ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2864/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2864/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București secția a IV-a civilă, la data de 24 ianuarie 2012, sub nr. 2248/3/2012,

reclamanta M.F.B. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin M.F.P., și

R.A.A.P.P.S., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să fie

obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul

teren amplasat în fosta parcelare J., în suprafață de 558,90 mp, împreună cu

construcția aferentă, inclus actualmente în imobilul situat în București,

sector 1 și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În

motivarea cererii a arătat că prin actul de vânzare-cumpărare din 07 iulie 1947,

încheiat cu vânzătorul SC B.M.B.C. SA, defuncții săi părinți, S. și G.B., au

cumpărat parcelele din parcelarea J., în suprafața de 558,90 mp pe care au

edificat o construcție compusă din parter, etaj și mansardă în suprafață de 150

mp la sol (350 mp construiți), așa cum rezultă din Procesul-verbal din 25

noiembrie 1947, emis de C.A.S. București.

Conform

Deciziei nr. 104 din 14 ianuarie 1953, emisă de Secțiunea Financiară a

Capitalei, imobilul a fost transmis în folosința fostului Raion Stalin, fiind,

conform mențiunilor cuprinse în aceasta decizie, trecut în proprietatea

statului în baza cărții de judecată nr. 509/1952 a Judecătoriei 2 București, pronunțată

în aplicarea Decretului nr. 111/1951, privind reglementarea situației bunurilor

de orice fel supuse confiscării, fără moștenitor sau fără stăpân.

În

prezent, așa cum rezultă din adresa din 26 aprilie 2010, emisă de Primăria

Municipiului București - D.E.I.C. - S.E.P. precum și din adresa din 07 ianuarie

2011 emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu - Serviciul

Cadastru (privind istoricul de adresă), fostul imobil din parcelarea J., este

inclus în domeniul public al statului, în imobilul situat la adresa din

București, sector 1 și a fost dat în anul 1998 în administrarea R.A.L. Ulterior

R.A.L. a fost comasată prin absorbție cu R.A.A.P.P.S. prin dispozițiile O.U.G. nr.

32/2002, astfel că, în prezent, imobilul se află în administrarea R.A.A.P.P.S.

A mai arătat

reclamanta că Statul Român nu deține niciun titlu asupra imobilului, nici în

baza Cărții de judecată nr. 509/1952, nici în baza Deciziei nr. 104 din 14

ianuarie 1953, fiind doar un detentor precar care și-a însușit acest bun și l-a

inclus, fără drept, în domeniul public.

Din

motive medicale, mama sa nu a uzat personal de dispozițiile Legii nr. 10/2001

fiind grav bolnavă, incapabilă de a lua decizii, așa cum rezultă din atestația

medicală emisă de dr. J.P.A. La mult timp după decesul mamei, survenit în anul 2003,

a găsit actele de proprietate asupra imobilului revendicat și a constatat că nu

mai poate uza de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și că singurul demers judiciar

în cadrul căruia poate recupera imobilul este acțiunea în revendicare.

Prin

raportare la dispozițiile Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, a susținut că acțiunea în revendicare, întemeiată

pe dispozițiile dreptului comun, este admisibilă.

În drept,

a invocat dispozițiile art. 563, art. 555 și art. 554 C. civ., precum și art. 1

din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pârâta R.A.A.P.P.S.

a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în

revendicare.

Prin

sentința civilă nr. 940 din 24 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, astfel cum a fost

precizată, ca neîntemeiată, a respins acțiunea formulată de reclamanta M.F.B.,

în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin M.F.P. și R.A.P.P.S., astfel cum

a fost precizată, ca neîntemeiată; de asemenea, a fost respinsă, ca

neîntemeiată, cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de

reclamantă.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a reținut că pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a

invocat această excepție motivând, în esență că, odată cu intrarea în vigoare a

legii speciale de restituire (Legea nr. 10/2001), care prevede o procedură

specială, nu mai poate fi primită o cerere în revendicare întemeiată pe

dispozițiile dreptului comun, inclusiv în ceea ce privește analizarea titlului

statului.

S-a

arătat că admisibilitatea, astfel cum a fost invocată, privește fondul pricinii

și trebuie analizată în consecință însă, pe fond, cererea de chemare în judecată

este neîntemeiată.

Tribunalul

a reținut că sunt pertinente susținerile pârâtei R.A.A.P.P.S. privind dovada

calității de moștenitor a reclamantei de pe urma defuncților săi părinți, respectiv

a dlui B.G., care apare cu date diferite de naștere în actele oficiale, în

sensul că în certificatul de deces apare ca fiind născut la data de 10

septembrie 1889 în Padova, Italia, în vreme ce în extrasul de naștere al

reclamantei se menționează că este născut la data de 10 septembrie 1891 în

Padova, Italia; în mod similar, cu aceeași dată de naștere - apare și în

extrasul din registrul de căsătorii, locul nașterii fiind Padoue, Italia.

A arătat

prima instanță că, pe de o parte, nu este lămurită identitatea autorului B.G. (deci

nici succesiunea acestuia) iar, pe de altă parte, nu rezultă data la care

părinții reclamantei au divorțat, nici dacă între aceștia a fost făcut partajul

bunurilor comune, ori dacă bunul revendicat a rămas în devălmășie în

proprietatea comună a celor doi soți, cu atât mai mult cu cât amplasamentul

imobilului în prezent ocupă spații din două imobile, cu numere poștale

diferite.

