ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7421/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 26 august 2005, reclamanta SC V. SA Constanța, în contradictoriu cu pârâții Compania Națională Administrația Porturilor Maritime SA Constanța și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 5.000.000 dolari S.U.A., cu titlu de despăgubiri reprezentând profit nerealizat până la data introducerii acțiunii, obligarea pârâtelor la dobânda legală aferentă debitului cu începere de la data introducerii acțiunii și până la achitării efective și cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, la data de 14 mai 1999, SC V. SA a preluat, prin cesiune de la SC C.F. SRL, cu consimțământul concedentei Compania Națională Administrația Porturilor Maritime Constanța (succesoarea Regia Autonomă Administrația Zonelor Libere de la acea dată), toate drepturile și obligațiile rezultând din contractul de concesiune din 27 ianuarie 1997, devenind, astfel, proprietara de drept, pe durata concesiunii, a investiției în curs de realizare pe parcela concesionată în Zona Liberă, pe care a finalizat-o, fiind în măsură să treacă la exploatarea sa, în speranța legitimă de obținere a profitului previzionat. A menționat că acest contract a fost încheiat pe 50 de ani, având în vedere regimul de facilități fiscale reglementat și garantat prin Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere.

Referitor la cauza contractului, reclamanta a arătat că aceasta a dispărut urmare a abrogării facilităților fiscale prevăzute de Legea nr. 84/1992, prin acte administrative și normative ulterioare, și anume Circulara Direcției Generale a Vămilor nr. 14935 din 14 mai 1999, O.U.G. nr. 217 din 29 decembrie 1999 - promulgată pentru modificarea și completarea O.G. nr. 70/1994 privind impozitul pe profit, ordonanță aprobată apoi prin Legea nr. 189 din 17 aprilie 2001, Decizia Direcției Generale a Vămilor nr. 753/2001, Legea nr. 345/2002 privind TVA care a abrogat aplicarea cotei de TVA „zero” cu drept de deducere a TVA-ului pentru zonele libere și Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit care a abrogat scutirea de la plata impozitului pe profit pentru agenții economici din zonele libere.

Au fost, de asemenea, invocate fapte ilicite concrete și grave de concurență neloială și obstrucționare a SC V. SA în exploatarea investiției sale și realizarea de venituri și profit. A menționat existența pe rolul instanțelor de judecată a litigiului având ca obiect rezilierea contractului de concesiune din 27 ianuarie 1997 și a actelor adiționale aferente și obligarea SC V. SA la plata redevențelor restante. Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a invocat prematuritatea acțiunii față de împrejurarea că nu a fost convocat pentru stingerea litigiului pe cale amiabilă. A invocat, de asemenea, excepția lipsei calității procesuale pasive în raport de contractul de concesiune din 27 ianuarie 1997 și actele adiționale, precum și în raport de art. 3 din H.G.

nr. 410/2003, susținându-se că acest contract de concesiune a fost încheiat între reclamantă și pârâta 1 producând efecte doar între cele două părți. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. La 28 octombrie 2005, a fost formulată întâmpinare și de către pârâta 1 Compania Națională Administrația Porturilor Maritime Constanța, solicitându-se suspendarea prezentei cauze conform art. 244 pct. 1 C. proc. civ. până la soluționarea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 61 din 26 mai 2005 pronunțată în Dosarul nr. 2883/2005 de către Curtea de Apel Iași, recurs care face obiectul Dosarului nr. 3008/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pe fondul cererii, a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, susținând că argumentele reclamantei în susținerea rezilierii din culpa pârâtei sunt neîntemeiate, arătând că, prin încheierea contractului, ambele părți au urmărit realizarea unui scop care a constituit și cauza încheierii contractului, și anume pentru Administrația Zonelor Libere cel prevăzut la art. 1 din lege, iar pentru SC V. SA, obținerea unor beneficii în anumite condiții strict și expres prevăzute la cap. 5 intitulat „Facilități” din Legea nr. 84/1992.

