ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2854/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2854/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra

recursului,

În baza actelor și

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 154/S din 04 iunie

2013 pronunțată de Tribunalul Brașov în Dosarul nr. 13307/62/2012 s-a dispus în

baza art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen. cu

aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., condamnarea inculpatului S.F. pentru

săvârșirea infracțiunii de tentativă la înșelăciune, la pedeapsa principală de

5 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute

de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. pe durata a 3 ani.

În baza art. 291 teza

I C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (7 acte materiale) cu

aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., a mai fost condamnat inculpatul pentru

săvârșirea infracțiunii de uz de fals, la pedeapsa de 1 an și 2 luni

închisoare.

În baza art. 83 C.

pen., a fost revocată suspendarea condiționată a executării pedepsei de 1 an

închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 1701 din 18 noiembrie 2009 a

Judecătoriei Brașov, definitivă prin Decizia penală nr. 64/Ap din 12 martie

2010 a Tribunalului Brașov și a fost cumulată această pedeapsă cu fiecare

dintre pedepsele cu închisoarea mai sus aplicate rezultând pedepsele de 6 ani

închisoare și 2 ani și 2 luni închisoare.

În baza art. 33 lit.

a) C. pen., art. 34 lit. b) C. pen., art. 35 C. pen. au fost contopite

pedepsele de mai sus, inculpatul urmând a executa pedeapsa cea mai grea de 6

ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute

de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. pe durata a 3 ani.

În baza art. 71 C.

pen. i s-au interzis inculpatului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza

a II-a, lit. b) C. pen.

Au fost constatate ca

false următoarele înscrisuri:

- carte de identitate

din 08 octombrie 2004 eliberată de municipiul Slobozia pe numele de D.M.

folosită la data de 6 și 8 iulie 2010, dar și la data de 30 iunie 2010 la I.

Brașov agenția Răcădău;

- contractul de

vânzare-cumpărare încheiat între "D.M." (vânzător) și numiții W.W. și

M.V. (cumpărători) autentificat sub numărul 1094 din 28 iunie 2010 la BNP

B.G.D. și V.M. având ca obiect vânzarea unui imobil situat în localitatea

Sânpetru jud. Brașov;

- procură specială

autentificată sub numărul 1095 din 28 iunie 2010 la același BNP prin care

cumpărătorul W.W. îl împuternicea pe D.M. să ridice din contul său deschis la

Bank L. România - sucursala Brașov suma de 62.000 de euro;

- procură specială

autentificată sub numărul 1096 din 28 iunie 2010 la același BNP prin care

cumpărătorul M.V. îl împuternicea pe D.M. să ridice din contul său deschis la

Bank L. - sucursala Brașov suma de 62.000 de euro;

- procură specială

autentificată sub nr. 1168 din data de 08 iulie 2010 la BNP B.G.D. și V.M. prin

care cumpărătorul W.W. îl împuternicea pe D.M. să lichideze contul său deschis

la Bank L. România - sucursala Brașov;

- certificatul din

Registrul Național de Evidență a Revocării Procurilor din 08 iulie 2010 emis de

I.S. SRL RNPR din care rezultă că procura specială autentificată sub nr. 1095

din data de 28 iunie 2010 la BNP B.G.D. și V.M. nu a fost revocată în perioada

28 iunie 2010 - 08 iulie 2010.

A fost obligat

inculpatul să plătească statului suma de 900 de RON cu titlu de cheltuieli

judiciare.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut că, prin rechizitoriul Parchetului

de pe lângă Tribunalul Brașov din data de 23 noiembrie 2012, s-a dispus punerea

în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată, în stare de libertate,

a inculpatului S.F. sub aspectul comiterii infracțiunilor de uz de fals în

formă continuată prevăzută de art. 291 teza I C. pen. cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen. (7 acte materiale) și tentativă la înșelăciune cu consecințe

deosebit de grave prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1),

(2) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen.

Analizând mijloacele

de probă administrate în cursul urmăririi penale, respectiv declarațiile

martorilor G.A., V.A.I., Z.Z.M., T.M., D.G., S.M., S.E.D., C.E., B.V.,

declarațiile părților vătămate W.W., M.V., înscrisurile autentificate, copia de

pe carte de identitate cu datele aferente lui D.M. dar cu fotografia

învinuitului, procesele-verbale de prezentare pentru recunoaștere, rapoartele

de constatare tehnico-științifică de natură grafică, raportul de constatare

tehnico-științifică de portret din 05 mai 2011 întocmit de IPJ Serviciul Criminalistic,

raportul de constatare tehnico-științifică, raportul de expertiză efectuat de

către Institutul pentru Tehnologii Avansate din 23 septembrie 2011,

procesul-verbal de vizionare a imaginilor surprinse de camerele de supraveghere

ale L. Bank, precum și cele administrate în faza de cercetare judecătorească

constând în declarația inculpatului, cea dată de partea vătămată M.V. și

declarațiile martorilor Z.Z.M., T.M., G.A. și V.A.I., instanța de fond a

reținut următoarea situație de fapt:

La data de 06 iulie

2010, la sediul Bank L. România S.A. - Sucursala Brașov s-a prezentat

învinuitul S.F. sub identitatea falsă "D.M." ce a prezentat în fața

martorei A.G. (administrator cont), o carte de identitate cu fotografia sa dar

cu datele lui "D.M." pretinzând, în calitate de vânzător, retragerea

sumei totale de 124.000 euro reprezentând prețul înstrăinării unui imobil,

cumpărători fiind W.W. și M.V. (clienți ai băncii). Inculpatul a prezentat, pe

lângă cartea de identitate, un contract de vânzare-cumpărare și două procuri

prin care cumpărătorii imobilului l-ar fi împuternicit pe "D.M." să

extragă suma menționată ca preț al vânzării.

Modalitatea de

ridicare a banilor a trezit suspiciunile martorelor A.G. și V.A.I. (manager

relații clienți retail) care au solicitat prezentarea unor acte suplimentare.