Tribunalul

a reținut că imobilul, în limita în care a putut fi identificat, în lipsa

actelor de proprietate și a schițelor explicite, putea fi readus în patrimoniul

fostului proprietar ori al moștenitorilor acestui numai urmând procedura instituită

de Legea specială nr. 10/2001, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casație și

Justiție în decizia pronunțată în recurs în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie

2008, publicată în M. Of., Partea I nr. 108 din 23/02/2009, obligatorie pentru

instanțe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

În

această decizie, s-a arătat, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun (având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele

judecătorești), că rezolvarea concursului dintre legea specială și legea

generală se face în favoarea legii speciale, conform principiului specialia

generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea

specială.

În

cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea

nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul

unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care

astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamanta B.M.F., solicitând admiterea

acestuia, iar pe fond, admiterea acțiunii.

În

motivarea apelului, apelanta-reclamantă a arătat că prin actele de proprietate

prezentate instanței a dovedit dreptul său de proprietate și calitatea de

proprietar cu privire atât la terenul amplasat în fosta parcelare J., parcelele

28 și 29, în suprafață de 558,90 mp, cât și cu privire la construcția edificată

pe acesta în 1947, terenul fiind identificat prin completarea la raportul de

expertiză topometrică cadastrală.

În ceea

ce privește identitatea autorului său, a învederat că este o chestiune de

notorietate împrejurarea că orașul Padova este cunoscut și sub denumirile:

Padua, Padoa și Padoue; cu privire la anul nașterii a precizat că a intervenit

o eroare materială în certificatul de deces întocmit în România, care nu poate

pune la îndoială identitatea autorului reclamantei.

A mai arătat

că au fost ignorate înscrisurile depuse la data de 05 noiembrie 2012, și anume

extrasul din actul de căsătorie din 1977 din care reiese că autoarea reclamantei,

S.S., avea calitatea de văduvă a lui G.B. la încheierea căsătoriei din 1977.

Reclamanta

a susținut că instanța de fond nu a analizat titlul său de proprietate în

opoziție cu cel al Statului Român, deși acesta nu a exhibat un titlu de

proprietate valabil.

Apelanta-reclamantă

a solicitat să se constate că titlul său este preferabil deoarece provine de la

adevăratul proprietar, și că imobilele din sector 1, peste care se suprapune

vechiul amplasament al parcelelor din parcelarea J. sunt în domeniul privat al

statului, nefiind incluse în domeniul public și nefiind insesizabile; prin

expertiza tehnică cadastrală expertul a constatat că terenul nu este afectat de

utilități publice, fapt care nu a fost contestat de către intimatele-pârâte.

S-a mai

arătat că terenul este în prezent ocupat parțial de construcții edificate de

Statul Român, fiind afectat unor scopuri diplomatice, dar nu există un

impediment de natură juridică pentru obligarea intimaților-pârâți să-i lase în

deplină posesie și proprietate imobilul revendicat.

Cu

privire la cererea de obligare a pârâtului la plata valorii de înlocuire pentru

construcția edificată pe teren, conform procesului verbal din 25 noiembrie 1947,

și a celorlalte acte doveditoare, a solicitat să se ia act că această cerere este

întemeiată, ca efect al admiterii acțiunii în revendicare, conform

dispozițiilor art. 566 din noul C. civ.

A mai

arătat apelanta-reclamantă că are un bun apt de a fi protejat, că tribunalul a

ignorat faptul că dreptul revendicat este absolut, perpetuu și nu se stinge

prin neuz, Statul Român preluând bunul abuziv; potrivit îndrumările cuprinse în

Decizia nr. 33/2008, instanța de fond era obligată să cerceteze circumstanțele

particulare ale cauzei și să constatate că autoarea sa nu a putut uza de

dispozițiile Legii nr. 10/2001, întrucât chiar în Decizia nr. 33/2008 s-a

arătat că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001 și cele

care nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au

deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost

cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de

către chiriași.

Intimata-pârâtă

R.A.A.P.P.S. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului.

În

cadrul probei cu înscrisuri, în faza procesuală a apelului, apelanta-reclamantă

a depus: extras din Registrul de nașteri din anul 1889 emis de Primăria Padova

la 27 noiembrie 2013, din care rezultă că autorul său s-a născut la Padova (fila

44), procura autentică prin care apelanta a împuternicit-o pe J.M.C. pentru

îndeplinirea formalităților de rectificare a actului de căsătorie al părinților

din 17 septembrie 1938, înscris în Registrul de căsătorii al sectorului 3

București, în sensul rectificării actului de căsătorie din 1938 cu referire la

anul nașterii lui G.B. și numele mamei (A., nu A. - fila 48), M. Of. nr. 44 din

22 februarie 1949, în care se regăsește Ordinul Ministrului Industriei prin

care au fost rechiziționate toate bunurile aparținând lui G.B. (fila 54) și

titlul de călătorie în care este menționat statutul de refugiat român al

apelantei și dreptul acesteia de a călători în toate țările, cu excepția

României (filele 50-53).

Prin Decizia

civilă nr. 103/A din 13 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă B.M.F.,

împotriva sentinței civile nr. 940 din  24 aprilie 2013, pronunțată de

Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Pentru a

dispune astfel, instanța de apel a reținut că imobilul în cauză se află în administrarea

R.A.A.P.P.S. fiind situat în B-dul P. (care se găsește în domeniul public al

statului conform anexei nr. 5 poz. nr. 56 din H.G. nr. 60/2005 actualizată) și,

respectiv, în B-dul P., acesta fiind domeniu privat al statului ( potrivit poz.

631, anexa 6 din H.G. nr. 60/2005 actualizată).

