă de către Curtea de Apel Galați, recursul formulat de către SC T.D.E. SRL a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, urmare a Deciziei civile nr. 439/2010, în sensul respingerii excepției de nelegalitate. După repunerea pe rol a dosarului de fond, pârâții-intimați au invocat încă o dată excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate al SC T. SA, de data aceasta ca "mijloc de apărare". Excepția însă a fost unită cu fondul, iar în cauză au fost administrate înscrisuri și probe cu expertiză.

A mai susținut recurenta-reclamantă că instanța de fond a găsit întemeiată excepția invocată întrucât, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că greșit a fost inclusă în suprafața de teren pentru care a fost atestat dreptul de proprietate al autoarei reclamantei și suprafața de 18.750 mp, atâta vreme cât terenul nu se afla la data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate în patrimoniul autoarei, SC T. SA Galați, această cerință de fond pentru legalitate fiind în mod imperativ prevăzută de art. 1 din H.G. nr. 834/1971.

Recurenta a mai arătat că prima instanță nu a făcut nicio referire la apărările formulate cu privire la excepția invocată de către pârâți, opinie împărtășită și de către instanța de apel, care consideră însă că "deși motivația nu este completă, hotărârea nu este afectată de un viciu fundamental, în sensul lipsei totale a motivării, care să poată fi sancționată cu nulitatea (...) urmând a completa motivarea tribunalului, prin raportare la probele administrate și apărările apelantei". Susține recurenta că instanța de apel, procedând în acest mod, confirmă apărarea sa cu privire la pierderea unui grad de jurisdicție. O altă critică formulată de recurenta-reclamantă se referă la nulitatea raportului de expertiză întrucât obiectivele formulate au fost respinse de prima instanță fără nicio motivare; A mai arătat că raportul de expertiză este nul și pentru că nu a fost avizat de O.C.P.I.

Galați. O ultimă critică de nelegalitate invocată de către recurentă se referă la faptul că prin invocarea excepției de nulitate parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 26 iulie 1999 de către Ministerul Industriei și Comerțului, atât instanța de fond cât și cea de apel trebuiau să dispună introducerea în cauză a acestei părți. Față de cele expuse, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel pentru efectuarea unei expertize topometrice în cauză. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor de nelegalitate ce pot fi încadrate în cazul de modificări prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat urmând a fi respins în considerarea celor ce succed: Critica recurentei reclamante potrivit căreia instanța de apel și-a fundamentat soluția pe excepția de nulitate parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 26 iulie 1999, excepție invocată de pârâți și nu pe probatoriul administrat este nefondată. Actul administrativ supus parțial controlului de legalitate l-a constituit certificatul de ate