ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3224/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3224/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului

civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Galați la 14 noiembrie 2007 sub nr. 7564/121/2007, reclamanta T.D.E. SRL a

chemat în judecată pârâții N.M. și N.C., M.C. și M.S., precum și S.V.,

solicitând obligarea lor la a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită

posesie terenul de 18.750 mp situat în Galați, albia veche a Siretului, tarlaua

230, parcelele x1/2 și x2/1, având număr cadastral x6 și înscris în cartea

funciară nr. x3 a orașului Galați.

În motivare a arătat

că este proprietară a imobilului potrivit contractului de vânzare-cumpărare încheiat

cu T. SA și autentificat sub nr. 2367 din 06 iulie 2007 de B.N. L., iar dreptul

de proprietate a fost intabulat în cartea funciară nr. x3 a orașului Galați

prin încheierea din 13 august 2007. Autorul reclamantei, T. SA, a avut inițial

un drept de administrare în baza Deciziei nr. 268 din 13 octombrie 1978 a

Consiliului popular al județului Galați, iar ulterior drept de proprietate

potrivit Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenurilor, nr. 4798 emis la 26 iulie 1999 de Ministerul industriei și

comerțului. Acest drept de proprietate a fost intabulat în cartea funciară nr.

x3 a orașului Galați potrivit încheierii de intabulare din 12 mai 2000.

La rândul lor,

pârâții au afirmat că au dobândit dreptul de proprietate asupra aceluiași bun

prin contractul de vânzare-cumpărare din 30 noiembrie 2006 autentificat de

B.N.P. G.D.N. și prin contractul de schimb din 30 martie 2006 autentificat de

B.N.P.A. C.T.M. și I.B.M.

Reclamanta a susținut

că titlul său de proprietate este preferabil în comparație cu al pârâților

pentru că are data mai veche și provine de la adevăratul proprietar. Astfel,

autorul reclamantei, T. SA, a dobândit bunul în 1999, în vreme ce pârâții l-au

dobândit abia în 2006.

De asemenea, pârâții

au fost de rea-credință la dobândirea imobilului, iar reclamanta de

bună-credință. Astfel, la data dobândirii imobilului de pârâți (anul 2006),

dreptul de proprietate al reclamantei era deja înscris în cartea funciară (din

anul 2000), astfel că pârâții, cu minime diligențe, puteau cunoaște situația

reală a bunului. În drept au invocat art. 480 din vechiul C. civ.

Pârâții N.M. și N.C.,

M.C. și M.S., precum și S.V. au formulat întâmpinare prin care:

- au invocat excepția

lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtului S.V., pentru că acesta este

proprietarul terenului din parcela 1522, înscris în cartea funciară x4 cu nr.

cadastral x5, diferit de imobilul revendicat; iar pe fond, au cerut respingerea

acțiunii ca nefondată.

În motivare au arătat

că terenul revendicat, situat în tarlaua 230, parcela x1/2, nu este deținut de

niciunul dintre pârâți. În cauză este necesară operațiunea de comparare a

titlurilor de proprietate, respectiv:

- titlul T. SA,

autoarea reclamantei; și

- titlul R.N.P. R. ca

autoare a pârâtului S.V.

În primul rând, titlul

de proprietate al T. SA nu individualizează suprafața de teren care este dată

în proprietate. Apoi, terenul respectiv făcea parte din fondul forestier

național, astfel că certificatul de atestare este nul absolut. Nu în ultimul

rând, pârâții au fost de bună-credință la dobândirea imobilului, bazându-se pe

înscrierile din cadastrul de specialitate forestier.

Prin înscris depus la

22 februarie 2008, pârâții N.M. și N.C., M.C. și M.S., precum și S.V. au

invocat excepția de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenurilor emis la 26 iulie 1999 de Ministerul industriei

și comerțului. Prin încheierea de ședință din 22 februarie 2008, Tribunalul

Galați a dispus sesizarea Curții de apel Galați, secția de contencios administrativ

cu această excepție de nelegalitate și, totodată, a suspendat judecata în

cauză.

Prin Sentința nr. 122

din 20 mai 2009, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și

fiscal a admis excepția de nelegalitate formulată de pârâții N.M. și N.C., M.C.

și M.S., precum și S.V. și, în consecință, a constatat nelegalitatea

Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 26 iulie 1999.

Împotriva sentinței

au declarat recurs Ministerul Economiei, T.D.E. SRL și T. SA Prin Decizia nr.

439 din 29 ianuarie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis aceste

recursuri și a modificat sentința recurată în sensul că a respins excepția de

nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 26

iulie 1999.

Pentru a hotărî astfel,

instanța supremă a reținut că, în jurisprudența sa constantă, a stabilit că

art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ (privind excepția

de nelegalitate a actului administrativ unilateral cu caracter individual) nu

este aplicabil acelor acte emise anterior intrării în vigoare a Legii nr.

554/2004. Cum acesta este situația în speță (certificatul atacat fiind emis în

1999), rămâne ca excepția de nelegalitate invocată de pârâți să fie analizată

ca un mijloc de apărare de către chiar instanța învestită cu soluționarea

fondului cauzei (Tribunalul Galați).

Cauza a fost

reînregistrată sub nr. 4003/121/2010 din 29 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului

Galați, la cererea de repunere pe rol formulată de reclamanta T.D.E. SRL.

Prin înscris depus la

10 iunie 2010, reclamanta T.D.E. SRL a formulat cerere de îndreptare a erorii

materiale cuprinse în petitul acțiunii, solicitând instanței să ia act că

obiectul acțiunii este doar parcela x2/1, în suprafață de 18.750 mp, situată în

tarlaua 230, având număr cadastral x6 și înscrisă în cartea funciară nr. x3 a

orașului Galați.

Prin înscris depus la

10 iunie 2010, T. SA a formulat cerere de intervenție în favoarea reclamantei

T.D.E. SRL.

În motivare a arătat

că, în calitate de autoare a acesteia din urmă, este interesată în prezervarea

drepturilor reclamantei și, implicit, ale sale. Terenul asupra căreia

intervenienta avea drept de administrare și, respectiv, terenul asupra căruia

R.N.P. R. (continuatoare a inspectoratului silvic) avea drept de proprietate,

sunt diferite, deci R.N.P. R. nu-l putea transmite pe primul, astfel că pârâții

nu au titlu de proprietate asupra bunului revendicat. În drept a invocat art.

49 și 51 - 52 din vechiul C. proc. civ. și art. 480 din vechiul C. civ.

