ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2864/2014

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București secția a IV-a civilă, la data de 24 ianuarie 2012, sub nr. 2248/3/2012, reclamanta M.F.B. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin M.F.P., și R.A.A.P.P.S., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren amplasat în fosta parcelare J., în suprafață de 558,90 mp, împreună cu construcția aferentă, inclus actualmente în imobilul situat în București, sector 1 și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii a arătat că prin actul de vânzare-cumpărare din 07 iulie 1947, încheiat cu vânzătorul SC B.M.B.C.

SA, defuncții săi părinți, S. și G.B., au cumpărat parcelele din parcelarea J., în suprafața de 558,90 mp pe care au edificat o construcție compusă din parter, etaj și mansardă în suprafață de 150 mp la sol (350 mp construiți), așa cum rezultă din Procesul-verbal din 25 noiembrie 1947, emis de C.A.S. București. Conform Deciziei nr. 104 din 14 ianuarie 1953, emisă de Secțiunea Financiară a Capitalei, imobilul a fost transmis în folosința fostului Raion Stalin, fiind, conform mențiunilor cuprinse în aceasta decizie, trecut în proprietatea statului în baza cărții de judecată nr. 509/1952 a Judecătoriei 2 București, pronunțată în aplicarea Decretului nr. 111/1951, privind reglementarea situației bunurilor de orice fel supuse confiscării, fără moștenitor sau fără stăpân.

În prezent, așa cum rezultă din adresa din 26 aprilie 2010, emisă de Primăria Municipiului București - D.E.I.C. - S.E.P. precum și din adresa din 07 ianuarie 2011 emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu - Serviciul Cadastru (privind istoricul de adresă), fostul imobil din parcelarea J., este inclus în domeniul public al statului, în imobilul situat la adresa din București, sector 1 și a fost dat în anul 1998 în administrarea R.A.L. Ulterior R.A.L. a fost comasată prin absorbție cu R.A.A.P.P.S. prin dispozițiile O.U.G. nr. 32/2002, astfel că, în prezent, imobilul se află în administrarea R.A.A.P.P.S. A mai arătat reclamanta că Statul Român nu deține niciun titlu asupra imobilului, nici în baza Cărții de judecată nr. 509/1952, nici în baza Deciziei nr. 104 din 14 ianuarie 1953, fiind doar un detentor precar care și-a însușit acest bun și l-a inclus, fără drept, în domeniul public.

Din motive medicale, mama sa nu a uzat personal de dispozițiile Legii nr. 10/2001 fiind grav bolnavă, incapabilă de a lua decizii, așa cum rezultă din atestația medicală emisă de dr. J.P.A. La mult timp după decesul mamei, survenit în anul 2003, a găsit actele de proprietate asupra imobilului revendicat și a constatat că nu mai poate uza de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și că singurul demers judiciar în cadrul căruia poate recupera imobilul este acțiunea în revendicare. Prin raportare la dispozițiile Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a susținut că acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, este admisibilă. În drept, a invocat dispozițiile art. 563, art. 555 și art. 554 C. civ., precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pârâta R.A.A.P.P.S. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare. Prin sentința civilă nr. 940 din 24 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată, a respins acțiunea formulată de reclamanta M.F.B., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin M.F.P. și R.A.P.P.S., astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată; de asemenea, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a invocat această excepție motivând, în esență că, odată cu intrarea în vigoare a legii speciale de restituire (Legea nr. 10/2001), care prevede o procedură specială, nu mai poate fi primită o cerere în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, inclusiv în ceea ce privește analizarea titlului statului. S-a arătat că admisibilitatea, astfel cum a fost invocată, privește fondul pricinii și trebuie analizată în consecință însă, pe fond, cererea de chemare în judecată este neîntemeiată. Tribunalul a reținut că sunt pertinente susținerile pârâtei R.A.A.P.P.S.

privind dovada calității de moștenitor a reclamantei de pe urma defuncților săi părinți, respectiv a dlui B.G., care apare cu date diferite de naștere în actele oficiale, în sensul că în certificatul de deces apare ca fiind născut la data de 10 septembrie 1889 în Padova, Italia, în vreme ce în extrasul de naștere al reclamantei se menționează că este născut la data de 10 septembrie 1891 în Padova, Italia; în mod similar, cu aceeași dată de naștere - apare și în extrasul din registrul de căsătorii, locul nașterii fiind Padoue, Italia. A arătat prima instanță că, pe de o parte, nu este lămurită identitatea autorului B.G.

