ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3686/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 7019 din 23 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată acțiunea formulată de către reclamanții D.V., P.G., I.I., I.Z., M.M. și C.M. în contradictoriu cu pârâții Oficiul Român pentru Imigrări și Ministerul Administrației și Internelor.

În motivarea acestei hotărâri, instanța de fond a reținut că reclamanții au fost angajați ai Ministerului Administrației și Internelor - Oficiul Român pentru Imigrări, având calitatea de funcționari publici cu statut special și că, prin prezenta acțiune, solicită acordarea unor majorări salariale ce au fost acordate în anul 2007 altor categorii de bugetari și anume 5% începând cu 1 ianuarie 2007, 2% începând cu 01 aprilie 2007 și 11% începând cu 01 octombrie 2007, considerând că au fost discriminați prin neacordarea acestor majorări. Curtea a constatat că majorările pretinse de către reclamanți au fost acordate prin O.G. nr. 10/2007, O.G. nr. 16/2007 și Legea nr. 232/2007, acte normative ce priveau alte categorii de bugetari decât reclamanții, cum de altfel chiar aceștia arată în acțiune.

Evocând Decizia nr. 819/2008 a Curții Constituționale prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. e) pct. 1 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, invocate de către reclamanți în susținerea cererii, prima instanță a arătat că prin acordarea, de către instanța de judecată, în favoarea reclamanților, a unor drepturi salariale ce nu sunt prevăzute într-o normă legală, instanța și-ar depăși atribuțiile prevăzute de Constituție pentru puterea judecătorească. A mai apreciat Curtea că nu a fost încălcat Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului care interzice discriminarea în exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, având în vedere că reclamanți nu se găsesc în situații identice cu persoanele la care se referă actele normative de acordare a majorărilor salariale, fiind categorii profesionale diferite.

2. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal reclamanții D.V., P.G., I.I., I.Z., M.M. și C.M., solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii cererii lor pentru motive încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, s-a criticat motivarea instanței de fond, susținându-se, în esență, că nu există nici o justificare pentru excluderea categoriei profesionale din care fac parte recurenții de la acordarea majorărilor salariale solicitate. 3. Soluția instanței de recurs Examinând cauza în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurentă, precum și de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat și urmează a-l respinge, pentru considerentele ce urmează. Art. 1 din O.G.

nr. 10/2007 prevede că “în anul 2007, salariile de bază ale personalului contractual din sectorul bugetar, stabilite potrivit Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar, aprobată prin Legea nr. 383/2001, cu modificările și completările ulterioare, precum și indemnizațiile personalului care ocupă funcții de demnitate publică, stabilite potrivit anexelor nr. II și III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum au fost majorate potrivit Ordonanței Guvernului nr. 3/2006, aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2006, avute la data de 31 decembrie 2006, se majorează în 3 etape, astfel: a) cu 5% începând cu data de 1 ianuarie 2007, față de nivelul din luna decembrie 2006; b) cu 2% începând cu data de 1 aprilie 2007, față de nivelul din luna martie 2007; c) cu 11% începând cu data de 1 octombrie 2007, față de nivelul din luna septembrie 2007.” Art. 1 alin. (2) din O.U.G.

nr. 24/2000 identifică beneficiarii prevederilor sale ca fiind “personalul angajat în acest sector în funcții de conducere sau în funcții de execuție, pe bază de contract individual de muncă încheiat în condițiile legii”. Anexele actului normativ respectiv, care detaliază categoriile de salariați cărora li se aplică, nu includ salariații din a căror categorie fac parte reclamanții. Potrivit art. 2 din Legea nr. 154/1998 “dispozițiile prezentei legi se aplică persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică, precum și persoanelor angajate pe bază de contract individual de muncă în sectorul bugetar.” Anexele actului normativ respectiv, care detaliază categoriile de salariați cărora li se aplică, nu includ salariații din a căror categorie fac parte reclamanții.

Față de aceste prevederi și având în vedere și faptul că recurenții sunt funcționari publici cu statut special, a căror salarizare este reglementată de O.G. nr. 38/2003, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că în actele normative care reglementează creșterile salariale pentru anul 2007 nu sunt prevăzuți și polițiștii ca beneficiari ai majorărilor salariale acordate pentru anul 2007. Pe de altă parte, pentru polițiști s-au prevăzut creșteri salariale începând cu data de 01 ianuarie 2007, prin Legea nr. 491/2006 privind aprobarea O.G. nr. 57/2006 pentru modificarea O.G. nr. 38/2003, ca urmare a majorării coeficienților de ierarhizare pentru funcțiile deținute.

De asemenea, în mod corect a reținut instanța de fond că reglementarea modalității de salarizare a diferitelor categorii de personal din instituțiile publice constituie opțiunea legiuitorului, neputând fi extrapolată și la alte categorii socio-profesionale, dacă legea nu prevede în mod neechivoc acest lucru. Neacordarea de către legiuitor a majorărilor salariale și polițiștilor nu contravine principiului egalității în drepturi consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție și nici nu instituie privilegii sau discriminări, întrucât se aplică în mod egal tuturor categoriilor de persoane aflate în aceeași situație. Făcând o interpretare nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror particularități impun a fi tratate diferențiat.

Diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Or, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate prin normele legale în discuție, având în vedere și argumentele anterior arătate, o discriminare a recurenților, în sensul art. 14 din Convenție, nu poate fi reținută. În plan național, în sensul dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată, de asemenea, numai în raport de anumite situații identice, similare sau analoage în care se află două sau mai multe persoane, față de care se aplică un tratament diferențiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim și fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate și necesare.

Prin actul normativ menționat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate și nediscriminare stabilite de Constituția României, precum și de către documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea prejudiciului cauzat. Conform jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte, cum este cazul de față.

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, a constatat, de asemenea, că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, încălcând astfel principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, ca și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

Prin urmare, nici din această perspectivă Înalta Curte nu ar putea obliga intimații să recunoască recurenților majorările salariale solicitate, prin aplicarea unor norme legale cu caracter special adresate altor subiecte de drept. Față de cele menționate și având în vedere și deciziile Curții Constituționale, Curtea constată că instanța de fond în mod corect a reținut că nu are competența de a obliga pârâții să acorde recurenților-reclamanți drepturi salariale prevăzute de legiuitor exclusiv în beneficiul altor categorii de salariați decât cea din care fac parte aceștia. Pentru aceste considerente, neexistând motive pentru casarea sau modificarea sentinței de fond, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte urmează a respinge recursul formulat de către recurenții-reclamanți ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de D.V., P.G., I.I., I.Z., M.M. și C.M. împotriva Sentinței civile nr. 7019 din 23 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 septembrie 2012. Procesat de GGC - LM