Prin încheierea de

ședință din 10 iunie 2010, Tribunalul Galați a încuviințat în principiu cererea

de intervenție în interesul reclamantei formulată de T. SA.

Prin încheierea de

ședință din 03 septembrie 2010, Tribunalul Galați a unit cu fondul cauzei

excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtului S.V.

Prin înscris depus la

termenul de judecată din 11 octombrie 2010, pârâții N.M. și N.C., M.C. și M.S.,

precum și S.V. au invocat excepția nulității absolute parțiale a Certificatului

de atestare a dreptului de proprietate din 26 iulie 1999, în ce privește

includerea în suprafața pentru care s-a atestat proprietatea și a terenului de

18.750 mp revendicat de reclamantă, fiind încălcat art. 3 din H.G. nr. 834/1991

(care excludea de la atestare terenurile din domeniul public al statului). În

fapt, excepția invocată este o reluare a excepției ce a făcut obiectul

judecății de către Curtea de Apel Galați și Înalta Curte de Casație și

Justiție, dar ca argument de fond.

La termenul de

judecată din 13 septembrie 2012, atât reclamanta T.D.E. S.R.L., cât și

intervenienta T. SA, au formulat cerere de introducere a unui nou pârât în

cauză, respectiv C.D. SRL. Aceasta din urmă a fost introdusă în cauză în

calitate de intervenient în nume propriu prin încheierea de ședință de la acel

termen.

Prin înscris depus la

19 decembrie 2012, pârâții au invocat excepțiile inadmisibilității și a

tardivității formulării cererii de chemare în judecată a unui nou pârât de

către reclamantă.

Intervenienta C.D.

SRL a formulat întâmpinare prin care:

- a invocat excepția

inadmisibilității cererii de chemare a sa în judecată și excepția lipsei sale

de calitate procesuală pasivă; și

- pe fond, a

solicitat respingerea cererii ca nefondată.

Prin înscris depus la

13 februarie 2013, reclamanta T.D.E. SRL a renunțat la cererea formulată în

contradictoriu cu intervenienta în nume propriu C.D. SRL Prin încheierea de

ședință din 13 februarie 2013, instanța a luat act de această renunțare.

Prin înscris depus la

04 martie 2013, intervenienta T. SA a renunțat la cererea de intervenție

formulată în interesul reclamantei T.D.E. S.R.L.

În cauză a fost

administrată proba cu înscrisuri și cu expertiză tehnică.

Prin Sentința civilă

nr. 888 din 03  aprilie 2013 a Tribunalului Galați instanța a luat act de

renunțarea intervenientei la cererea de intervenție în interesul reclamantei SC

"T.D.E." SRL, precum și de renunțarea reclamantei SC

"T.D.E." SRL la cererea formulată în contradictoriu cu C.D. SRL.

S-a respins ca

neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S.V.

S-a respins ca

neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC "T.D.E." SRL.

S-au respins ca

neîntemeiate cererile de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a decide

astfel, instanța a reținut următoarele:

În fapt, prin înscris

depus la 10 iunie 2010, T. SA a formulat cerere de intervenție în favoarea

reclamantei T.D.E. SRL Ulterior, prin înscris depus la 04 martie 2013,

intervenienta T. SA a renunțat la cererea de intervenție formulată în interesul

reclamantei T.D.E. S.R.L.

Cererea, formulată de

administratorul judiciar al intervenientei (care se află în stare de

insolvență) a fost ratificată de Adunarea generală a creditorilor T. SA prin

hotărârea din 25 martie 2013.

În drept, potrivit

art. 246 din vechiul C. proc. civ., reclamantul poate să renunțe oricând la

judecată, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă. Când părțile au intrat

în dezbaterea fondului, renunțarea nu se poate face decât cu învoirea

celeilalte părți.

De asemenea, conform

art. 68, alin. (1) din vechiul C. proc. civ., renunțările nu se pot face decât

în temeiul unei procuri speciale. S-a admis, totuși, valabilitatea actului de

renunțare confirmat ulterior.

În consecință,

părțile nefiind intrate în dezbaterea fondului la momentul formulării cererii

de renunțare, iar actul de renunțare al administratorului judiciar al T. SA

fiind confirmat de Adunarea generală a creditorilor prin hotărârea din 25

martie 2013, instanța a luat act de renunțare.

Efectele acestei

renunțări, care echivalează cu diminuarea cadrului procesual sub aspectul părților

(ieșirea intervenientei T. SA din litigiul pe rol), s-au extins și asupra

cererii sale din 13 septembrie 2012 de introducere a unui nou pârât în cauză,

respectiv C.D. SRL Astfel, implicit, partea a renunțat și la această cerere.

De asemenea, dată fiind

și renunțarea reclamantei T.D.E. SRL la cererea formulată în contradictoriu cu

intervenienta în nume propriu C.D. S.R.L., de care instanța a luat act prin

încheierea de ședință din 13 februarie 2013, rezultă că instanța nu mai va mai

analiza argumentele invocate în apărarea sa de intervenienta C.D. S.R.L.

Analizând excepția

lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtului S.V., invocată de toți

pârâții, instanța a reținut următoarele:

În fapt, s-a reținut

că, probele administrate în cauză - atât înscrisurile, cât și expertizele

tehnice - cuprind neclarități în ce privește suprapunerea dintre, pe de o

parte, imobilul revendicat de reclamanta T.D.E. SRL (parcela x2/1, în suprafață

de 18.750 mp, situată în tarlaua 230, având număr cadastral x6 și înscrisă în

cartea funciară nr. x3 a orașului Galați) și, pe de altă parte, imobilele

stăpânite de pârâți.

Astfel, expertul

desemnat de instanță (doamna B.E.) a concluzionat în raportul său că o

identificare riguroasă a amplasării terenului dobândit de T. SA prin Certificatul

de atestare nu a putut fi realizată deoarece documentația topografică nu

îndeplinește cerințele stabilite prin Criteriile nr. 2665/1.C/311 din 1992,

privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților

comerciale cu capital de stat, și anume o reprezentare în sistem de referință

stereografic. Totuși, a putut identifica o suprapunere de terenuri.

Aceeași incertitudine

a amplasării, dar și suprapunerea între imobilele părților, au fost reținute și

de experții consilieri (domnul N.V. pentru pârâți și doamna R.C. pentru

reclamantă și intervenienta T. SA). Diferențele dintre concluziile experților

sunt doar în ce privește poziția zonelor efectiv suprapuse.

