ÎCCJ, decizie (scj.ro #82791)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82791) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

.

Acțiune în pretenții. Autorizație emisă în vederea

participării la licitație. Natura juridică

Cuprins pe materii:

Drept comercial. Contracte

Index alfabetic:

acțiune în pretenții

-

contract de concesiune comercială exclusivă

-

răspundere contractuală

C.

civ., art. 969

Înscrisul

eliberat la cererea unei societăți, în scopul explicit al

asigurării îndeplinirii condiției de participare a acesteia la

procedurile de achiziții publice, reprezintă o specie

particulară de convenție care creează anumite obligații

părților, dar care nu valorează contract, deoarece nu orice

convenție reprezintă un contract, ci mai degrabă un acord de

principiu pentru încheierea în viitor a unui contract de furnizare de produse

în ipoteza în care respectiva societate ar fi câștigat licitația.

Ca

urmare a pierderii licitației, această obligație nu mai

subzistă pentru niciuna dintre părți și, de aceea,

convenția părților nu poate valora contract de furnizare, cu

atât mai puțin contract de concesiune exclusivă pentru a fi

antrenată răspunderea contractuală, acțiunea prin care

societatea beneficiară a autorizației urmărește obligarea

societății emitente la profitul pe care l-ar fi obținut

dacă ar fi câștigat licitația fiind nefondată.

Secția a II-a

civilă, Decizia nr. 398

din 5 februarie 2013

Notă

:

În prezenta decizie au fost avute în vedere dispozițiile din vechiul Cod

civil

1.

Obiectul cauzei și hotărârea pronunțată de Tribunalul

Timiș ca primă instanță.

1.1.Prin

acțiunea introductivă, înregistrată la data de 15 iunie 2010 pe

rolul Tribunalului Timiș, reclamanta SC S. SRL a solicitat obligarea

pârâtei K.L., persoană juridică din Regatul Unit, la plata sumei de

248.230 Euro, reprezentând prejudiciu material și moral produs urmare

conduitei pârâtei în raporturile comerciale derulate între cele două

părți în perioada 2008 – 2010, raporturi care prezintă

particularitățile unui  contract de concesiune comercială

exclusivă.

Potrivit

reclamantei, în scopul procedurii licitației de atribuire a contractului

de achiziție publică fluide degivrante pentru suprafețele

portante ale aeronavelor, organizate de Aeroportul Internațional T.V.

Timișoara, la data de 11 noiembrie 2008 pârâta a eliberat în favoarea

reclamantei documentul intitulat ,,autorizație” prin care autoriza

,,doar  distribuitorul SC S. SRL să distribuie produsele ce

făceau obiectul licitației, garantând,  totodată, calitatea

și performanța  produselor oferite.

În

același scop, a susținut reclamanta, la data de 21 ianuarie 2010,

pârâta a emis autorizația către Aeroportul Internațional

Ș.M. Suceava, autoritatea contractantă care a organizat

licitația de atribuire a contractului de furnizare produse lichid

degivrant, document prin care autoriza doar distribuitorul SC S. SRL să

distribuie produsele menționate în cererea de ofertă.

Reclamanta

a precizat că, deși la prima licitație a fost declarată

câștigătoare o altă societate participantă, SC K. SRL,

contractul de achiziție  încheiat cu aceasta a fost reziliat, pentru

ca ulterior să fie repus în funcțiune, SC K. SRL livrând de la acel

moment Aeroportului  Internațional T.V. lichid achiziționat

direct de la pârâtă.

În ce

privește licitația organizată de Aeroportul Internațional

Ș.M. Suceava, reclamanta a arătat că aceasta a fost

câștigată de aceeași societate SC K. SRL care a oferit tot

produse K.

Reclamanta

a susținut că pârâta și-a încălcat obligația de a-i

asigura exclusivitatea în furnizarea produselor la care se referă

,,autorizațiile”, ceea ce i-a produs un prejudiciu material și moral

a cărui contravaloare o solicită prin acțiune.

1.2.

