ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3686/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 7019 din 23

noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal a respins ca nefondată acțiunea formulată de către

reclamanții D.V., P.G., I.I., I.Z., M.M. și C.M. în contradictoriu cu pârâții

Oficiul Român pentru Imigrări și Ministerul Administrației și Internelor.

În motivarea acestei

hotărâri, instanța de fond a reținut că reclamanții au fost angajați ai

Ministerului Administrației și Internelor - Oficiul Român pentru Imigrări,

având calitatea de funcționari publici cu statut special și că, prin prezenta

acțiune, solicită acordarea unor majorări salariale ce au fost acordate în anul

2007 altor categorii de bugetari și anume 5% începând cu 1 ianuarie 2007, 2%

începând cu 01 aprilie 2007 și 11% începând cu 01 octombrie 2007, considerând

că au fost discriminați prin neacordarea acestor majorări.

Curtea a constatat că

majorările pretinse de către reclamanți au fost acordate prin O.G. nr. 10/2007,

O.G. nr. 16/2007 și Legea nr. 232/2007, acte normative ce priveau alte

categorii de bugetari decât reclamanții, cum de altfel chiar aceștia arată în

acțiune.

Evocând Decizia nr.

819/2008 a Curții Constituționale prin care au fost declarate neconstituționale

dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. e) pct. 1 din O.G. nr. 137/2000 privind

prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, invocate de către

reclamanți în susținerea cererii, prima instanță a arătat că prin acordarea, de

către instanța de judecată, în favoarea reclamanților, a unor drepturi

salariale ce nu sunt prevăzute într-o normă legală, instanța și-ar depăși

atribuțiile prevăzute de Constituție pentru puterea judecătorească.

A mai apreciat Curtea

că nu a fost încălcat Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului care interzice discriminarea în exercitarea oricărui drept prevăzut de

lege, având în vedere că reclamanți nu se găsesc în situații identice cu

persoanele la care se referă actele normative de acordare a majorărilor

salariale, fiind categorii profesionale diferite.

exercitată

Împotriva acestei

sentințe au declarat recurs în termen legal reclamanții D.V., P.G., I.I., I.Z.,

M.M. și C.M., solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii cererii lor

pentru motive încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului, s-a criticat motivarea instanței de fond, susținându-se, în esență,

că nu există nici o justificare pentru excluderea categoriei profesionale din

care fac parte recurenții de la acordarea majorărilor salariale solicitate.

de recurs

Examinând cauza în

raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurentă,

precum și de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat și urmează a-l

respinge, pentru considerentele ce urmează.

Art. 1 din O.G. nr.

10/2007 prevede că “în anul 2007, salariile de bază ale personalului

contractual din sectorul bugetar, stabilite potrivit Ordonanței de Urgență a

Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază

pentru personalul contractual din sectorul bugetar, aprobată prin Legea nr.

383/2001, cu modificările și completările ulterioare, precum și indemnizațiile

personalului care ocupă funcții de demnitate publică, stabilite potrivit

anexelor nr. II și III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a

salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane

care ocupă funcții de demnitate publică, cu modificările și completările

ulterioare, astfel cum au fost majorate potrivit Ordonanței Guvernului nr.

3/2006, aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2006, avute la data de 31

decembrie 2006, se majorează în 3 etape, astfel:

a) cu 5% începând cu

data de 1 ianuarie 2007, față de nivelul din luna decembrie 2006;

b) cu 2% începând cu

data de 1 aprilie 2007, față de nivelul din luna martie 2007;

c) cu 11% începând cu

data de 1 octombrie 2007, față de nivelul din luna septembrie 2007.”

Art. 1 alin. (2) din

O.U.G. nr. 24/2000 identifică beneficiarii prevederilor sale ca fiind

“personalul angajat în acest sector în funcții de conducere sau în funcții de

execuție, pe bază de contract individual de muncă încheiat în condițiile legii”.

Anexele actului normativ respectiv, care detaliază categoriile de salariați

cărora li se aplică, nu includ salariații din a căror categorie fac parte

reclamanții.