În

imobil se află sediul unei misiuni diplomatice, și anume Ambasada Siriei, iar

cel de la nr. 50 este folosit în activități de reprezentare și protocol,

imobilele fiind utilizate în realizarea scopului principal pentru care

funcționează R.A.A.P.P.S. Pentru imobil, Statul Român a întabulat dreptul de

proprietate, conform extrasului de carte funciară pentru informare asupra

terenului în suprafață de 1.016 mp și asupra construcției cu suprafață construită

la sol de 378 mp. Această construcție a fost edificată conform documentelor, în

anul 1953, și este alcătuită din subsol, demisol, parter și etaj.

Titlul

de proprietate al pârâtului este înscris în cartea funciară, iar hotărârea

judecătorească nu a fost contestată sau desființată, astfel încât nu se poate

conchide că titlul statului nu ar fi valabil. Reclamanta, de altfel, nu a

produs nici o dovadă că ar fi efectuat anumite acte de administrate ulterior

anului 1949, ultimul an în care proprietarii apar ca plătind impozitul pentru

teren.

Având în

vedere atât expertiza efectuată în cauză, cât și înscrierile din cartea

funciară a imobilului și conținutul procesului-verbal încheiat la data de 25

noiembrie 1947, reiese că pe terenul din B-dul P. este edificată o altă

construcție decât cea începută în anul 1947, ceea ce conduce la imposibilitatea

restituirii acesteia în natură. La dosarul cauzei nu există probe care să

conducă la concluzia că statul ar fi beneficiat de construcția parțial

edificată la nivelul anului 1947 sau că ar fi preluat această construcție,

astfel că, nici despăgubirile aferente construcției, care au fost solicitate de

către reclamantă, nu ar putea fi acordate.

Potrivit

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

de care se prevalează apelanta-reclamantă, orice persoană fizică sau juridică

are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni neputând fi lipsit de

proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

În

legislația internă, acestuia îi corespunde art. 480 C. civ., care stabilește că

proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și de a dispune de un

lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.

În

interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1, C.E.D.O. a delimitat noțiunile de

„bun” și de „drept al bunurilor” în sensul că autoritățile naționale asigură

respectarea exercițiului dreptului de proprietate, care trebuie să fie actual,

adică să existe în patrimoniul persoanei care invocă protecția normei și să

conțină ca element fundamental prerogativa de a dispune de bunurile sale.

Noțiunea

de „bun” cuprinde și speranța legitimă, ca valoare patrimonială însă C.E.D.O. a

făcut distincție între speranța legitimă, protejată ca bun, și simpla speranță

de restituire, care nu constituie un bun protejat, precizându-se că, în măsura

în care cel interesat nu a îndeplinit condițiile esențiale pentru a putea

redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior,

există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire” și o

„speranță legitimă” de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală

sau pe o decizie judiciară.

În

speță, apelanta-reclamantă nu are un bun apt a fi protejat în temeiul art. 480 C.

civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece nu are în patrimoniul său actual,

exercițiul dreptului de a folosi ori administra imobilul, și nici exercițiul

dreptului de a dispune cu privire la acesta; aceasta nu are o creanță aptă a fi

protejată de art. 1 al Protocolului nr. 1 și nici o speranță legitimă în sensul

acestui articol, ci doar o simplă speranță de restituire.

Or, Convenția

nu garantează drepturile persoanelor de a dobândi un bun, protecția

aplicându-se numai cu privire la bunurile actuale, adică numai în privința

bunurilor aflate în patrimoniul celui care pretinde că i s-a încălcat dreptul

de proprietate.

Simplul

fapt că reclamanta deține un contract de vânzare-cumpărare prin care antecesorii

săi au dobândit imobilul nu este de natură să conducă la o altă concluzie, în

condițiile în care, acesta nu este însoțit de o hotărâre judecătorească care să

confirme irevocabil dreptul său de proprietate, fie prin admiterea

revendicării, fie prin constatarea nevalabilității titlului cu care statul a

preluat imobilul.

Astfel,

se poate cere restituirea unui bun aflat în stăpânirea statului, cu privire la

care cel ce formulează o asemenea pretenție este titularul lor actual, calitate

ce i-a fost deja recunoscută. Or, reclamanta nu se află în posesia unui „bun

actual” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Prin

deciziile pronunțate de C.E.D.O. în Cauzele Ouzounis și alții contra Greciei și

Malhous contra Cehiei, în aplicarea art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, calitatea de titular al titlului de

proprietate există conform jurisprudenței C.E.D.O numai la data recunoașterii

sale printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau printr-un act de aplicare

a unor măsuri legislative de restituire, însă în cauză, cu privire la imobilul

în litigiu, nu există o astfel de confirmare.

Astfel,

nu legislația internă a generat situația în care apelanta-reclamantă își poate

recupera bunul, ci conduita procesuală a acesteia de a nu urma procedurile puse

la dispoziție de către Statul Român pentru realizarea drepturilor.

A arătat

instanța de apel că legea specială se aplică cu prioritate față de legea

generală, și că atât practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și

practica C.E.D.O. sunt constante în a reține posibilitatea decăderii fostului

proprietar din dreptul de a obține măsuri reparatorii sau prin echivalent, dacă

acesta nu utilizează procedurile legale edictate și în condițiile în care nu se

face dovada că reclamantul a fost în imposibilitate să utilizeze procedurile

menționate.

Pentru

considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., Curtea

de Apel București a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă, ca

nefondat.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta B.M.F., solicitând admiterea recursului și

modificarea, în tot, a deciziei instanței de apel, în sensul admiterii acțiunii

în revendicare, astfel cum a fost precizată; de asemenea, a solicitat obligarea

intimaților la plata cheltuielilor de judecată, în conformitate cu dispozițiile

art. 274 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că decizia recurată este nelegală,

fiind pronunțată cu interpretarea greșită a actelor și circumstanțelor deduse

judecății, cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în particular a

dispozițiilor art. 563, art. 555, art. 554 și art. 556 C. civ. coroborate cu

disp. art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001, Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a

Drepturilor Omului

C.E.D.O.

și Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casației și Justiție în

recursul în interesul legii privind admisibilitatea acțiunilor în revendicare

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

A susținut

recurenta-reclamantă că nici instanța de fond, nici instanța de apel nu au

analizat titlul său de proprietate în opoziție cu cel al Statului Român care se

pretinde titularul actual al dreptului de proprietate, deși acesta din urmă nu

a exhibat un titlu de proprietate valabil, că motivarea instanțelor tinde spre

inadmisibilitate deși acțiunea la fond, respectiv apelul au fost respinse, ca

neîntemeiate și că acțiunea în revendicare este deopotrivă întemeiată și

admisibilă, întrucât Statul Român nu a dobândit în mod legal vreun drept asupra

imobilului, fiind un detentor precar care nu se bucură de ocrotirea legii; în

plus, prin admiterea acesteia nu se periclitează securitatea circuitului civil.

În opinia

recurentei-reclamante, instanțele nu au respectat îndrumările pe care Înalta

Curte le-a dat prin Decizia nr. 33/2008, în privința admisibilității acțiunii

în revendicare.

Astfel, autoarea

recurentei și recurenta, din motive obiective dovedite, nu au putut uza de

dispozițiile Legii nr. 10/2001; chiar prin Decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de

Casație și Justiție a statuat că “numai persoanele exceptate de la procedura

acestui act normativ (n.n. Legea nr. 10/2001), precum și cele care, din motive

obiective de voința lor nu au putut să utilizeze această procedură în termenele

legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, dacă

acesta nu a fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, de către chiriași.”

În speță, prin

atestația medicală din data de 20 august 2009, emisă de medicul curant al

defunctei B.S. s-a certificat starea și evoluția stării de sănătate a autoarei

recurentei, decedată la data de 27 decembrie 2003, din care rezultă că ulterior

anului 1993, defuncta B.S. a suferit multiple accidente vasculare cerebrale,

fiind diagnosticată cu demență; aceasta a fost incapabilă să se gestioneze

singură în această perioadă (1993-2003), starea sa oscilând între inconștiență

și semiconștiență; a fost incapabilă să ia o decizie administrativă din anul

1993 și până la data decesului.

A susținut recurenta

că, prin urmare, s-a făcut dovada că defuncta B.S. nu a avut capacitatea și

discernământul pentru a uza de dispozițiile Legii nr. 10/2001 sau de a mandata o

altă persoană pentru a o reprezenta în procedura prevăzută de legea specială,

iar personal nu a avut cunoștință despre existența proprietății revendicate și

despre actele doveditoare ale dreptului de proprietate.

Cu toate acestea, instanțele

care au analizat până în prezent cauza nu au ținut cont de atestația medicală

din care rezultă că, pe toata durata termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001 (08

februarie 2001-08 noiembrie 2002), autoarea sa a fost în imposibilitate

obiectivă de a uza de dispozițiile acestei legi speciale, din cauze medicale.

În plus, este absurd

și excesiv să i se ceară să facă dovada unui fapt negativ, respectiv că nu a

avut cunoștință de existența proprietății și de actele doveditoare ale acesteia,

decât după data deschiderii procedurii succesorale a autoarei sale, la 08 iunie

2004 când a fost emis Certificatul de ereditate la Marseille.

A mai arătat recurenta-reclamantă

că este incontestabil că în privința autoarei sale (B.S.), imposibilitatea

obiectivă este dovedită, aceasta fiind incapabilă de a acționa pe toată durata

termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru depunerea notificării în

vederea valorificării cotei sale de proprietate. În privința sa,

imposibilitatea obiectivă de a acționa în termenul prevăzut de legea specială pentru

cota sa de moștenire din masa succesorală a tatălui trebuie corelată cu

împrejurările care au împiedicat-o pe mama sa să uzeze de aceleași dispoziții.

Cum normele civile și

Decizia nr. 33/2008 nu prevăd în mod expres care sunt cazurile de imposibilitate

obiectivă, acestea se analizează de către instanță prin raportare la actele

care constată împrejurările mai presus de voința părții și prin raportare la

faptele de viață reale care au generat aceste împrejurări.

Instanțele de fond și

apel au făcut o greșită aplicare a dispozițiilor obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008,

ignorând dovezile care atestă împrejurările în care s-au aflat recurenta și

autoarea sa, B.S., și care le-au pus în imposibilitate de a uza, în termenul

prevăzut, de legea specială. Instanța de apel s-a mărginit la a afirma, că de

regulă, că legea specială se aplica cu prioritate “în condițiile în care nu se

face dovada că reclamantul a fost în imposibilitate să utilizeze procedurile

menționate”.

A susținut, de

asemenea, recurenta-reclamantă că prin admiterea acțiunii nu se aduce atingere

unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității

raporturilor juridice și că sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate

a acțiunii în revendicare, condiții care privesc situația bunului imobil, care

nu a intrat în patrimoniul altor persoane de bună-credință, aflându-se în

continuate la posesorul neproprietar, Statul Român. Este contrar legii să se

susțină că pretinsul drept al statului se poate bucura de ocrotire, când însuși

Statul Român, printr-un act normativ, recunoaște că preluările efectuate în

baza Decretului nr. 111/1951 sunt nule și abuzive; abuzul nu creează drepturi,

iar această recunoaștere a Statului Român produce efecte cu privire la toate

imobilele preluate în acest fel, nu numai cu privire la imobilele a căror

restituire a fost cerută în baza legii speciale.