Incertitudinea se

desprinde chiar și din poziția procesuală a pârâților; astfel:

- prin întâmpinarea

din 23 ianuarie 2008 au invocat lipsa de calitate procesuală pasivă a pârâtului

S.V., excepție unită ulterior cu fondul cauzei; dar

- prin concluziile

scrise depuse pe 02 aprilie 2013 au arătat că terenul atribuit în proprietate

către T. SA se suprapune parțial cu terenul proprietatea pârâtului S.V., dar nu

se suprapune cu imobilele celorlalți pârâți (sugerând, astfel că pârâtul S.V.

are calitate procesuală, în schimb ceilalți pârâți nu).

Totuși, instanța nu

trebuia să stabilească așezarea în teren a zonei de suprapunere (respectiv să

dea întâietate unuia sau altuia dintre rapoartele experților).

În drept, calitatea

procesuală presupune identitate între persoana pârâtului și cel care este

subiect pasiv al raportului juridic dedus judecății. În speță, date fiind

probele incerte, această identitate, în privința pârâtului S.V., nu poate fi

stabilită cu exactitate, dar nici nu poate fi respinsă; de altfel, nici nu este

necesar a se face o astfel de stabilire.

Pe fondul cauzei,

instanța a reținut următoarele:

În fapt, reclamanta

T.D.E. SRL a formulat acțiune în revendicare, în contradictoriu cu pârâții N.M.

și N.C., M.C. și M.S., precum și S.V., cu privire la terenul de 18.750 mp din

Galați, situat în tarlaua 230, parcela x2/1, având număr cadastral x6 și

înscrisă în cartea funciară nr. x3 a orașului Galați.

În motivare a arătat

că este proprietară a imobilului potrivit contractului de vânzare-cumpărare

încheiat cu T. SA din 06 iulie 2007 de B.N. L. La rândul său, T. SA a avut

inițial un drept de administrare în baza Deciziei nr. 268 din 13 octombrie 1978

a Consiliului popular al județului Galați, iar ulterior drept de proprietate

potrivit Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenurilor din 26 iulie 1999 de Ministerul industriei și comerțului.

Altfel spus,

reclamanta este actuala deținătoare a dreptului de proprietate dobândit

anterior de T. SA.

Cu privire la acest

drept de proprietate, dobândit de T. SA, instanța a reținut că este întemeiat

argumentul pârâților de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului

de proprietate asupra terenurilor emis la 26 iulie 1999 de Ministerul

industriei și comerțului.

Astfel, s-a reținut

că, din înscrisurile doveditoare depuse la dosarul cauzei, rezultă că greșit a

fost inclusă în suprafața de teren pentru care a fost atestat dreptul de

proprietate al reclamantei și suprafața de teren de 17.850 mp, atâta vreme cât

aceasta nu se afla la data emiterii certificatului de atestare în patrimoniul

autoarei reclamantei.

În drept, această

cerință de fond pentru legalitate (ca terenul să fie în patrimoniul T. SA la

data emiterii certificatului) este în mod imperativ prevăzută de dispozițiile

art. 1 din H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri

deținute de societățile comerciale cu capital de stat.

În privința

suprafeței de teren revendicate, prin mai multe acte de dispoziție ale vechilor

autorități locale, acesta a fost trecută în administrarea autoarei reclamantei

(T. SA.), dar și în cea a Inspectoratului Silvic Județean (I.S.J.) Galați.

La data apariției

atât a Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca

regii autonome și societăți comerciale, dar și a Hotărârii Guvernului nr.

834/1999, terenul se afla în administrarea I.S.J. Galați, care l-a preluat fără

vreo construcție ori amenajare. S-a reținut că, acest lucru rezultă și din

corespondența purtată cu T. SA, care a inițiat o procedură de schimb

nefinalizată tocmai pentru că pe vechea albie a râului Siret nu a fost

identificat terenul despre care aceasta a făcut vorbire în anul 1993.

Pe de altă parte,

suprafața în litigiu făcea parte începând cu anul 1996, potrivit prevederilor

art. 1 din Legea nr. 26/1996 privind Codul silvic, din fondul forestier

național, deci din domeniul public al statului, așa cum era el definit prin

art. 3, alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică.

Or, acest teren nu putea fi la data respectivă recunoscut ca făcând parte din

patrimoniul T. SA, pentru simplul motiv că el făcea parte din domeniul public

al statului. De altfel, suprafața de 17.850 mp era inclusă în amenajamentul

silvic al Ocolului silvic "H.C." - U.P.III - Independența.

Nu mai puțin, terenul

în litigiu nici nu era necesar desfășurării activității autoarei reclamantei,

atâta vreme cât el nu a fost în posesia acesteia, nu a făcut amenajări de

niciun fel pe el, și nici la data vânzării către reclamantă nu a fost

individualizat, împrejmuit sau hotărnicit în vreun mod.

S-a reținut că

rezultă de aici nelegalitatea Certificatul de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenurilor emis la 26 iulie 1999 de Ministerul industriei

și comerțului în privința suprafeței de 17.850 mp din tarlaua 230 parcela x2/1.

Intervenienta T. SA a

invocat prescriptibilitatea excepției de nelegalitate a Certificatului de

atestare. Deși argumentul a fost invocat doar de partea renunțătoare T. SA și

nu a fost însușit de reclamantă, instanța l-a analizat pentru a conferi dreptul

deplin de apărare al părții. Totuși, instanța nu a reținut ca întemeiat acest

argument întrucât:

- pârâții au calitate

de terți față de Certificatul de atestare a dreptului de proprietate atacat,

deci un eventual termen de prescripție ar începe să curgă abia de la data

exhibării acestuia de către partea adversă; cum acest lucru s-a petrecut doar

în cadrul procesului de față (la data introducerii acțiunii, respectiv 14

noiembrie 2007), iar la termenul din 22 februarie 2008 pârâții au invocat

nelegalitatea, rezultă că nu s-a împlinit termenul de prescripție (de 3 ani);

- este admis faptul

că prescriptibilitatea pe cale de acțiune nu împiedică invocarea argumentului

pe cale de excepție (ca mijloc de apărare), acest lucru putând fi făcut

oricând.

În consecință,

instanța a reținut că, în litigiul de față, singurii care au titlu de proprietate

valabil asupra terenului în litigiu sunt pârâții. Așadar, nu se poate face

nicio operațiune de comparare de titluri, reclamanta neavând un titlu în

sprijinul poziției sale procesuale, astfel că instanța a respins ca

neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta T.D.E. SRL în contradictoriu cu

pârâții N.M. și N.C., M.C. și M.S., precum și S.V.