Astfel, pe data de 08 iulie 2010, inculpatul s-a prezentat din nou la unitatea

bancară unde s-a folosit de alte trei acte falsificate: procură din partea lui

W.W. de a lichida depozitul bancar și două înscrisuri purtând ștampila unui

notar public din care reieșea că procurile folosite în data de 06 iulie 2010 nu

fuseseră revocate, fără a reuși să primească suma de bani solicitată.

Din probele

administrate a reieșit că toate actele folosite de către inculpat au fost

falsificate, W.W. și M.V. nedorind să cumpere vreodată imobilul arătat în

contractul de vânzare-cumpărare, persoana acestuia nefiindu-le cunoscută.

Instanța de fond a

considerat că, în drept, fapta inculpatului S.F. care, la datele de 06 iulie

2010 și 08 iulie 2010 a folosit 7 înscrisuri oficiale falsificate în scopul

transferării sumei de 124.000 de euro din conturile părților vătămate W.W. și

M.V. în contul său personal, întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii de uz de fals în formă continuată prevăzută de art. 291 teza I C.

pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (7 acte materiale).

De asemenea, fapta

aceluiași inculpat care, la datele de 06 iulie 2010 și 08 iulie 2010, s-a

prezentat sub identitatea falsă "D.M." la sediul Bank L. România -

Sucursala Brașov unde, prin folosirea actelor false, a încercat inducerea în

eroare a personalului bancar pretinzând, în temeiul unui raport juridic

inexistent (vânzarea unui imobil către W.W. și M.V.) și transferarea sumei

totale de 124.000 euro din conturile celor două persoane menționate în contul

său personal deschis pe numele de D.M. la I. Bank Brașov, întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii de tentativă la înșelăciune cu consecințe

deosebit de grave prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1),

(2) și (5) C. pen.

La individualizarea

judiciară a pedepselor ce au fost aplicate inculpatului instanța de fond a avut

în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv limitele de

pedeapsă prevăzute de textul incriminator de modalitatea și circumstanțele în

care au fost săvârșite faptele, dar și de persoana inculpatului care nu este la

primul contact cu legea penală, prin Sentința penală nr. 1701 din 18 noiembrie

2009 a Judecătoriei Brașov, definitivă prin Decizia penală nr. 64/Ap din 12

martie 2010 a Tribunalului Brașov acesta fiind condamnat la pedeapsa de 1 an

închisoare cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pentru

săvârșirea infracțiunii continuate prevăzute de art. 215

1

C. pen. cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (21 de acte materiale).

Raportat la data

săvârșirii faptelor analizate, prima instanță a constatat că sunt aplicabile

dispozițiile art. 37 lit. a) C. pen. și ale art. 83 C. pen. pentru fiecare

dintre cele două infracțiuni pentru care instanța a condamnat inculpatul,

corelativ cu aplicarea dispozițiilor privitoare la concursul de infracțiuni.

În ceea ce privește

modalitatea de executare a pedepsei închisorii prima instanță a considerat că

se impune executarea efectivă, numai astfel putând fi atins scopul pedepsei și

îndeplinite funcțiile acesteia.

Împotriva acestei

hotărâri au formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov și inculpatul

S.F.

Reprezentantul

Ministerului Public a susținut că sentința este netemeinică, în ceea ce

privește cuantumul pedepsei aplicate inculpatului și omisiunea constatării

caracterului fals al procurii din 8 iulie 2010, folosită de inculpat la bancă

în vederea extragerii din contul părților vătămate a sumelor de bani.

În ceea ce privește

netemeinicia pedepsei aplicate inculpatului a solicitat a se avea în vedere că

inculpatul este recidivist astfel că săvârșirea acestor infracțiuni denotă din

partea sa o perseverență infracțională, o atitudine în contradictoriu cu

normele legale.

A mai învederat că,

raportat la numărul de infracțiuni dar și la starea de recidivă, -instanța de

fond avea posibilitatea aplicării unui spor de pedeapsă conform dispozițiilor

art. 34, art. 39 C. pen.

Pentru toate aceste

considerente a solicitat majorarea pedepsei aplicate pentru cele două infracțiuni,

majorarea pedepsei rezultante precum și constatarea ca fals a înscrisului aflat

la dosarul de urmărire penală cu privire la procura autentificată sub nr. 1096

din 28 iunie 2010.

Apelantul inculpat

S.F., prin apărător, a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței

penale atacate, iar în cadrul rejudecării să se dispună achitarea în temeiul

dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen.,

întrucât nu există probe că fapta a fost comisă de către inculpat.

Prin Decizia penală

nr. 116/AP din 15 octombrie 2013 pronunțată în Dosarul nr. 13307/62/2012 Curtea

de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, au fost admise

apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov și inculpatul

S.F. împotriva Sentinței penale nr. 154/S din 04 iunie 2013, pronunțată de

Tribunalul Brașov în Dosarul penal nr. 13307/62/2012, pe care a desființat-o cu

privire la încadrarea juridică a infracțiunii de uz de fals și la omisiunea

anulării ca fals a înscrisului constând în certificat din 08 iulie 2010,

aparent emis de Registrul Național de Evidență a Revocării Procurilor la ora

09:36:21.

Rejudecând în aceste

limite:

A descontopit

pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare și 3 ani pedeapsa complementară a

interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, și lit. b)

C. pen. pe o durată de 3 ani în pedeapsa de 6 ani închisoare și 3 ani pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a

II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani, stabilită pentru săvârșirea

infracțiunii de tentativă la înșelăciune și pedeapsa de 2 ani și 2 luni

stabilită pentru infracțiunea de uz de fals.

A descontopit

pedeapsa de 2 ani și 2 luni în pedeapsa de 1 an și 2 luni închisoare stabilită

pentru infracțiunea de uz de fals și pedeapsa de 1 an închisoare, aplicată prin

Sentința penală nr. 1701 din 18 noiembrie 2009 a Judecătoriei Brașov, devenită

executabilă în urma revocării suspendării condiționate.

În temeiul art. 334

C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a infracțiunii de uz de fals, din

uz de fals în formă continuată prevăzută de art. 291 teza I C. pen. cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (7 acte materiale) cu aplicarea art. 37

lit. a) C. pen. în uz de fals în formă continuată, prevăzută de art. 291 teza I

C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (2 acte materiale) cu aplicarea

art. 37 lit. a) C. pen.