Cu referire la

considerentele prin care instanța de apel a reținut că titlul de proprietate al

pârâtului este înscris în cartea funciară, recurenta a arătat că pârâtul Statul

Român nu are act valabil în baza căruia s-a efectuat înscrierea proprietății în

cartea funciară, înscriere care s-a făcut după introducerea prezentei acțiuni

în revendicare. Cartea de judecată de care se prevalează Statul Român nu este

un titlu de proprietate, deoarece nu cuprinde individualizarea imobilele și

numele proprietarilor; față de dispozițiile art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001,

aceasta este nulă de drept prin efectul legii.

S-a mai arătat că

Statul român nu a făcut dovada edificării construcției de pe teren cu niciun

înscris, simpla afirmație că acea construcție s-ar fi edificat în 1953 nefiind

suficientă pentru a se reține existența unui drept de proprietate.

Reținând că hotărârea

judecătorească reprezentată de Cartea de judecată nr. 509/1952 nu a fost

contestată sau desființată, astfel încât nu se poate conchide că titlul

statului nu ar fi valabil, instanța de apel a nesocotit normele legale care

stabilesc că această carte de judecată este nulă de drept (art. 2 lit. e) din

Legea nr. 10/2001).

Prin urmare, o acțiune

în constatarea nevalabilității pretinsului titlu al statului este lipsită de

interes.

Cu referire la

considerentele prin care s-a arătat că reclamanta nu a produs nicio dovadă în

sensul că ar fi efectuat acte de administrare ulterior anului 1949 (ultimul an

în care proprietarii apar ca plătind impozitul pentru teren), recurenta-reclamantă

a arătat că în ceea ce privește plata impozitului, este de notorietate că

pentru imobilele preluate abuziv nu există în arhiva instituțiilor locale date

fiscale ulterioare anului 1949; pe de altă parte, plata impozitului nu este

constitutivă de drepturi reale, iar neplata impozitului sau lipsa declarației

de impunere naște numai o obligație fiscală restantă în sarcina proprietarului,

fără a-i anula dreptul de proprietate. Dreptul de proprietate se dovedește cu

actele translative sau constitutive de drepturi, nu prin faptul achitării

impozitului. În plus, dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, așadar

nici în lipsa actelor de administrare.

S-a mai arătat că recunoașterea

expresă de către stat a nelegalității preluării, prin dispozițiile art. 2 lit.

e) din Legea nr. 10/2001, echivalează cu lipsa titlului statului și cu

recunoașterea dreptului de proprietate absolut și perpetuu al proprietarului.

Dreptul de proprietate recunoscut astfel retroactiv, nu s-a stins și nu se

stinge prin neuz, chiar dacă posesorul neproprietar Statul Român se comportă ca

un proprietar aparent.

Recurenta-reclamantă

a susținut că este titularul unui drept absolut, recunoscut de Statul Român, un

drept actual care se bucură deopotrivă de protecția dispozițiilor C. civ., a

Constituției și a art. 1 din Protocolului nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și că instanța de apel a apreciat, în mod nelegal,

că recurenta nu are un bun actual în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

și nici măcar o speranță legitimă protejată de convenție ca "bun",

deși recurenta se bucură de protecția convenției deoarece dreptul său este

recunoscut în mod retroactiv printr-un act normativ, deci are o bază legală în

dreptul intern; speranța legitimă protejată de Convenție ca bun își are izvorul

în îndrumările obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008, care trasează pentru

instanțele judecătorești circumstanțele speciale în care acțiunea în

revendicare poate fi admisă, cu aplicarea prioritară a Convenției; așadar și

speranța legitimă a recurentei are o bază suficientă în dreptul intern prin

îndrumările obligatorii impuse de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia

nr. 33/2008, în acest sens fiind și jurisprudența C.E.D.O. (cu referire la cauza

Păduraru contra României, parag. 83 și 84).

A arătat

recurenta-reclamantă că dreptul său de proprietate atât asupra terenului cât și

asupra construcției edificate în anul 1947 este pe deplin dovedit cu actele de

proprietate prezentate în original instanței de judecată, privitoare la terenul

dobândit prin cumpărare de autorii recurentei, amplasat în fosta parcelare J.,

în suprafață de 558,90 mp și respectiv, cu privire la construcția edificată pe

acest teren în anul 1947.

Recurenta-reclamantă

a reiterat susținerile conform cărora instanțele de judecată aveau obligația de

a analiza și de a da prevalență titlului său, întrucât Statul Român nu a

exhibat un titlu de proprietate valabil.

Aceasta a susținut că

autorii săi au fost deposedați cu încălcarea dispozițiilor art. 481 C. civ. (în

vigoare la data preluării) și că, și în ipoteza în care s-ar admite că

hotărârea - carte de judecată nr. 509/1952 reprezintă titlul cu care statul ar

fi dobândit dreptul de proprietate, aceasta fiind emisă în temeiul Decretului nr.

111/1951, nu produce efecte juridice, prin raportare la dispozițiile art. 2 lit.

e) din Legea nr. 10/2001 (care definind în concret caracterul abuziv al

deposedării, se aplică tuturor imobilelor preluate în baza Decretului nr. 111/1951,

indiferent de calea procedurală aleasă de proprietari pentru recunoașterea

dreptului lor - în speță, acțiunea în revendicare).

În opinia recurentei-reclamante,

titlul său este preferabil, deoarece provine de la adevăratul proprietar, în

vreme ce titlul Statului Român nu există, întrucât preluarea a fost făcută în

fapt și este nelegală. În ceea ce privește imobilele din sector 1, București,

peste care se suprapune vechiul amplasament al parcelelor, din parcelarea J., a

arătat că acestea se găsesc în domeniul privat al statului (fiind cuprinse ca

atare în anexa nr. 4, poz. 631, respectiv poz. 834 din H.G. nr. 60/2005) astfel

că nu există nici un impediment de natură juridică pentru admiterea acțiunii în

revendicare.

