ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7421/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7421/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea

înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială,

la data de 26 august 2005, reclamanta SC V. SA Constanța, în contradictoriu cu

pârâții Compania Națională Administrația Porturilor Maritime SA Constanța și

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat obligarea

pârâților la plata sumei de 5.000.000 dolari S.U.A., cu titlu de despăgubiri

reprezentând profit nerealizat până la data introducerii acțiunii, obligarea

pârâtelor la dobânda legală aferentă debitului cu începere de la data

introducerii acțiunii și până la achitării efective și cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că, la data de 14 mai 1999, SC V. SA a preluat, prin cesiune

de la SC C.F. SRL, cu consimțământul concedentei Compania Națională

Administrația Porturilor Maritime Constanța (succesoarea Regia Autonomă

Administrația Zonelor Libere de la acea dată), toate drepturile și obligațiile rezultând

din contractul de concesiune din 27 ianuarie 1997, devenind, astfel, proprietara

de drept, pe durata concesiunii, a investiției în curs de realizare pe parcela concesionată

în Zona Liberă, pe care a finalizat-o, fiind în măsură să treacă la exploatarea

sa, în speranța legitimă de obținere a profitului previzionat.

A menționat că acest contract

a fost încheiat pe 50 de ani, având în vedere regimul de facilități fiscale reglementat

și garantat prin Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere.

Referitor la cauza contractului,

reclamanta a arătat că aceasta a dispărut urmare a abrogării facilităților fiscale

prevăzute de Legea nr. 84/1992, prin acte administrative și normative ulterioare,

și anume Circulara Direcției Generale a Vămilor nr. 14935 din 14 mai 1999, O.U.G.

nr. 217 din 29 decembrie 1999 - promulgată pentru modificarea și completarea O.G.

nr. 70/1994 privind impozitul pe profit, ordonanță aprobată apoi prin Legea nr.

189 din 17 aprilie 2001, Decizia Direcției Generale a Vămilor nr. 753/2001, Legea

nr. 345/2002 privind TVA care a abrogat aplicarea cotei de TVA „zero” cu drept de

deducere a TVA-ului pentru zonele libere și Legea nr. 414/2002 privind impozitul

pe profit care a abrogat scutirea de la plata impozitului pe profit pentru agenții

economici din zonele libere.

Au fost, de asemenea,

invocate fapte ilicite concrete și grave de concurență neloială și obstrucționare

a SC V. SA în exploatarea investiției sale și realizarea de venituri și profit.

A menționat existența

pe rolul instanțelor de judecată a litigiului având ca obiect rezilierea contractului

de concesiune din 27 ianuarie 1997 și a actelor adiționale aferente și obligarea

SC V. SA la plata redevențelor restante.

Prin întâmpinare, pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice a invocat prematuritatea acțiunii față de împrejurarea

că nu a fost convocat pentru stingerea litigiului pe cale amiabilă.

A invocat, de asemenea,

excepția lipsei calității procesuale pasive în raport de contractul de concesiune

din 27 ianuarie 1997 și actele adiționale, precum și în raport de art. 3 din H.G.

nr. 410/2003, susținându-se că acest contract de concesiune a fost încheiat între

reclamantă și pârâta 1 producând efecte doar între cele două părți.

Pe fond, a solicitat respingerea

acțiunii ca neîntemeiată.

La 28 octombrie 2005,

a fost formulată întâmpinare și de către pârâta 1 Compania Națională

Administrația Porturilor Maritime Constanța, solicitându-se suspendarea prezentei

cauze conform art. 244 pct. 1 C. proc. civ. până la soluționarea recursului declarat

împotriva deciziei civile nr. 61 din 26 mai 2005 pronunțată în Dosarul nr. 2883/2005

de către Curtea de Apel Iași, recurs care face obiectul Dosarului nr. 3008/2005

al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pe fondul cererii, a solicitat

respingerea acțiunii ca nefondată, susținând că argumentele reclamantei în susținerea

rezilierii din culpa pârâtei sunt neîntemeiate, arătând că, prin încheierea contractului,

ambele părți au urmărit realizarea unui scop care a constituit și cauza încheierii

contractului, și anume pentru Administrația Zonelor Libere cel prevăzut la art.

1 din lege, iar pentru SC V. SA, obținerea unor beneficii în anumite condiții strict

și expres prevăzute la cap. 5 intitulat „Facilități” din Legea nr. 84/1992.

A mai arătat că actele

normative sau administrative invocate de SC V. SA Constanța, și anume, Legea

nr. 345/2002 privind TVA și Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit sunt

ulterioare datei la care aceasta a încetat să plătească redevența stipulată în contractul

de concesiune din 27 ianuarie 1997, art. 5.3, încă din octombrie 2000, precum și

faptul că, deși reclamanta a invocat în cadrul susținerilor sale unele acte normative

mai vechi cum ar fi Circulara Direcției Generale a Vămilor nr. 14935 din 14 mai

1999, Decizia nr. 753 din 04 aprilie 2001 și O.U.G. nr. 217/1998 nu a făcut dovada

că apariția acestora ar fi afectat în vreun fel interesele acesteia, existând posibilitatea

legală să fi acționat în justiție, în situația în care ar fi apreciat că îi sunt

lezate interesele, lucru pe care aceasta nu l-a făcut.

A precizat că Administrația

Zonelor Libere a atacat în instanță pe calea contenciosului administrativ, în nume

propriu, Decizia Direcției Generale a Vămilor nr. 753 din 04 aprilie 2001, însă

instanțele s-au pronunțat în unanimitate în sensul că această decizie nu afectează

în nici un fel facilitățile din Zonele Libere, situație în care susținerile SC V.

SA Constanța sunt fără suport.

În concluzie, a susținut

că nu s-a făcut dovada existenței unui raport de cauzalitate între emiterea lor

și modul în care apariția lor a afectat interesele economice ale reclamantei, invocarea

lor fiind mai degrabă „pro causa”, argumentele fiind lipsite de pertinență și concludență.

Reclamanta a formulat

răspunsuri la întâmpinări privitor atât la excepții, cât și fondul cauzei, fiind

depuse acte în combaterea acestor excepții, respectiv convocarea la conciliere și

corespondența părților, minutele întocmite cu aceste ocazii, actele normative ce

s-au succedat, hotărârile judecătorești invocate și o serie de alte adrese.