Prin sentința nr. 833 din 8 aprilie 2011, Tribunalul Timiș a respins

ca nefondată acțiunea formulată de reclamantă,

reținând în sprijinul hotărârii adoptate următoarele:

Înscrisurile

de care se prevalează reclamanta în dovedirea raporturilor contractuale

stabilite cu societatea pârâtă, respectiv cele două autorizații,

deși emană de la pârâtă, sunt destinate unei

autorități, nu cuprind clauze legate de obligațiile celor

două părți sau prețul ce ar trebui achitat de

reclamantă și nu pot impune concluzia concretizării unei manifestări

de voință contractuală.

Conținutul

înscrisurilor intitulate ,,Autorizație” asigură, pentru reclamanta

participantă la procedura de achiziție publică, condiția

impusă prin Anunțul de participare nr. 66864 din 28 octombrie 2008,

respectiv obligația participantului de a prezenta autorizația de la

producător/furnizor pentru livrarea produselor.

În

acest context, prima instanță a apreciat că autorizațiile

emise de pârâtă și adresate autorităților contractante nu

pot produce decât efecte ce țin de asigurarea pentru reclamantă a

îndeplinirii condițiilor formale pentru înscrierea și participarea la

licitație, fără a putea fi calificate ca materializând raporturi

contractuale ulterioare între cele două părți, cu o

clauză de exclusivitate, a cărei încălcare să o

îndreptățească pe reclamantă să pretindă și

să obțină repararea prejudiciului cauzat.

Concluzionând,

tribunalul a reținut că reclamanta nu a făcut dovada că

pârâta și-a asumat obligații contractuale în sensul celor pretinse,

asimilate unui contract de concesiune cu clauză de exclusivitate, contract

complex, care presupune participarea a două părți, concedentul

și concesionarul, prin care concedentul vinde concesionarului o

marfă, însoțită de dreptul exclusiv al concesionarului de

recomercializare pe o anumită piață, în schimbul unui preț,

ca element esențial al acordului de voință.

2.

Apelul.

Împotriva

sentinței fondului a declarat apel reclamanta, a cărei denumire s-a

schimbat în SC M.E. SRL potrivit dovezilor depuse în fața

instanței de apel, intimata K.L. formulând cerere de aderare la apel numai

sub aspectul acordării în integralitate a cheltuielilor de judecată

efectuate în primă instanță, respectiv onorariu de avocat.

Prin

decizia civilă nr. 54/A din 27 februarie 2012, Curtea de Apel

Timișoara, Secția a II-a civilă, legal investită cu

soluționarea căii de atac, a admis apelul reclamantei, a schimbat

sentința primei instanțe și pe fond a admis în parte

acțiunea introductivă, în sensul obligării  pârâtei la

plata sumei de 123.230 Euro către reclamantă, reprezentând

despăgubiri civile.

Apelul

declarat de pârâta K.L. a fost respins.

Examinând

criticile formulate de reclamană în cadrul motivelor de apel, critici care

au vizat interpretarea eronată a stării de fapt și, pe

cale  de consecință, a raportului juridic impus de o

analiză corectă a înscrisurilor administrate în cauză

instanța de apel a constatat următoarele:

Mențiunea

din cuprinsul celor două acte datate 11 noiembrie 2008 și 21 ianuarie

2010, emanând de la pârâtă, prin care autoriza

,,numai”

pe reclamantă,

în calitate de furnizor al produselor, face dovada exclusivității.

Totodată,

instanța de control judiciar a constatat că înscrisurile nu

conțin nicio condiționare sau limitare în timp, pentru a impune

concluzia pârâtei că au fost date numai pentru ca reclamanta să

poată participa la licitație.

Sub un

alt aspect, instanța a reținut că după pierderea de

către reclamantă a licitațiilor, pârâta a primit comenzi de

produse de degivrare  de la alte societăți comerciale, care au

câștigat procedurile în cauză, și, cu toate că pârâta nu

poate fi făcută răspunzătoare pentru pierderea de

către reclamantă a licitațiilor în cauză, organizate de

cele două aeroporturi,  prejudiciile reclamate prin acțiune sunt

întemeiate în parte.