Împotriva acestei

decizii a declarat apel SC "T.D.E." SRL care a criticat soluția

instanței de fond, în principal, sub următoarele aspecte:

1) În legătură cu excepția

de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 26

iulie 1999 a apreciat că a fost în mod greșit soluționată, iar considerentele

instanței de fond, exced celor invocate de reclamantă, fiind străine de natura

pricinii și contradictorii.

Astfel, unul dintre

argumente pentru care a fost admisă această excepție a fost că suprafața de

18.750 mp nu se afla la data emiterii certificatului în patrimoniul autoarei,

fiind transmisă prin mai multe acte de dispoziție, atât în administrarea

autoarei reclamantei, SC "T." SA, cât și în administrarea

Inspectoratului Silvic Județean.

Deși intimații afirmă

ca terenul a fost inclus în anul 1975, instanța a făcut trimitere la o perioadă

ulterioară anului 1989.

Raportat la

susținerile părții, argumentul reținut de instanță este contradictoriu.

Aceeași motivare

contradictorie și străină de cele invocate de reclamantă apare și în legătură

cu inexistența vreunei construcții sau amenajări pe teren la momentul apariției

Legii nr. 15/1990, acest aspect rezultând din corespondența purtată cu T. SA,

ce a inițiat o procedură de schimb nefinalizată, tocmai pentru că nu a fost

identificat terenul.

Instanța nu a arătat

în motivare care au fost probele care au format această convingere, singura

probă analizată fiind adresa din 19  mai 1993, prin care SC "T." SA

ar recunoaște implicit ipoteza enunțată de instanță, nu duce la concluzia că

terenul în cauză "constituia proprietate publică la momentul emiterii

certificatului de atestare a dreptului de proprietate".

În realitate,

consideră apelanta că suprafața de 43,62 ha teren, care s-a transmis

Inspectoratului Silvic al Județului Galați prin Decizia nr. 417 din 30

septembrie 1989 a Consiliului Popular a Județului Galați este compusă din

suprafețe mai mici, în vecinătatea terenului în suprafața de 18.750 mp, dar

fără să includă această suprafață.

De altfel, după ce

inițial, pârâții și-au întemeiat excepția pe această apărare, în momentul

reinvocării în fața instanței de fond, reclamanții au susținut că Decizia nr.

269/1978 a Comitetului Executiv era inaptă de a naște vreun drept deoarece era

emisă de un organ ce nu avea atribuții în dezafectarea și darea unor altor

destinații terenului.

Tribunalul nu a făcut

referiri la motivarea concretă a excepției, ci la excepția soluționată

irevocabil de instanța supremă, invocând motive străine de natura pricinii.

În realitate,

suprafața în litigiu de 18.750 mp face parte din x2/1, parcelă, ce nu e inclusă

în cuprinsul Deciziei 417 din 31  septembrie 1989, ci a fost transmisă prin

D268 din 13  octombrie 1978 în administrarea Întreprinderii de sârmă, cuie și

lanțuri Galați. Pe această suprafață se află amplasat un depozit pentru produse

finite.

În mod eronat, a

reținut instanța că terenul în cauză în mod evident nu era necesar activității

acestei societăți, conform obiectului său de activitate; de vreme ce nu a fost

și nu era folosit de T. întrucât nu era împrejmuit.

Consideră apelanta că

această afirmație nu are niciun suport probator, în realitate din planul

întocmit de T.e. SRL București rezultă existența depozitului.

Mai susține apelanta

că expertiza administrată în cauză nu conține avizarea OCPI, ceea ce atrage

nulitatea acesteia.

Intimații au depus

concluzii scrise prin care au solicitat respingerea apelului.

Curtea de Apel Galați,

secția I civilă, prin Decizia civilă nr. 29 A din 3 martie 2014 a respins ca

nefondat apelul formulat de SC "T.D.E." SRL (prin administrator

judiciar specialist T.I. IPURL - Iași, județul Iași și în Galați, județul

Galați), împotriva Sentinței civile nr. 888 din 3 aprilie 2013 a Tribunalului

Galați, în contradictoriu cu pârâții N.M., N.C., M.C. și M.S., intervenientul

în numele altor persoane SC "T." SA Galați și SC "C.D." SRL

Galați.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța a reținut următoarele:

Curtea, a apreciat că

soluția tribunalului, potrivit căreia certificatul de atestare a dreptului de

proprietate este emis nelegal, astfel că reclamanta, succesoare în drepturi cu

titlu particular, nu justifica un titlu pentru a promova o cerere de revendicare,

este corectă, dar motivarea nu este completă, în sensul că n-au fost analizate

în detaliu toate apărările și probele administrate.

Totuși, consideră

instanța că hotărârea nu este afectată de un viciu fundamental, în sensul

lipsei totale a motivării, care să poată fi sancționată cu nulitatea, motiv

pentru care, în această cale de atac devolutivă urmează să completeze motivarea

tribunalului, prin raportare la toate probele administrate și apărările

apelantei.

Astfel, tribunalul a

respins acțiunea în revendicare, deoarece a apreciat că excepția de

nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 26

iulie 1999 este fondată și, prin urmare, reclamanta nu este proprietara

terenului revendicat.

A mai susținut

apelanta că tribunalul n-a avut în vedere motivele de nelegalitate invocate de

pârâți, ci altele, astfel încât motivarea e străină de natura pricinii și

contradictorie. Din aceste considerente se impune analiza celor invocate de

pârâți pe cale de apărare.

Această excepție a

fost invocată la termenul din 22 februarie 2008 de pârâți, care au susținut în

esență următoarele:

1) Certificatul de

atestare a dreptului de proprietate, este lovit de nulitate absolută parțială

în ce privește includerea în suprafața de teren pentru care s-a atestat

proprietatea terenului în suprafață de 18.750 mp, căci a fost emis cu

încălcarea art. 20(1) din Legea 15/1990 și art. 1 H.G. nr. 834/1991, care impun

că bunul pentru care se emite certificatul de atestare să se afle în

patrimoniul persoanei ce se pretinde îndreptățită a obține certificatul.

Nici la momentul

intrării în vigoare a Legii nr. 15/90, nici a H.G. nr. 834/1991, nici la

momentul înființării ca societate comercială a SC "T." SA și nici la

momentul emiterii certificatului de atestare a proprietății, terenul în litigiu

nu se afla în patrimoniul persoanei pe numele căreia certificatul de atestare a

fost emis.

