ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 398/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 398/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Tribunalul Timiș ca primă instanță.

1.1. Prin acțiunea introductivă, înregistrată

la data de 15 iunie 2010 pe rolul Tribunalului Timiș reclamanta SC S. SRL a

solicitat obligarea pârâtei K.L., persoană juridică din Regatul Unit, la plata

sumei de 248.230 euro, reprezentând prejudiciu material și moral produs urmare

conduitei pârâtei în raporturile comerciale derulate între cele două părți în

perioada 2008 - 2010, raporturi care prezintă particularitățile unui contract

de concesiune comercială exclusivă.

Potrivit reclamantei,

în scopul procedurii licitației de atribuire a contractului de achiziție

publică fluide degivrante pentru suprafețele portante ale aeronavelor

organizate de Aeroportul Internațional T.V. Timișoara, la data de 11 noiembrie

2008 pârâta, a eliberat în favoarea reclamantei documentul intitulat

"autorizație" prin care autoriza "doar distribuitorul SC S. SRL

să distribuie produsele ce făceau obiectul licitației, garantând totodată

calitatea și performanța produselor oferite.

În același scop,

susține reclamanta, la data de 21 ianuarie 2010, pârâta a emis autorizația

către Aeroportul Internațional Ș.M. Suceava, autoritatea contractantă care a

organizat licitația de atribuire a contractului de furnizare produse lichid

degivrant, document prin care autoriza doar distribuitorul SC S. SRL să

distribuie produse menționate în cererea de ofertă.

Reclamanta a precizat

că deși la prima licitație a fost declarată câștigătoare o altă societate

participantă SC K. SRL, contractul de achiziție încheiat cu aceasta a fost

reziliat, pentru ca ulterior să fie repus în funcțiune, SC K. S.R.L. livrând de

la acel moment Aeroportului Internațional T.V. lichid achiziționat direct de la

pârâtă.

În ce privește

licitația organizată de Aeroportul Internațional Ș.M. Suceava, reclamanta a

arătat că aceasta a fost câștigată de aceeași societate SC K. SRL care a oferit

tot produse K.

Reclamanta susține că

pârâta și-a încălcat obligația de a-i asigura exclusivitatea în furnizarea

produselor la care se referă "autorizațiile", ceea ce i-a produs un

prejudiciu, material și moral a cărui contravaloare o solicită prin acțiune.

1.2. Prin Sentința

nr. 833 din 8 aprilie 2011 Tribunalul Timiș a respins ca nefondată acțiunea

formulată de reclamantă, reținând în sprijinul hotărârii adoptate următoarele:

Înscrisurile de care

se prevalează reclamanta în dovedirea raporturilor contractuale stabilite cu

societatea pârâtă, respectiv cele două autorizații, deși emană de la pârâtă

sunt destinate unei autorități, nu cuprind clauze legate de obligațiile celor

două părți, sau prețul ce ar trebui achitat de reclamantă și nu pot impune

concluzia concretizării unei manifestări de voință contractuală.

Conținutul

înscrisurilor intitulate "Autorizație" asigură, pentru reclamanta

participantă la procedura de achiziție publică, condiția impusă prin Anunțul de

participare din 28 octombrie 2008, respectiv obligația participantului de a

prezenta autorizația de la producător/furnizor pentru livrarea produselor.

În acest context,

prima instanță apreciază că autorizațiile emise de pârâtă și adresate

autorităților contractante, nu pot produce decât efecte ce țin de asigurarea

pentru reclamantă a îndeplinirii condițiilor formale pentru înscrierea și

participarea la licitație, fără a putea fi calificate ca materializând

raporturi contractuale ulterioare între cele două părți, cu o clauză de

exclusivitate, a cărei încălcare să o îndreptățească pe reclamantă să pretindă

și să obțină repararea prejudiciului cauzat.

Concluzionând,

tribunalul reține că reclamanta nu a făcut dovada că pârâta și-a asumat

obligații contractuale în sensul celor pretinse, asimilate unui contract de

concesiune cu clauză de exclusivitate, contract complex, care presupune

participarea a două părți, concedentul și concesionarul, prin care concendentul

vinde concesionarului o marfă, însoțită de dreptul exclusiv al concesionarului

de recomercializare pe o anumită piață, în schimbul unui preț, ca element

esențial al acordului de voință.

Împotriva sentinței

fondului a declarat apel reclamanta, a cărei denumire s-a schimbat în SC M.E.