A mai arătat că actele normative sau administrative invocate de SC V. SA Constanța, și anume, Legea nr. 345/2002 privind TVA și Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit sunt ulterioare datei la care aceasta a încetat să plătească redevența stipulată în contractul de concesiune din 27 ianuarie 1997, art. 5.3, încă din octombrie 2000, precum și faptul că, deși reclamanta a invocat în cadrul susținerilor sale unele acte normative mai vechi cum ar fi Circulara Direcției Generale a Vămilor nr. 14935 din 14 mai 1999, Decizia nr. 753 din 04 aprilie 2001 și O.U.G. nr. 217/1998 nu a făcut dovada că apariția acestora ar fi afectat în vreun fel interesele acesteia, existând posibilitatea legală să fi acționat în justiție, în situația în care ar fi apreciat că îi sunt lezate interesele, lucru pe care aceasta nu l-a făcut.

A precizat că Administrația Zonelor Libere a atacat în instanță pe calea contenciosului administrativ, în nume propriu, Decizia Direcției Generale a Vămilor nr. 753 din 04 aprilie 2001, însă instanțele s-au pronunțat în unanimitate în sensul că această decizie nu afectează în nici un fel facilitățile din Zonele Libere, situație în care susținerile SC V. SA Constanța sunt fără suport. În concluzie, a susținut că nu s-a făcut dovada existenței unui raport de cauzalitate între emiterea lor și modul în care apariția lor a afectat interesele economice ale reclamantei, invocarea lor fiind mai degrabă „pro causa”, argumentele fiind lipsite de pertinență și concludență.

Reclamanta a formulat răspunsuri la întâmpinări privitor atât la excepții, cât și fondul cauzei, fiind depuse acte în combaterea acestor excepții, respectiv convocarea la conciliere și corespondența părților, minutele întocmite cu aceste ocazii, actele normative ce s-au succedat, hotărârile judecătorești invocate și o serie de alte adrese. Prin încheierea din 25 noiembrie 2005, s-a admis excepția prematurității formulării acțiunii față de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, conform art. 720 1 C. proc. civ. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că la dosarul cauzei nu există probe din care să rezulte că s-a comunicat și că s-a primit convocarea la conciliere cu 15 zile înainte de introducerea acțiunii.

Prin încheierea din 14 aprilie 2006, a fost suspendată cauza conform art. 244 pct. 1 C. proc. civ. La 19 ianuarie 2007 a fost repusă pe rol cauza și depuse sentințele judecătorești pronunțate în cauză, precum și noi precizări ale reclamantei împreună cu răspunsul la aceste precizări. La 02 martie 2007, pârâta Compania Națională Administrația Porturi Maritime SA Constanța a solicitat introducerea în cauză a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cerere soluționată în ședința din 13 aprilie 2007, conform art. 58 C. proc. civ.

Prin sentința nr. 10619 din 08 iulie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis acțiunea, a obligat pârâta Compania Națională Administrația Porturi Maritime SA Constanța la plata sumei de 5.000.000 dolari S.U.A., echivalent în RON la momentul, plății, cu titlu de despăgubiri, reprezentând profit nerealizat de către reclamantă și a obligat aceeași pârâtă la dobânda legală aferentă debitului de 5.000.000 dolari S.U.A., de asemenea în RON, cu începere de la pronunțarea hotărârii și până la plata efectivă. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut situația de fapt potrivit căreia, la data de 27 ianuarie 1997, între Regia Autonomă Administrația Zonei Libere Constanța Sud și SC C.F.