(deci nici succesiunea acestuia) iar, pe de altă parte, nu rezultă data la care părinții reclamantei au divorțat, nici dacă între aceștia a fost făcut partajul bunurilor comune, ori dacă bunul revendicat a rămas în devălmășie în proprietatea comună a celor doi soți, cu atât mai mult cu cât amplasamentul imobilului în prezent ocupă spații din două imobile, cu numere poștale diferite. Tribunalul a reținut că imobilul, în limita în care a putut fi identificat, în lipsa actelor de proprietate și a schițelor explicite, putea fi readus în patrimoniul fostului proprietar ori al moștenitorilor acestui numai urmând procedura instituită de Legea specială nr. 10/2001, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia pronunțată în recurs în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008, publicată în M. Of., Partea I nr. 108 din 23/02/2009, obligatorie pentru instanțe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc.

civ. În această decizie, s-a arătat, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun (având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești), că rezolvarea concursului dintre legea specială și legea generală se face în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta B.M.F., solicitând admiterea acestuia, iar pe fond, admiterea acțiunii. În motivarea apelului, apelanta-reclamantă a arătat că prin actele de proprietate prezentate instanței a dovedit dreptul său de proprietate și calitatea de proprietar cu privire atât la terenul amplasat în fosta parcelare J., parcelele 28 și 29, în suprafață de 558,90 mp, cât și cu privire la construcția edificată pe acesta în 1947, terenul fiind identificat prin completarea la raportul de expertiză topometrică cadastrală.

În ceea ce privește identitatea autorului său, a învederat că este o chestiune de notorietate împrejurarea că orașul Padova este cunoscut și sub denumirile: Padua, Padoa și Padoue; cu privire la anul nașterii a precizat că a intervenit o eroare materială în certificatul de deces întocmit în România, care nu poate pune la îndoială identitatea autorului reclamantei. A mai arătat că au fost ignorate înscrisurile depuse la data de 05 noiembrie 2012, și anume extrasul din actul de căsătorie din 1977 din care reiese că autoarea reclamantei, S.S., avea calitatea de văduvă a lui G.B. la încheierea căsătoriei din 1977. Reclamanta a susținut că instanța de fond nu a analizat titlul său de proprietate în opoziție cu cel al Statului Român, deși acesta nu a exhibat un titlu de proprietate valabil.

Apelanta-reclamantă a solicitat să se constate că titlul său este preferabil deoarece provine de la adevăratul proprietar, și că imobilele din sector 1, peste care se suprapune vechiul amplasament al parcelelor din parcelarea J. sunt în domeniul privat al statului, nefiind incluse în domeniul public și nefiind insesizabile; prin expertiza tehnică cadastrală expertul a constatat că terenul nu este afectat de utilități publice, fapt care nu a fost contestat de către intimatele-pârâte. S-a mai arătat că terenul este în prezent ocupat parțial de construcții edificate de Statul Român, fiind afectat unor scopuri diplomatice, dar nu există un impediment de natură juridică pentru obligarea intimaților-pârâți să-i lase în deplină posesie și proprietate imobilul revendicat.

Cu privire la cererea de obligare a pârâtului la plata valorii de înlocuire pentru construcția edificată pe teren, conform procesului verbal din 25 noiembrie 1947, și a celorlalte acte doveditoare, a solicitat să se ia act că această cerere este întemeiată, ca efect al admiterii acțiunii în revendicare, conform dispozițiilor art. 566 din noul C. civ.

A mai arătat apelanta-reclamantă că are un bun apt de a fi protejat, că tribunalul a ignorat faptul că dreptul revendicat este absolut, perpetuu și nu se stinge prin neuz, Statul Român preluând bunul abuziv; potrivit îndrumările cuprinse în Decizia nr. 33/2008, instanța de fond era obligată să cerceteze circumstanțele particulare ale cauzei și să constatate că autoarea sa nu a putut uza de dispozițiile Legii nr. 10/2001, întrucât chiar în Decizia nr. 33/2008 s-a arătat că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001 și cele care nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.

Intimata-pârâtă R.A.A.P.P.S. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului. În cadrul probei cu înscrisuri, în faza procesuală a apelului, apelanta-reclamantă a depus: extras din Registrul de nașteri din anul 1889 emis de Primăria Padova la 27 noiembrie 2013, din care rezultă că autorul său s-a născut la Padova (fila 44), procura autentică prin care apelanta a împuternicit-o pe J.M.C. pentru îndeplinirea formalităților de rectificare a actului de căsătorie al părinților din 17 septembrie 1938, înscris în Registrul de căsătorii al sectorului 3 București, în sensul rectificării actului de căsătorie din 1938 cu referire la anul nașterii lui G.B. și numele mamei (A., nu A. - fila 48), M. Of.

nr. 44 din 22 februarie 1949, în care se regăsește Ordinul Ministrului Industriei prin care au fost rechiziționate toate bunurile aparținând lui G.B. (fila 54) și titlul de călătorie în care este menționat statutul de refugiat român al apelantei și dreptul acesteia de a călători în toate țările, cu excepția României (filele 50-53). Prin Decizia civilă nr. 103/A din 13 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă B.M.F., împotriva sentinței civile nr. 940 din 24 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut că imobilul în cauză se află în administrarea R.A.A.P.P.S.

fiind situat în B-dul P. (care se găsește în domeniul public al statului conform anexei nr. 5 poz. nr. 56 din H.G. nr. 60/2005 actualizată) și, respectiv, în B-dul P., acesta fiind domeniu privat al statului ( potrivit poz. 631, anexa 6 din H.G. nr. 60/2005 actualizată). În imobil se află sediul unei misiuni diplomatice, și anume Ambasada Siriei, iar cel de la nr. 50 este folosit în activități de reprezentare și protocol, imobilele fiind utilizate în realizarea scopului principal pentru care funcționează R.A.A.P.P.S. Pentru imobil, Statul Român a întabulat dreptul de proprietate, conform extrasului de carte funciară pentru informare asupra terenului în suprafață de 1.016 mp și asupra construcției cu suprafață construită la sol de 378 mp.