Prin încheierea din 25

noiembrie 2005, s-a admis excepția prematurității formulării acțiunii față de pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, conform art. 720

1

C.

proc. civ.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța a reținut că la dosarul cauzei nu există probe din care să rezulte

că s-a comunicat și că s-a primit convocarea la conciliere cu 15 zile înainte de

introducerea acțiunii.

Prin încheierea din 14

aprilie 2006, a fost suspendată cauza conform art. 244 pct. 1 C. proc. civ.

La 19 ianuarie 2007 a

fost repusă pe rol cauza și depuse sentințele judecătorești pronunțate în cauză,

precum și noi precizări ale reclamantei împreună cu răspunsul la aceste precizări.

La 02 martie 2007, pârâta

Compania Națională Administrația Porturi Maritime SA Constanța a solicitat introducerea

în cauză a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cerere soluționată

în ședința din 13 aprilie 2007, conform art. 58 C. proc. civ.

Prin sentința nr.

10619 din 08 iulie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis

acțiunea, a obligat pârâta Compania Națională Administrația Porturi Maritime SA

Constanța la plata sumei de 5.000.000 dolari S.U.A., echivalent în RON la momentul,

plății, cu titlu de despăgubiri, reprezentând profit nerealizat de către reclamantă

și a obligat aceeași pârâtă la dobânda legală aferentă debitului de 5.000.000

dolari S.U.A., de asemenea în RON, cu începere de la pronunțarea hotărârii și până

la plata efectivă.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță a reținut situația de fapt potrivit căreia, la data de 27

ianuarie 1997, între Regia Autonomă Administrația Zonei Libere Constanța Sud și

SC C.F. SRL s-a încheiat contractul de concesiune a suprafeței de 15.966,77 m.p.

teren proprietate publică de stat pe o perioadă de 50 de ani, pentru ca, ulterior,

prin actul adițional încheiat în 21 mai 1999, Regia Autonomă Administrația

Zonelor Libere să accepte transferarea drepturilor și obligațiilor SC C.F. SRL către

SC V. SA, reclamanta de astăzi. Această operațiune a avut loc sub imperiul Legii

nr. 84/1992, care la Capitolul V statua facilități menite să promoveze schimburile

internaționale, să atragă capital străin pentru introducerea tehnologiilor noi și

să sporească posibilitățile de folosire a resurselor economiei naționale (art. 1

din lege).

Această concesionare către

reclamantă a contractului s-a făcut în raport de art. 130 alin. (2) C. vam. care

statuează că pentru mărfurile românești care se introduc în zonele libere, precum

și pentru mărfurile românești sau străine aflate în zonele libere și care intră

în țară se depun declarații vamale; nefiind tranzacționate în spațiul vamal român,

urma să li se aplice cota de TVA zero.

Ca atare, preluarea contractului

de către reclamantă s-a făcut în temeiul facilităților fiscale ce existau la acel

moment pentru toată perioada de derulare a acestui act, aceasta fiind în fapt cauza

juridică a cesiunii contractului pentru reclamantă.

S-a reținut, de asemenea,

că la foarte scurt timp după ce reclamanta a preluat contractul de concesiune, facilitățile

în temeiul cărora s-a operat această tranzacție și care au reprezentat cauza încheierii

contractului au fost abrogate, în sensul că mărfurile românești introduse în zona

liberă, dar care nu părăseau teritoriul țării în aceeași stare, au început să fie

supuse TVA, iar profitul obținut în aceste condiții era impozitat, astfel că activitatea

comercială a reclamantei a fost perturbată cu consecința pierderii rentabilității,

conform expertizelor efectuate în cauză și a soluțiilor anterioare date de instanțele

de judecată în litigiul privitor la rezilierea acestui contract.

În considerarea acestui

fapt, reclamanta a opus pârâtei excepția de neexecutare a contractului de concesiune,

semnalând refuzul său de a mai plăti redevențele, în condițiile abrogării tuturor

facilităților fiscale avute în vedere pentru derularea activității.

Prima instanță a constatat

că, în condițiile unor costuri din ce în ce mai ridicate ale activității și ale

retragerii partenerilor de afaceri, V. nu a înregistrat decât pierderi, constând

în imobilizările masive de fonduri, generate de executarea obligațiilor sale contractuale.

Situația financiară precară

a reclamantei, generată de modificările legislative mai sus invocate, a fost recunoscută

și avută în vedere de Regia Autonomă Administrația Zonelor Libere, care a consimțit

la reeșalonarea succesivă a redevențelor, la aceasta adăugând-se și faptul că instanțele

judecătorești au reținut caracterul determinant, pentru încheierea contractului,

al facilităților fiscale garantate de Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor

libere.

În decizia Înaltei

Curți de Casație și Justiție nr. 3718 din 21 noiembrie 2006 s-a reținut că înlăturarea

facilităților garantate de Legea nr. 84/1992 prin norme ulterioare succesive - O.U.G.

nr. 217/1999, nr. 17/2000 și Circulara Direcției Generale a Vămilor nr. 14935

din 14 mai 1999 - a schimbat condițiile de desfășurare a contractului, așa încât

ambele părți, după încercări de salvare a efectelor sale - rezultate din actele

adiționale și corespondența purtată - au solicitat rezilierea lui. Instanțele de

fond în mod judicios au apreciat cauzele care au condus la imposibilitatea continuării

efectelor contractului și au dispus rezilierea acestuia (...).

A apreciat, prin urmare,

instanța ca fiind relevantă încetarea contractului înainte de termenul statuat prin

voința părților, efectul acestei situații fiind faptul că reclamanta a fost lipsită

de posibilitatea realizării profitului pe care l-a avut în vedere la încheierea

contractului, creându-se astfel un prejudiciu în activitatea sa comercială.

A mai reținut instanța

inițial învestită că, întrucât pârâta Compania Națională Administrația Porturi Maritime

SA Constanța e succesoarea în drepturi a Regiei Autonome Administrația Zonei Libere

Constanța Sud, aceasta este ținută să răspundă atât pentru conduita contractuală

proprie, cât și pentru cea a Statului Român pe care îl reprezintă. Mai exact, prin

abrogarea prevederilor legale ce instituiau aceste facilități fiscale statul a comis

o faptă culpabilă pentru care Regia Autonomă Administrația Zonelor Libere, cea care

a încheiat inițial contractul, este ținută să răspundă, fapt statuat cu autoritate

de lucru judecat în cauzele ce au avut ca obiect rezilierea contractului de concesiune.