Prin urmare, terenul

nu este inclus în domeniul public, cum în mod greșit a reținut instanța de

fond, și chiar dacă ar fi fost, în lipsa unui titlu de preluare valabil, nu

este insesizabil. În acest sens, sunt dispozițiile art. 554 C. civ., potrivit

cărora bunurile statului și ale unităților administrativ-teritoriale, care prin

declarația legii sunt de uz sau interes public, formează obiectul proprietății

publice "numai dacă au fost legal dobândite de către acestea".

Instanța de apel a reținut în mod eronat că terenul de la adresa bd. P. este în

domeniul privat al statului (anexa 4 poz. 834 din H.G. nr. 60/2005) iar construcția

(palatul) de la aceeași adresă este în domeniul public al statului (anexa 5,

poz. 56) deoarece obiectul revendicării este terenul care se suprapune parțial

cu terenul de la nr. 50, respectiv nr. 48, nu construcția de la nr. 50.

S-a mai arătat că

prin expertiza tehnică topo-cadastrală expertul a constatat că terenul nu este

afectat de utilități publice, fapt care nu a fost contestat de către intimați.

Cu referire la

împrejurarea că terenul este în prezent parțial ocupat de construcții edificate

de statul român și că este afectat unor scopuri diplomatice,

recurenta-reclamantă a arătat că nu poate constitui un impediment de natură juridică

pentru admiterea acțiunii, întrucât situația construcțiilor de pe teren

comportă un alt regim juridic, care urmează a fi rezolvată în cadrul unor

proceduri judiciare ulterioare, privitoare la situația constructorului de

rea-credință.

În ceea ce privește cererea

de obligare a pârâtului Statul Român la plata valorii de înlocuire a

construcției edificate pe teren, conform procesului-verbal din 25 noiembrie 1947

și a celorlalte acte doveditoare, recurenta-reclamantă a susținut că este întemeiată,

ca efect al admiterii acțiunii în revendicare, în conformitate cu dispozițiile art.

566 din noul C. civ.

Recurenta-reclamantă

a arătat că, astfel cum rezultă din expertiza tehnică în construcții, nu există

identitate între construcția edificată în 1947 și construcția care se regăsește

în prezent pe terenul în litigiu. Valoarea de înlocuire pentru construcția

edificată în 1947 a fost stabilită de expertul tehnic la suma de 1.907.050 lei.

Prin urmare, este justă și legală obligarea intimatului Statul Român la plata

valorii de înlocuire calculate de expert în raport de momentul restituirii.

Astfel, recurenta a

făcut dovada edificării unei construcții noi, finalizate în proporție de 95%,

la nivelul anului 1947 și care a fost declarată în vederea impunerii fiscale la

nivelul anului 1949, cu mențiunea "teren cu clădire în construcție

neterminată. Suprafața teren 558,90 mp", așa cum rezultă din declarația

pentru impunerea veniturilor proprietăților clădite depusă la dosarul cauzei.

Din moment ce deposedarea

a fost făcută în fapt, fară întocmirea unor acte de preluare cu nominalizarea

imobilului și a autorilor ca proprietari deposedați, intimații nu pot opune în

apărare mențiuni din acte ulterioare deposedării, respectiv Decizia nr. 104 din

14 ianuarie 1953 prin care Statul Român a trecut imobilul în folosința Sfatului

Popular al raionului Stalin (poziția 475), unde imobilul apare înscris ca teren

viran și aceasta deoarece, probabil datele din Decizia nr. 104 din 14 ianuarie 1953

au fost preluate scriptic din evidențele instituțiilor statului privitoare la

proprietăți, unde clădirea nu apărea înregistrată, nefiind recepționată.

A mai arătat recurenta-reclamantă

că, întrucât a făcut dovada edificării construcției, cu autorizație de

construire, proiect, proces-verbal de recepție pe stadii de execuție, situații

de lucrări, facturi și chitanțe pentru lucrări și materiale, toate în original,

sarcina probei contrare, în sensul că preluarea s-ar fi făcut pentru teren

viran, revine intimaților. Instanța de apel a apreciat în mod greșit că în

speță nu sunt aplicabile, în privința construcției edificate de autori în anul

1947, dispozițiile art. 566 din Noul C. civ.

Sub aspectul

principiului protejării și respectării dreptului de proprietate nu are

relevanță dacă Statul Român a beneficiat sau nu de construcția edificată în

anul 1947, legea prevăzând că acesta, în calitate de posesor neproprietar,

poartă întreaga culpă pentru pierea construcției, care era edificată la data

deposedării autorilor recurentei.

Pentru motivele expuse

recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei

recurate.

Intimata-pârâtă

R.A.A.P.P.S. a formulat

întâmpinare prin

care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea Deciziei

civile nr. 103/A din 13 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, ca

fiind temeinică și legală.

A arătat

intimata-pârâtă că, în mod corect, instanțele au constatat că imobilul în

litigiu intră în categoria celor preluate abuziv și face obiectul unei legi

speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001 și au respins acțiunea, ca

neîntemeiată, întrucât prevederile Legii nr. 10/2001 sunt de imediată aplicare

și au suprimat dreptul comun; în cazul imobilelor preluate de stat în perioada

prevăzută la art. 1 din Legea 10/2001, persoana îndreptățită trebuie să

parcurgă procedura prevăzută de art. 21 din lege, urmând ca în cazul

respingerii notificării decizia să fie supusă controlului instanței

judecătorești.