În temeiul art. 291

teza I C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (2 acte materiale) cu

aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul S.F. la pedeapsa

de 1 an și 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals în

formă continuată.

A fost menținută

dispoziția de revocare a suspendării condiționate a executării pedepsei de 1 an

închisoare, aplicată prin Sentința penală nr. 1701 din 18 noiembrie 2009 a

Judecătoriei Brașov și a fost cumulată această pedeapsă cu pedeapsa de 1 an și

2 luni închisoare stabilită pentru infracțiunea de uz de fals în formă

continuată, prevăzută de art. 291 teza I C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2)

C. pen. (2 acte materiale) cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., rezultând

pedeapsa de 2 ani și 2 luni închisoare.

În temeiul art. 33

lit. a) C. pen., art. 34 lit. b) C. pen., art. 35 C. pen., a fost contopită

pedeapsa rezultantă de 2 ani și 2 luni închisoare cu pedeapsa de 6 ani

închisoare și 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute

de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani și a

fost aplicată pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare și 3 ani pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a

II-a, și lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani.

S-a dispus anularea

certificatului din 08 iulie 2010 aparent emis de Registrul Național de Evidență

a Revocării Procurilor la orele 09:36:31 aflat la dosarul de urmărire penală,

ca fiind fals.

Au fost menținute

celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Pentru a dispune

astfel, Curtea de Apel a constatat că prima instanță a stabilit o corectă stare

de fapt, constând în aceea că în data de 06 iulie 2010, inculpatul S.F. s-a

prezentat la sediul Bank L. România S.A. -Sucursala Brașov sub identitatea lui

"D.M."

Angajatei băncii,

martora A.G., inculpatul i-a prezentat o carte de identitate cu fotografia sa

dar cu datele lui "D.M.", martora efectuând conform uzanțelor băncii

o copie a cărții de identitate, restituind inculpatului originalul acesteia.

Copia cărții de

identitate a fost păstrată la dosar și este conformă cu originalul.

Curtea de Apel a mai

reținut că, din raportul de constatare tehnico-științifică de portret rezultă

că poza de pe actul de identitate folosit în această împrejurare îi aparține

inculpatului, aspect ce se coroborează cu declarația martorei G.A., ce l-a

recunoscut de pe planșa foto pe inculpat ca fiind persoana ce s-a prezentat la

bancă în acea zi, și cu raportul de expertiză efectuat de către Institutul

pentru Tehnologii Avansate, din care rezultă că există similitudini între

figura persoanei surprinse pe camerele video și figura inculpatului.

Inculpatul nu a

oferit nicio explicație cu privire la existența pozei sale pe actul de

identitate folosit și aflat în copie la bancă, ori în aceste împrejurări, în

care a fost recunoscut de angajatele instituției, existând și două rapoarte de

expertiză ce se coroborează cu aceste declarații, avea obligația de a oferi o

explicație plauzibilă cu privire la acest aspect în apărarea sa.

S-a reținut, astfel,

ca dovedit faptul că inculpatul este persoana ce s-a prezentat în fața

angajatelor băncii sub o altă identitate, solicitând eliberarea sumei

respective din conturile părților vătămate.

Instanța de apel a

precizat că nu are nicio importanță cine este autorul falsului pentru actul de

identitate sau faptul că nu s-a găsit această carte de identitate, din moment ce

inculpatul nu este acuzat de falsificare ci de uz de fals, aspect dovedit prin

prezența sa la bancă și folosirea actului de identitate fals.

De asemenea, nu are

nicio importanță faptul că părțile vătămate nu-l cunosc pe inculpat sau că nu

s-a dovedit modalitatea concretă în care inculpatul a avut acces la datele de

identitate ale părților vătămate, aceste aspecte nefiind relevante cu privire

la infracțiunile de care este acuzat, respectiv folosirea unor date și acte

falsificate în prealabil de persoane ce au avut cumva acces la aceste date pe

care le-au înmânat inculpatului pentru a le folosi în fața băncii, ceea ce s-a

și întâmplat.

În această activitate

infracțională complexă, de identificare a părților vătămate vulnerabile, de

procurare și falsificare a datelor și înscrisurilor, în care au fost implicate

mai multe persoane, a fost identificat și trimis în judecată numai inculpatul,

Curtea de Apel reținând că acesta se poate apăra prin invocarea faptului că nu

au fost identificați și participanții, sau că nu s-a stabilit modalitatea de

falsificare a înscrisurilor, aspecte ce nu-l pot exonera de răspunderea

personală pentru ceea ce a făcut.

Cu privire la

înscrisurile falsificate pe care le-a prezentat în fața băncii inculpatul în

datele de 06 iulie și 08 iulie 2010, din adresa notarului public presupus a fi

autentificat aceste înscrisuri a rezultat că nu a făcut acest lucru, iar

semnătura este falsificată, aceste înscrisuri existând dar referindu-se la alte

operațiuni și alte persoane, aspect ce se coroborează cu raportul de constatare

tehnico-științifică ce a concluzionat că părțile vătămate nu au semnat

contractul de vânzare-cumpărare din 28 iunie 2010 și nici cele trei procuri

folosite de inculpat în datele arătate mai sus și că impresiunile de pe ștampilă

de pe certificatele care atestau nerevocarea procurilor au fost depuse prin

metode copiative, folosindu-se tehnica de calcul.

Astfel, Curtea de

Apel a reținut că este dovedită folosirea de către inculpat, în două rânduri, a

unor acte false, prin care a încercat să-i determine pe angajații băncii să

lichideze contul părților vătămate, prin virarea în contul inculpatului a sumei

de bani respective.

S-a observat că

această situație de fapt este încadrată juridic în mod corect de prima instanță

în prevederile infracțiunii de tentativă la înșelăciune cu consecințe deosebit

de grave prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) și

(5) C. pen., fiind întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni,

prejudiciul urmărit fiind mai mare de 200.000 RON, elementul fraudulos fiind

actul de identitate fals de care s-a folosit.