S-a considerat ca fiind

nerelevantă, în acest context, susținerea pârâtei din întâmpinare conform căreia

despăgubirile ar fi fost acordate conform principiului accesiunii, pentru construcțiile

din acest spațiu, importantă fiind obligația achitării despăgubirilor constructorului,

obligație ce revine proprietarului terenului. Dacă la o primă interpretare obligația

ar fi revenit Statului Român ca proprietar al terenului, instanțele judecătorești

au statuat că Regia Autonomă Administrația Zonelor Libere, ca reprezentat al statului

în raporturile de concesiune, să fie obligată să execute această sarcină ce revenea

Statului Român.

De asemenea, a fost înlăturată

susținerea pârâtei că nu ar datora despăgubirile solicitate cu motivarea lipsei

culpei în abrogarea facilităților fiscale, întrucât legislația în materie de concesiuni,

în vigoare la momentul încheierii contractului, consacră obligația concedentului

de a despăgubi concesionarul pentru toate prejudiciile cauzate acestuia prin contractul

de concesiune, indiferent de existența unei culpe a concedentului în producerea

prejudiciilor respective.

A reținut, însă, că obligarea

pârâtei la plata despăgubirilor pentru abrogarea acestor facilități nu este realizată

ca urmare a unei fapte proprii, ci ca urmare a faptei Statului Român, pentru care

pârâta este ținută să răspundă, putând-se interpreta că suprimarea regimului fiscal

de către Statul Român a reprezentat o faptă intenționată a acestuia, astfel încât

prevederile art. 1083 C. civ. nu sunt incidente în cauză.

Dincolo de acest aspect,

în materie de concesiune, legiuitorul a instituit un principiu derogator de la dreptul

comun (constituit de C. civ.), principiul răspunderii obiective, independente de

culpă, pentru prejudiciile cauzate concesionarului în conexiune cu concesiunea,

aplicându-se prevederile Legii nr. 219/1998, în vigoare la momentul încheierii contractului

și al nașterii raportului juridic valorificat în prezenta cauză, cât și în normele

metodologice de aplicare a acestei legi.

S-a consacrat, deci, obligația

concedentului de a-l despăgubi pe concesionar ca urmare a modificării unilaterale

a părții reglementare a contractului de concesiune (art. 31 din lege), a denunțării

unilaterale a acestuia (art. 35 din lege și art. 69 din H.G. nr. 216/1999), a incapacității

de îndeplinire a obligațiilor (art. 70 din H.G. nr. 216/1999), precum și obligația

concedentului de a restabili echilibrul contractual (art. 32 din lege), în cazul

în care avantajele acordate concesionarului sunt disproporționat de mici prin raportare

la sarcinile care îi sunt impuse.

Ca atare, legiuitorul

a instituit în sarcina acestuia obligația de a-l despăgubi pe concesionar în toate

situațiile în care acesta suferă prejudicii în legătură cu concesiunea - fie că

aceste prejudicii sunt rezultatul faptei culpabile a concedentului, fie că nu pot

fi imputate acestuia.

Tribunalul, în aplicarea

acestui principiu, a reținut că suprimarea facilităților fiscale prevăzute de Legea

nr. 84/1992 a condus la dereglarea activității comerciale a reclamantei, astfel

încât concedentului îi revine obligația de a-l despăgubi pe concesionar ca urmare

a împiedicării acestuia de a derula raporturile contractuale în cadrul perioadei

preconizate și de a obține beneficiul scontat.

Dacă prevederile legale

inițiale consacrau dreptul investitorilor din zonele libere de a fi scutiți de la

plata impozitelor și taxelor indicate pe întreaga perioadă de derulare a contractelor

de concesiune, acest drept a întemeiat speranța legitimă a reclamantei că va obține

o anumită sumă cu titlu de profit din derularea, în condițiile existenței facilităților

fiscale, a contractului de concesiune.

Ulterior însă speranța

legitimă vizând acest drept și interes al reclamantei legată de obținerea unui profit

clar și constant în materia activității sale a fost desființată prin abrogarea legislației

în materie la momentul încheierii contractului.

Prin decizia nr. 207

din 22 aprilie 2010, Curtea de Apel București a admis apelul împotriva sentinței

comerciale nr. 10619 din 08 iulie 2009, a anulat această sentință comercială și

a trimis cauza spre competentă soluționare la Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Această soluție a fost

menținută prin decizia nr. 645 din 10 februarie 2011, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, care a respins recursul împotriva deciziei comerciale

nr. 207 din 22 aprilie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București.

Ca urmare, dosarul a fost

înregistrat, în primă instanță, la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

La 28 noiembrie 2011,

parata Compania Națională Administrația Porturilor Maritime SA Constanța a depus

întâmpinare, prin care a invocat: excepția inadmisibilității acțiunii, prin raportare

la prevederile Legii nr. 554/2004 și la H.G. nr. 1900/2004, excepția prescripției

acțiunii în despăgubiri și excepția lipsei calității procesuale, atât active, cât

și pasive, prin raportare la contractul de concesiune și de cesiune încheiate de

reclamantă, precum și la motivele rezilierii contractului de concesiune, astfel

cum au fost ele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr.

3718 din 21 noiembrie 2006.

În ceea ce privește excepția

inadmisibilității acțiunii, a susținut că reclamanta nu a procedat Ia efectuarea

demersurilor administrative obligatorii anterioare introducerii cererii de chemare

în judecată, astfel cum sunt acestea prevăzute de H.G. nr. 1900 /2004 referitoare

la compatibilizarea ajutoarelor de stat existente, acordate în temeiul Legii

nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere.

Prin decizia nr. 645/2011,

Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că prezenta cerere despăgubiri având

la bază un contract de concesiune este supusă procedurii prevăzute de Legea nr.

554/2004 a contenciosului administrativ, conform căreia orice demers judiciar trebuie

precedat de adresarea unei plângeri prealabile către organul emitent al actului

administrativ atacat. În anumite situații, legiuitorul a stabilit o procedură specială

pe care persoanele interesate ar fi trebuit să o urmeze anterior adresării cererii

la instanța de judecată.