Instanța

și-a întemeiat acest raționament pe dispozițiile legii care

reglementează licitațiile organizate în domeniul achizițiilor

publice, respectiv art. 204 alin. (11) din O.U.G. nr. 34/2006 potrivit

cărora oferta clasată pe locul al doilea era declarată

câștigătoare în situația în care  câștigătorul

inițial nu putea să-și îndeplinească contractul

inițial, și, pe cale de consecință, dacă pârâta

și-ar fi respectat obligațiile asumate prin cele două

autorizații și nu ar fi furnizat același tip de lichide și

participantei clasate pe locul 1, reclamantei i-ar fi revenit livrarea de

produse. Ca urmare, pârâta fiind în culpă pentru încălcarea

obligațiilor asumate datorează reclamantei suma de 123.230 Euro

reprezentând profitul pe care aceasta l-ar fi realizat din contractele de

achiziție  publică.

În ce

privește prejudiciul de imagine solicitat, instanța de apel a

apreciat că în cauză reclamanta nu a depus dovezi concludente din

care să rezulte că, urmare conduitei pârâtei, i-a fost afectată

în mod serios reputația și imaginea, motiv pentru care

despăgubirile în cuantum de 125.000 Euro au fost respinse.

Cu

privire la cererea de aderare la apel formulată de pârâtă,

față de soluția adoptată pe apelul principal în sensul

schimbării sentinței și pe fond admiterea în parte a acțiunii,

instanța de apel a constatat că nu se mai impune acordarea

cheltuielilor de judecată efectuate de pârâtă în primă

instanță, aceasta fiind partea căzută în pretenții.

3.

Recursul. Motivele de recurs.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs, în termen legal,  reclamanta SC M.E.

SRL la data de 20 aprilie 2012 și pârâta K.L. la data de 25 aprilie 2012.

3.1.

Recurenta-reclamantă a criticat decizia atacată sub aspectul

respingerii daunelor morale cuantificate la 125.000 Euro susținând că

imaginea sa a fost grav afectată de conduita ilicită a pârâtei care a

pus-o în imposibilitate de a mai participa la licitații publice,

datorită rupturii produse în parteneriatul cu pârâta, exclusiv din

culpa  acesteia.

Potrivit

recurentei, reputația sa și prestigiul câștigate pe parcursul a

zece ani de funcționare pe piața românească au fost

afectate,   prejudiciul moral suferit, astfel cum a fost cuantificat,

fiind dovedit în cauză.

În

drept, recurenta și-a întemeiat criticile formulate pe motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. solicitând

modificarea în parte a deciziei atacate în sensul admiterii în totalitate a

acțiunii introductive.

3.2.

Recurenta-pârâtă K.L. a solicitat prin cererea de recurs modificarea

deciziei atacate în sensul respingerii apelului reclamantei și

menținerii sentinței fondului, cu obligarea reclamantei la plata

diferenței dintre cheltuielile judiciare admise de prima

instanță și cele efectiv  suportate în această

fază procesuală.

Recurenta-pârâtă

și-a întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art.

304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., susținând, în sinteză, că

decizia recurată a fost dată pe baza interpretării distorsionate

și contrare oricăror exigențe de interpretare cu consecința

denaturării raporturilor juridice dintre părți și a actelor

deduse judecății, ajungându-se ca în mod nelegal și contrar

legii să fie obligată la achitarea  beneficiului nerealizat de

către reclamanta din livrarea unor produse ce au făcut obiectul unor

proceduri de achiziție publică, în condițiile în care

reclamanta nu a avut în nici un moment dreptul de a livra aceste produse

autorităților contractante, din motive ce nu sunt imputabile

societății K.L.

3.3.

Potrivit recurentei, cele două autorizații nu fac dovada

încheierii unor contracte de concesiune exclusivă, interpretarea

reclamantei în sensul că părțile ar fi încheiat astfel de

contracte, interpretare la care instanța de apel a achiesat, în mod

eronat, se bazează efectiv pe un singur cuvânt menționat în cuprinsul

lor ,,

only

” („doar” în traducerea în limba română).