Cerința legală ca

bunul să se afle în patrimoniul unităților ce urmau a se transforma în

societăți comerciale, în baza art. 20(1) din Legea 15/1990, viza situația ca

asupra acestora să poarte un drept de administrare directă, constituit conform

Decretului nr. 409/1955 și în virtutea căruia titularul administrării să aibă

posesia, folosința și dispoziția materială (iar nu cea juridică) asupra terenului.

În speță însă, la

momentul apariției Legii nr. 15/1990 dar și ulterior acelui moment terenul în

suprafață de 18.750 mp nu se afla în patrimoniul SC "T." SA, căci

prin Decizia nr. 417 din 30  septembrie 1989 a Consiliului Popular al Județului

Galați, în temeiul Decretului nr. 409/1955, o suprafață de 43,62 ha, în care

este cuprinsă și suprafața de 17.850 mp, situată în albia veche a râului Siret,

a fost transmisă în administrarea Inspectoratului Silvic Județean Galați,

"în vederea împăduririi pentru refacerea echilibrului ecologic".

În condițiile de mai

sus, terenul în suprafață de 17.850 mp, nefiind în patrimoniul SC

"T." SA, nici anterior și nici la momentul apariției Legii nr.

15/1990, cerința legală pentru atestarea dreptului de proprietate în condițiile

H.G. nr. 834/1991 nu era îndeplinită, certificatul emis cu neobservarea acestei

condiții fiind nul absolut.

Persoana care a avut

în administrare terenul a fost Inspectoratul Silvic al Județului Galați.

2) Certificatul de

atestare a dreptului de proprietate este lovit de nulitate absolută parțială,

în ce privește includerea în suprafața pentru care s-a atestat proprietatea,

terenului în suprafață de 17.850 mp, pentru încălcarea art. 3 din H.G. nr.

834/1991.

Certificatul de

atestare a dreptului de proprietate a fost emis la 26 iulie 1999.

Potrivit art. 1 Codul

Silvic din 1996 - Pădurile, terenurile destinate împăduririi, cele care servesc

nevoilor de cultură, producție ori administrație silvică, iazurile, albiile

pâraielor, precum și terenurile neproductive, incluse în amenajamentele

silvice, în condițiile legii, constituie, indiferent de natura dreptului de

proprietate, fondul forestier național.

Potrivit art. 4 din

același C. silvic, - fondul forestier național este, după caz, proprietate

publică sau privată și constituie bun de interes național.

Potrivit art. 3 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998 (forma în vigoare în anul 1999), domeniul public al

statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din

Constituție, din cele prevăzute la pct. I din anexă, precum și din alte bunuri

de uz sau de interes public național, declarate ca atare prin lege.

La pct. I - 4 din

anexa Legii nr. 213/1998, între bunurile individuale ca făcând parte din

domeniul public al statului se numără și pădurile și terenurile destinate

împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, de producție ori de

administrație silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum și terenurile

neproductive incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul

forestier național și nu sunt proprietate privată.

A mai susținut că

terenul în suprafață de 17.850 mp era inclus în amenajamentul silvic, în

componența ocolului silvic H.C. UP III Independența, astfel încât în mod

neechivoc, în virtutea argumentelor de text de mai sus, face parte din domeniul

public al statului.

Potrivit art. 3 H.G.

nr. 834/1991, de la aplicarea dispozițiilor respectivului act normativ erau

excluse terenurile ce făceau parte din domeniul public.

3) În sfârșit, un

ultim motiv de nelegalitate viza faptul că potrivit dispozițiilor art. 1 din

Legea nr. 15/1990 și art. 1 din H.G. nr. 834/1991 recunoașterea dreptului de

proprietate societății comerciale este condiționată de situația ca bunul cu

privire la care se cere atestarea proprietății, este necesar desfășurării

acesteia, conform obiectului de activitate.

La momentul emiterii

certificatului de atestare a proprietății ce face obiectul acestei excepții de

nelegalitate, dar și la momentul apariției Legii nr. 15/1990, H.G. nr. 834/1991

sau înființării SC "T." SA, terenul în suprafața de 17.850 mp, în mod

evident nu era necesar activității acestei societăți, conform obiectului său de

activitate, nu doar pentru ca o folosință de către această societate a

terenului nu există în mod real și faptic și nu a existat niciodată, dar și

pentru ca obiectul de activitate al respectivei societăți nu vizează

exploatarea de fonduri forestiere.

Dovada cea mai

concludentă a faptului ca terenul în discuție nu era necesar desfășurării

activității SC "T." SA, este aceea ca până la momentul emiterii

certificatului de atestare a dreptului de proprietate respectiva societate nu a

folosit în vreun mod terenul în activitatea sa, iar mai apoi l-a vândut către

SC "T.D.E." SRL fără a exista pe aceasta nicio amenajare specifică obiectului

de activitate al SC "T." SA.

Însăși faptul

vânzării către o terță persoană dovedește că terenul nu era necesar SC

"T." SA.

Legea nr. 15/1991 și

H.G. nr. 834/1995 nu a avut ca scop crearea unei surse de venit societăților

comerciale ci crearea tuturor condițiilor pentru ca acestea să-și deruleze

activitatea conform obiectului de activitate, inclusiv prin constituirea

proprietății asupra terenurilor afectate sau necesare activității acestora.

Inițial, prin

încheierea din 22 februarie 2008 a Tribunalului Galați s-a admis cererea

formulată de pârâți și a fost sesizată Curtea de Apel Galați, secția de

contencios administrativ - în vederea soluționării excepției de nelegalitate a

certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din

26  iulie 1999 emis de Ministerul Industriei și Comerțului.

Prin Sentința nr. 122

din 20  mai 2009 a Curții de Apel Galați s-a admis excepția de nelegalitate și

s-a constatat nelegalitatea certificatului de atestare a dreptului de

proprietate din 26  iulie 1999.

Ulterior, prin

Decizia nr. 439 din 29  ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

s-au admis recursurile declarate de Ministerul Economiei și SC "T."

SA și s-a modificat sentința atacată, în sensul respingerii excepției de

nelegalitate a certificatului de atestare din 26 iulie 2009.

Pentru a decide

astfel, instanța a reținut că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu

sunt aplicabile actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

S-a apreciat că o

astfel de excepție poate fi cercetată de instanța de fond, ca mijloc de apărare

și nu pe calea specială a controlului de legalitate exercitat de instanța de

contencios administrativ.