Pentru contestarea abrogării

facilităților fiscale prevăzute în Legea nr. 84/1992, s-a emis H.G. nr. 1900/2004,

care stabilește legal limitele și procedura pe care trebuie să o urmeze un concesionar

din cadrul zonelor libere pentru a putea beneficia în continuare de anumite avantaje

financiar-fiscale. Din moment ce se stabilește o lege specială ce cuprinde pașii

administrativi de urmat, reclamanta nu putea utiliza o altă cale legală.

Privitor la excepția prescripției

dreptului la acțiune, pârâta a arătat că, potrivit Decretului nr. 167/1958, termenul

general de prescripție este de 3 ani și curge de la data la care se naște dreptul

la acțiune. În situația despăgubirilor contractuale cauzate de rezilierea unui contract,

în deplină concordanță și cu noile prevederi ale art. 19 din Legea nr. 554/2004,

prescripția curge de la data la care se cunoștea sau ar fi trebuit să se cunoască

întinderea pagubei.

Reclamanta, pornind în

calculul despăgubirilor de la studiul de fezabilitate întocmit în februarie 1997,

reiese că întinderea profitului preconizat îi era cunoscută de la data la care s-a

semnat contractul de cesiune.

Referitor la susținerea

reclamantei în sensul că dispariția facilităților fiscale este faptul generator

al rezilierii și implicit al despăgubirilor aferente acesteia, pârâta a arătat că,

chiar în raport de fiecare act normativ care a generat modificări legislative, reclamanta,

introducând cererea de chemare în judecată la data de 26 august 2005, a depășit

și ultima zi în care ar fi putut invoca un eventual prejudiciu cauzat de abrogarea

facilităților fiscale, și anume 01 iulie 2005, trei ani de la intrarea în vigoare

a ultimei legi care a eliminat scutirea de la plata impozitului pe profit.

Relativ la excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei, s-a susținut că aceasta este întemeiată,

deoarece contractul de cesiune încheiat cu SC C.F. SRL este nul absolut, deoarece,

pornind de la prevederile art. 55 din Normele metodologice din 1999 de aplicare

a Legii nr. 219/1999 privind regimul concesiunilor și de la dispozițiile art. 28

alin. (6) din Legea nr. 219/1999, doctrina a recunoscut caracterul intuitu personae

al acestuia.

A menționat că, în plus,

contractul de cesiune este lovit și de o altă cauză de nulitate absolută, respectiv

lipsa capacității de folosință a cedentului determinată de natura contractului încheiat

de SC C.F. SRL și SC V. SA - contractul de cesiune fiind o liberalitate. Or, potrivit

art. 34 din Decretul nr. 31/1954, ce consacră principiul specialității capacității

de folosință a persoanei juridice, se prevede că persoana juridică nu poate avea

decât acele drepturi și obligații care corespund scopului ei, stabilit prin lege,

actul de înființare sau statut.

De asemenea, a precizat

că dreptul pretins de reclamantă a fost integral recunoscut prin hotărârea judecătorească

nr. 3718 din 21 noiembrie 2006.

În ceea ce privește lipsa

calității procesuale pasive a Companiei Naționale Administrația Porturilor Maritime

SA Constanța, pârâta a susținut că nu poate răspunde pentru fapta imputabilă Statului

Român, nefiind reprezentant al Statului Român, ci o societate comercială ce funcționează

după principii comerciale, precum și că singura persoană care ar putea să garanteze

dreptul invocat de reclamantă, în baza legislației naționale sau internaționale

de protecție a drepturilor omului sau a investițiilor, este Statul Român, cel care

a abrogat facilitățile fiscale.

A mai susținut că nici

pe teren delictual răspunderea pârâtului nu poate fi angajată dacă se are în vedere

faptul că, rezilierea contractului de concesiune a intervenit ca urmare a unei hotărâri

irevocabile care a stabilit inexistența culpei vreuneia dintre părți.

La 03 februarie 2012,

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a depus întâmpinare, invocând

excepția inadmisibilității acțiunii față de statul român, arătând că, în materia

contenciosului administrativ, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

nu poate sta în judecată decât în condițiile prevăzute de acte normative speciale

și prin autoritățile publice despre care se prevede în mod expres ca reprezintă

Statul Român în acele litigii.

În consecință, faptul

că reclamanta dorește sa se judece în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, nu este de natura sa conducă la admisibilitatea unei astfel

de acțiuni în contencios administrativ, față de acest pârât.

A înțeles, de asemenea,

să invoce, pe cale de excepție de fond, absolută și peremptorie, lipsa calității

procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și lipsa

calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român,

susținând că, în materia contenciosului administrativ, Ministerul Finanțelor Publice

nu poate sta în judecată în reprezentarea Statului Român decât în condițiile prevăzute

de acte normative speciale, Statul Român fiind reprezentat în aceste litigii de

autoritățile publice despre care se prevede în mod expres că reprezintă statul.

A mai arătat că, în raport

de obiectul acțiunii, chemarea în judecată a Ministerului Finanțelor Publice, în

reprezentarea Statului Român este nejustificată, având în vedere că reclamanta nu

a avut niciun fel de raport juridic sau alte raporturi obligaționale cu Ministerul

Finanțelor Publice, nici în nume propriu și nici ca reprezentant al Statului Român,

pentru a ne fi putut raporta la drepturi și obligații izvorâte din acestea sau din

alte raporturi obligaționale.

Totodată, a invocat dispozițiile

art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, potrivit

cărora, „Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit,

în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de

raporturi prin Ministerul Finanțelor, afara de cazurile în care legea stabilește

anume alte organe în acest scop.”

Pârâtul a făcut trimitere

și la dispozițiile art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele

fizice și juridice, potrivit cărora „Statul nu răspunde pentru obligațiile organelor

și celorlalte instituții de stat ale întreprinderilor și organizațiilor economice

de stat, precum și ale oricăror organizații socialiste de stat, daca ele sunt persoane

juridice. De asemenea, niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru

obligațiile statului”.

Prin încheierea din 16

martie 2012, Curtea a respins excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului

Finanțelor Publice pentru pârâtul Statul Român, ca neîntemeiată.