SRL potrivit dovezilor depuse în fața instanței de apel, intimata K.L.

formulând cerere de aderare la apel numai sub aspectul acordării în

integralitate a cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță,

respectiv onorariu de avocat.

Prin Decizia civilă

nr. 54/A din 27 februarie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă,

legal învestită cu soluționarea căii de atac, a admis apelul reclamantei, a

schimbat sentința primei instanțe și pe fond a admis în parte acțiunea

introductivă, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 123.230 euro către

reclamantă, reprezentând despăgubiri civile.

Apelul declarat de

pârâta K.L. a fost respins.

Examinând criticile

formulate de reclamantă în cadrul motivelor de apel, critici care au vizat

interpretarea eronată a stării de fapt și pe cale de consecință a raportului

juridic impus de o analiză corectă a înscrisurilor administrate în cauză

instanța de apel constată următoarele:

Mențiunea din

cuprinsul celor două acte datate 11 noiembrie 2008 și 21 ianuarie 2010, emanând

de la pârâtă, prin care autoriză ".. numai" pe reclamantă, în

calitate de furnizor al produselor, face dovada exclusivității.

Totodată instanța de

control judiciar constată că înscrisurile nu conțin nicio condiționare sau

limitare în timp, pentru a impune concluzia pârâtei că au fost date numai

pentru care reclamanta să poată participa la licitație.

Sub un alt aspect,

instanța reține că după pierderea de către reclamantă a licitațiilor, pârâta a

primit comenzi de produse de degivrare de la alte societăți comerciale, care au

câștigat procedurile în cauză, și, cu toate că pârâta nu poate fi făcută

răspunzătoare pentru pierderea de către reclamantă a licitațiilor în cauză,

organizate de cele două aeroporturi, prejudiciile reclamate prin acțiune sunt

întemeiate în parte.

Instanța își

întemeiază acest raționament pe dispozițiile legii care reglementează

licitațiile organizate în domeniul achizițiilor publice, respectiv art. 204

alin. (11) din O.U.G. nr. 34/2006 potrivit cărora oferta clasată pe locul al

doilea era declarată câștigătoare, în situația în care câștigătorul inițial nu

putea să-și îndeplinească contractul inițial, și pe cale de consecință, dacă

pârâta și-ar fi respectat obligațiile asumate prin cele două autorizații și nu

ar fi furnizat același tip de lichide și participantei clasate pe locul 1,

reclamantei i-ar fi revenit livrare de produse. Ca urmare, pârâta fiind în

culpă pentru încălcarea obligațiilor asumate, datorează reclamantei suma de

123.230 euro reprezentând profitul pe care aceasta l-ar fi realizat din

contractele de achiziție publică.

În ce privește

prejudiciul de imagine solicitat, instanța de apel apreciază că în cauză

reclamanta nu a depus dovezi concludente din care să rezulte că urmare a

conduitei pârâtei, i-a fost afectată în mod serios reputația și imaginea, motiv

pentru care despăgubirile în cuantum de 125.000 euro au fost respinse.

Cu privire la cererea

de aderare la apel formulată de pârâtă, față de soluția adoptată pe apelul

principal în sensul schimbării sentinței și pe fond admiterea în parte a

acțiunii, instanța de apel constată că nu se mai impune acordarea cheltuielilor

ce judecată efectuate de pârâtă în prima instanță, aceasta fiind partea căzută

în pretenții.

de recurs.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC M.E. SRL la data de

20 aprilie 2012 și pârâta K.L. la data de 25 aprilie 2012.

3.1. Recurenta

reclamantă a criticat decizia atacată sub aspectul respingerii daunelor morale

cuantificate la 125.000 euro susținând că imaginea sa a fost grav afectată de

conduita ilicită a pârâtei care a pus-o în imposibilitate de a mai participa la

licitații publice, datorită rupturii produse în parteneriatul cu pârâta,

exclusiv din culpa acesteia.

Potrivit recurentei

reputația sa și prestigiul câștigate pe parcursul a zece ani de funcționare pe

piața românească au fost afectate, prejudiciul moral suferit, astfel cum a fost

cuantificat, fiind dovedit în cauză.

În drept recurenta

și-a întemeiat criticile formulate pe motivul de nelegalitate prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ. solicitând modificarea în parte a deciziei atacate în

sensul admiterii în totalitate a acțiunii introductive.

3.2. Recurenta pârâtă

K.L. a solicitat prin cererea de recurs modificarea deciziei atacate în sensul

respingerii apelului reclamantei și menținerii sentinței fondului, cu obligarea

reclamantei la plata diferenței dintre cheltuielile, judiciare admise de prima

instanță și cele efectiv suportate în această fază procesuală.