Această construcție a fost edificată conform documentelor, în anul 1953, și este alcătuită din subsol, demisol, parter și etaj. Titlul de proprietate al pârâtului este înscris în cartea funciară, iar hotărârea judecătorească nu a fost contestată sau desființată, astfel încât nu se poate conchide că titlul statului nu ar fi valabil. Reclamanta, de altfel, nu a produs nici o dovadă că ar fi efectuat anumite acte de administrate ulterior anului 1949, ultimul an în care proprietarii apar ca plătind impozitul pentru teren. Având în vedere atât expertiza efectuată în cauză, cât și înscrierile din cartea funciară a imobilului și conținutul procesului-verbal încheiat la data de 25 noiembrie 1947, reiese că pe terenul din B-dul P. este edificată o altă construcție decât cea începută în anul 1947, ceea ce conduce la imposibilitatea restituirii acesteia în natură.

La dosarul cauzei nu există probe care să conducă la concluzia că statul ar fi beneficiat de construcția parțial edificată la nivelul anului 1947 sau că ar fi preluat această construcție, astfel că, nici despăgubirile aferente construcției, care au fost solicitate de către reclamantă, nu ar putea fi acordate. Potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de care se prevalează apelanta-reclamantă, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni neputând fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. În legislația internă, acestuia îi corespunde art. 480 C. civ., care stabilește că proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și de a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.

În interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1, C.E.D.O. a delimitat noțiunile de „bun” și de „drept al bunurilor” în sensul că autoritățile naționale asigură respectarea exercițiului dreptului de proprietate, care trebuie să fie actual, adică să existe în patrimoniul persoanei care invocă protecția normei și să conțină ca element fundamental prerogativa de a dispune de bunurile sale. Noțiunea de „bun” cuprinde și speranța legitimă, ca valoare patrimonială însă C.E.D.O. a făcut distincție între speranța legitimă, protejată ca bun, și simpla speranță de restituire, care nu constituie un bun protejat, precizându-se că, în măsura în care cel interesat nu a îndeplinit condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire” și o „speranță legitimă” de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară.

În speță, apelanta-reclamantă nu are un bun apt a fi protejat în temeiul art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece nu are în patrimoniul său actual, exercițiul dreptului de a folosi ori administra imobilul, și nici exercițiul dreptului de a dispune cu privire la acesta; aceasta nu are o creanță aptă a fi protejată de art. 1 al Protocolului nr. 1 și nici o speranță legitimă în sensul acestui articol, ci doar o simplă speranță de restituire. Or, Convenția nu garantează drepturile persoanelor de a dobândi un bun, protecția aplicându-se numai cu privire la bunurile actuale, adică numai în privința bunurilor aflate în patrimoniul celui care pretinde că i s-a încălcat dreptul de proprietate.

Simplul fapt că reclamanta deține un contract de vânzare-cumpărare prin care antecesorii săi au dobândit imobilul nu este de natură să conducă la o altă concluzie, în condițiile în care, acesta nu este însoțit de o hotărâre judecătorească care să confirme irevocabil dreptul său de proprietate, fie prin admiterea revendicării, fie prin constatarea nevalabilității titlului cu care statul a preluat imobilul. Astfel, se poate cere restituirea unui bun aflat în stăpânirea statului, cu privire la care cel ce formulează o asemenea pretenție este titularul lor actual, calitate ce i-a fost deja recunoscută. Or, reclamanta nu se află în posesia unui „bun actual” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Prin deciziile pronunțate de C.E.D.O. în Cauzele Ouzounis și alții contra Greciei și Malhous contra Cehiei, în aplicarea art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, calitatea de titular al titlului de proprietate există conform jurisprudenței C.E.D.O numai la data recunoașterii sale printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau printr-un act de aplicare a unor măsuri legislative de restituire, însă în cauză, cu privire la imobilul în litigiu, nu există o astfel de confirmare. Astfel, nu legislația internă a generat situația în care apelanta-reclamantă își poate recupera bunul, ci conduita procesuală a acesteia de a nu urma procedurile puse la dispoziție de către Statul Român pentru realizarea drepturilor.