Hotărârea instanței de

fond

Prin sentința civilă

nr. 3871 din 08 iunie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității, excepția prescripției,

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâților, ca neîntemeiate.

A admis cererea formulată

de reclamanta SC V. SA, în contradictoriu cu pârâta Compania Națională Administrația

Porturilor Maritime Constanța SA și intervenientul Ministerul Finanțelor Publice

și a obligat pe pârâți, în solidar, la plata sumei de 5 milioane dolari S.U.A.,

echivalentul în RON la momentul plății, cu titlu de despăgubiri, reprezentând profit

nerealizat de către reclamantă.

Totodată, a obligat pe

pârâți, în solidar, la plata dobânzii legale aferente sumei de 5 milioane

dolari S.U.A., echivalentul în RON, începând de la pronunțarea hotărârii până la

plata efectivă.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

Cu privire la excepția

inadmisibilității în privința neefectuării de către reclamantă a demersurilor prevăzute

de H.G. nr. 1900/2004, a constatat că acest act normativ reglementa forme de sprijin,

nu despăgubiri cuvenite investitorilor din zonele libere.

Investitorii trebuiau

să se afle în continuarea derulării contractelor de concesiune. În speță, reclamanta

a încetat să mai aibă un astfel de contract odată cu rezilierea judiciară a contractului

său.

Prima instanță a reținut

că H.G. nr. 1900/2004 a fost publicată în M. Of. nr. 1090/23.11.2004. Având în vedere

prevederile art. 78 din Constituție, reiese că actul normativ invocat de pârâtă

a intrat în vigoare cu 3 zile înainte de rezilierea judiciară a contractului de

concesiune, dispusă prin sentința Tribunalului lași nr. 915/E din 02 decembrie 2004,

fiind de menționat că dezbaterile asupra fondului avuseseră loc anterior publicării

H.G. nr. 1900/2004 în M. Of. în data de 11 noiembrie 2004, când instanța a rămas

în pronunțare asupra fondului cauzei, soluționând-o prin sentință executorie.

În speță, exista o imposibilitate

obiectivă a reclamantei de a folosi o asemenea procedură, conform deciziei Înaltei

Curți de Casație și Justiție nr. 3718 din 21 noiembrie 2006.

În privința excepției

prescripției acțiunii, instanța de fond a apreciat că dispozițiile art. 19

alin. (2) din Legea nr. 554/2004, invocat de pârâte, nu este aplicabil cererii reclamantei,

deoarece art. 19 alin. (2

1

) din Legea nr. 554/2004, care a stabilit că

termenul de 1 an se aplică și contractelor administrative (cum este cazul contractului

de concesiune) a intrat în vigoare prin Legea nr. 262/2007, la data de 02

august 2007, ulterior sesizării instanței cu prezenta acțiune (25 august 2005).

Până la data intrării

în vigoare a Legii nr. 262/2007, prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 erau

aplicabile doar actelor administrative unilaterale, nu și contractelor administrative.

De aceea, în lipsa unui

termen special de prescripție în vigoare la data introducerii prezentei cereri,

Curtea a considerat că termenul de prescripție este cel de 3 ani, termen general

de prescripție aplicabil drepturilor de creanță, prevăzut de art. 7 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958.

Cu privire la momentul

de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani, prima instanță a reținut

că acesta curge de la data când se naște dreptul la acțiune.

În speță, data nașterii

dreptului la acțiune este data rezilierii judiciare a contractului de concesiune.

Momentul rezilierii judiciare

a contractului de concesiune a fost același cu cel al constatării lipsei culpei

concesionarei în încetarea raporturilor contractuale, relevantă în contextul imputării

culpei de către concedenta, care a și reziliat, pe acest temei, contractul de concesiune.

Dreptul la acțiunea în

despăgubiri nu se putea naște decât de la momentul constatării inexistenței culpei

contractuale a concesionarei, căreia i s-a notificat rezilierea contractului pe

un temei neconfirmat în cadrul acestei acțiuni.

S-a reținut ca fiind relevante

sub aspectul lipsei culpei reclamantei-concesionare și consacrării judiciare a bunei

sale credințe, recunoscută acesteia în litigiul anterior, considerentele din sentința

nr. 915/E din 02 decembrie 2004 a Tribunalului Iași, intrate în puterea lucrului

judecat.

De asemenea, Curtea de

Apel a observat că există o diferență între momentul de la care începe să curgă

termenul de prescripție al acțiunii în reziliere (momentul dispariției cauzei contractului

prin abrogarea regimului de facilități fiscale) și momentul de la care începe să

curgă termenul de prescripție al acțiunii în despăgubire, ca urmare a rezilierii

judiciare ex nunc a unui contract de concesiune (momentul rămânerii definitive și

irevocabile a hotărârii judecătorești de reziliere).

Observând ca termenul

de 3 ani nu s-a împlinit până la data introducerii cererii de chemare în judecată,

judecătorul fondului a respins excepția prescripției acțiunii ca neîntemeiată.

Cu privire la excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantei, Curtea de Apel a reținut că prevederile

art. 28 alin. (6) din Legea nr. 219/1998, nu instituie interdicția subconcesionării,

ci doar a menționării unei asemenea interdicții în contractul de concesiune (interdicție

inexistentă, în speță, având în vedere clauza 11.2 din contract, contrară).

Pe de altă parte, textul

menționat se referă la subconcesionare și nu la cesiunea contractului de concesiune.

Chiar dacă cele două sunt apropiate din punct de vedere juridic, ele nu sunt identice.

Cum art. 28 alin. (6)

din Legea nr. 219/1998 este o normă juridică specială, ea se aplică strict, doar

subconcesiunii, nu și altor cazuri asemănătoare, potrivit principiului „norma specială

este de strictă aplicare”.

Nici Legea nr. 219/1998

și nici normele sale de aplicare nu prevedeau sancțiunea nulității absolute pentru

cesiunea contractului de concesiune.

A reținut, de asemenea,

prima instanță, că cesiunea contractului de concesiune s-a făcut, la acea dată,

cu acordul concedentei, care a încheiat cu cesionara SC V. SA un act adițional la

contractul de concesiune din 1997, de confirmare a acceptării cesiunii.

Ca o confirmare, concedenta

Compania Națională Administrația Porturilor Maritime Constanța SA a pretins SC V.