Recurenta pârâtă și-a

întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8

și 9 C. proc. civ., susținând, în sinteză, că decizia recurată a fost dată pe

baza interpretării distorsionate și contrare oricăror exigențe de interpretare

cu consecința denaturării raporturilor juridice dintre părți și a actelor

deduse judecății, ajungându-se ca în mod nelegal și contrar legii să fie

obligată la achitarea beneficiului nerealizat de către reclamantă din livrarea

unor produse ce au făcut obiectul unor proceduri de achiziție publică, în

condițiile în care reclamanta nu a avut în niciun moment dreptul de a livra

aceste produse autorităților contractante, din motive ce nu sunt imputabile

societății K.L.

3.3. Potrivit

recurentei cele două autorizații nu fac dovada încheierii unor contracte de

concesiune exclusivă, interpretarea reclamantei în sensul că părțile ar fi

încheiat astfel de contracte, interpretare la care instanța de apel a achiesat,

în mod eronat, se bazează efectiv pe un singur cuvânt menționat în cuprinșii

lor "only" (doar în traducerea în limba română).

Or, susține

recurenta, părțile au confirmat prin procesul-verbal de conciliere, că cele

două autorizații au fost emise la cererea reclamantei, pentru a fi utilizate în

procedura de achiziție publică, ele neconținând niciun alt element care ar

putea induce ideea de distribuitor preferat și aceasta deoarece contractul de

concesiune exclusivă trebuie să cuprindă intenția explicită de a acorda

exclusivitatea, indicarea precisă a ariei geografice pe care ea operează,

limitarea în timp și contraprestației specifică a concesionarului.

Subsumat acestui

argument recurenta pârâtă arată că niciunul din principiile de interpretare a

convențiilor, potrivit art. 977 - 985 din vechiul C. civ., nu permit susținerea

tezei interpretative a reclamantei, împărtășită de instanța de apel, singura

concluzie este cea potrivit căreia respectivele documente au fost emise în

beneficiul reclamantei, nu și a altor persoane, în sensul că nicio altă

persoană nu ar putea să le utilizeze pentru a dovedi îndeplinirea condiției de

participare la licitație.

3.4. Referitor la

obligațiile asumate prin emiterea celor două autorizații recurenta susține că

nu și-a încălcat aceste obligații respectiv de a nu emite autorizații similare

altor societăți furnizoare care intenționau să participe la licitații, de a

garanta calitatea produselor și în măsura în care reclamanta ar fi câștigat

licitația, de a-și onora obligația de livrare a produselor care ar face

obiectul unui contract de furnizare încheiat cu aceasta.

În acest sens,

recurenta arată că în probatoriul administrat, nu există niciun document care

să ateste încălcarea obligațiilor sale. Ulterior pierderii licitației de către

reclamantă efectele celor două autorizații au încetat iar interpretarea

instanței de apel în sensul că subzista obligația negativă a societății de a nu

livra produsele sale câștigătorilor licitațiilor, este absurda, față ce faptul

că fiind o societate comercială urmărește în mod firesc îndeplinirea obiectului

de activitate și vânzarea produselor.

3.5. Sub un ultim

aspect recurenta arată că nu are nicio culpă pentru eșecul reclamantei în

procedurile de achiziție publică, întrucât reclamanta și-a constituit singură

ofertele și nu a contestat rezultatul licitațiilor și în atare condiții, a

imputa societății faptul că a onorat comenzi de produse specifice provenite de

la alți comercianți, reprezintă un comportament abuziv.

verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de

criticile formulate constată următoarele:

4.1. Din

considerentele ce țin de o anumită coerență a raționamentului logico-juridic și

având în vedere motivele de recurs formulate de cele două părți, respectiv faptul

că recurenta pârâtă, pune în discuție, prin criticile formulate, fondul

raporturilor dintre părți sub aspectul naturii juridice și al efectelor produse

de cele două autorizații, Curtea va lua în examinare, mai întâi, recursul

declarat de recurenta pârâtă K.L.

4.2. Recursul este

fondat.

Concluzia trasă de

instanța de apel potrivit căreia mențiunea din cuprinsul actului respectiv

autorizarea numai a reclamantei să furnizeze produsul respectiv, valorează

exclusivitate, și prin urmare, între părți s-a încheiat un contract de

concesiune exclusivă, așa cum pretinde reclamanta, este fundamental greșită.

