ÎCCJ, decizie (scj.ro #82791)

Obiectul cauzei și hotărârea pronunțată de Tribunalul Timiș ca primă instanță. 1.1.Prin acțiunea introductivă, înregistrată la data de 15 iunie 2010 pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanta SC S. SRL a solicitat obligarea pârâtei K.L., persoană juridică din Regatul Unit, la plata sumei de 248.230 Euro, reprezentând prejudiciu material și moral produs urmare conduitei pârâtei în raporturile comerciale derulate între cele două părți în perioada 2008 – 2010, raporturi care prezintă particularitățile unui contract de concesiune comercială exclusivă. Potrivit reclamantei, în scopul procedurii licitației de atribuire a contractului de achiziție publică fluide degivrante pentru suprafețele portante ale aeronavelor, organizate de Aeroportul Internațional T.V. Timișoara, la data de 11 noiembrie 2008 pârâta a eliberat în favoarea reclamantei documentul intitulat ,,autorizație” prin care autoriza ,,doar distribuitorul SC S. SRL să distribuie produsele ce făceau obiectul licitației, garantând, totodată, calitatea și performanța produselor oferite. În același scop, a susținut reclamanta, la data de 21 ianuarie 2010, pârâta a emis autorizația către Aeroportul Internațional Ș.M. Suceava, autoritatea contractantă care a organizat licitația de atribuire a contractului de furnizare produse lichid degivrant, document prin care autoriza doar distribuitorul SC S. SRL să distribuie produsele menționate în cererea de ofertă. Reclamanta a precizat că, deși la prima licitație a fost declarată câștigătoare o altă societate participantă, SC K. SRL, contractul de achiziție încheiat cu aceasta a fost reziliat, pentru ca ulterior să fie repus în funcțiune, SC K. SRL livrând de la acel moment Aeroportului Internațional T.V. lichid achiziționat direct de la pârâtă. În ce privește licitația organizată de Aeroportul Internațional Ș.M. Suceava, reclamanta a arătat că aceasta a fost câștigată de aceeași societate SC K. SRL care a oferit tot produse K. Reclamanta a susținut că pârâta și-a încălcat obligația de a-i asigura exclusivitatea în furnizarea produselor la care se referă ,,autorizațiile”, ceea ce i-a produs un prejudiciu material și moral a cărui contravaloare o solicită prin acțiune. 1.

Prin sentința nr. 833 din 8 aprilie 2011, Tribunalul Timiș a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantă, reținând în sprijinul hotărârii adoptate următoarele: Înscrisurile de care se prevalează reclamanta în dovedirea raporturilor contractuale stabilite cu societatea pârâtă, respectiv cele două autorizații, deși emană de la pârâtă, sunt destinate unei autorități, nu cuprind clauze legate de obligațiile celor două părți sau prețul ce ar trebui achitat de reclamantă și nu pot impune concluzia concretizării unei manifestări de voință contractuală. Conținutul înscrisurilor intitulate ,,Autorizație” asigură, pentru reclamanta participantă la procedura de achiziție publică, condiția impusă prin Anunțul de participare nr. 66864 din 28 octombrie 2008, respectiv obligația participantului de a prezenta autorizația de la producător/furnizor pentru livrarea produselor. În acest context, prima instanță a apreciat că autorizațiile emise de pârâtă și adresate autorităților contractante nu pot produce decât efecte ce țin de asigurarea pentru reclamantă a îndeplinirii condițiilor formale pentru înscrierea și participarea la licitație, fără a putea fi calificate ca materializând raporturi contractuale ulterioare între cele două părți, cu o clauză de exclusivitate, a cărei încălcare să o îndreptățească pe reclamantă să pretindă și să obțină repararea prejudiciului cauzat. Concluzionând, tribunalul a reținut că reclamanta nu a făcut dovada că pârâta și-a asumat obligații contractuale în sensul celor pretinse, asimilate unui contract de concesiune cu clauză de exclusivitate, contract complex, care presupune participarea a două părți, concedentul și concesionarul, prin care concedentul vinde concesionarului o marfă, însoțită de dreptul exclusiv al concesionarului de recomercializare pe o anumită piață, în schimbul unui preț, ca element esențial al acordului de voință. 