SA, și nu altei persoane, executarea obligațiilor contractuale izvorâte din contractul

de concesiune, solicitând tragerea la răspundere contractuală a concesionarei SC

V. SA pentru neplata de către aceasta a redevenței.

Referitor la celalalt

argument invocat de pârâte, privind lipsa capacității de folosință, Curtea a considerat

ca acesta este neîntemeiat, fiindcă cedenta SC C.F. SRL avea dreptul de a cesiona

contractul de concesiune, chiar cu titlu gratuit, acest singur act juridic neîncălcând

scopul stabilit în momentul înființării acesteia.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Compania Națională Administrația

Porturilor Maritime Constanța SA, judecătorul fondului a reținut că și aceasta este

neîntemeiată.

În acest sens, a observat

că acțiunea dedusă judecății are ca obiect indemnizația „adecvată și efectivă” prevăzută

de art. 31 alin. (2) din Legea nr. 219/1998, cuvenită concesionarei ca efect al

deteriorării echilibrului financiar al contractului, pe temeiul răspunderii obiective.

Ori, în temeiul art. 31

alin. (2) coroborat cu art. 35 lit. b) din Legea nr. 219/1998, obligația dezdăunării

revine concedentului. Despăgubirea se stabilește prin acordul dintre concedent

și concesionar, iar in lipsa unui acord, de către instanța judecătorească.

Totodată, a apreciat ca

neîntemeiată și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român,

reținând că abrogarea regimului de facilități fiscale, existente la momentul încheierii

contractului de concesiune s-a realizat de pârâtul Statul Român, fapt ce a dus la

dispariția cauzei contractului și nașterea contextului rezilierii înainte de momentul

acordării ajutorului de stat, prin care contractul ar fi putut fi salvat.

Pe fondul cauzei, Curtea

de Apel a reținut că la data de 27 ianuarie 1997, între Regia Autonomă Administrația

Zonei Libere Constanța Sud (actuala Compania Națională Administrația Porturilor

Maritime Constanța SA) și SC C.F. SRL s-a încheiat un contract de concesiune cu

privire la o suprafață de 15.966,77 m.p., teren proprietate publică de stat, pe

o perioadă de 50 ani. Prin act adițional, Regia Autonomă Administrația Zonei Libere

Constanța Sud și a Zonei Libere Basarabi a acceptat transferarea drepturilor și

obligațiilor derivând din contractul cesionat către SC V. SA.

La acel moment se aflau

în vigoare prevederile Legii nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere. Prin Capitolul

V, Legea nr. 84/1992 instituia o serie de facilități menite să promoveze schimburile

internaționale, să atragă capital străin pentru introducerea tehnologiilor noi și

să sporească posibilitățile de folosire a resurselor economiei naționale.

Principalele facilități

fiscale care au reprezentat cauza încheierii contractului au fost abrogate prin

Circulara Vămilor nr. 14.935/1999 și Decizia nr. 753/2001 a Direcției Generale a

Vămilor, O.U.G. nr. 17/2000 privind TVA, raportată la Decizia nr. 753 din 12

aprilie 2001 a Direcției Generale a Vămilor (care a reluat Circulara Vămilor

nr. 14.935/1999), O.U.G. nr. 217/1999 privind impozitul pe profit (raportată, și

ea, la Decizia nr. 753 din 12 aprilie 2001 a Direcției Generale a Vămilor) și

Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit și Legea nr. 244/2004, de modificare

și completare a Legii 84/1992.

În considerarea abrogării

tuturor facilităților fiscale inițial vizate, intimata-reclamanta a opus concedentei-pârâte,

pe calea excepției de neexecutare a contractului de concesiune, refuzul de a mai

continua plata redevențelor (ianuarie 2000). Refuzul concesionarei a fost pus în

aplicare începând cu luna octombrie 2000 (aspect validat prin sentința nr. 915/E

din 02 decembrie 2004 a Tribunalului Iași).

S-a observat că pierderea

activității reclamantei ca urmare a abrogării regimului de facilități fiscale reiese

din declarațiile partenerilor de afaceri ai concesionarei, care și-au anunțat intenția

de a renunța la investiții.

S-a reținut, de asemenea,

ca fiind importantă încetarea contractului înainte de termenul statuat prin voința

părților, efectul acestei situații fiind faptul că reclamanta a fost lipsită de

posibilitatea realizării profitului pe care l-a avut în vedere la încheierea contractului,

creându-se astfel un prejudiciu în activitatea sa comercială.

În temeiul principiului

autorității lucrului judecat, Curtea de Apel a constatat că a fost antrenată răspunderea

Regia Autonomă Administrația Zonei Libere pentru Statul Român, aceasta fiind obligată

la despăgubiri către reclamantă pentru prejudiciile create prin încetarea contractului

de concesiune.

Susținerea pârâtei Compania

Națională Administrația Porturilor Maritime Constanța SA că nu ar datora despăgubirile

solicitate cu motivarea lipsei culpei în abrogarea facilităților fiscale este neîntemeiată,

întrucât legislația în materie de concesiuni, în vigoare la momentul încheierii

contractului, consacră obligația concedentului de a despăgubi concesionarul pentru

toate prejudiciile cauzate acestuia prin contractul de concesiune indiferent de

existența unei culpe a concedentului în producerea prejudiciilor respective.

În acest sens, instanța

de fond, reținând dispozițiile art. 31, art. 32, art. 35 din Legea nr. 219/1998,

precum și cele ale art. 69, 70 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.

219/1998, aprobate prin H.G. nr. 216/1999, a constatat că acestea consacră obligația

concedentului de a-l despăgubi pe concesionar ca urmare a modificării unilaterale

a părții reglementare a contractului de concesiune, a denunțării unilaterale a acestuia,

a incapacității de îndeplinire a obligațiilor, precum și obligația concedentului

de a restabili echilibrul contractual în cazul în care avantajele acordate concesionarului

sunt disproporționat de mici prin raportare la sarcinile care îi sunt impuse.

Legiuitorul a instituit

în sarcina concedentului obligația de a-l despăgubi pe concesionar în toate situațiile

în care acesta suferă prejudicii în legătură cu concesiunea, fie că aceste prejudicii

sunt rezultatul faptei culpabile a concedentului, fie că nu pot fi imputate acestuia.