Cu privire la

infracțiunea de uz de fals, instanța de apel a dispus schimbarea încadrării

juridice în sensul invocat, întrucât, deși au fost folosite 7 înscrisuri false,

inculpatul a realizat elementul material al acestei infracțiuni în două

rânduri, în două zile diferite. Una dintre trăsăturile infracțiunii continuate

este și efectuarea acțiunii ce realizează elementul material al infracțiunii la

intervale de timp diferite, nici prea mari, pentru că în acest caz nu am avea o

rezoluție infracțională unică, dar nici prea mici. în această ultimă situație,

când intervalele de timp sunt prea mici, nu ne putem afla în situația unei

infracțiuni continuate, ci în prezența unei infracțiuni simple.

În speță, inculpatul

a folosit în data de 06 iulie 2010 actul de identitate fals, contractul de

vânzare-cumpărare din 28 iunie 2010 și două procuri autentificate, iar în data

de 08 iulie 2010 două documente falsificate și o împuternicire de închidere a

contului bancar. În fiecare dintre cele două zile, inculpatul a folosit cu

aceeași ocazie și în aceeași împrejurare înscrisurile false, astfel că nu se

poate reține ca fiind îndeplinită condiția intervalului de timp specifică

infracțiunii continuate.

S-a dispus schimbarea

încadrării juridice a infracțiunii continuate de uz de fals prev. de art. 291

teza I cu art. 41 alin. (2) C. pen. (7 acte materiale) în uz de fals prev. de

art. 291 teza I cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (2 acte materiale), și a

fost condamnat inculpatul pentru această din urmă infracțiune la aceeași

pedeapsă ca și cea stabilită de instanța de fond.

În ceea ce privește

cuantumul pedepselor aplicate inculpatului de către prima instanță, Curtea a

reținut că prima instanță a ținut seama de criteriile de individualizare

judiciară prevăzute de art. 72 C. pen., de circumstanțele reale în care fapta a

fost comisă, precum și de cele personale ale inculpatului, de atitudinea

procesuală a acestuia, de urmarea care s-ar fi putut produce.

Deși inculpatul este

recidivist și în spatele acestei infracțiuni se mai află și alte persoane,

rămase deocamdată neidentificate, Curtea a apreciat că limita minimă a pedepsei

pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, astfel cum

a fost redusă la jumătate, de 5 ani închisoare, corespunde pe deplin scopului

pedepsei, nefiind necesară pentru atingerea acestui scop o pedeapsă mai mare.

Raportat și la

urmările ce se puteau produce, evitate numai prin atenția de care au dat dovadă

angajații băncii, această pedeapsă a fost considerată ca fiind aptă să asigure

atenționarea inculpatului și a colaboratorilor săi cu privire la consecințele

faptelor și nu se impune o majorare a pedepsei.

Curtea a arătat că nu

se impune nici stabilirea unui spor de pedeapsă în urma aplicării regulilor de

la concursul de infracțiuni sau recidivă, pe de-o parte pentru că există numai

două infracțiuni în concurs, iar pe de altă parte pentru că, prin procedeul

revocării suspendării sub supraveghere, se ajunge la un cumul aritmetic care

conduce la stabilirea unei pedepse rezultante de 6 ani, suficientă pentru fapta

și persoana inculpatului.

Astfel, au fost

respinse motivele de apel ale Ministerului Public prin care s-a solicitat

majorarea pedepsei și aplicarea unui spor la contopire, ca nefondate, precum și

motivele de apel formulate de inculpat prin care a solicitat achitarea sa,

instanța considerând că vinovăția lui a fost corect stabilită, pe baza probelor

analizate atât în primul ciclu procesual cât și în apel.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs inculpatul S.F.

În motivele de recurs

formulate de apărătorul ales și depuse la data de 26 martie 2014, inculpatul a

invocat cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

2

C.

proc. pen. anterior, și a solicitat achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a)

rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. anterior, deoarece nu sunt întrunite

elementele constitutive ale infracțiunilor pentru care a fost trimis în

judecată, nici sub aspect subiectiv, nici sub aspect obiectiv.

În subsidiar, a

solicitat casarea soluției instanței de apel și trimiterea cauzei la Curtea de

Apel Brașov pentru rejudecarea apelului, având în vedere că instanța de prim

control judiciar a schimbat încadrarea juridică a infracțiunii prev. de art.

291 teza I C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (7 acte materiale) în

infracțiunea prev. de art. 291 teza I C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen. (2 acte materiale), fără a o pune în discuția părților, încălcându-se

astfel dreptul la apărare și prevederile art. 6 parag. 3 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Apărătorul ales al

inculpatului a mai solicitat aplicarea legii penale mai favorabile, în temeiul

art. 5 din noul C. pen., în sensul schimbării încadrării juridice din tentativă

la infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave prev. de art. 20

rap. la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen. anterior, în tentativă la

infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 32 rap. la art. 244 alin. (2) C. pen.

și aplicarea unei pedepse în noile limite prevăzute de lege.

Examinând cauza în

temeiul art. 385 alin. (1) și (2) C. proc. pen. anterior, Înalta Curte constată

următoarele:

În cursul

soluționării prezentei cauze a intrat în vigoare un nou Cod de procedură

penală.

În ceea ce privește

legea aplicabilă în speță, se constată că normele tranzitorii prev. de art. 12

alin. (1) din Legea nr. 255/2013 stabilesc că "recursurile în curs de

judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva

hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în

competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit dispozițiilor legii vechi

privitoare la recurs".

Având în vedere data

pronunțării deciziei recurate (15 octombrie 2013), se constată că, în speță,

sunt aplicabile prevederile Codului de procedură penală anterior, astfel cum au

fost modificate prin Legea nr. 2/2013.

Art. 385

10

C. proc. pen. prevede în alin. (2

1

), că instanța de recurs nu poate

examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deși se încadrează în unul dintre aceste

cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen

de judecată, așa cum se prevede în alin. (2) al aceluiași articol, cu singura

excepție a cazurilor de casare care, potrivit art. 385

9

alin. (3) C.

proc. pen., se iau în considerare din oficiu.

Înalta Curte constată

că inculpatul a motivat recursul cu respectarea dispozițiilor art. 385

10

alin. (1) și (2) C. proc. pen.

Cazul prev. de art.