Ulterior, după

repunerea cauzei pe rol la Tribunalul Galați pârâții au reiterat excepția de

nelegalitate a certificatului de atestare din 26  iulie 1999 ce constituie

titlul de proprietate al

autoarei reclamantei,

susținând aceleași argumente deja expuse, cu o singură nuanță. Pârâții au

afirmat că bunul nu se află în patrimoniul persoanei ce se pretinde

îndreptățită a obține certificatul deoarece terenul respectiv este inclus încă

din anul 1975 în amenajările silvice, făcând parte din fondul forestier și că

nu puteau ieși, din acel fond, conform art. 2 din actul normativ, decât în baza

unei Hotărâri a Consiliului de Miniștri și nu în baza unei decizii a

Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului Galați.

Apelanta a susținut

pe de o parte, că instanța a admis apărarea părților cu alte argumente decât

cele invocate, și pe de altă parte că nu a analizat deloc apărările sale pe

fond.

În esență, aceste

apărări au fost următoarele:

Nu există identitate

între suprafața de teren de 18.750 mp, din T230, x2/1 și suprafața trecută în

administrarea R. prin efectul Deciziei nr. 417/1989, deoarece nu corespund

datele de identificare a terenului și nu rezultă din analiza schițelor anexe

ale celor două acte administrative.

Din studiul adreselor

din 08  aprilie 1999, din 16  septembrie 1993 și din 07  octombrie 1994 prin

care se propunea un schimb de teren, practic rezultă că SC "T." avea

un drept de administrare asupra terenului, atâta timp cât orice schimb

presupune recunoașterea reciprocă a drepturilor copermutanților.

În plus, în Dosarul

nr. 16004/1997 s-a constatat existența dreptului de administrare al T. cu

privire la teren.

Nu există nicio

dovadă a apartenenței terenului la fondul forestier aparținând domeniului

public, proba includerii suprafețelor făcându-se prin prezentarea inventarului

ce se întocmește periodic.

Simplele adrese emise

de R., nu sunt suficiente pentru probarea apartenenței terenului la fondul

forestier.

Chiar dacă terenul ar

fi făcut parte din fondul forestier, aceasta nu înseamnă în mod necesar că

făcea parte din domeniul public al statului.

Din documentația

întocmită rezultă că pe teren se afla un depozit de produse ceea ce atestă

faptul că la data emiterii certificatului terenul era necesar desfășurării

activității societății.

Condiția prev. de

art. 17 din H.G. nr. 834/1991 se referă la caracterul necesar al terenului în

viitor.

Pentru soluționarea

cauzei instanța a încuviințat proba cu expertiza topografică, unele dintre

obiectivele încuviințate vizând soluționarea excepției de nelegalitate.

Obiectivele

expertizei se refereau la stabilirea suprafeței atribuită Întreprinderii de

sârmă, cuie și lanțuri, în administrare prin Decizia nr. 268 din 13  octombrie

1978, conform schiței anexe și a celei cu privire la care s-a emis certificatul

de atestare din 26  iulie 1999.

De asemenea, un alt

obiectiv era identificarea suprafeței de teren trecută în administrarea

Inspectoratului Silvic Județean Galați prin Decizia nr. 417 din 30  septembrie

1989 a Consiliului Popular al Județului Galați și stabilirea eventualelor

suprapunere de teren între x2/1 menționată în Decizia nr. 268 din 13  ianuarie

1978 și terenul dat în administrarea R. prin Decizia nr. 417/1989.

Din concluziile

raportului de expertiză întocmit de expert B.E., Curtea reține că prin Decizia

nr. 268 din 13  octombrie 1978 a Consiliului Popular al Județului s-a transmis

în administrarea Întreprinderii de sârmă, cuie și lanțuri Galați suprafața de

18.750 mp situat în albia veche a Siretului, mărginit la nord cu brațul vechi

al râului, la sud cu digul contra inundațiilor, iar la vest cu teren viran.

În planul întocmit de

ICPPAM Galați "Regularizarea râului Siret între podul CF - Barboși și

Dunăre" s-a reprezentat această suprafață, calculată, avându-se în vedere

suprafața necesară depozitării unei cantități de nămol de 12.700 tone, pe o perioadă

de 12 ani.

Experta a identificat

terenul prin suprapunerea amplasamentului descris cu planul cadastral din 1983

și planul fotometric al Municipiului Galați, din anul 1978 - ca fiind

poziționat în albia veche a Siretului T230, x1/2, având categoria de folosință

teren neproductiv.

Ulterior, s-a

înființat societatea SC "T." SA în baza Legii nr. 15/1990, iar

terenurile aflate în administrarea sa au fost inventariate conform H.G. nr.

834/1991.

Prin Sentința civilă

nr. 3485/1998 a Judecătoriei Galați s-a constatat că SC "T." SA are

un drept de administrare asupra suprafeței de 149.453 mp, în care se includea

și suprafața în litigiu de 18.750 mp și apoi s-a emis certificatul de atestare

a dreptului de proprietate din 26  iulie 1999 ce ar fi trebuit să coincidă cu

acela ce a făcut obiectul Dosarului nr. 268/1978.

Conform opiniei

expertului, întrucât planul ce a stat la baza emiterii certificatului a fost

realizat într-un sistem de protecție local și nu s-au indicat distanțele față

de alte repere, nu e posibilă identificarea riguroasă a amplasamentului

atribuit prin acel certificat.

Deși există un

protocol încheiat între SC "T." SA și Primărie, având ca scop

recunoașterea poziției și stabilirea hotarului între aceste două entități,

acesta nu este însoțit de o schiță, care să permită identificarea exactă a

terenului.

În plus, expertul

audiat în instanță a precizat că a încercat să stabilească amplasamentul prin

suprapunerea schiței - anexă la Ordinul Ministerului Industriei cu planul de

situație al Municipiului Galați - T230, raportându-se atât la podul nou, cât și

la cel vechi, în prezent demolat, însă această suprapunere nu s-a putut realiza

decât raportându-se la podul vechi și la celelalte repere: râul Siret și banda

transportoare.

În concluzie, experta

a stabilit cu exactitate amplasamentul suprafeței de teren atribuită în

folosința I.S.C.L. prin Decizia nr. 268/1978, folosindu-se de schița anexă și

planul cadastral din 1983, dar nu a reușit același lucru și cu terenul atribuit

prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate.