Răspunderea reglementată

de art. 31 alin. (2) din Legea nr. 219/1998 și de art. 69 din H.G. nr. 216/1999

este o răspundere obiectivă.

În decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție (argumentare obligatorie în cauză în temeiul principiului

autorității de lucru judecat) se arată că în materia contractului de concesiune

și în baza legislației existente se putea desființa contractul prin reziliere și

prin constatarea neexecutării lui (legea în vigoare la acel moment, respectiv

art. 31 din Legea nr. 219/1998), nu doar prin culpă conform principiului clasicei

rezilieri.

Aceeași decizie a Înaltei

Curți de Casație și Justiție privitoare la construcția edificată statuează că acest

lucru ar fi fost posibil doar cu plata de despăgubiri de către concedent.

Ca atare, pentru paguba

efectivă, pretențiile reclamantei au fost soluționate prin decizia Înaltei

Curți de Casație și Justiție, principiul de drept vizând, însă atât damnum emergens

cât și lucrum cessans.

Referitor la susținerea

pârâtelor, în sensul că dreptul pretins de reclamantă ar fi fost integral reparat

prin decizia nr. 3718 din 21 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, prima instanță a reținut că aceasta este nefondată, deoarece instanțele

au dispus despăgubirea concesionarei SC V. SA pe temeiul accesiunii reale imobiliare,

prin acordarea unei sume de bani cuvenită acesteia în calitatea sa de constructor

pe terenul altuia (de bună-credință). Despăgubirea pe temeiul accesiunii reale imobiliare

a fost separată și independentă de regimul special al concesiunii.

În litigiul anterior nu

s-a soluționat cererea concesionarei de acordare a indemnizației „adecvate și efective”,

cuvenită reclamantei pentru pierderea suferită în urma deteriorării echilibrului

financiar al contractului de concesiune, deteriorare ce a cauzat dispariția cauzei

contractului și, în final, încetarea acestuia cu efecte pentru viitor.

Curtea de Apel a reținut

că art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului este

aplicabil în cauză.

Părțile s-au întemeiat

în mod rezonabil și justificat pe prevederile Capitolului V din Legea nr. 84/1992,

la încheierea contractului de concesiune, astfel cum au reținut instanțele ce au

soluționat rezilierea contractului, termenul pentru care reclamanta și-a asumat

obligații fiind de 50 de ani, tocmai pentru încrederea acesteia în respectarea de

către stat a angajamentului său și pentru a beneficia de facilitățile existente.

Abrogarea acestor facilități

prin modificările legislative succesive a condus la lipsirea investitorilor din

zonele libere de posibilitatea continuării raporturilor contractuale asumate și

realizării profiturilor.

Beneficiul nerealizat

este asimilat noțiunii de „bun”.

Practica Curții

Europene a Drepturilor Omului în materie a recunoscut existența unui bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1, în situația în care, în baza unei jurisprudențe constante

a instanțelor naționale, titularul ar fi fost îndreptățit la obținerea unor beneficii

de natură patrimonială.

Reclamanta a suferit atât

un prejudiciu constând în damnum emergens, contravaloarea construcțiilor ridicate,

soluționat deja, cât și cel implicat de lucrum cessans, respectiv beneficiul nerealizat.

Reparația trebuie sa fie

integrală incluzând atât paguba concretă asupra căreia există autoritate de lucru

judecat, cât și profitul pe care reclamanta l-ar fi realizat dacă și-ar fi desfășurat

activitatea normală.

Prin raportul de expertiză

judiciară s-au propus trei variante de calcul, una în care reclamanta ar putea fi

despăgubită cu 11.235.146 dolari S.U.A., o altă medie de 12.483.310 dolari S.U.A.

și varianta maximă de 13.732.311 dolari S.U.A., iar prin expertiza extrajudiciară

s-a stabilit valoarea de 22 milioane dolari S.U.A., însă Curtea a avut în vedere

doar suma de 5 milioane dolari S.U.A., solicitată de reclamantă, prin cererea de

chemare în judecată.

Suma de 5 milioane euro,

pe care reclamanta a solicitat-o prin concluziile orale puse pe fondul cauzei și

prin concluziile scrise nu a putut fi avută în vedere, deoarece aceasta solicitare

de majorare a câtimii pretențiilor este formulată tardiv, după terminarea etapei

de administrare a probelor și acordarea cuvântului asupra fondului cauzei.

Pentru a acoperi prejudiciul

creat prin lipsa de folosință a sumei menționate anterior până la plata efectiva

a acesteia, în baza art. 2 și 3 din O.G. nr. 9/2000, Curtea a obligat pe pârâtă

și la plata dobânzii legale aferente acesteia, echivalentul în RON, începând de

la pronunțarea hotărârii până la plata efectivă.

Cu privire la pârâtul

Statul Român, instanța de fond a considerat că pentru prejudiciul cauzat, acesta

răspunde, deoarece prin fapta proprie de abrogare a facilităților fiscale aplicabile

zonelor libere a lipsit pe reclamantă de beneficiul pe care l-ar fi realizat ca

urmare a executării contractului de concesiune în contextul în care acesta a fost

încheiat.

De asemenea, a reținut

că Statul Român nu a legiferat expres posibilitatea acordării de despăgubiri în

cazul rezilierii contractelor de concesiune, ca urmare a dispariției facilităților

fiscale existente.

De vreme ce interesul

național (impus de aderarea României la Uniunea Europeană și de îndeplinirea condițiilor

necesare în acest scop) a dictat încetarea contractului concesionarei (prin notificarea

din 08 februarie 2002), ambele pârâte devin solidar răspunzătoare pentru despăgubire

integrală și efectivă, în condițiile impuse de art. 69 din H.G. ne. 216/1999 și

art. 35 lit. b) din Legea nr. 84/1992.

Recursul

Împotriva sentinței

nr. 3871 din 08 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții Compania Națională Administrația

Porturilor Maritime SA Constanța și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Pârâta Compania Națională

Administrația Porturilor Maritime Constanța SA a formulat recurs împotriva sentinței

civile nr. 3871 pronunțată la data de 08 iunie 2012 de Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, solicitând ca instanța de judecată,

pe baza probelor administrate, să dispună:

În principal:

- admiterea excepției

lipsei calității procesuale pasive a acesteia;

- admiterea excepției

prescripției dreptului material la acțiune al SC V. SA;

- admiterii excepției

inadmisibilității acțiunii formulată de SC V. SA.