385

9

pct. 17

2

C proc. pen., stabilește că hotărârile sunt

supuse casării când hotărârea este contrară legii, sau prin hotărâre s-a făcut

o greșită aplicare a legii.

Se observă că, în

motivele scrise, inculpatul a solicitat achitarea în temeiul art. 11 pct. 2

lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. anterior, deoarece nu sunt

întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor pentru care a fost trimis

în judecată, nici sub aspect subiectiv, nici sub aspect obiectiv. În

concluziile scrise depuse la dosar la data de 08 octombrie 2014, dar și cu

ocazia dezbaterilor, a solicitat achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a)

rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen. anterior, arătând că nu este autorul

faptelor reținute în sarcina sa.

Înalta Curte constată

că aceste susțineri nu se circumscriu cazului de casare prev. de pct. 17

2

al art. 385

9

C. proc. pen.

Unele din criticile

formulate ar putea fi încadrate, formal, în prevederile art. 385

9

pct. 12 C. proc. pen., care statuează că hotărârile sunt supuse casării când nu

sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracțiuni.

Singura referire

concretă la elementele constitutive ale infracțiunilor vizează latura

subiectivă, inculpatul precizând că instanța de apel a reținut că vinovăția sa

rezultă din prezența la bancă și folosirea actului de identitate fals, deși în

raportul de expertiză se arată că, din cauza calității filmului, nu s-a putut

stabili cu certitudine suprapunerea trăsăturilor faciale ale inculpatului cu

cele ale persoanei filmate la data de 08 iulie 2010 și că nu se poate stabili

identitatea dintre cele două persoane.

În realitate,

inculpatul a contestat comiterea faptei, susținând că nu este autorul acesteia

contestând, implicit, situația de fapt pe baza căreia s-a dispus condamnarea.

Potrivit art. 385

6

alin. (2) C. proc. pen., instanța de recurs examinează cauza numai în limitele

motivelor de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen. Astfel,

legiuitorul a restrâns controlul judiciar realizat prin intermediul recursului,

reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept, fără a

se putea reanaliza mijloacele de probă și a se stabili o altă situație de fapt

decât cea stabilită prin hotărârile atacate.

Rezultă, astfel, că

aspectele invocate de către inculpatul S.F. vizează modul de evaluare a materialului

probator, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt. Înalta Curte

constată că aceste aspecte nu pot face însă obiectul recursului, acestea

constituind atributul exclusiv al instanței de fond și al instanței de apel,

neregăsindu-se în niciuna din tezele prevăzute în mod expres de dispozițiile

art. 385

9

C. proc. pen.

Orice reformare a

hotărârii pronunțate în apel este, în consecință, strict legată de aplicarea

legii.

Chiar și examinarea

cauzei în temeiul cazului de casare prev. de art. 385

9

pct. 12 C.

proc. pen., poate fi realizată pornind de la situația de fapt avută în vedere

de instanța de apel.

Din această

perspectivă, se observă că prin hotărârile atacate, în urma evaluării

declarațiilor și a celorlalte probe și analizei materialului probator și a

apărărilor formulate de inculpat, atât cu privire la situația de fapt, cât și

cu privire la încadrarea juridică, Tribunalul și Curtea de Apel au stabilit că

inculpatul S.F. s-a prezentat la data de 06 iulie 2010, la sediul Bank L.

România S.A. - Sucursala Brașov sub identitatea falsă "D.M.", pentru

a retrage suma de 124.000 euro. A prezentat martorei A.G. (administrator cont)

o carte de identitate cu fotografia sa dar cu datele lui "D.M."

pretinzând, în calitate de vânzător, suma de 124.000 euro, ce reprezenta prețul

înstrăinării unui imobil, cumpărători fiind W.W. și M.V. (clienți ai băncii).

Inculpatul a mai prezentat, pe lângă cartea de identitate, un contract de

vânzare-cumpărare și două procuri prin care cumpărătorii imobilului l-ar fi împuternicit

pe "D.M." să extragă suma sus-menționată ca preț al vânzării.

Martorelor A.G. și

V.A.I. (manager relații clienți retail) au solicitat prezentarea unor acte

suplimentare, astfel, pe data de 08 iulie 2010, inculpatul s-a prezentat din

nou la unitatea bancară unde s-a folosit de alte trei acte falsificate: procură

din partea lui W.W. de a lichida depozitul bancar și două înscrisuri purtând

ștampila unui notar public din care reieșea că procurile folosite în data de 06

iulie 2010 nu fuseseră revocate, fără a reuși să primească suma de bani

solicitată.

Se constată, pornind

de la această situație de fapt, că sunt întrunite toate elementele constitutive

ale infracțiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, neexistând

temeiuri de achitare potrivit art. 10 lit. a) C. proc. pen. sau art. 10 lit. d)

C. proc. pen.

Cazul de casare prev.

de art. 385

9

pct. 12 teza I C. proc. pen. anterior este incident,

așa cum s-a statuat și în jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, dacă instanța a pronunțat o hotărâre de condamnare, reținând o

situație de fapt corectă, însă în mod greșit a apreciat că fapta constituie o

anumită infracțiune, deși în realitate lipsește unul din elementele

constitutive ale acesteia, soluția fiind contrară legii.

Ori, motivele

inculpatului conduc la schimbarea situației de fapt reținută de către instanța

de apel și vizează exclusiv modalitatea de interpretare a probatoriului,

împrejurări ce nu mai pot fi cenzurate de instanța de recurs.

Referitor la

solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare întrucât instanța de apel nu

a pus în discuția părților schimbarea încadrării juridice a faptei și nu a

administrat probe care să ducă la concluzia că inculpatul este autorul faptei,

fiind încălcat art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind

dreptul la un proces echitabil, instanța constată că aceste susțineri pot fi

încadrate în art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen., însă sunt

nefondate.

Din analiza actelor

dosarului, Înalta Curte constată că la termenul din 01 octombrie 2013, Curtea

de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori a pus în discuția

părților schimbarea încadrării juridice dată faptelor reținute în sarcina

inculpatului din infracțiunea prev. de art. 291 teza I C. pen. cu aplicarea art.