SRL s-a încheiat contractul de concesiune a suprafeței de 15.966,77 m.p. teren proprietate publică de stat pe o perioadă de 50 de ani, pentru ca, ulterior, prin actul adițional încheiat în 21 mai 1999, Regia Autonomă Administrația Zonelor Libere să accepte transferarea drepturilor și obligațiilor SC C.F. SRL către SC V. SA, reclamanta de astăzi. Această operațiune a avut loc sub imperiul Legii nr. 84/1992, care la Capitolul V statua facilități menite să promoveze schimburile internaționale, să atragă capital străin pentru introducerea tehnologiilor noi și să sporească posibilitățile de folosire a resurselor economiei naționale (art. 1 din lege). Această concesionare către reclamantă a contractului s-a făcut în raport de art. 130 alin. (2) C. vam.

care statuează că pentru mărfurile românești care se introduc în zonele libere, precum și pentru mărfurile românești sau străine aflate în zonele libere și care intră în țară se depun declarații vamale; nefiind tranzacționate în spațiul vamal român, urma să li se aplice cota de TVA zero. Ca atare, preluarea contractului de către reclamantă s-a făcut în temeiul facilităților fiscale ce existau la acel moment pentru toată perioada de derulare a acestui act, aceasta fiind în fapt cauza juridică a cesiunii contractului pentru reclamantă.

S-a reținut, de asemenea, că la foarte scurt timp după ce reclamanta a preluat contractul de concesiune, facilitățile în temeiul cărora s-a operat această tranzacție și care au reprezentat cauza încheierii contractului au fost abrogate, în sensul că mărfurile românești introduse în zona liberă, dar care nu părăseau teritoriul țării în aceeași stare, au început să fie supuse TVA, iar profitul obținut în aceste condiții era impozitat, astfel că activitatea comercială a reclamantei a fost perturbată cu consecința pierderii rentabilității, conform expertizelor efectuate în cauză și a soluțiilor anterioare date de instanțele de judecată în litigiul privitor la rezilierea acestui contract. În considerarea acestui fapt, reclamanta a opus pârâtei excepția de neexecutare a contractului de concesiune, semnalând refuzul său de a mai plăti redevențele, în condițiile abrogării tuturor facilităților fiscale avute în vedere pentru derularea activității.

Prima instanță a constatat că, în condițiile unor costuri din ce în ce mai ridicate ale activității și ale retragerii partenerilor de afaceri, V. nu a înregistrat decât pierderi, constând în imobilizările masive de fonduri, generate de executarea obligațiilor sale contractuale. Situația financiară precară a reclamantei, generată de modificările legislative mai sus invocate, a fost recunoscută și avută în vedere de Regia Autonomă Administrația Zonelor Libere, care a consimțit la reeșalonarea succesivă a redevențelor, la aceasta adăugând-se și faptul că instanțele judecătorești au reținut caracterul determinant, pentru încheierea contractului, al facilităților fiscale garantate de Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere.

În decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3718 din 21 noiembrie 2006 s-a reținut că înlăturarea facilităților garantate de Legea nr. 84/1992 prin norme ulterioare succesive - O.U.G. nr. 217/1999, nr. 17/2000 și Circulara Direcției Generale a Vămilor nr. 14935 din 14 mai 1999 - a schimbat condițiile de desfășurare a contractului, așa încât ambele părți, după încercări de salvare a efectelor sale - rezultate din actele adiționale și corespondența purtată - au solicitat rezilierea lui. Instanțele de fond în mod judicios au apreciat cauzele care au condus la imposibilitatea continuării efectelor contractului și au dispus rezilierea acestuia (...).

A apreciat, prin urmare, instanța ca fiind relevantă încetarea contractului înainte de termenul statuat prin voința părților, efectul acestei situații fiind faptul că reclamanta a fost lipsită de posibilitatea realizării profitului pe care l-a avut în vedere la încheierea contractului, creându-se astfel un prejudiciu în activitatea sa comercială. A mai reținut instanța inițial învestită că, întrucât pârâta Compania Națională Administrația Porturi Maritime SA Constanța e succesoarea în drepturi a Regiei Autonome Administrația Zonei Libere Constanța Sud, aceasta este ținută să răspundă atât pentru conduita contractuală proprie, cât și pentru cea a Statului Român pe care îl reprezintă.