În subsidiar:

Admiterea recursului și

modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii introductive

ca neîntemeiată precum și obligarea intimatei reclamante la plata cheltuielilor

de judecată în temeiul art. 274 C. proc. civ.

Motivele de recurs în

esență

- Arată recurenta ca hotărârea

recurată este lipsită de temei legal și este dată cu încălcarea și aplicarea greșită

a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.);

Instanța de fond a respins

în mod nelegal și neîntemeiat excepția lipsei calității procesuale pasive a subscrisei

Compania

Națională Administrația Porturilor Maritime SA

Constanța.

Compania Națională

Administrația Porturilor Maritime SA

a invocat excepția lipsei calității procesuale

pasive a Companiei, motivat de faptul că aceasta nu poate avea calitate procesuală

pasivă într-o acțiune în care prejudiciul invocat se datorează faptei unei terțe

persoane, respectiv Statului Român.

S-a precizat faptul că

Compania

Națională Administrația Porturilor Maritime SA

nu este și nu a fost niciodată reprezentanta

Statului Român, fiind o societate comercială care funcționează după principiile

pieței concurențiale, astfel încât compania nu avea posibilitatea reală de a garanta

menținerea regimului de facilități fiscale prevăzute de Legea nr. 84/1992, după

cum nici legiuitorul însuși nu a înțeles să o facă.

Modificarea Legii nr.

84/1992 și eliminarea regimului facilităților fiscale a fost atributul exclusiv

al Statului Român, prin organele sale legislative, atribut statuat de dispozițiile

art. 73 din Constituția României, entitate terță raportului obligațional invocat

de intimata-reclamantă.

Mai mult, precizează recurenta

că în contractul de concesiune încheiat cu intimata-reclamantă, nu se prevedea în

sarcina companiei obligația menținerii și/sau garantării regimului beneficiilor

fiscale, pe durata derulării concesiunii.

Instanța de fond, realizând

o aplicare greșită a legii, a respins excepția invocată de subscrisa, apreciind

în mod nejustificat că „acțiunea dedusă judecății are ca obiect indemnizația adecvată

și efectivă prevăzută de art. 31 alin. (2) din Legea nr. 219/1998, cuvenită concesionarei

ca efect al deteriorării echilibrului financiar al contractului și întrucât „legislația

în materie de concesiuni, în vigoare la momentul încheierii contractului, consacra

obligația concedentului de a despăgubi concesionarul pentru toate prejudiciile cauzate

acestuia prin contractul de concesiune, indiferent de existența unei culpe a concedentului

în producerea prejudiciilor respective”.

- Instanța de fond a soluționat

excepției lipsei calității procesuale a recurentei, pornind de la o premiză total

eronată și anume aceea că legislația în materie de concesiuni, în vigoare la momentul

încheierii contractului, ar fi cea prevăzută de Legea nr. 219/1998;

Se arata de recurenta

că la data încheierii contractului de concesiune din 27 ianuarie 1997, Legea

nr. 219/1998 nu fusese încă adoptată, aceasta intrând în vigoare la 29 ianuarie

1999, după 2 ani calculați de la momentul semnării contractului.

În mod evident în anul

1997, subscrisa

Compania

Națională Administrația Porturilor Maritime SA

nu putea să își asume ceea ce nu era prevăzut

în legislația în vigoare la data încheierii contractului, iar intimata-reclamantă

SC V. SA (cea care a preluat drepturile și obligațiile contractuale de la SC C.F.

SRL) nu putea avea așteptarea legitimă de a fi despăgubită cu o indemnizație „adecvata

și obiectivă”, astfel cum prevăd dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 219/1998,

pentru simplul motiv că Legea nr. 219/1998 nu exista la data de 27 ianuarie

1997 (data încheierii contractului), aceasta fiind publicată în M. Of. nr. 459/30.11.

1998 și intrată în vigoare la data de 29 ianuarie 1999.

Considera recurentă că

la data de 14 mai 1999, data semnării actului de cesiune de drepturi între SC C.F.

SRL și SC V. SRL, era în vigoare Legea nr. 219/1998, însă acest act normativ nu

se aplică contractului de concesiune încheiat la data de 27 ianuarie 1997, și aceasta

deoarece:

alin. (2) din Legea nr. 219/1998 se prevede expres că „toate contractele de concesiune

încheiate până la data intrării în vigoare a prezentei legi își păstrează valabilitatea”;

nr. 2 la contractul de concesiune, încheiat între subscrisa recurentă și concesionara

SC V. SA la data de 21 mai 1999, s-a stipulat în mod expres că „toate celelalte

clauze ale contractului de concesiune rămân valabile”, înțelegându-se prin aceasta

că părțile nu au înțeles să supună contractul de concesiune noilor reglementări

legislative în materia concesiunii, în vigoare la data încheierii primului act adițional

la contract.

Recurenta a arătat ca

astfel nu și-a asumat prin clauzele contractului de concesiune obligația menținerii

și/sau garantării facilităților fiscale de care beneficia concesionara și, pe de

altă parte, dispozițiile art. 25-29 din Legea nr. 15/1990, sub imperiul cărora s-a

încheiat și derulat contractul, nu prevedeau obligația subscrisei-concedente la

plata unei indemnizații „adecvate și efective” în situația încetării contractului

înainte de termen, indiferent de existența sau inexistența culpei Companiei

Naționale Administrația Porturilor Maritime SA Constanța.

- De asemenea a arătat

recurenta că s-a reținut cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 915/2004 a

Tribunalului lași, menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție, că încetarea

contractului s-a produs datorită unui caz fortuit, iar Compania Națională

Administrația Porturilor Maritime SA nu era obligată ca în acestă situație să repare

prejudiciul concesionarei nici în temeiul dispozițiilor contractuale și nici în

temeiul dispozițiilor legale aplicabile la momentul încheierii contractului, intimata-reclamantă

nu poate invoca un raport obligațional în contradictoriu cu subscrisa, întemeiat

pe răspunderea obiectivă.

A mai precizat recurenta

că această concluzie rezultă și din considerentele deciziei nr.