Or, a

susținut recurenta, părțile au confirmat prin procesul-verbal de

conciliere că cele două autorizații au fost emise la cererea

reclamantei pentru a fi utilizate în procedura de achiziție publică,

ele neconținând niciun alt element care ar putea induce ideea de

distribuitor preferat și aceasta deoarece contractul de concesiune

exclusivă trebuie să cuprindă intenția explicită de a

acorda exclusivitatea, indicarea precisă a ariei geografice pe care ea

operează, limitarea în timp și contraprestația specifică a

concesionarului.

Subsumat

acestui argument, recurenta-pârâtă a arătat că niciunul din

principiile de interpretare a convențiilor, potrivit art. 977-985 din

vechiul Cod civil, nu permit susținerea tezei interpretative a

reclamantei, împărtășită de instanța de apel, singura

concluzie este cea potrivit căreia respectivele documente au fost emise în

beneficiul reclamantei, nu și a altor persoane, în sensul că nicio

altă persoană nu ar putea să le utilizeze pentru a dovedi

îndeplinirea condiției de participare la licitație.

3.4.

Referitor la obligațiile asumate prin emiterea celor două

autorizații recurenta a susținut că nu și-a încălcat

aceste obligații,  respectiv de a nu  emite autorizații

similare altor societăți furnizoare care intenționau să

participe la licitații, de a garanta calitatea produselor și, în

măsura în care reclamanta ar fi câștigat  licitația, de

a-și onora obligația de livrare a produselor care ar face obiectul

unui contract de furnizare încheiat cu aceasta.

În

acest sens, recurenta a arătat că în probatoriul administrat nu

există niciun document care să ateste încălcarea

obligațiilor sale. Ulterior pierderii licitației de către

reclamantă efectele celor două autorizații au  încetat, iar

interpretarea instanței de apel în sensul că subzista

obligația  negativă a societății de a nu livra

produsele sale câștigătorilor licitațiilor este absurdă,

față de faptul că  fiind o societate comercială

urmărește în  mod firesc îndeplinirea obiectului de activitate

și vânzarea produselor.

3.5.

Sub un ultim aspect, recurenta a arătat că  nu are nicio

culpă pentru eșecul reclamantei în procedurile de achiziție

publică, întrucât  reclamanta și-a constituit singură

ofertele și nu a contestat rezultatul licitațiilor și, în atare

condiții, a imputa societății faptul că a onorat

comenzi de produse specifice provenite de la alți comercianți

reprezintă un comportament  abuziv.

4.

Înalta

Curte,  verificând în cadrul controlului de legalitate decizia

atacată, în raport de criticile formulate, a constatat următoarele

:

4.1.

Din considerentele ce țin de o anumită coerență a

raționamentului logico-juridic și având în vedere motivele de

recurs  formulate de cele două părți, respectiv faptul

că recurenta-pârâtă pune în discuție, prin criticile formulate,

fondul raporturilor dintre părți sub aspectul naturii juridice

și al efectelor produse de cele două autorizații, Curtea va lua

în examinare, mai întâi, recursul declarat de recurenta-pârâtă K.L.

4.2.

Recursul este fondat.

Concluzia

trasă de instanța de apel potrivit căreia mențiunea din

cuprinsul actului, respectiv

autorizarea numai a reclamantei

să

furnizeze produsul respectiv, valorează exclusivitate, și, prin

urmare, între părți s-a încheiat un contract de concesiune exclusivă,

așa cum pretinde  reclamanta, este fundamental greșită.

Sub un

prim aspect Curtea observă că argumentarea, în sine, întemeiată

exclusiv pe prezența unui singur cuvânt, fără nicio referire la

împrejurările de fapt în care au fost emise cele două documente, la

elementele care definesc clauza de exclusivitate, apare în bună

măsură ca o simplă afirmație și prin urmare

fără fundament juridic.

Altfel

spus, nu se poate conferi acestui unic cuvânt înțelesul legal care să

determine calificarea raporturilor dintre părți ca fiind de

concesiune exclusivă.