Mai exact, prin abrogarea prevederilor legale ce instituiau aceste facilități fiscale statul a comis o faptă culpabilă pentru care Regia Autonomă Administrația Zonelor Libere, cea care a încheiat inițial contractul, este ținută să răspundă, fapt statuat cu autoritate de lucru judecat în cauzele ce au avut ca obiect rezilierea contractului de concesiune. S-a considerat ca fiind nerelevantă, în acest context, susținerea pârâtei din întâmpinare conform căreia despăgubirile ar fi fost acordate conform principiului accesiunii, pentru construcțiile din acest spațiu, importantă fiind obligația achitării despăgubirilor constructorului, obligație ce revine proprietarului terenului.

Dacă la o primă interpretare obligația ar fi revenit Statului Român ca proprietar al terenului, instanțele judecătorești au statuat că Regia Autonomă Administrația Zonelor Libere, ca reprezentat al statului în raporturile de concesiune, să fie obligată să execute această sarcină ce revenea Statului Român. De asemenea, a fost înlăturată susținerea pârâtei că nu ar datora despăgubirile solicitate cu motivarea lipsei culpei în abrogarea facilităților fiscale, întrucât legislația în materie de concesiuni, în vigoare la momentul încheierii contractului, consacră obligația concedentului de a despăgubi concesionarul pentru toate prejudiciile cauzate acestuia prin contractul de concesiune, indiferent de existența unei culpe a concedentului în producerea prejudiciilor respective.

A reținut, însă, că obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru abrogarea acestor facilități nu este realizată ca urmare a unei fapte proprii, ci ca urmare a faptei Statului Român, pentru care pârâta este ținută să răspundă, putând-se interpreta că suprimarea regimului fiscal de către Statul Român a reprezentat o faptă intenționată a acestuia, astfel încât prevederile art. 1083 C. civ. nu sunt incidente în cauză. Dincolo de acest aspect, în materie de concesiune, legiuitorul a instituit un principiu derogator de la dreptul comun (constituit de C. civ.), principiul răspunderii obiective, independente de culpă, pentru prejudiciile cauzate concesionarului în conexiune cu concesiunea, aplicându-se prevederile Legii nr. 219/1998, în vigoare la momentul încheierii contractului și al nașterii raportului juridic valorificat în prezenta cauză, cât și în normele metodologice de aplicare a acestei legi.

S-a consacrat, deci, obligația concedentului de a-l despăgubi pe concesionar ca urmare a modificării unilaterale a părții reglementare a contractului de concesiune (art. 31 din lege), a denunțării unilaterale a acestuia (art. 35 din lege și art. 69 din H.G. nr. 216/1999), a incapacității de îndeplinire a obligațiilor (art. 70 din H.G. nr. 216/1999), precum și obligația concedentului de a restabili echilibrul contractual (art. 32 din lege), în cazul în care avantajele acordate concesionarului sunt disproporționat de mici prin raportare la sarcinile care îi sunt impuse. Ca atare, legiuitorul a instituit în sarcina acestuia obligația de a-l despăgubi pe concesionar în toate situațiile în care acesta suferă prejudicii în legătură cu concesiunea - fie că aceste prejudicii sunt rezultatul faptei culpabile a concedentului, fie că nu pot fi imputate acestuia.

Tribunalul, în aplicarea acestui principiu, a reținut că suprimarea facilităților fiscale prevăzute de Legea nr. 84/1992 a condus la dereglarea activității comerciale a reclamantei, astfel încât concedentului îi revine obligația de a-l despăgubi pe concesionar ca urmare a împiedicării acestuia de a derula raporturile contractuale în cadrul perioadei preconizate și de a obține beneficiul scontat. Dacă prevederile legale inițiale consacrau dreptul investitorilor din zonele libere de a fi scutiți de la plata impozitelor și taxelor indicate pe întreaga perioadă de derulare a contractelor de concesiune, acest drept a întemeiat speranța legitimă a reclamantei că va obține o anumită sumă cu titlu de profit din derularea, în condițiile existenței facilităților fiscale, a contractului de concesiune.