2. Apelul. Împotriva sentinței fondului a declarat apel reclamanta, a cărei denumire s-a schimbat în SC M.E. SRL potrivit dovezilor depuse în fața instanței de apel, intimata K.L. formulând cerere de aderare la apel numai sub aspectul acordării în integralitate a cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță, respectiv onorariu de avocat. Prin decizia civilă nr. 54/A din 27 februarie 2012, Curtea de Apel Timișoara, Secția a II-a civilă, legal investită cu soluționarea căii de atac, a admis apelul reclamantei, a schimbat sentința primei instanțe și pe fond a admis în parte acțiunea introductivă, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 123.230 Euro către reclamantă, reprezentând despăgubiri civile. Apelul declarat de pârâta K.L. a fost respins. Examinând criticile formulate de reclamană în cadrul motivelor de apel, critici care au vizat interpretarea eronată a stării de fapt și, pe cale de consecință, a raportului juridic impus de o analiză corectă a înscrisurilor administrate în cauză instanța de apel a constatat următoarele: Mențiunea din cuprinsul celor două acte datate 11 noiembrie 2008 și 21 ianuarie 2010, emanând de la pârâtă, prin care autoriza ,,numai” pe reclamantă, în calitate de furnizor al produselor, face dovada exclusivității. Totodată, instanța de control judiciar a constatat că înscrisurile nu conțin nicio condiționare sau limitare în timp, pentru a impune concluzia pârâtei că au fost date numai pentru ca reclamanta să poată participa la licitație. Sub un alt aspect, instanța a reținut că după pierderea de către reclamantă a licitațiilor, pârâta a primit comenzi de produse de degivrare de la alte societăți comerciale, care au câștigat procedurile în cauză, și, cu toate că pârâta nu poate fi făcută răspunzătoare pentru pierderea de către reclamantă a licitațiilor în cauză, organizate de cele două aeroporturi, prejudiciile reclamate prin acțiune sunt întemeiate în parte. Instanța și-a întemeiat acest raționament pe dispozițiile legii care reglementează licitațiile organizate în domeniul achizițiilor publice, respectiv art. 204 alin. (11) din O.U.G. nr. 34/2006 potrivit cărora oferta clasată pe locul al doilea era declarată câștigătoare în situația în care câștigătorul inițial nu putea să-și îndeplinească contractul inițial, și, pe cale de consecință, dacă pârâta și-ar fi respectat obligațiile asumate prin cele două autorizații și nu ar fi furnizat același tip de lichide și participantei clasate pe locul 1, reclamantei i-ar fi revenit livrarea de produse. Ca urmare, pârâta fiind în culpă pentru încălcarea obligațiilor asumate datorează reclamantei suma de 123.230 Euro reprezentând profitul pe care aceasta l-ar fi realizat din contractele de achiziție publică. În ce privește prejudiciul de imagine solicitat, instanța de apel a apreciat că în cauză reclamanta nu a depus dovezi concludente din care să rezulte că, urmare conduitei pârâtei, i-a fost afectată în mod serios reputația și imaginea, motiv pentru care despăgubirile în cuantum de 125.000 Euro au fost respinse. Cu privire la cererea de aderare la apel formulată de pârâtă, față de soluția adoptată pe apelul principal în sensul schimbării sentinței și pe fond admiterea în parte a acțiunii, instanța de apel a constatat că nu se mai impune acordarea cheltuielilor de judecată efectuate de pârâtă în primă instanță, aceasta fiind partea căzută în pretenții.