Chestiunea

de a ști dacă cele două documente, intitulate – Autorizații

– emise de pârâtă și adresate celor două autorități

Aeroportul Timișoara și Aeroportul Suceava, ca organizatoare ale

licitațiilor, reprezintă un contract de concesiune exclusivă

încheiat între reclamantă și pârâtă impune nu numai o

analiză strict gramaticală a textului ruptă de contextul faptic

în care au fost emise cele două documente și de semnificația

juridică a noțiunii de exclusivitate.

Sub

acest aspect, Curtea reține ca relevantă împrejurarea

confirmată

explicit

în procesul-verbal de conciliere încheiat de cele două

părți la 11 martie 2010 că ,,cele două autorizații

sunt emise pentru licitațiile respective, neexistând nicio

divergență cu privire la scopul emiterii lor”.

Prin

urmare, emiterea autorizațiilor a avut ca scop îndeplinirea pentru

reclamantă a condițiilor cerute de autoritățile

contractante în vederea înscrierii și participării la licitații,

iar utilizarea sintagmei ,,autorizează numai pe SC S. SRL” în acest

context, semnifică faptul că  cele două autorizații

sunt date numai în beneficiul reclamantei pentru licitațiile respective,

așa cum de altfel se menționează expres în autorizație

pentru Aeroportul Ș.M. Suceava indicându-se numărul achiziției

publice organizate de această entitate juridică.

Așa

fiind, Curtea constată că nu există nici un  temei legal

pentru a reține că cele două autorizații fac dovada unui

raport de concesiune exclusivă acordată reclamantei, deoarece exclusivitatea

fiind o limitare a principiului libertății contractuale nu se

prezumă, nu poate fi generală și nici perpetuă și,

totodată, impune existența unei contraprestații în

favoarea  concedentului.

Or,

niciuna din aceste condiții esențiale ale clauzei de exclusivitate,

așa cum au fost definite în doctrină și statuate în practica

judiciară nu rezultă din cuprinsul celor două documente.

Altfel

spus, eliberarea celor două autorizații de către pârâtă, la

cererea reclamantei, în scopul explicit al asigurării îndeplinirii

condiției de participare a reclamantei la procedurile de achiziții

publice respective, reprezintă o convenție, un acord de

voință care creează anumite obligații, dar care nu este un

contract de concesiune, deoarece nu conține elementele esențiale

pentru încheierea sa valabilă.

În

opinia Curții, cele două autorizații reprezintă o specie

particulară de convenție care creează anumite obligații

părților, dar care nu valorează contract deoarece nu orice

convenție reprezintă un contract, ci mai degrabă un acord de

principiu pentru încheierea în viitor a unui contract de furnizare de produse

în ipoteza în care reclamanta ar fi câștigat licitațiile.

În

cadrul acestei convenții, pârâta și-a asumat obligația de a nu

emite autorizații similare altor societăți furnizoare care

intenționau să participe la licitații, - în acest sens fiind

utilizată sintagma numai -, obligație  îndeplinită, precum

și obligația de a garanta calitatea și livrarea produselor,

obligație îndeplinită.

În ce

privește obligația de a contracta livrarea produselor, obligație

asumată de ambele părți, aceasta era condiționată de

câștigarea procedurilor de licitație de către reclamantă.

Urmare

pierderii licitației de către reclamantă această

obligație nu mai subzistă pentru niciuna dintre părți –

și de aceea – convenția părților nu poate valora contract

de furnizare, cu atât mai puțin contract de concesiune exclusivă

pentru a antrena răspunderea contractuală în sensul solicitat de

reclamantă și încuviințat în parte de  instanța de

apel - respectiv obligarea pârâtei la profitul pe care reclamanta l-ar fi

obținut dacă  ar fi câștigat licitația.

Or,

și sub acest aspect, Curtea constată că raționamentul

instanței de apel este nu numai contradictoriu dar și profund viciat

față de temeiul de drept invocat, respectiv dispozițiile art.

204 alin. (11) din O.U.G. nr. 34/2006 referitoare la achizițiile publice.