Ulterior însă speranța legitimă vizând acest drept și interes al reclamantei legată de obținerea unui profit clar și constant în materia activității sale a fost desființată prin abrogarea legislației în materie la momentul încheierii contractului. Prin decizia nr. 207 din 22 aprilie 2010, Curtea de Apel București a admis apelul împotriva sentinței comerciale nr. 10619 din 08 iulie 2009, a anulat această sentință comercială și a trimis cauza spre competentă soluționare la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Această soluție a fost menținută prin decizia nr. 645 din 10 februarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a respins recursul împotriva deciziei comerciale nr. 207 din 22 aprilie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București.

Ca urmare, dosarul a fost înregistrat, în primă instanță, la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. La 28 noiembrie 2011, parata Compania Națională Administrația Porturilor Maritime SA Constanța a depus întâmpinare, prin care a invocat: excepția inadmisibilității acțiunii, prin raportare la prevederile Legii nr. 554/2004 și la H.G.

nr. 1900/2004, excepția prescripției acțiunii în despăgubiri și excepția lipsei calității procesuale, atât active, cât și pasive, prin raportare la contractul de concesiune și de cesiune încheiate de reclamantă, precum și la motivele rezilierii contractului de concesiune, astfel cum au fost ele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 3718 din 21 noiembrie 2006. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, a susținut că reclamanta nu a procedat Ia efectuarea demersurilor administrative obligatorii anterioare introducerii cererii de chemare în judecată, astfel cum sunt acestea prevăzute de H.G. nr. 1900 /2004 referitoare la compatibilizarea ajutoarelor de stat existente, acordate în temeiul Legii nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere.

Prin decizia nr. 645/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că prezenta cerere despăgubiri având la bază un contract de concesiune este supusă procedurii prevăzute de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, conform căreia orice demers judiciar trebuie precedat de adresarea unei plângeri prealabile către organul emitent al actului administrativ atacat. În anumite situații, legiuitorul a stabilit o procedură specială pe care persoanele interesate ar fi trebuit să o urmeze anterior adresării cererii la instanța de judecată. Pentru contestarea abrogării facilităților fiscale prevăzute în Legea nr. 84/1992, s-a emis H.G. nr. 1900/2004, care stabilește legal limitele și procedura pe care trebuie să o urmeze un concesionar din cadrul zonelor libere pentru a putea beneficia în continuare de anumite avantaje financiar-fiscale.

Din moment ce se stabilește o lege specială ce cuprinde pașii administrativi de urmat, reclamanta nu putea utiliza o altă cale legală. Privitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, pârâta a arătat că, potrivit Decretului nr. 167/1958, termenul general de prescripție este de 3 ani și curge de la data la care se naște dreptul la acțiune. În situația despăgubirilor contractuale cauzate de rezilierea unui contract, în deplină concordanță și cu noile prevederi ale art. 19 din Legea nr. 554/2004, prescripția curge de la data la care se cunoștea sau ar fi trebuit să se cunoască întinderea pagubei. Reclamanta, pornind în calculul despăgubirilor de la studiul de fezabilitate întocmit în februarie 1997, reiese că întinderea profitului preconizat îi era cunoscută de la data la care s-a semnat contractul de cesiune.

Referitor la susținerea reclamantei în sensul că dispariția facilităților fiscale este faptul generator al rezilierii și implicit al despăgubirilor aferente acesteia, pârâta a arătat că, chiar în raport de fiecare act normativ care a generat modificări legislative, reclamanta, introducând cererea de chemare în judecată la data de 26 august 2005, a depășit și ultima zi în care ar fi putut invoca un eventual prejudiciu cauzat de abrogarea facilităților fiscale, și anume 01 iulie 2005, trei ani de la intrarea în vigoare a ultimei legi care a eliminat scutirea de la plata impozitului pe profit. Relativ la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, s-a susținut că aceasta este întemeiată, deoarece contractul de cesiune încheiat cu SC C.F.