Deși amplasamentul

terenului atribuit prin certificatul de atestare din 26  iulie 1999 ar fi

trebuit să coincidă cu terenul dobândit prin Decretul nr. 268/1978, experta nu

a reușit o identificare riguroasă a primului, motivat de faptul că documentația

topografică nu îndeplinea cerințele stabilite prin Criteriile nr. 2665/1C/311

din 1992, privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul

societăților comerciale cu capital de stat și anume o reprezentare în sistem de

referință stereografic. În anexa 3 a fost prezentat amplasamentul stabilit în

documentație, iar în anexa 7 - amplasamentul terenului raportat la cel stăpânit

de pârâți, conform titlurilor de proprietate.

În ceea ce privește

momentul la care suprafața în litigiu a fost transmisă în administrare și

Inspectoratului Silvic Județean Galați, Curtea reține următoarele:

Așa cum au susținut

inițial pârâții atunci când au invocat excepția de nelegalitate, terenul în

litigiu s-a transmis din administrarea Consiliului Executiv al Consiliului

Popular Galați în administrarea Inspectoratului Silvic Județean Galați prin

Decizia nr. 417 din 30  septembrie 1989.

Anterior acestui

moment în anul 1987 în Registrul cadastral întocmit de OCOT Galați, R. figura

cu 7,66 ha pădure în x2/1, 2,31 ha pădure în P15 25/1 și 1,27 ha pădure - x1 -

suprafețe colorate cu verde în schița anexă la raportul de expertiză.

Prin Decizia nr. 417

din 30  septembrie 1989 s-a mai transmis în administrare și suprafața de 43,62

ha, din care 12,75 ha neirigat, 10,25 ha bălți și 20,62 neproductiv.

La poziția 6 este

trecută suprafața de 50 ha teren neproductiv, situată în T 230, x1/2 în care

este inclusă și suprafața în litigiu.

Suprafața totală

preluată în administrare prin această decizie este hașurată cu roșu în anexa 4

la raportul de expertiză.

Ulterior, suprafața

de teren transmisă Inspectoratului Silvic în vederea împăduririi și refacerii

echilibrului ecologic în zonă a fost înregistrată în amenajamentul silvic al

Ocolului Silvic H.C., UP III Independența și a făcut obiectul comasării într-o

singură parcelă x2/1, având categoria de folosință pădure.

În ceea ce privește

suprapunerea terenurilor ce au făcut obiectul Decretului nr. 268/1978 și

Decretului nr. 417 din 30  septembrie 1989, Curtea își însușește opinia expertei

B.E. potrivit căreia, suprafața de 18750 mp dată în administrare I.J.C.L. prin

D 268 din 13  ianuarie 1978 aflată în albia veche a Siretului, învecinată la

nord cu brațul vechi al râului, la sud cu digul contra inundațiilor și la est

și vest cu terenul viran (situat în x1/2 din P230), este cuprinsă integral în

suprafața de 5 ha, identificată în T x1/2, P230, transmisă în administrarea

Inspectoratului Silvic Județean Galați.

În opinia experților

B.E. și N.V., audiați în instanță, opinie ce a avut la bază studiul

documentelor aferente celor două decizii, schițele anexe precum și documentele

cadastrale din anul 1987, suprafața de 18750 mp este inclusă în ambele decizii,

fiind vorba de același amplasament situat mai jos în albia veche a râului,

acest teren a făcut obiectul comasării în P x2/ T230 după trecerea în

administrarea Inspectoratului Silvic, iar apoi a făcut obiectul contractului de

schimb cu pârâtul S.

În timp ce primele

două expertize B. și N. au ajuns la concluzii apropiate, diferența fiind că în

raportul N. terenul a fost translatat spre sud-est, expertiza R.C. nu poate fi

avută în vedere stabilind un cu totul alt amplasament, raportându-se doar la

numele parcelei x2/1 trecută în decizie și nu la celelalte coordonate ce

rezultă din documentele aflate la dosar.

Contrar celor

susținute de apelantă, instanța a făcut o corectă interpretare a adreselor din

08  septembrie 1993, din 16  septembrie 1993 și din 07  octombrie 1994 din

conținutul cărora rezultă că SC "T." avea cunoștință despre faptul că

suprafața de 18750 mp era inclusă și în fondul forestier, fiind transmisă și

Inspectoratului Silvic prin Decretul nr. 417 din 30  septembrie 1989, motiv

pentru care dorea un schimb de terenuri.

Din răspunsul oferit

de R. rezultă că în anul 1993, suprafața era împădurită.

În concluzie,

tribunalul a făcut o corectă interpretare a conținutului acestor adrese.

Sentința civilă nr.

3485/1998 a Judecătoriei Galați prin care s-a recunoscut dreptul de

administrare al apelantei asupra unei suprafețe datorate de 149,453 mp nu este

opozabilă pârâților, fiind pronunțată în contradictoriu cu Primăria Galați și

Consiliul Județean Galați.

La dovedirea

apartenenței terenului la fondul forestier, instanța nu a avut în vedere doar

adresele emise de R., ci registrul cadastral al Municipiului Galați, în care

suprafața de 5 ha situată în T x1/2 apare trecută la Ocolul Silvic în baza D

417/1989, cât și amenajamentul Ocolului Silvic H.C. din anul 1995.

Raportat la această

situație de fapt potrivit căreia, după transmiterea în administrarea I.J.C.L.

în anul 1978, suprafața de 18750 mp a trecut în administrarea Inspectoratului

Silvic prin decizia 417 din 30  septembrie 1989 și a fost înregistrată în

angajamentul silvic al Ocolului H.C., UPI II Independența, în mod corect

Tribunalul, din coroborarea disp. art. 1 și 4 din Legea nr. 26/1996, art. 3

alin. (2) din Legea nr. 213/1998, a stabilit că terenul în litigiu făcea parte

din fondul forestier național și din domeniul public al statului, astfel încât

era exclus de la aplicarea H.G. nr. 834/1991, conform disp. art. 3.

În ceea ce privește

al doilea motiv de nelegalitate a certificatului, legat de neîndeplinirea

condițiilor art. 20(1) din Legea 15/1990 și art. 1 din H.G. nr. 834/1991,

Curtea constată că într-adevăr, argumentele de fapt prezentate inițial în

susținerea motivului au fost schimbate, susținându-se acum că terenul era

inclus încă din 1975 în amenajamentul Silvic.

În final, stabilirea

situației de fapt este atributul instanțelor judecătorești.

În mod corect a

stabilit tribunalul, raportat la probele administrate că în anul 1989 terenul a

trecut în administrarea Inspectoratului Silvic, care a efectuat lucrări de

împădurire.