Recursul. Motivele de recurs. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC M.E. SRL la data de 20 aprilie 2012 și pârâta K.L. la data de 25 aprilie 2012. 3.1. Recurenta-reclamantă a criticat decizia atacată sub aspectul respingerii daunelor morale cuantificate la 125.000 Euro susținând că imaginea sa a fost grav afectată de conduita ilicită a pârâtei care a pus-o în imposibilitate de a mai participa la licitații publice, datorită rupturii produse în parteneriatul cu pârâta, exclusiv din culpa acesteia. Potrivit recurentei, reputația sa și prestigiul câștigate pe parcursul a zece ani de funcționare pe piața românească au fost afectate, prejudiciul moral suferit, astfel cum a fost cuantificat, fiind dovedit în cauză. În drept, recurenta și-a întemeiat criticile formulate pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. solicitând modificarea în parte a deciziei atacate în sensul admiterii în totalitate a acțiunii introductive. 3.2. Recurenta-pârâtă K.L. a solicitat prin cererea de recurs modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului reclamantei și menținerii sentinței fondului, cu obligarea reclamantei la plata diferenței dintre cheltuielile judiciare admise de prima instanță și cele efectiv suportate în această fază procesuală. Recurenta-pârâtă și-a întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., susținând, în sinteză, că decizia recurată a fost dată pe baza interpretării distorsionate și contrare oricăror exigențe de interpretare cu consecința denaturării raporturilor juridice dintre părți și a actelor deduse judecății, ajungându-se ca în mod nelegal și contrar legii să fie obligată la achitarea beneficiului nerealizat de către reclamanta din livrarea unor produse ce au făcut obiectul unor proceduri de achiziție publică, în condițiile în care reclamanta nu a avut în nici un moment dreptul de a livra aceste produse autorităților contractante, din motive ce nu sunt imputabile societății K.L. 3.3. Potrivit recurentei, cele două autorizații nu fac dovada încheierii unor contracte de concesiune exclusivă, interpretarea reclamantei în sensul că părțile ar fi încheiat astfel de contracte, interpretare la care instanța de apel a achiesat, în mod eronat, se bazează efectiv pe un singur cuvânt menționat în cuprinsul lor ,, only ” („doar” în traducerea în limba română). Or, a susținut recurenta, părțile au confirmat prin procesul-verbal de conciliere că cele două autorizații au fost emise la cererea reclamantei pentru a fi utilizate în procedura de achiziție publică, ele neconținând niciun alt element care ar putea induce ideea de distribuitor preferat și aceasta deoarece contractul de concesiune exclusivă trebuie să cuprindă intenția explicită de a acorda exclusivitatea, indicarea precisă a ariei geografice pe care ea operează, limitarea în timp și contraprestația specifică a concesionarului. Subsumat acestui argument, recurenta-pârâtă a arătat că niciunul din principiile de interpretare a convențiilor, potrivit art. 977-985 din vechiul Cod civil, nu permit susținerea tezei interpretative a reclamantei, împărtășită de instanța de apel, singura concluzie este cea potrivit căreia respectivele documente au fost emise în beneficiul reclamantei, nu și a altor persoane, în sensul că nicio altă persoană nu ar putea să le utilizeze pentru a dovedi îndeplinirea condiției de participare la licitație. 3.

Referitor la obligațiile asumate prin emiterea celor două autorizații recurenta a susținut că nu și-a încălcat aceste obligații, respectiv de a nu emite autorizații similare altor societăți furnizoare care intenționau să participe la licitații, de a garanta calitatea produselor și, în măsura în care reclamanta ar fi câștigat licitația, de a-și onora obligația de livrare a produselor care ar face obiectul unui contract de furnizare încheiat cu aceasta. În acest sens, recurenta a arătat că în probatoriul administrat nu există niciun document care să ateste încălcarea obligațiilor sale. Ulterior pierderii licitației de către reclamantă efectele celor două autorizații au încetat, iar interpretarea instanței de apel în sensul că subzista obligația negativă a societății de a nu livra produsele sale câștigătorilor licitațiilor este absurdă, față de faptul că fiind o societate comercială urmărește în mod firesc îndeplinirea obiectului de activitate și vânzarea produselor. 3.

