ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5745/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr.

1504 din 2 martie 2012 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantului și excepția lipsei de obiect a cererii introductive și a respins

ca neîntemeiată cererea introductivă de instanță formulată de C.B.A.V. în

contradictoriu cu Universitatea S.H. și M.E.C.T.S.

Împotriva

acestei hotărâri, reclamantul C.B.A.V. a declarat recurs, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Înainte

de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu

prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția

necompetenței materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a

fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite

recursul, iar, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va

casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru

a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în

continuare arătate.

Obiectul

prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei

instituții de învățământ superior la eliberarea diplomei de licență și a altor

acte de studii reclamanților, care sunt absolvenți ai Universității S.H.

Nu

se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noțiunea de autoritate publică,

în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II- a din Legea nr. 554/2004, care

include în această definiție persoanele juridice de drept privat care, potrivit

legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze

un serviciu public, în regim de putere publică.

Or,

în cauza de față, prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea S.H.

din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept

privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.

Pe

de altă parte, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S. este organ de

specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în

subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei

și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării

științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul

că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au

autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995, nu le

plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de

învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia

universitară se manifestă prin relație directă a rectorului instituției de

învățământ superior cu M.E., care, printre altele, avea competența de a

confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din

funcție.

În

cauza de față, Universitatea S.H. nu poate fi o autoritate administrativă

autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința

unei delegări de competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în

regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În

mod evident, Universitatea S.H. din București este o persoană juridică de drept

privat, de utilitate publică, ce funcționează doar ca parte a unui sistem național

de învățământ, care nu poate fi asimilată unei autorități administrative

autonome sau unui organ central al administrației publice.

Prin

urmare, pârâta aflată în discuție este o autoritate publică descentralizată din

punct de vedere teritorial.

În

alți termeni, Universitatea S.H. nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor

pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel,

nici un act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în

litigiu.

În

cauza de față, o asemenea universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza

unei autorități publice locale.

Potrivit

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care menționează următoarele:

„Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile

publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la

500.000 lei se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale,

iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile

publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții,

datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se

soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale

curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Prin

urmare, specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau

juridice și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor

reguli imperative în privința competenței instanțelor de contencios

administrativ.

Pentru

stabilirea competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două

criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul

administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice,

respectiv criteriul valoric.

Deci,

este aplicabil primul criteriu enunțat anterior. În plus, trebuie subliniat

faptul că tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu de contencios

administrativ, față de împrejurarea că Universitatea S.H. din București este o

autoritate publică locală. De asemenea, mai trebuie să fie relevat art. 2 pct. 1

lit. d) C. proc. civ.

În

cauză, fiind vorba de un litigiu având ca obiect obligarea pârâtei autoritate

publică locală la emiterea unui act administrativ, conform art. 10 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, competența materială a instanței de contencios

administrativ revine secției de contencios administrativ și fiscal, a

Tribunalului București, competent și din punct de vedere teritorial potrivit art.

10 alin. (3) din aceeași lege.

În

consecință, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313,

coroborat cu art. 312 alin. (6) și art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul va

fi admis, dispunându-se casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre

competentă soluționare Tribunalului București, secția de contencios

administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul C.B.A.V. împotriva Sentinței civile nr. 1504 din 2

martie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția

contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 14 iunie 2013.