În opinia intimatei,

introducerea unei acțiuni având ca finalitate retrocedarea unui imobil

naționalizat, după intrarea în vigoarea a Legii nr. 10/2001, dar întemeiată pe

dispozițiile dreptului comun, este de natură să creeze o situație mai

favorabilă reclamantei decât celorlalți foști proprietari, care au înțeles să

se supună legii speciale, cu consecința încălcării principiului constituțional

al egalității în drepturi.

Instanța de apel în

mod corect a reținut că există posibilitatea „decăderii fostului proprietar din

dreptul de a obține măsuri reparatorii sau prin echivalent, dacă acesta nu

utilizează procedurile legale edictate și în condițiile în care nu se face

dovada că reclamantul a fost în imposibilitatea să utilizeze procedurile

menționate”.

A susținut intimata

că având în vedere starea de sănătate a autoarei, dar și accesul nefacil către

autoritățile române pentru obținerea documentelor (din cauza domiciliului în

altă țară) recurenta avea posibilitatea de a uza de instituția reprezentării.

Aceasta avea posibilitatea de a formula notificare pentru obținerea imobilului

în temeiul legii speciale, urmând ca ulterior sa obțină documentele necesare

pentru susținerea notificării sau să conteste în instanță decizia emisă.

Dacă se poate admite

că autoarea recurentei a fost în imposibilitate de a formula notificare,

recurenta avea în orice caz posibilitatea de a iniția un asemenea demers având

în vedere calitatea de moștenitoare a unuia dintre proprietari, respectiv a

tatălui. Pe de altă parte, având în vedere boala autoarei și faptul că încă din

anul 1994 era „incapabilă de a lua o decizie administrativă", este foarte

probabil că a fost desemnat un tutore care să-I administreze bunurile și interesele

și să întreprindă demersurile necesare în numele celui reprezentat.

A mai arătat

intimata-pârâtă că în mod corect, instanța de apel, invocând jurisprudența C.E.D.O.

a constatat că dreptul de proprietate este actual „numai la data recunoașterii

sale printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau printr-un act de aplicare

a unor masuri legislative de restituire”, ori în cazul de față nu există o

asemenea recunoaștere, cum în mod greșit a susținut recurenta-reclamantă.

S-a mai arătat că

titlul statului este valabil iar recurenta nu a făcut dovada construcției

edificate deși solicită și imobilul construcție iar expertul desemnat în cauza

a stabilit că imobilul teren este ocupat de construcții.

Față de conținutul

procesului-verbal încheiat la data de 25 noiembrie 1947, coroborat cu

înscrierile din cartea funciară a imobilului dar și cu expertiza efectuată în

cauză, se poate concluziona că pe terenul aflat în b-dul P. este edificată altă

construcție decât cea începută în anul 1947, ceea ce face imposibilă

restituirea în natură. În acest context, nici despăgubirile nu pot fi acordate

având în vedere că Statul Român nu a preluat construcția și nu există nici

dovezi la dosarul cauzei care conduc la ideea că statul ar fi beneficiat în

vreun fel de construcția parțial edificată la nivelul anilor 1947; nu există

nicio dovadă la dosar că statul român ar fi preluat vreo construcție în anul

1952.

In drept, întâmpinarea

a fost întemeiată pe dispozițiile art. 115-118 C. proc. civ.

Potrivit

dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, modificată, cererea de

recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu

este fondat, astfel că va fi respins pentru considerentele ce succed:

Prin încheierea pronunțată

la data de 17 octombrie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare; această soluție a

fost menționată și în sentința civilă nr. 940 din 24 aprilie 2013 a primei

instanțe, cu referire la acțiunea precizată.

Pe fond, cererea de

chemare în judecată a fost respinsă, ca neîntemeiată.

În motivarea sentinței,

tribunalul a reținut, pe de o parte, existența unor neconcordanțe în actele de

stare civilă ale autorului reclamantei și faptul că nu există identitate între

construcția care figurează în actele depuse de reclamantă și cea existentă în

prezent pe terenul care a aparținut părinților reclamantei, iar pe de altă

parte că reclamanta nu deține un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Împotriva sentinței a

exercitat apel doar reclamanta, soluția dată excepției inadmisibilității

acțiunii în revendicare nefiind contestată.

Curtea de Apel

București a respins apelul, ca nefondat, menținând soluția de respingere a

acțiunii în revendicare, ca neîntemeiată; în esență, instanța de apel a apreciat

că apelanta-reclamantă nu deține un bun în sensul Convenției.

Prin urmare,

instanțele de fond nu s-au pronunțat în sensul respingerii cererii de chemare

în judecată, ca inadmisibilă, și nici nu au expus considerente în acest sens.

Sub un alt aspect,

care ține de identificarea imobilului revendicat, pe baza situației de fapt

stabilită de instanțele de fond, Înalta Curte reține că reclamanta a făcut

dovada că părinții săi au deținut în proprietate, în baza contractului de

vânzare-cumpărare din 07 iulie 1947, un teren în suprafață de 558, 90 mp, care

constituiau parcelele, din parcelarea J.

Acest teren a fost

identificat prin expertizele judiciare administrate în cauză în incinta

imobilelor situate în prezent în București, (434,15 mp) și nr. 50 (124,75 mp).

În ceea ce privește

construcția pentru care a fost eliberată autorizația de construire nr. 5/J din 18

iulie 1947, conform raportului de expertiză întocmit de expertul M.B., aceasta

nu este aceeași cu cea existentă în prezent. Reclamanta nu a formulat obiecțiuni

la această concluzie a expertului, exprimându-și nemulțumirea doar cu privire

la valoarea estimată a construcției inițiale.

De altfel, și în

dezvoltarea motivelor de apel, la fila 6 din dosarul curții de apel, aceasta a

menționat că, în prezent, terenul este parțial ocupat de construcții edificate

de Statul Român.