Potrivit art. 2 din

Legea nr. 154/1998 “dispozițiile prezentei legi se aplică persoanelor care

ocupă funcții de demnitate publică, precum și persoanelor angajate pe bază de

contract individual de muncă în sectorul bugetar.” Anexele actului normativ

respectiv, care detaliază categoriile de salariați cărora li se aplică, nu

includ salariații din a căror categorie fac parte reclamanții.

Față de aceste

prevederi și având în vedere și faptul că recurenții sunt funcționari publici

cu statut special, a căror salarizare este reglementată de O.G. nr. 38/2003,

Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că în actele

normative care reglementează creșterile salariale pentru anul 2007 nu sunt

prevăzuți și polițiștii ca beneficiari ai majorărilor salariale acordate pentru

anul 2007.

Pe de altă parte,

pentru polițiști s-au prevăzut creșteri salariale începând cu data de 01

ianuarie 2007, prin Legea nr. 491/2006 privind aprobarea O.G. nr. 57/2006

pentru modificarea O.G. nr. 38/2003, ca urmare a majorării coeficienților de

ierarhizare pentru funcțiile deținute.

De asemenea, în mod

corect a reținut instanța de fond că reglementarea modalității de salarizare a

diferitelor categorii de personal din instituțiile publice constituie opțiunea

legiuitorului, neputând fi extrapolată și la alte categorii socio-profesionale,

dacă legea nu prevede în mod neechivoc acest lucru.

Neacordarea de către

legiuitor a majorărilor salariale și polițiștilor nu contravine principiului

egalității în drepturi consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție și nici

nu instituie privilegii sau discriminări, întrucât se aplică în mod egal

tuturor categoriilor de persoane aflate în aceeași situație.

Făcând o interpretare

nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat că a

distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror

particularități impun a fi tratate diferențiat.

Diferența de

tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci

când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și

comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și

obiectivă.

Or, raportat la

circumstanțele concrete ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate

prin normele legale în discuție, având în vedere și argumentele anterior

arătate, o discriminare a recurenților, în sensul art. 14 din Convenție, nu

poate fi reținută.

În plan național, în

sensul dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată, de

asemenea, numai în raport de anumite situații identice, similare sau analoage

în care se află două sau mai multe persoane, față de care se aplică un

tratament diferențiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim și

fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate și necesare.

Prin actul normativ

menționat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de

egalitate și nediscriminare stabilite de Constituția României, precum și de

către documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor,

ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele

care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în

baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea

prejudiciului cauzat.

Conform

jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a Curții Europene

a Drepturilor Omului, principiul constituțional al egalității în drepturi

presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest

principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele

aflate în situații distincte, cum este cazul de față.

Curtea

Constituțională, prin Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, a constatat, de

asemenea, că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare,

republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde

că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea

unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și

să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse

în alte acte normative, încălcând astfel principiul separației puterilor,

consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, ca și prevederile art. 61 alin.

(1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a

țării.

Prin urmare, nici din

această perspectivă Înalta Curte nu ar putea obliga intimații să recunoască

recurenților majorările salariale solicitate, prin aplicarea unor norme legale

cu caracter special adresate altor subiecte de drept.

Față de cele

menționate și având în vedere și deciziile Curții Constituționale, Curtea

constată că instanța de fond în mod corect a reținut că nu are competența de a

obliga pârâții să acorde recurenților-reclamanți drepturi salariale prevăzute

de legiuitor exclusiv în beneficiul altor categorii de salariați decât cea din

care fac parte aceștia.

Pentru aceste

considerente, neexistând motive pentru casarea sau modificarea sentinței de

fond, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (3)

din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte urmează a respinge recursul formulat de

către recurenții-reclamanți ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de D.V., P.G., I.I., I.Z., M.M. și C.M. împotriva Sentinței civile nr.

7019 din 23 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 septembrie 2012.

Procesat de GGC - LM