A arătat instanța de apel că legea specială se aplică cu prioritate față de legea generală, și că atât practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și practica C.E.D.O. sunt constante în a reține posibilitatea decăderii fostului proprietar din dreptul de a obține măsuri reparatorii sau prin echivalent, dacă acesta nu utilizează procedurile legale edictate și în condițiile în care nu se face dovada că reclamantul a fost în imposibilitate să utilizeze procedurile menționate. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., Curtea de Apel București a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta B.M.F., solicitând admiterea recursului și modificarea, în tot, a deciziei instanței de apel, în sensul admiterii acțiunii în revendicare, astfel cum a fost precizată; de asemenea, a solicitat obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că decizia recurată este nelegală, fiind pronunțată cu interpretarea greșită a actelor și circumstanțelor deduse judecății, cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în particular a dispozițiilor art. 563, art. 555, art. 554 și art. 556 C. civ.

coroborate cu disp. art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001, Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului C.E.D.O. și Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casației și Justiție în recursul în interesul legii privind admisibilitatea acțiunilor în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

A susținut recurenta-reclamantă că nici instanța de fond, nici instanța de apel nu au analizat titlul său de proprietate în opoziție cu cel al Statului Român care se pretinde titularul actual al dreptului de proprietate, deși acesta din urmă nu a exhibat un titlu de proprietate valabil, că motivarea instanțelor tinde spre inadmisibilitate deși acțiunea la fond, respectiv apelul au fost respinse, ca neîntemeiate și că acțiunea în revendicare este deopotrivă întemeiată și admisibilă, întrucât Statul Român nu a dobândit în mod legal vreun drept asupra imobilului, fiind un detentor precar care nu se bucură de ocrotirea legii; în plus, prin admiterea acesteia nu se periclitează securitatea circuitului civil.

În opinia recurentei-reclamante, instanțele nu au respectat îndrumările pe care Înalta Curte le-a dat prin Decizia nr. 33/2008, în privința admisibilității acțiunii în revendicare. Astfel, autoarea recurentei și recurenta, din motive obiective dovedite, nu au putut uza de dispozițiile Legii nr. 10/2001; chiar prin Decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că “numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ (n.n. Legea nr. 10/2001), precum și cele care, din motive obiective de voința lor nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.” În speță, prin atestația medicală din data de 20 august 2009, emisă de medicul curant al defunctei B.S.

s-a certificat starea și evoluția stării de sănătate a autoarei recurentei, decedată la data de 27 decembrie 2003, din care rezultă că ulterior anului 1993, defuncta B.S. a suferit multiple accidente vasculare cerebrale, fiind diagnosticată cu demență; aceasta a fost incapabilă să se gestioneze singură în această perioadă (1993-2003), starea sa oscilând între inconștiență și semiconștiență; a fost incapabilă să ia o decizie administrativă din anul 1993 și până la data decesului. A susținut recurenta că, prin urmare, s-a făcut dovada că defuncta B.S. nu a avut capacitatea și discernământul pentru a uza de dispozițiile Legii nr. 10/2001 sau de a mandata o altă persoană pentru a o reprezenta în procedura prevăzută de legea specială, iar personal nu a avut cunoștință despre existența proprietății revendicate și despre actele doveditoare ale dreptului de proprietate.

Cu toate acestea, instanțele care au analizat până în prezent cauza nu au ținut cont de atestația medicală din care rezultă că, pe toata durata termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001 (08 februarie 2001-08 noiembrie 2002), autoarea sa a fost în imposibilitate obiectivă de a uza de dispozițiile acestei legi speciale, din cauze medicale. În plus, este absurd și excesiv să i se ceară să facă dovada unui fapt negativ, respectiv că nu a avut cunoștință de existența proprietății și de actele doveditoare ale acesteia, decât după data deschiderii procedurii succesorale a autoarei sale, la 08 iunie 2004 când a fost emis Certificatul de ereditate la Marseille. A mai arătat recurenta-reclamantă că este incontestabil că în privința autoarei sale (B.S.), imposibilitatea obiectivă este dovedită, aceasta fiind incapabilă de a acționa pe toată durata termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru depunerea notificării în vederea valorificării cotei sale de proprietate.

În privința sa, imposibilitatea obiectivă de a acționa în termenul prevăzut de legea specială pentru cota sa de moștenire din masa succesorală a tatălui trebuie corelată cu împrejurările care au împiedicat-o pe mama sa să uzeze de aceleași dispoziții. Cum normele civile și Decizia nr. 33/2008 nu prevăd în mod expres care sunt cazurile de imposibilitate obiectivă, acestea se analizează de către instanță prin raportare la actele care constată împrejurările mai presus de voința părții și prin raportare la faptele de viață reale care au generat aceste împrejurări. Instanțele de fond și apel au făcut o greșită aplicare a dispozițiilor obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008, ignorând dovezile care atestă împrejurările în care s-au aflat recurenta și autoarea sa, B.S., și care le-au pus în imposibilitate de a uza, în termenul prevăzut, de legea specială.

Instanța de apel s-a mărginit la a afirma, că de regulă, că legea specială se aplica cu prioritate “în condițiile în care nu se face dovada că reclamantul a fost în imposibilitate să utilizeze procedurile menționate”. A susținut, de asemenea, recurenta-reclamantă că prin admiterea acțiunii nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice și că sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate a acțiunii în revendicare, condiții care privesc situația bunului imobil, care nu a intrat în patrimoniul altor persoane de bună-credință, aflându-se în continuate la posesorul neproprietar, Statul Român.