Relevant pentru

soluționarea speței nu este însă cine a preluat primul în administrare acest

teren, ci faptul că anterior apariției Legii nr. 15/1990, terenul a fost inclus

în amenajamentul silvic și s-au efectuat operațiuni de împădurire, deci

autoarea reclamantei nu mai avea dispoziția materială asupra terenului.

Or, cerința legală ca

bunul să se afle în patrimoniul unităților ce urmau a se transforma în

societăți comerciale, în baza art. 20(1) din Legea 15/1990, vizează situația ca

asupra acestora să poarte un drept de administrare directă, constituit conform

Decretului nr. 409/1955 și în virtutea căruia titularul administrării să aibă

posesia, folosința și dispoziția materială (iar nu cea juridică) asupra

terenului.

În consecință, la

momentul apariției Legii nr. 15/1990, nu erau îndeplinite condițiile art. 20(1)

din Legea nr. 15/1990 și art. 1 din H.G. nr. 834/1991, terenul nemaiaflându-se

în administrarea autoarei reclamantei.

În condițiile în care

primele două motive de nelegalitate au fost găsite întemeiate și s-a stabilit

că la momentul atestării dreptului de proprietate autorul reclamantei nu mai

avea stăpânirea materială asupra bunului nici nu mai poate susține că acesta

era necesar pentru buna desfășurare a activității.

Din concluziile

raportului de expertiză, mai rezultă că experta nu a putut identifica

construcții sau orice alte amenajări care să indice folosirea respectivului

teren de către T., construcții care, de altfel nu apar nici în contractul de

vânzare cumpărare prin care SC T. SA a devenit proprietară pe teren, astfel

încât în mod corect a reținut instanța că terenul nu era necesar desfășurării

activității, conform obiectului de activitate. Planul întocmit de T.e. SRL

București, în care ar figura construcția, nu este semnat de executant, astfel

încât nu poate fi avut în vedere.

Împotriva acestei din

urmă decizii a formulat recurs reclamanta SC "T.D.E." SRL Galați prin

administrator judiciar Specialist T.I. IPURL invocând motivul prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut următoarele critici

de nelegalitate:

- ambele instanțe, de

fond și de recurs au soluționat procesul fără a mai cerceta fondul;

- părțile (în special

emitentul), certificatului de atestare a statutului de proprietate nu au fost

introduse în cauză;

- probatoriul

(expertiza) care a stat la baza pronunțării hotărârii atacate este afectată de

nulitate";

Referitor la critica

potrivit căreia ambele instanțe, de fond și de apel, au soluționat procesul

fără a mai cerceta fondul, recurenta-reclamantă a susținut că prin cererea de

chemare în judecată a solicitat a-i fi lăsată în deplină proprietate și

liniștită posesie terenul în suprafață de 18.750 mp, situat în Municipiul

Galați, în albia veche a Siretului, tarlaua 230, parcela x2/1, număr cadastral

1644, înscris în CF nr. x3, teren ce-l deține în baza contractului de

vânzare-cumpărare încheiat cu autoarea SC T. SA Galați în data de 6 iulie 2007,

aceasta din urmă dobândindu-l conform certificatului de atestare a dreptului de

proprietate din 26 iulie 1999.

Instanța de fond nu a

mai analizat fondul cauzei și probatoriul administrat, acțiunea fiind respinsă

ca urmare a admiterii excepției de nulitate (parțială) a certificatului de

atestare a dreptului de proprietate mai sus menționat, excepție invocată de

pârâți.

Întrucât pârâții au

mai invocat și excepția de nelegalitate, prima instanță a dispus suspendarea

judecății până la soluționarea excepției.

Că, deși, inițial,

excepția de nelegalitate a fost admisă de către Curtea de Apel Galați, recursul

formulat de către SC T.D.E. SRL a fost admis de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, urmare a Deciziei civile

nr. 439/2010, în sensul respingerii excepției de nelegalitate.

După repunerea pe rol

a dosarului de fond, pârâții-intimați au invocat încă o dată excepția de

nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate al SC T.

SA, de data aceasta ca "mijloc de apărare".

Excepția însă a fost

unită cu fondul, iar în cauză au fost administrate înscrisuri și probe cu

expertiză.

A mai susținut

recurenta-reclamantă că instanța de fond a găsit întemeiată excepția invocată

întrucât, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că greșit a fost

inclusă în suprafața de teren pentru care a fost atestat dreptul de proprietate

al autoarei reclamantei și suprafața de 18.750 mp, atâta vreme cât terenul nu

se afla la data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate

în patrimoniul autoarei, SC T. SA Galați, această cerință de fond pentru

legalitate fiind în mod imperativ prevăzută de art. 1 din H.G. nr. 834/1971.

Recurenta a mai

arătat că prima instanță nu a făcut nicio referire la apărările formulate cu

privire la excepția invocată de către pârâți, opinie împărtășită și de către

instanța de apel, care consideră însă că "deși motivația nu este completă,

hotărârea nu este afectată de un viciu fundamental, în sensul lipsei totale a

motivării, care să poată fi sancționată cu nulitatea (...) urmând a completa

motivarea tribunalului, prin raportare la probele administrate și apărările

apelantei".

Susține recurenta că

instanța de apel, procedând în acest mod, confirmă apărarea sa cu privire la

pierderea unui grad de jurisdicție.

O altă critică

formulată de recurenta-reclamantă se referă la nulitatea raportului de

expertiză întrucât obiectivele formulate au fost respinse de prima instanță

fără nicio motivare;

A mai arătat că raportul

de expertiză este nul și pentru că nu a fost avizat de O.C.P.I. Galați.

O ultimă critică de

nelegalitate invocată de către recurentă se referă la faptul că prin invocarea

excepției de nulitate parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate

din 26 iulie 1999 de către Ministerul Industriei și Comerțului, atât instanța

de fond cât și cea de apel trebuiau să dispună introducerea în cauză a acestei

părți.

Față de cele expuse,

recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și

trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel pentru efectuarea unei

expertize topometrice în cauză.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor de nelegalitate ce pot fi încadrate în cazul de

modificări prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul formulat este nefondat urmând a fi respins în considerarea celor ce

succed:

Critica recurentei

reclamante potrivit căreia instanța de apel și-a fundamentat soluția pe

excepția de nulitate parțială a certificatului de atestare a dreptului de

proprietate din 26 iulie 1999, excepție invocată de pârâți și nu pe probatoriul

administrat este nefondată.

Actul administrativ

supus parțial controlului de legalitate l-a constituit certificatul de ate