Sub un prim aspect

Curtea observă că argumentarea, în sine, întemeiată exclusiv pe prezența unui

singur cuvânt, fără nicio referire la împrejurările de fapt în care au fost

emise cele două documente, la elementele care definesc clauza de exclusivitate,

apare în bună măsură ca o simplă afirmație și prin urmare fără fundament

juridic.

Altfel spus, nu se

poate conferi acestui unic cuvânt înțelesul legal care să determine calificarea

raporturilor dintre părți ca fiind de concesiune exclusivă.

Chestiunea de a ști

dacă cele două documente, intitulate Autorizații - emise de pârâtă și adresate

celor două autorități Aeroportul T. și Aeroportul S, ca organizatoare ale licitațiilor,

reprezintă un contract de concesiune exclusivă încheiat între reclamantă și

pârâtă impune nu numai o analiză strict gramaticală a textului ruptă de

contextul faptic în care au fost emise cele două documente și de semnificația

juridică a noțiunii de exclusivitate.

Sub acest aspect,

Curtea reține ca relevantă împrejurarea confirmată explicit în procesul-verbal

de conciliere încheiat de cele două părți la 11 martie 2010 că "cele două

autorizații sunt emise pentru licitațiile respective, neexistând nicio

divergență cu privire la scopul emiterii lor".

Prin urmare, emiterea

autorizațiilor a avut ca scop îndeplinirea pentru reclamantă a condițiilor

cerute de autoritățile contractante în vederea înscrierii și participării la

licitații, iar utilizarea sintagmei "autoriză numai pe SC S. SRL" în

acest context, semnifică faptul că cele două autorizații sunt date numai în

beneficiul reclamantei pentru licitațiile respective, așa cum de altfel se

menționează expres în autorizație pentru Aeroportul Ș.M. Suceava indicându-se

numărul achiziției publice organizate de această entitate juridică.

Așa fiind, Curtea

constată ca nu există niciun temei legal pentru a reține că cele două

autorizații fac dovada unui raport de concesiune exclusivă acordată reclamantei

deoarece exclusivitatea fiind o limitare a principiului libertății

contractuale, nu se prezuma, nu poate fi generală și nici perpetuă și totodată

impune existența unei contraprestații în favoarea concendentului.

Or, niciuna din

aceste condiții esențiale ale clauzei de exclusivitate, așa cum au fost

definite în doctrină și statuate în practica judiciară nu rezultă din cuprinsul

celor două documente.

Altfel spus

eliberarea celor două autorizații de către pârâtă, la cererea reclamantei în

scopul explicit al asigurării îndeplinirii condiției de participare a

reclamantei la procedurile de achiziții publice respective, reprezintă o

convenție, un acord de voință, care creează anumite obligații, dar care nu este

un contract de concesiune, deoarece nu conține elementele esențiale pentru

încheierea sa valabilă.

În opinia Curții cele

două autorizații reprezintă o specie particulară de convenție care creează

anumite obligații părților, dar care nu valorează contract deoarece nu orice

convenție reprezintă un contract, ci mai degrabă un acord de principiu pentru

încheierea în viitor a unui contract de furnizare de produse în ipoteza în care

reclamanta ar fi câștigat licitațiile.

În cadrul acestei

convenții, pârâta și-a asumat obligația de a nu emite autorizații similare

altor societăți furnizoare care intenționau să participe la licitații, - în

acest sens fiind utilizată sintagma numai -, obligație îndeplinită, precum și

obligația de a garanta calitatea și livrarea produselor, obligație îndeplinită.

În ce privește

obligația de a contracta livrarea produselor, obligație asumată de ambele

părți, aceasta era condiționată de câștigarea procedurilor de licitație de

către reclamantă.

Urmare a pierderii

licitației de către reclamantă această obligație nu mai subzistă pentru niciuna

dintre părți - și de aceea - convenția părților nu poate valora contract de

furnizare, cu atât mai puțin contract de concesiune exclusivă pentru a antrena

răspunderea contractuală în sensul solicitat de reclamantă și încuviințat în

parte de instanța de apel - respectiv obligarea pârâtei la profitul pe care

reclamanta l-ar fi obținut dacă ar fi câștigat licitația.

Or, și sub acest

aspect Curtea constată că raționamentul instanței de apel este nu numai

contradictoriu dar și profund viciat față de temeiul de drept invocat respectiv

dispozițiile art. 204 alin. (11) din O.U.G. nr. 34/2006 referitoare la

achizițiile publice.