Este contrar legii să se susțină că pretinsul drept al statului se poate bucura de ocrotire, când însuși Statul Român, printr-un act normativ, recunoaște că preluările efectuate în baza Decretului nr. 111/1951 sunt nule și abuzive; abuzul nu creează drepturi, iar această recunoaștere a Statului Român produce efecte cu privire la toate imobilele preluate în acest fel, nu numai cu privire la imobilele a căror restituire a fost cerută în baza legii speciale. Cu referire la considerentele prin care instanța de apel a reținut că titlul de proprietate al pârâtului este înscris în cartea funciară, recurenta a arătat că pârâtul Statul Român nu are act valabil în baza căruia s-a efectuat înscrierea proprietății în cartea funciară, înscriere care s-a făcut după introducerea prezentei acțiuni în revendicare.

Cartea de judecată de care se prevalează Statul Român nu este un titlu de proprietate, deoarece nu cuprinde individualizarea imobilele și numele proprietarilor; față de dispozițiile art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001, aceasta este nulă de drept prin efectul legii. S-a mai arătat că Statul român nu a făcut dovada edificării construcției de pe teren cu niciun înscris, simpla afirmație că acea construcție s-ar fi edificat în 1953 nefiind suficientă pentru a se reține existența unui drept de proprietate. Reținând că hotărârea judecătorească reprezentată de Cartea de judecată nr. 509/1952 nu a fost contestată sau desființată, astfel încât nu se poate conchide că titlul statului nu ar fi valabil, instanța de apel a nesocotit normele legale care stabilesc că această carte de judecată este nulă de drept (art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001).

Prin urmare, o acțiune în constatarea nevalabilității pretinsului titlu al statului este lipsită de interes. Cu referire la considerentele prin care s-a arătat că reclamanta nu a produs nicio dovadă în sensul că ar fi efectuat acte de administrare ulterior anului 1949 (ultimul an în care proprietarii apar ca plătind impozitul pentru teren), recurenta-reclamantă a arătat că în ceea ce privește plata impozitului, este de notorietate că pentru imobilele preluate abuziv nu există în arhiva instituțiilor locale date fiscale ulterioare anului 1949; pe de altă parte, plata impozitului nu este constitutivă de drepturi reale, iar neplata impozitului sau lipsa declarației de impunere naște numai o obligație fiscală restantă în sarcina proprietarului, fără a-i anula dreptul de proprietate.

Dreptul de proprietate se dovedește cu actele translative sau constitutive de drepturi, nu prin faptul achitării impozitului. În plus, dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, așadar nici în lipsa actelor de administrare. S-a mai arătat că recunoașterea expresă de către stat a nelegalității preluării, prin dispozițiile art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001, echivalează cu lipsa titlului statului și cu recunoașterea dreptului de proprietate absolut și perpetuu al proprietarului. Dreptul de proprietate recunoscut astfel retroactiv, nu s-a stins și nu se stinge prin neuz, chiar dacă posesorul neproprietar Statul Român se comportă ca un proprietar aparent.

Recurenta-reclamantă a susținut că este titularul unui drept absolut, recunoscut de Statul Român, un drept actual care se bucură deopotrivă de protecția dispozițiilor C. civ., a Constituției și a art. 1 din Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că instanța de apel a apreciat, în mod nelegal, că recurenta nu are un bun actual în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

și nici măcar o speranță legitimă protejată de convenție ca "bun", deși recurenta se bucură de protecția convenției deoarece dreptul său este recunoscut în mod retroactiv printr-un act normativ, deci are o bază legală în dreptul intern; speranța legitimă protejată de Convenție ca bun își are izvorul în îndrumările obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008, care trasează pentru instanțele judecătorești circumstanțele speciale în care acțiunea în revendicare poate fi admisă, cu aplicarea prioritară a Convenției; așadar și speranța legitimă a recurentei are o bază suficientă în dreptul intern prin îndrumările obligatorii impuse de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008, în acest sens fiind și jurisprudența C.E.D.O.

(cu referire la cauza Păduraru contra României, parag. 83 și 84). A arătat recurenta-reclamantă că dreptul său de proprietate atât asupra terenului cât și asupra construcției edificate în anul 1947 este pe deplin dovedit cu actele de proprietate prezentate în original instanței de judecată, privitoare la terenul dobândit prin cumpărare de autorii recurentei, amplasat în fosta parcelare J., în suprafață de 558,90 mp și respectiv, cu privire la construcția edificată pe acest teren în anul 1947. Recurenta-reclamantă a reiterat susținerile conform cărora instanțele de judecată aveau obligația de a analiza și de a da prevalență titlului său, întrucât Statul Român nu a exhibat un titlu de proprietate valabil.

Aceasta a susținut că autorii săi au fost deposedați cu încălcarea dispozițiilor art. 481 C. civ. (în vigoare la data preluării) și că, și în ipoteza în care s-ar admite că hotărârea - carte de judecată nr. 509/1952 reprezintă titlul cu care statul ar fi dobândit dreptul de proprietate, aceasta fiind emisă în temeiul Decretului nr. 111/1951, nu produce efecte juridice, prin raportare la dispozițiile art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001 (care definind în concret caracterul abuziv al deposedării, se aplică tuturor imobilelor preluate în baza Decretului nr. 111/1951, indiferent de calea procedurală aleasă de proprietari pentru recunoașterea dreptului lor - în speță, acțiunea în revendicare). În opinia recurentei-reclamante, titlul său este preferabil, deoarece provine de la adevăratul proprietar, în vreme ce titlul Statului Român nu există, întrucât preluarea a fost făcută în fapt și este nelegală.