41 alin. (2) C. pen. (7 acte materiale), cu reținerea art. 37 lit. b) C. pen.,

în infracțiunea prev. de art. 291 teza I C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2)

C. pen. (2 acte materiale) cu reținerea art. 37 lit. b) C. pen.

De asemenea, în

încheierea din data de 01 octombrie 2013, s-a consemnat că singurele probe care

au fost cerute în fața Curții de apel au fost reaudierea martorilor care

fuseseră audiați de către instanța de fond și audierea persoanei de numele

căreia inculpatul s-a folosit pentru a sustrage bani, D.M. Se observă că

instanța de apel a respins motivat aceste cereri, arătând că nu sunt

pertinente, concludente și utile soluționării cauzei, deoarece martorii a căror

reaudiere s-a solicitat au fost audiați în mod detaliat de instanța de fond, în

ședință publică, în prezența inculpatului asistat de doi apărători aleși,

astfel că a avut posibilitatea să lămurească toate aspectele pe care le-a

considerat relevante în acel moment, iar audierea lui D.M. nu este concludentă

soluționării cauzei, având în vedere faptele reținute în sarcina inculpatului

și probele existente la dosar.

Înalta Curte observă

că procedura a avut un caracter echitabil, martorii au fost audiați, atât în

cursul urmăririi penale, cât și în fața instanței de fond, iar inculpatul a

fost audiat și a avut o ocazie adecvată și suficientă de a contesta

declarațiile martorilor. Astfel, dreptul la apărare nu a fost limitat într-un

mod incompatibil cu garanțiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, deoarece condamnarea nu s-a bazat, exclusiv sau într-o

măsură hotărâtoare, pe declarațiile date de o persoană pe care acuzatul nu a

putut să o interogheze sau a cărei audiere nu a putut fi obținută nici în faza

urmăririi penale, nici în timpul judecății.

Ambele instanțe au

respectat dispozițiile referitoare la aprecierea probelor și au motivat

corespunzător hotărârile, evidențiindu-se o temeinică și completă analiză a

materialului probator și a apărărilor formulate de inculpat, atât cu privire la

situația de fapt, cât și cu privire la încadrarea juridică.

Aplicarea legii

penale mai favorabile în cursul soluționării recursurilor, mai precis la data

de 01 februarie 2014, au intrat în vigoare un nou Cod penal și un nou Cod de

procedură penală ce conține și dispoziții de drept substanțial, așa încât sunt

incidente prevederile art. 5 C. pen. în vigoare la data soluționării

recursurilor (adoptat prin Legea nr. 286/2009 modificată și completată),

potrivit cărora în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii și până la

judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se

aplică legea mai favorabilă. Această dispoziție corespunde art. 13 C. pen.

anterior care prevedea, de asemenea, obligativitatea aplicării legii penale mai

favorabile în cauzele aflate în curs de judecată.

Doctrina și

jurisprudența au consacrat soluții diferite cu privire la aplicarea legii

penale mai favorabile, mai precis referitor la mecanismul de aplicare a mitior

lex, conturându-se două opinii: cea privind aplicarea legii penale mai favorabile

pe instituții autonome și cea privind aplicarea legii penale mai favorabile pe

principiul aprecierii globale.

Până la momentul

soluționării cauzei de față, în materia aplicării legii penale mai favorabile

au intervenit două hotărâri importante:

- Decizia nr. 2 din

14 aprilie 2014 publicată în M. Of. nr. 319/30.04.2014, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în materia dezlegării problemelor de drept. Prin

această decizie, în aplicarea art. 5 C. pen., s-a stabilit că prescripția

răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă față de instituția

pedepsei, din motivarea deciziei reieșind că acesta este mecanismul general de

aplicare a legii penale mai favorabile;

- Decizia nr. 265 din

6 mai 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 5 C. pen., publicată în M. Of. nr. 372/20.05.2014, prin care Curtea

Constituțională a decis că dispozițiile art. 5 C. pen. sunt constituționale în

măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea

și aplicarea legii penale mai favorabile.

Deși dispozitivul nu

prevede expres, prin considerentele deciziei se clarifică interpretarea

instanței de contencios constituțional în sensul că aplicarea legii penale mai

favorabile se face prin aprecierea globală și prin alegerea dispozițiilor unei

singure legi, cu privire la toate instituțiile de drept substanțial incidente,

și nu prin luarea în considerare a dispozițiilor sau instituțiilor autonome.

Rezultă, așadar, că

deciziile mai sus menționate stabilesc mecanisme diferite de aplicare a legii

penale mai favorabile, dar ambele sunt obligatorii de la data publicării în M.

Of. al României, așa încât se pune problema raportului dintre cele două, pentru

a cunoaște care anume trebuie aplicată.

Această problemă a fost

lămurită chiar de către legiuitor, care a stabilit un raport de prioritate

între cele două tipuri de decizii, reglementat prin art. 477

1

C.

proc. pen. (astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 3/2014).

Potrivit acestei

dispoziții - care se referă la încetarea sau modificarea efectelor hotărârii

prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: "Efectele deciziei

încetează în cazul abrogării, constatării neconstituționalității ori

modificării dispoziției legale ce a generat problema de drept dezlegată, cu

excepția cazului în care aceasta subzistă în noua reglementare".

Se constată că, din

considerentele Deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale, reiese cu

claritate că instanța de contencios constituțional a stabilit că în aplicarea

legii penale mai favorabile trebuie aplicat mecanismul aprecierii globale, și

nu cel al instituțiilor autonome.

Cum decizia Curții

Constituționale este obligatorie și are prioritate față de decizia pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție în dezlegarea unei chestiuni de drept,

urmează ca, în speță, instanța de recurs să aibă în vedere și să aplice

mecanismul considerat constituțional, respectiv cel al aprecierii globale.

Este adevărat că

decizia Curții Constituționale nu stabilește criterii precise de aplicare a

acestui mecanism însă, pe baza argumentelor expuse în considerentele Deciziei

nr. 265/2014, a jurisprudenței și doctrinei anterioare, se ajunge la concluzia

că legea mai blândă va fi aleasă după evaluarea comparativă a soluției

pronunțată potrivit legii vechi cu soluția ce ar putea fi pronunțată potrivit

legii noi, ceea ce implică - în realitate - o simulare a soluționării cauzei în

conformitate cu noile dispoziții de drept substanțial, în vigoare la data

soluționării recursului. În ambele cazuri, dispozițiile trebuie avute în vedere

ca un tot unitar, în întregime, și nu pe instituții autonome.