În acest sens, Curtea

observă că instanța de apel a statuat că pârâta nu are nicio culpă în pierderea

licitațiilor de către reclamantă, respectiv clasarea reclamantei pe locul II și

prin urmare nerealizarea profitului s-a datorat în exclusivitate reclamantei a

cărei ofertă s-a clasat pe locul II.

Construcția juridică

expusă în considerentele deciziei potrivit căreia după încheierea contractului

de achiziție publică cu câștigătoarea licitației - K. -, respectiv după

rezilierea acestui contract de autoritatea contractuală și după repunerea lui

în funcțiune, pârâta nu ar fi trebuit să-i livreze acesteia produsele K.,

astfel că reclamantei, clasată pe locul II, i-ar fi revenit livrarea acestor

produse, este una ipotetică, și fără un fundament legal și factual.

Probele administrate

relevă incontestabil că reclamanta nu a contestat procedura licitației publice

și nu a făcut niciun demers la autoritățile contractante pentru ca, după

rezilierea contractului încheiat cu K., să fie declarată câștigătoare oferta sa

clasată pe locul II.

Dispozițiile art. 204

alin. (11) din O.U.G. nr. 34/2006 pe care instanța de apel își întemeiază

raționamentul, au în vedere situația în care "nu se poate încheia

contractul cu ofertantul a cărui ofertă a fost stabilită ca fiind câștigătoare

datorită faptului că ofertantul este împiedicat de forța majoră sau caz

fortuit.

Or, în cauză,

contractul de achiziție publică s-a încheiat cu ofertantul a cărui ofertă a

fost declarată câștigătoare, iar împrejurările reținute de instanță sunt

intervenite în cursul executării acestui contract.

Distinct de acestea,

argumentul instanței de apel întemeiat pe aplicarea dispozițiilor art. 204

alin. (11) din O.U.G. nr. 34/2006 se convertește într-o veritabilă soluție cu

privire procedurile de achiziții publice derulate care, - chiar dacă este

ipotetică - excede competenței sale materiale față de natura comercială a

litigiului și cadrul procesual stabilit prin cererea introductivă.

Astfel spus în

absența oricărui demers sau contestații din partea reclamantei adresate

autorității contractante pentru a fi declarată câștigătoare oferta sa clasată

pe locul doi potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 34/2006, valorificarea

drepturilor conferite de legislația specială, pentru prima dată, în prezentul

litigiu și în acest cadru procesual nu are temei legal și nu putea fi primită

de instanța de apel.

Așa fiind, Curtea

găsește întemeiate motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 8 C.

proc. civ. și pct. 9 C. proc. civ. constând în denaturarea convenției dintre

părți prin schimbarea naturii sale juridice atribuindu-i-se efectele unui

contract de concesiune exclusivă ale cărui elemente nu rezultă din înțelesul

legal al celor două documente, și obligarea pârâtei la plata unui prejudiciu în

absența oricărui temei legal.

În consecință, Curtea

în temeiul art. 312 alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ. va admite recursul

declarat de recurenta pârâtă și va modifica în parte decizia atacată în sensul

respingerii ca nefondat a apelului declarat de reclamanta SC M.E. SRL împotriva

sentinței fondului .

Soluția în apelul

declarat de pârâta K.L. împotriva sentinței fondului pe aspectul acordării în

integralitate a cheltuielilor de judecată efectuate cu ocazia fondului, de

respingere ca nefondat, va fi menținută, constatând ca prima instanță în

temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ. a redus motivat cuantumul onorariului

de avocat solicitat de pârâtă, dezlegarea dată nefiind susceptibilă de critică

de nelegalitate.

În raport de

modificarea în parte a deciziei instanței de apel, reclamanta va fi obligată la

plata sumei de 5.000 RON către pârâtă, reprezentând cheltuieli de judecată

parțiale în apel.

Cu privire la

recursul declarat de recurenta reclamantă împotriva deciziei instanței de apel

acesta va fi respins ca nefondat pentru considerentele mai sus înfățișate ce

stau la baza admiterii recursului recurentei pârâte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta SC M.E. SRL Timișoara împotriva Deciziei civile

nr. 54/A din 27 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a

II-a civilă.

Admite recursul

declarat de parata K.L. împotriva aceleiași decizii, pe care o modifica în

parte în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantei SC M.E.

SRL Timișoara împotriva Sentinței comerciale nr. 833/PI/2011 pronunțată de

Tribunalul Timiș.

Menține dispozițiile

deciziei în privința respingerii apelului declarat de pârâta SC K.L. Obligă

reclamanta la plata sumei de 5.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată

parțială în apel către pârâtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi 5, februarie 2013.

Procesat de GGC - AS