În ceea ce privește imobilele din sector 1, București, peste care se suprapune vechiul amplasament al parcelelor, din parcelarea J., a arătat că acestea se găsesc în domeniul privat al statului (fiind cuprinse ca atare în anexa nr. 4, poz. 631, respectiv poz. 834 din H.G. nr. 60/2005) astfel că nu există nici un impediment de natură juridică pentru admiterea acțiunii în revendicare. Prin urmare, terenul nu este inclus în domeniul public, cum în mod greșit a reținut instanța de fond, și chiar dacă ar fi fost, în lipsa unui titlu de preluare valabil, nu este insesizabil. În acest sens, sunt dispozițiile art. 554 C. civ., potrivit cărora bunurile statului și ale unităților administrativ-teritoriale, care prin declarația legii sunt de uz sau interes public, formează obiectul proprietății publice "numai dacă au fost legal dobândite de către acestea". Instanța de apel a reținut în mod eronat că terenul de la adresa bd.

P. este în domeniul privat al statului (anexa 4 poz. 834 din H.G. nr. 60/2005) iar construcția (palatul) de la aceeași adresă este în domeniul public al statului (anexa 5, poz. 56) deoarece obiectul revendicării este terenul care se suprapune parțial cu terenul de la nr. 50, respectiv nr. 48, nu construcția de la nr. 50. S-a mai arătat că prin expertiza tehnică topo-cadastrală expertul a constatat că terenul nu este afectat de utilități publice, fapt care nu a fost contestat de către intimați. Cu referire la împrejurarea că terenul este în prezent parțial ocupat de construcții edificate de statul român și că este afectat unor scopuri diplomatice, recurenta-reclamantă a arătat că nu poate constitui un impediment de natură juridică pentru admiterea acțiunii, întrucât situația construcțiilor de pe teren comportă un alt regim juridic, care urmează a fi rezolvată în cadrul unor proceduri judiciare ulterioare, privitoare la situația constructorului de rea-credință.

În ceea ce privește cererea de obligare a pârâtului Statul Român la plata valorii de înlocuire a construcției edificate pe teren, conform procesului-verbal din 25 noiembrie 1947 și a celorlalte acte doveditoare, recurenta-reclamantă a susținut că este întemeiată, ca efect al admiterii acțiunii în revendicare, în conformitate cu dispozițiile art. 566 din noul C. civ. Recurenta-reclamantă a arătat că, astfel cum rezultă din expertiza tehnică în construcții, nu există identitate între construcția edificată în 1947 și construcția care se regăsește în prezent pe terenul în litigiu. Valoarea de înlocuire pentru construcția edificată în 1947 a fost stabilită de expertul tehnic la suma de 1.907.050 lei.

Prin urmare, este justă și legală obligarea intimatului Statul Român la plata valorii de înlocuire calculate de expert în raport de momentul restituirii. Astfel, recurenta a făcut dovada edificării unei construcții noi, finalizate în proporție de 95%, la nivelul anului 1947 și care a fost declarată în vederea impunerii fiscale la nivelul anului 1949, cu mențiunea "teren cu clădire în construcție neterminată. Suprafața teren 558,90 mp", așa cum rezultă din declarația pentru impunerea veniturilor proprietăților clădite depusă la dosarul cauzei.

Din moment ce deposedarea a fost făcută în fapt, fară întocmirea unor acte de preluare cu nominalizarea imobilului și a autorilor ca proprietari deposedați, intimații nu pot opune în apărare mențiuni din acte ulterioare deposedării, respectiv Decizia nr. 104 din 14 ianuarie 1953 prin care Statul Român a trecut imobilul în folosința Sfatului Popular al raionului Stalin (poziția 475), unde imobilul apare înscris ca teren viran și aceasta deoarece, probabil datele din Decizia nr. 104 din 14 ianuarie 1953 au fost preluate scriptic din evidențele instituțiilor statului privitoare la proprietăți, unde clădirea nu apărea înregistrată, nefiind recepționată.

A mai arătat recurenta-reclamantă că, întrucât a făcut dovada edificării construcției, cu autorizație de construire, proiect, proces-verbal de recepție pe stadii de execuție, situații de lucrări, facturi și chitanțe pentru lucrări și materiale, toate în original, sarcina probei contrare, în sensul că preluarea s-ar fi făcut pentru teren viran, revine intimaților. Instanța de apel a apreciat în mod greșit că în speță nu sunt aplicabile, în privința construcției edificate de autori în anul 1947, dispozițiile art. 566 din Noul C. civ. Sub aspectul principiului protejării și respectării dreptului de proprietate nu are relevanță dacă Statul Român a beneficiat sau nu de construcția edificată în anul 1947, legea prevăzând că acesta, în calitate de posesor neproprietar, poartă întreaga culpă pentru pierea construcției, care era edificată la data deposedării autorilor recurentei.