Legea nr. 187/2012

conține în capitolele II - IV dispoziții ce pot fi apreciate ca excepții de la

aplicarea legii penale mai favorabile potrivit mecanismului aprecierii globale.

Aceste excepții sunt expres prevăzute, doar pentru anumite instituții (cum este

art. 15 referitor la regimul suspendării condiționate), și nu pot fi aplicate

prin analogie cu privire la alte materii.

Aceste excepții nu

vizează instituția concursului de infracțiuni sau a pluralității de

infracțiuni, în general.

Conform art. 10 din

legea de mai sus: "Tratamentul sancționator al pluralității de infracțiuni

se aplică potrivit legii noi atunci când cel puțin una dintre infracțiunile din

structura pluralității a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru

celelalte infracțiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai

favorabilă."

Această prevedere

legală nu poate constitui un criteriu de interpretare logică prin raționamentul

"per a contrario", deci un fundament logico-juridic pentru concluzia

aplicării, ca excepție de la regula aprecierii globale a legii penale mai

favorabile, a dispozițiilor concursului de infracțiuni - ca instituție

autonomă.

Dimpotrivă, în

considerentele Deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale se consacră în

mod expres, în cazul concursului de infracțiuni, aplicarea legii penale mai

favorabile prin metoda aprecierii globale (parag. 35 - 36).

În consecință, art.

10 din Legea nr. 187/2012 nu constituie o excepție de la regula aprecierii

globale a legii penale mai favorabile, are doar valoarea unei dispoziții

tranzitorii și constituie o reglementare a unei situații speciale, care nu

implică incidența mitior lex, stabilind tratamentul sancționator pentru cazul

în care unele dintre infracțiuni au fost comise sub imperiul vechii legi, iar

altele după intrarea în vigoare a noii legi penale, deci pentru situația în

care pluralitatea de infracțiuni a fost generată sub imperiul legii vechi, dar

se definitivează sub regimul legii noi, situație ce impunea o reglementare

distinctă.

În speță, toate

infracțiunile reținute în sarcina inculpatului au fost comise sub imperiul

vechii legi penale.

În consecință, în

cadrul analizei aplicării legii penale mai favorabile, instanța de recurs va

stabili pedeapsa ce ar putea fi aplicată potrivit legii noi luând în

considerare inclusiv prevederile din materia concursului de infracțiuni C. pen.

în vigoare de la 01 februarie 2014, fără a putea aplica dispozițiile legii noi

referitor la încadrarea juridică a faptelor și la sancțiune, concomitent cu

aplicarea în materia concursului de infracțiuni, cu valoare de instituție

autonomă, a dispozițiilor art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. anterior.

Cât privește

incidența principiului legii penale mai favorabile, Înalta Curte constată că

sfera sa de acțiune nu este limitată la aplicarea pedepsei, ci implică multe

alte instituții de drept substanțial, ceea ce exclude analiza mitior lex doar

din perspectiva legalității sancțiunii aplicate prin hotărârile recurate, în

conformitate cu cazul de casare prev. de art. 385

9

pct. 14 C. proc.

pen., sau din perspectiva altui caz de casare.

Aplicarea legii

penale mai favorabile are un fundament constituțional (art. 15 alin. (2)) și

reprezintă o chestiune de ordine publică, iar legea nouă a intrat în vigoare în

cursul soluționării recursului, fără ca inculpatul să aibă posibilitatea să mai

invoce aplicarea legii mai blânde pe o altă cale procedurală, așa încât, în

temeiul principiului legalității și al echității procedurii penale, acest

examen se impune a fi realizat chiar în absența unei solicitări exprese din

partea inculpatului.

Este vorba, astfel,

despre o situație excepțională, care generează pentru instanța de recurs

obligația de examinare din oficiu a aplicării legii penale mai favorabile, fără

limita impusă de cazurile de casare prev. de art. 385

9

C. proc.

pen., însă cu respectarea tuturor celorlalte reguli de soluționare a

recursului.

Pe cale de

consecință, în speță, în cadrul analizei aplicării legii penale mai favorabile,

instanța de recurs va avea în vedere situația de fapt și încadrarea juridică

stabilite prin hotărârile recurate și nu va putea proceda la o nouă

individualizare a pedepsei, ci va stabili pedeapsa ce ar putea fi aplicată

potrivit legii noi, proporțional cu sancțiunea stabilită prin hotărârile

recurate, fără a face o nouă apreciere asupra criteriilor de individualizare.

Se constată că în

baza art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen. cu

aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. inculpatul S.F. a fost condamnat pentru

săvârșirea infracțiunii de tentativă la înșelăciune, la pedeapsa principală de

5 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute

de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. pe durata a 3 ani.

În temeiul art. 291

teza I C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (2 acte materiale), cu

aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 1

an și 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals în formă

continuată.

A fost menținută

dispoziția de revocare a suspendării condiționate a executării pedepsei de 1 an

închisoare, aplicată prin Sentința penală nr. 1701 din 18 noiembrie 2009 a

Judecătoriei Brașov și a fost cumulată această pedeapsă cu pedeapsa de 1 an și

2 luni închisoare stabilită pentru infracțiunea de uz de fals în formă

continuată, prevăzută de art. 291 teza I C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2)

C. pen. (2 acte materiale), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., rezultând

pedeapsa de 2 ani și 2 luni închisoare.

În temeiul art. 33

lit. a) C. pen., art. 34 lit. b) C. pen., art. 35 C. pen., a fost contopită

pedeapsa rezultantă de 2 ani și 2 luni închisoare cu pedeapsa de 6 ani

închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de

art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani și a fost

aplicată pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare și pedeapsa complementară a

interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, și lit. b) C.

pen. pe o durată de 3 ani.

Faptele pentru care

inculpatul a fost condamnat nu au fost dezincriminate.

Infracțiunea prev. de

art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen. anterior are corespondent în

infracțiunea prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.