Sub un ultim aspect, recurenta a arătat că nu are nicio culpă pentru eșecul reclamantei în procedurile de achiziție publică, întrucât reclamanta și-a constituit singură ofertele și nu a contestat rezultatul licitațiilor și, în atare condiții, a imputa societății faptul că a onorat comenzi de produse specifice provenite de la alți comercianți reprezintă un comportament abuziv. 4. Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate, a constatat următoarele : 4.1. Din considerentele ce țin de o anumită coerență a raționamentului logico-juridic și având în vedere motivele de recurs formulate de cele două părți, respectiv faptul că recurenta-pârâtă pune în discuție, prin criticile formulate, fondul raporturilor dintre părți sub aspectul naturii juridice și al efectelor produse de cele două autorizații, Curtea va lua în examinare, mai întâi, recursul declarat de recurenta-pârâtă K.L. 4.2. Recursul este fondat. Concluzia trasă de instanța de apel potrivit căreia mențiunea din cuprinsul actului, respectiv autorizarea numai a reclamantei să furnizeze produsul respectiv, valorează exclusivitate, și, prin urmare, între părți s-a încheiat un contract de concesiune exclusivă, așa cum pretinde reclamanta, este fundamental greșită. Sub un prim aspect Curtea observă că argumentarea, în sine, întemeiată exclusiv pe prezența unui singur cuvânt, fără nicio referire la împrejurările de fapt în care au fost emise cele două documente, la elementele care definesc clauza de exclusivitate, apare în bună măsură ca o simplă afirmație și prin urmare fără fundament juridic. Altfel spus, nu se poate conferi acestui unic cuvânt înțelesul legal care să determine calificarea raporturilor dintre părți ca fiind de concesiune exclusivă. Chestiunea de a ști dacă cele două documente, intitulate – Autorizații – emise de pârâtă și adresate celor două autorități Aeroportul Timișoara și Aeroportul Suceava, ca organizatoare ale licitațiilor, reprezintă un contract de concesiune exclusivă încheiat între reclamantă și pârâtă impune nu numai o analiză strict gramaticală a textului ruptă de contextul faptic în care au fost emise cele două documente și de semnificația juridică a noțiunii de exclusivitate. Sub acest aspect, Curtea reține ca relevantă împrejurarea confirmată explicit în procesul-verbal de conciliere încheiat de cele două părți la 11 martie 2010 că ,,cele două autorizații sunt emise pentru licitațiile respective, neexistând nicio divergență cu privire la scopul emiterii lor”. Prin urmare, emiterea autorizațiilor a avut ca scop îndeplinirea pentru reclamantă a condițiilor cerute de autoritățile contractante în vederea înscrierii și participării la licitații, iar utilizarea sintagmei ,,autorizează numai pe SC S. SRL” în acest context, semnifică faptul că cele două autorizații sunt date numai în beneficiul reclamantei pentru licitațiile respective, așa cum de altfel se menționează expres în autorizație pentru Aeroportul Ș.M. Suceava indicându-se numărul achiziției publice organizate de această entitate juridică. Așa fiind, Curtea constată că nu există nici un temei legal pentru a reține că cele două autorizații fac dovada unui raport de concesiune exclusivă acordată reclamantei, deoarece exclusivitatea fiind o limitare a principiului libertății contractuale nu se prezumă, nu poate fi generală și nici perpetuă și, totodată, impune existența unei contraprestații în favoarea concedentului. Or, niciuna din aceste condiții esențiale ale clauzei de exclusivitate, așa cum au fost definite în doctrină și statuate în practica judiciară nu rezultă din cuprinsul celor două documente. Altfel spus, eliberarea celor două autorizații de către pârâtă, la cererea reclamantei, în scopul explicit al asigurării îndeplinirii condiției de participare a reclamantei la procedurile de achiziții publice respective, reprezintă o convenție, un acord de voință care creează anumite obligații, dar care nu este un contract de concesiune, deoarece nu conține elementele esențiale pentru încheierea sa valabilă. În opinia Curții, cele două autorizații reprezintă o specie particulară de convenție care creează anumite obligații părților, dar care nu valorează contract deoarece nu orice convenție reprezintă un contract, ci mai degrabă un acord de principiu pentru încheierea în viitor a unui contract de furnizare de produse în ipoteza în care reclamanta ar fi câștigat licitațiile. În cadrul acestei convenții, pârâta și-a asumat obligația de a nu emite autorizații similare altor societăți furnizoare care intenționau să participe la licitații, - în acest sens fiind utilizată sintagma numai -, obligație îndeplinită, precum și obligația de a garanta calitatea și livrarea produselor, obligație îndeplinită. În ce privește obligația de a contracta livrarea produselor, obligație