Pentru motivele expuse recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei recurate. Intimata-pârâtă R.A.A.P.P.S. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea Deciziei civile nr. 103/A din 13 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, ca fiind temeinică și legală. A arătat intimata-pârâtă că, în mod corect, instanțele au constatat că imobilul în litigiu intră în categoria celor preluate abuziv și face obiectul unei legi speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001 și au respins acțiunea, ca neîntemeiată, întrucât prevederile Legii nr. 10/2001 sunt de imediată aplicare și au suprimat dreptul comun; în cazul imobilelor preluate de stat în perioada prevăzută la art. 1 din Legea 10/2001, persoana îndreptățită trebuie să parcurgă procedura prevăzută de art. 21 din lege, urmând ca în cazul respingerii notificării decizia să fie supusă controlului instanței judecătorești.

În opinia intimatei, introducerea unei acțiuni având ca finalitate retrocedarea unui imobil naționalizat, după intrarea în vigoarea a Legii nr. 10/2001, dar întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, este de natură să creeze o situație mai favorabilă reclamantei decât celorlalți foști proprietari, care au înțeles să se supună legii speciale, cu consecința încălcării principiului constituțional al egalității în drepturi. Instanța de apel în mod corect a reținut că există posibilitatea „decăderii fostului proprietar din dreptul de a obține măsuri reparatorii sau prin echivalent, dacă acesta nu utilizează procedurile legale edictate și în condițiile în care nu se face dovada că reclamantul a fost în imposibilitatea să utilizeze procedurile menționate”.

A susținut intimata că având în vedere starea de sănătate a autoarei, dar și accesul nefacil către autoritățile române pentru obținerea documentelor (din cauza domiciliului în altă țară) recurenta avea posibilitatea de a uza de instituția reprezentării. Aceasta avea posibilitatea de a formula notificare pentru obținerea imobilului în temeiul legii speciale, urmând ca ulterior sa obțină documentele necesare pentru susținerea notificării sau să conteste în instanță decizia emisă. Dacă se poate admite că autoarea recurentei a fost în imposibilitate de a formula notificare, recurenta avea în orice caz posibilitatea de a iniția un asemenea demers având în vedere calitatea de moștenitoare a unuia dintre proprietari, respectiv a tatălui.

Pe de altă parte, având în vedere boala autoarei și faptul că încă din anul 1994 era „incapabilă de a lua o decizie administrativă", este foarte probabil că a fost desemnat un tutore care să-I administreze bunurile și interesele și să întreprindă demersurile necesare în numele celui reprezentat. A mai arătat intimata-pârâtă că în mod corect, instanța de apel, invocând jurisprudența C.E.D.O. a constatat că dreptul de proprietate este actual „numai la data recunoașterii sale printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau printr-un act de aplicare a unor masuri legislative de restituire”, ori în cazul de față nu există o asemenea recunoaștere, cum în mod greșit a susținut recurenta-reclamantă.

S-a mai arătat că titlul statului este valabil iar recurenta nu a făcut dovada construcției edificate deși solicită și imobilul construcție iar expertul desemnat în cauza a stabilit că imobilul teren este ocupat de construcții. Față de conținutul procesului-verbal încheiat la data de 25 noiembrie 1947, coroborat cu înscrierile din cartea funciară a imobilului dar și cu expertiza efectuată în cauză, se poate concluziona că pe terenul aflat în b-dul P. este edificată altă construcție decât cea începută în anul 1947, ceea ce face imposibilă restituirea în natură.

În acest context, nici despăgubirile nu pot fi acordate având în vedere că Statul Român nu a preluat construcția și nu există nici dovezi la dosarul cauzei care conduc la ideea că statul ar fi beneficiat în vreun fel de construcția parțial edificată la nivelul anilor 1947; nu există nicio dovadă la dosar că statul român ar fi preluat vreo construcție în anul 1952. In drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 115-118 C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, modificată, cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, astfel că va fi respins pentru considerentele ce succed: Prin încheierea pronunțată la data de 17 octombrie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare; această soluție a fost menționată și în sentința civilă nr. 940 din 24 aprilie 2013 a primei instanțe, cu referire la acțiunea precizată. Pe fond, cererea de chemare în judecată a fost respinsă, ca neîntemeiată.

În motivarea sentinței, tribunalul a reținut, pe de o parte, existența unor neconcordanțe în actele de stare civilă ale autorului reclamantei și faptul că nu există identitate între construcția care figurează în actele depuse de reclamantă și cea existentă în prezent pe terenul care a aparținut părinților reclamantei, iar pe de altă parte că reclamanta nu deține un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Împotriva sentinței a exercitat apel doar reclamanta, soluția dată excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare nefiind contestată. Curtea de Apel București a respins apelul, ca nefondat, menținând soluția de respingere a acțiunii în revendicare, ca neîntemeiată; în esență, instanța de apel a apreciat că apelanta-reclamantă nu deține un bun în sensul Convenției.