Se observă că în

cazul infracțiunii de înșelăciune, a fost înlăturată varianta agravată

determinată de producerea consecințelor deosebit de grave, însă această

modificare nu generează dezincriminarea faptei reținută în sarcina inculpatului

S.F., care corespunde tiparului de incriminare reglementat de legea nouă și se

regăsește în varianta agravată a înșelăciunii săvârșită prin folosirea de

mijloace frauduloase.

Pentru tentativa la

infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave era prevăzută

sancțiunea închisorii de la 5 la 10 de ani și interzicerea unor drepturi.

Pentru infracțiunea prev. de art. 32 rap. la art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.,

sancțiunea este închisoarea de la 6 luni la 2 ani și 6 luni și interzicerea

exercitării unor drepturi.

Drept urmare, fără a

realiza, o nouă individualizare a pedepsei, instanța de recurs constată că

sancțiunea ce ar putea fi aplicată în mod proporțional potrivit legii noi, ar

fi pedeapsa de 6 luni închisoare.

Înalta Curte reține,

în ceea ce privește infracțiunea de înșelăciune, că art. 244 alin. (3) C. pen.

prevede că împăcarea înlătură răspunderea penală, iar inculpatul a depus la

dosar acordul de mediere încheiat cu M.V.

În acordul de mediere

se precizează că W.W. este decedat și că M.V. nu a fost în niciun fel vătămat

de S.F., pe care l-a cunoscut în momentul în care acesta i-a cerut să se

împace.

Pentru a-și produce

efectele, împăcarea trebuie să intervină în cazul infracțiunilor urmărite din

oficiu sau dacă legea o prevede expres și trebuie să fie totală, necondiționată,

absolută, expresă și directă între inculpat și persoana vătămată.

Se constată că M.V.

și W.W. nu au nicio calitate în prezenta cauză, așa încât, împăcarea

inculpatului cu sus-numiții nu are ca efect încetarea procesului penal.

În ce privește infracțiunea

de uz de fals (art. 291 teza I C. pen. din 1969, art. 323 teza I din noul C.

pen.), limitele de pedeapsă au rămas aceleași (de la 3 luni la 3 ani).

Se constată, așadar,

că nu a intervenit o modificare a limitelor de pedeapsă, iar cuantumul sancțiunii

aplicate inculpatului (1 an și 2 luni închisoare) se încadrează în limitele

prevăzute de legea care incriminează infracțiunea pentru care a fost trimis în

judecată.

Din perspectiva

tratamentului sancționator al concursului de infracțiuni potrivit legii noi,

sunt incidente dispozițiile art. 38 - 39 alin. (1) lit. b) C. pen. potrivit

cărora se aplică pedeapsa cea mai grea, de 1 an și 2 luni închisoare, la care

se adăugă 1/3 din pedeapsa de 6 luni, așa încât în final s-ar aplica o pedeapsă

de 1 an și 4 luni închisoare.

Conform art. 15 din

Legea 187/2012, regimul suspendării condiționate a executării pedepsei,

inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia, este cel prevăzut de

Codul penal din 1969. Astfel, se impune revocarea suspendării condiționate a

executării pedepsei de 1 an închisoare, aplicată prin Sentința penală nr. 1701

din 18 noiembrie 2009 a Judecătoriei Brașov, urmând ca această pedeapsă să fie

cumulată cu pedeapsa de 1 an și 4 luni închisoare mai sus stabilită, așa încât

se va da spre executare pedeapsa de 2 ani și 4 luni închisoare.

Curtea de Apel a

reținut că inculpatul a săvârșit infracțiunile în stare de recidivă. În noul C.

pen. recidiva este reglementată în art. 41, iar din analiza acestor dispoziții

legale se observă că primul termen al recidivei trebuie să fie pedeapsa

închisorii mai mare de un an. În speța dedusă judecății, pedeapsa aplicată

inculpatului prin Sentința penală nr. 1701 din 18 noiembrie 2009 a Judecătoriei

Brașov a fost de un an închisoare, astfel încât nu sunt incidente prevederile

art. 41 C. pen.

Pe lângă faptul că,

potrivit legii noi, starea de recidivă este înlăturată, Înalta Curte constată

că sancțiunile ce ar putea fi aplicate potrivit legii noi sunt mai blânde decât

cele aplicate potrivit legii vechi, astfel încât în mod evident, legea nouă

este mai favorabilă.

În consecință, în

temeiul art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul,

va casa în parte decizia penală recurată și, în parte, Sentința penală nr.

154/S din 04 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Brașov și, rejudecând:

Făcând aplicarea art.

5 C. pen.:

În temeiul art. 386

alin. (1) C. proc. pen., va schimba încadrarea juridică a faptelor comise de

inculpatul S.F. din infracțiunile prev. de art. 20 rap. la 215 alin. (1), (2)

și (5) cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. anterior, art. 291 teza I C. pen.

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (2 acte materiale) cu aplicarea art. 37

lit. a) C. pen. în infracțiunile prev. de art. 32 rap. la 244 alin. (1) și (2)

C. pen. și prev. de art. 323 teza I cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În baza art. 32 rap.

la 244 alin. (1) și (2) C. pen., va condamna inculpatul S.F. la pedeapsa de 6

luni închisoare.

În baza art. 323 teza

I cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. va condamna același inculpat la

pedeapsa de 1 an și 2 luni închisoare.

În baza art. 39 alin.

(1) lit. b) C. pen., va dispune ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea,

de 1 an și 2 luni închisoare, la care se adaugă 1/3 din pedeapsa de 6 luni

închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa de 1 an și 4 luni

închisoare.

Conform art. 15 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 187/2013, va revoca suspendarea condiționată a

executării pedepsei de 1 an închisoare, aplicată prin Sentința penală nr.

1701/2009 a Judecătoriei Brașov și va cumula această pedeapsa cu pedeapsa de 1

an și 4 luni închisoare mai sus stabilită, așa încât dă spre executare pedeapsa

de 2 ani și 4 luni închisoare.

Va menține celelalte

dispoziții ale hotărârilor atacate.

Conform art. 275

alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare determinate de soluționarea

recursului vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de S.F. împotriva Deciziei penale nr. 116/A din 15 octombrie 20