În

acest sens, Curtea observă că instanța de apel a statuat că

pârâta nu are nicio culpă în pierderea licitațiilor de către

reclamantă, respectiv clasarea reclamantei pe locul II și, prin

urmare, nerealizarea  profitului s-a datorat în exclusivitate reclamantei

a cărei ofertă s-a clasat pe locul II.

Construcția

juridică expusă în considerentele deciziei potrivit căreia

după încheierea contractului de achiziție publică cu

câștigătoarea licitației – K. - , respectiv după rezilierea

acestui contract de autoritatea contractantă și după repunerea

lui în funcțiune, pârâta nu ar fi trebuit  să-i livreze acesteia

produsele K., astfel că reclamantei, clasată pe locul II, i-ar fi

revenit livrarea acestor produse, este una ipotetică, și

fără un fundament legal și factual.

Probele

administrate relevă incontestabil că reclamanta nu a contestat

procedura licitației publice și nu a făcut niciun demers la

autoritățile contractante pentru ca, după rezilierea

contractului încheiat cu K., să fie declarată câștigătoare

oferta sa clasată pe locul II.

Dispozițiile

art. 204 alin. (11) din O.U.G. nr. 34/2006 pe care instanța de apel

își întemeiază raționamentul au în vedere situația în care

,,nu se  poate încheia  contractul cu ofertantul a cărui

ofertă  a fost  stabilită ca fiind câștigătoare

datorită faptului că ofertantul este împiedicat  de forța majoră

sau caz fortuit.

Or, în

cauză, contractul de achiziție publică s-a încheiat cu

ofertantul a cărui ofertă a fost declarată

câștigătoare, iar împrejurările reținute de

instanță sunt intervenite în cursul executării acestui contract.

Distinct

de acestea, argumentul instanței de apel întemeiat pe aplicarea

dispozițiilor art. 204 alin. (11) din O.U.G. nr. 34/2006 se

convertește într-o veritabilă soluție cu privire procedurile de

achiziții publice derulate care, - chiar dacă este ipotetică -

excede competenței sale materiale față de natura comercială

a litigiului și cadrul procesual  stabilit prin cererea

introductivă.

Astfel

spus, în absența oricărui demers sau contestații din partea

reclamantei adresate autorității contractante pentru a fi

declarată câștigătoare oferta sa clasată pe locul doi

potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 34/2006, valorificarea drepturilor

conferite de legislația specială, pentru prima dată, în

prezentul litigiu și în acest cadru procesual nu are temei legal și

nu putea fi primită de instanța de apel.

Așa

fiind, Curtea găsește întemeiate motivele de nelegalitate

reglementate de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. și pct. 9 C. proc. civ.

constând în denaturarea convenției dintre părți prin schimbarea

naturii sale juridice atribuindu-i-se efectele unui contract de concesiune

exclusivă ale cărui elemente nu rezultă din înțelesul legal

al celor două documente, și obligarea pârâtei la plata unui

prejudiciu în absența oricărui temei legal.

În

consecință, Curtea, în temeiul art. 312 alin. (2) și alin. (3)

C. proc. civ., a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă și a modificat

în parte decizia atacată în sensul respingerii ca nefondat a apelului

declarat de reclamanta SC M.E. SRL împotriva sentinței fondului.

Soluția

în apelul declarat de pârâta K.L. împotriva sentinței fondului pe aspectul

acordării în integralitate a cheltuielilor de judecată

efectuate  cu ocazia fondului, de respingere ca nefondat, a fost

menținută, constatând că prima instanță, în temeiul

art. 274 alin. 3 C. proc. civ., a redus motivat cuantumul onorariului de avocat

solicitat de pârâtă, dezlegarea dată nefiind susceptibilă de

critică de nelegalitate.

În

raport de modificarea în parte a deciziei instanței de apel, reclamanta a

fost obligată la plata sumei de 5.000 lei către pârâtă,

reprezentând cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Cu

privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei

instanței de apel acesta a fost respins ca nefondat pentru considerentele

mai sus înfățișate ce stau la baza admiterii recursului

recurentei-pârâte.