În ceea ce privește

imposibilitatea recurentei-reclamante și a autoarei acesteia de a formula notificare

în condițiile Legii nr. 10/2001, Înalta Curte constată că deși instanțele de

fond și apel nu au reținut existența unor impedimente obiective sub acest

aspect, totuși acestea au procedat la examinarea acțiunii în revendicare,

apreciind-o admisibilă chiar în lipsa notificării. Așa cum se va arăta în

continuare, în acord cu dezlegările date prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată

în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, acțiunea

în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun a fost examinată pe

fond din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O., nu prin utilizarea criteriilor

clasice de comparare a titlurilor exibate de părți.

În aceste condiții,

susținerile recurentei privitoare la imposibilitatea de a uza de dispozițiile

legii speciale de reparație apar ca fiind lipsite de interes de vreme ce acțiunea

sa nu a fost respinsă ca inadmisibilă, ci a fost cercetată pe fond.

Cu referire la motivul

de recurs întemeiat pe disp art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care a fost invocat

în mod formal de către recurentă, Înalta Curte reține că nu au fost dezvoltate

critici de nelegalitate care să se subsumeze acestor prevederi. Prin urmare

criticile de nelegalitate vor fi examinate din perspectiva motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește

criticile prin care s-a susținut că, în speță, nu s-a procedat la examinarea

cererii de revendicare din perspectiva dispozițiilor C. civ. și, respectiv, ale

art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, ori că s-a

făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente,

Înalta Curte reține că, în mod corect s-a apreciat de instanțele de fond și

apel că în analiza cererii de revendicare imobiliară trebuie să țină seama de

efectele legii speciale, Legea nr. 10/2001, care reglementează modalitatea de

repare a prejudiciului creat prin preluarea abuzivă de către stat a unor imobile

în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, (chiar dacă cererea de chemare

în judecată a fost întemeiată pe normele de drept comun, solicitându-se să se

dea preferință titlului cel mai bine caracterizat), precum și de Decizia nr. 33/2008,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Față de situația

juridică a imobilului revendicat, problema raportului dintre Legea nr. 10/2001,

ca lege specială, și C. civ., ca lege generală, precum și cea a raportului

dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată

prin Legea

nr. 30/1994

au fost rezolvate prin decizia

în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta

fiind obligatorie pentru instanțe.

Astfel, cu privire la

problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează

regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001,

și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., Înalta

Curte de Casație și Justiție a statuat că: „De principiu, persoanele cărora le

sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta

între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în

materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult,

persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita,

ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și

principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O.

(Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.)”.

În susținerea acestei

soluții, instanța supremă a argumentat: „Câtă vreme pentru imobilele preluate

abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege

specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură

persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de

la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Legea specială se

referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele

preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele

îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să

păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute (art. 18 lit. c, art. 29),

așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în

ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate

fi primit”.

De altfel, un alt

punct de vedere nu poate fi reținut, deoarece ignoră principiul de drept care

guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia

generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în

fiecare lege specială.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, intră sub incidența acestei legi imobilele preluate

în mod abuziv de organizațiile cooperatiste sau de orice persoane juridice în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în

baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite.

Pentru a exista

concurs între legea specială și legea generală este necesar să se stabilească

dacă bunul face obiectul Legii nr. 10/2001, iar, pentru a se putea reține că

regimul juridic al unui bun este cel prevăzut de norma specială, trebuie să se

stabilească data preluării și modul în care a fost preluat.

În speță,

imobilul a fost

preluat de stat, conform cărții de judecată nr. 509 din 12 martie 1952 a

Judecătoriei II București, emisă în temeiul Decretului nr. 111/1951 privind

reglementarea situației bunurilor de orice fel supuse confiscării, fără

moștenitor sau fără stăpân; mama recurentei-reclamante și respectiv,

recurenta-reclamantă nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001,

invocând starea precară de sănătate, respectiv, descoperirea cu întârziere a

actelor doveditoare ale dreptului de proprietate.

Așadar, este dovedit

în cauza pendinte că obiectul acțiunii în revendicare îl reprezintă un imobil

ce face obiectul Legii nr. 10/2001, însă, a refuza reclamantei calea dreptului

comun de realizare a dreptului său ar însemna încălcarea dreptului acestuia la

liberul acces la justiție, protejat de art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Se reține, de

asemenea, că prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție

și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției

Europene a Drepturilor Omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în

revendicare întemeiată pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune

poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală

intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii

speciale.

Prin urmare, în

procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură

a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea

conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la

Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României,

prioritatea normei convenționale, astfel cum stabilește art. 11 alin. (2) din

legea fundamentală.

Prin problematizarea

priorității Convenției, în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe

dreptul comun, și prin evaluarea măsurii în care o astfel de acțiune poate

constitui un remediu efectiv, în sensul art. 13 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, prin care instanța internă să poată înlătura

neconvenționalitatea unor dispoziții ale Legii nr. 10/2001, ca lege specială,

instanța supremă a dat eficiență principiului subsidiarității, care rezultă din

coroborarea dispozițiilor art. 1, 13 și 35 din Convenție, conform căruia instanțele

naționale sunt primele chemate să interpreteze și să aplice dispozițiile

convenționale, acestea fiind cel mai bine plasate pentru a aplica și interpreta

dreptul intern, prin raportare la Convenție, judecătorul național fiind „primul

judecător” sau „judecătorul de drept comun al Convenției”.

Astfel, consecventă

principiului stabilit în considerentele și dispozitivul Deciziei nr. 33 din 9

iunie 2008, conform căruia, nu există posibilitatea de a se opta între

aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dre