Prin urmare, instanțele de fond nu s-au pronunțat în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă, și nici nu au expus considerente în acest sens. Sub un alt aspect, care ține de identificarea imobilului revendicat, pe baza situației de fapt stabilită de instanțele de fond, Înalta Curte reține că reclamanta a făcut dovada că părinții săi au deținut în proprietate, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 07 iulie 1947, un teren în suprafață de 558, 90 mp, care constituiau parcelele, din parcelarea J. Acest teren a fost identificat prin expertizele judiciare administrate în cauză în incinta imobilelor situate în prezent în București, (434,15 mp) și nr. 50 (124,75 mp).

În ceea ce privește construcția pentru care a fost eliberată autorizația de construire nr. 5/J din 18 iulie 1947, conform raportului de expertiză întocmit de expertul M.B., aceasta nu este aceeași cu cea existentă în prezent. Reclamanta nu a formulat obiecțiuni la această concluzie a expertului, exprimându-și nemulțumirea doar cu privire la valoarea estimată a construcției inițiale. De altfel, și în dezvoltarea motivelor de apel, la fila 6 din dosarul curții de apel, aceasta a menționat că, în prezent, terenul este parțial ocupat de construcții edificate de Statul Român. În ceea ce privește imposibilitatea recurentei-reclamante și a autoarei acesteia de a formula notificare în condițiile Legii nr. 10/2001, Înalta Curte constată că deși instanțele de fond și apel nu au reținut existența unor impedimente obiective sub acest aspect, totuși acestea au procedat la examinarea acțiunii în revendicare, apreciind-o admisibilă chiar în lipsa notificării.

Așa cum se va arăta în continuare, în acord cu dezlegările date prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun a fost examinată pe fond din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O., nu prin utilizarea criteriilor clasice de comparare a titlurilor exibate de părți. În aceste condiții, susținerile recurentei privitoare la imposibilitatea de a uza de dispozițiile legii speciale de reparație apar ca fiind lipsite de interes de vreme ce acțiunea sa nu a fost respinsă ca inadmisibilă, ci a fost cercetată pe fond. Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe disp art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., care a fost invocat în mod formal de către recurentă, Înalta Curte reține că nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să se subsumeze acestor prevederi. Prin urmare criticile de nelegalitate vor fi examinate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În ceea ce privește criticile prin care s-a susținut că, în speță, nu s-a procedat la examinarea cererii de revendicare din perspectiva dispozițiilor C. civ.

și, respectiv, ale art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, ori că s-a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține că, în mod corect s-a apreciat de instanțele de fond și apel că în analiza cererii de revendicare imobiliară trebuie să țină seama de efectele legii speciale, Legea nr. 10/2001, care reglementează modalitatea de repare a prejudiciului creat prin preluarea abuzivă de către stat a unor imobile în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, (chiar dacă cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe normele de drept comun, solicitându-se să se dea preferință titlului cel mai bine caracterizat), precum și de Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Față de situația juridică a imobilului revendicat, problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și C. civ., ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanțe.

Astfel, cu privire la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: „De principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O.

(Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.)”. În susținerea acestei soluții, instanța supremă a argumentat: „Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute (art. 18 lit. c, art. 29), așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit”.

De altfel, un alt punct de vedere nu poate fi reținut, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, intră sub incidența acestei legi imobilele preluate în mod abuziv de organizațiile cooperatiste sau de orice persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite. Pentru a exista concurs între legea specială și legea generală este necesar să se stabilească dacă bunul face obiectul Legii nr. 10/2001, iar, pentru a se putea reține că regimul juridic al unui bun este cel prevăzut de norma specială, trebuie să se stabilească data preluării și modul în care a fost preluat.

În speță, imobilul a fost preluat de stat, conform cărții de judecată nr. 509 din 12 martie 1952 a Judecătoriei II București, emisă în temeiul Decretului nr. 111/1951 privind reglementarea situației bunurilor de orice fel supuse confiscării, fără moștenitor sau fără stăpân; mama recurentei-reclamante și respectiv, recurenta-reclamantă nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, invocând starea precară de sănătate, respectiv, descoperirea cu întârziere a actelor doveditoare ale dreptului de proprietate. Așadar, este dovedit în cauza pendinte că obiectul acțiunii în revendicare îl reprezintă un imobil ce face obiectul Legii nr. 10/2001, însă, a refuza reclamantei calea dreptului comun de realizare a dreptului său ar însemna încălcarea dreptului acestuia la liberul acces la justiție, protejat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se reține, de asemenea, că prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale. Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei convenționale, astfel cum stabilește art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.

Prin problematizarea priorității Convenției, în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, și prin evaluarea măsurii în care o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, în sensul art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin care instanța internă să poată înlătura neconvenționalitatea unor dispoziții ale Legii nr. 10/2001, ca lege specială, instanța supremă a dat eficiență principiului subsidiarității, care rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 1, 13 și 35 din Convenție, conform căruia instanțele naționale sunt primele chemate să interpreteze și să aplice dispozițiile convenționale, acestea fiind cel mai bine plasate pentru a aplica și interpreta dreptul intern, prin raportare la Convenție, judecătorul național fiind „primul judecător” sau „judecătorul de drept comun al Convenției”.

Astfel, consecventă principiului stabilit în considerentele și dispozitivul Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, conform căruia, nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dre