asumată de ambele părți, aceasta era condiționată de câștigarea procedurilor de licitație de către reclamantă. Urmare pierderii licitației de către reclamantă această obligație nu mai subzistă pentru niciuna dintre părți – și de aceea – convenția părților nu poate valora contract de furnizare, cu atât mai puțin contract de concesiune exclusivă pentru a antrena răspunderea contractuală în sensul solicitat de reclamantă și încuviințat în parte de instanța de apel - respectiv obligarea pârâtei la profitul pe care reclamanta l-ar fi obținut dacă ar fi câștigat licitația. Or, și sub acest aspect, Curtea constată că raționamentul instanței de apel este nu numai contradictoriu dar și profund viciat față de temeiul de drept invocat, respectiv dispozițiile art. 204 alin. (11) din O.U.G. nr. 34/2006 referitoare la achizițiile publice. În acest sens, Curtea observă că instanța de apel a statuat că pârâta nu are nicio culpă în pierderea licitațiilor de către reclamantă, respectiv clasarea reclamantei pe locul II și, prin urmare, nerealizarea profitului s-a datorat în exclusivitate reclamantei a cărei ofertă s-a clasat pe locul II. Construcția juridică expusă în considerentele deciziei potrivit căreia după încheierea contractului de achiziție publică cu câștigătoarea licitației – K. - , respectiv după rezilierea acestui contract de autoritatea contractantă și după repunerea lui în funcțiune, pârâta nu ar fi trebuit să-i livreze acesteia produsele K., astfel că reclamantei, clasată pe locul II, i-ar fi revenit livrarea acestor produse, este una ipotetică, și fără un fundament legal și factual. Probele administrate relevă incontestabil că reclamanta nu a contestat procedura licitației publice și nu a făcut niciun demers la autoritățile contractante pentru ca, după rezilierea contractului încheiat cu K., să fie declarată câștigătoare oferta sa clasată pe locul II. Dispozițiile art. 204 alin. (11) din O.U.G. nr. 34/2006 pe care instanța de apel își întemeiază raționamentul au în vedere situația în care ,,nu se poate încheia contractul cu ofertantul a cărui ofertă a fost stabilită ca fiind câștigătoare datorită faptului că ofertantul este împiedicat de forța majoră sau caz fortuit. Or, în cauză, contractul de achiziție publică s-a încheiat cu ofertantul a cărui ofertă a fost declarată câștigătoare, iar împrejurările reținute de instanță sunt intervenite în cursul executării acestui contract. Distinct de acestea, argumentul instanței de apel întemeiat pe aplicarea dispozițiilor art. 204 alin. (11) din O.U.G. nr. 34/2006 se convertește într-o veritabilă soluție cu privire procedurile de achiziții publice derulate care, - chiar dacă este ipotetică - excede competenței sale materiale față de natura comercială a litigiului și cadrul procesual stabilit prin cererea introductivă. Astfel spus, în absența oricărui demers sau contestații din partea reclamantei adresate autorității contractante pentru a fi declarată câștigătoare oferta sa clasată pe locul doi potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 34/2006, valorificarea drepturilor conferite de legislația specială, pentru prima dată, în prezentul litigiu și în acest cadru procesual nu are temei legal și nu putea fi primită de instanța de apel. Așa fiind, Curtea găsește întemeiate motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. și pct. 9 C. proc. civ. constând în denaturarea convenției dintre părți prin schimbarea naturii sale juridice atribuindu-i-se efectele unui contract de concesiune exclusivă ale cărui elemente nu rezultă din înțelesul legal al celor două documente, și obligarea pârâtei la plata unui prejudiciu în absența oricărui temei legal. În consecință, Curtea, în temeiul art. 312 alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ., a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă și a modificat în parte decizia atacată în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat de reclamanta SC M.E. SRL împotriva sentinței fondului. Soluția în apelul declarat de pârâta K.L. împotriva sentinței fondului pe aspectul acordării în integralitate a cheltuielilor de judecată efectuate cu ocazia fondului, de respingere ca nefondat, a fost menținută, constatând că prima instanță, în temeiul art. 274 alin. 3 C. proc. civ., a redus motivat cuantumul onorariului de avocat solicitat de pârâtă, dezlegarea dată nefiind susceptibilă de critică de nelegalitate. În raport de modificarea în parte a deciziei instanței de apel, reclamanta a fost obligată la plata sumei de 5.000 lei către pârâtă, reprezentând cheltuieli de judecată parțiale în apel. Cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanței de apel acesta a fost respins ca nefondat pentru considerentele mai sus înfățișate ce stau la baza admiterii recursului recurentei-pârâte.