SRL este nul absolut, deoarece, pornind de la prevederile art. 55 din Normele metodologice din 1999 de aplicare a Legii nr. 219/1999 privind regimul concesiunilor și de la dispozițiile art. 28 alin. (6) din Legea nr. 219/1999, doctrina a recunoscut caracterul intuitu personae al acestuia. A menționat că, în plus, contractul de cesiune este lovit și de o altă cauză de nulitate absolută, respectiv lipsa capacității de folosință a cedentului determinată de natura contractului încheiat de SC C.F. SRL și SC V. SA - contractul de cesiune fiind o liberalitate. Or, potrivit art. 34 din Decretul nr. 31/1954, ce consacră principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice, se prevede că persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi și obligații care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înființare sau statut.

De asemenea, a precizat că dreptul pretins de reclamantă a fost integral recunoscut prin hotărârea judecătorească nr. 3718 din 21 noiembrie 2006. În ceea ce privește lipsa calității procesuale pasive a Companiei Naționale Administrația Porturilor Maritime SA Constanța, pârâta a susținut că nu poate răspunde pentru fapta imputabilă Statului Român, nefiind reprezentant al Statului Român, ci o societate comercială ce funcționează după principii comerciale, precum și că singura persoană care ar putea să garanteze dreptul invocat de reclamantă, în baza legislației naționale sau internaționale de protecție a drepturilor omului sau a investițiilor, este Statul Român, cel care a abrogat facilitățile fiscale.

A mai susținut că nici pe teren delictual răspunderea pârâtului nu poate fi angajată dacă se are în vedere faptul că, rezilierea contractului de concesiune a intervenit ca urmare a unei hotărâri irevocabile care a stabilit inexistența culpei vreuneia dintre părți. La 03 februarie 2012, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a depus întâmpinare, invocând excepția inadmisibilității acțiunii față de statul român, arătând că, în materia contenciosului administrativ, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu poate sta în judecată decât în condițiile prevăzute de acte normative speciale și prin autoritățile publice despre care se prevede în mod expres ca reprezintă Statul Român în acele litigii.

În consecință, faptul că reclamanta dorește sa se judece în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu este de natura sa conducă la admisibilitatea unei astfel de acțiuni în contencios administrativ, față de acest pârât. A înțeles, de asemenea, să invoce, pe cale de excepție de fond, absolută și peremptorie, lipsa calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și lipsa calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român, susținând că, în materia contenciosului administrativ, Ministerul Finanțelor Publice nu poate sta în judecată în reprezentarea Statului Român decât în condițiile prevăzute de acte normative speciale, Statul Român fiind reprezentat în aceste litigii de autoritățile publice despre care se prevede în mod expres că reprezintă statul.

A mai arătat că, în raport de obiectul acțiunii, chemarea în judecată a Ministerului Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului Român este nejustificată, având în vedere că reclamanta nu a avut niciun fel de raport juridic sau alte raporturi obligaționale cu Ministerul Finanțelor Publice, nici în nume propriu și nici ca reprezentant al Statului Român, pentru a ne fi putut raporta la drepturi și obligații izvorâte din acestea sau din alte raporturi obligaționale. Totodată, a invocat dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, potrivit cărora, „Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații.

El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afara de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.” Pârâtul a făcut trimitere și la dispozițiile art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, potrivit cărora „Statul nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat ale întreprinderilor și organizațiilor economice de stat, precum și ale oricăror organizații socialiste de stat, daca ele sunt persoane juridice. De asemenea, niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului”. Prin încheierea din 16 martie 2012, Curtea a respins excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru pârâtul Statul Român, ca neîntemeiată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 3871 din 08 iunie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității, excepția prescripției, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, ca neîntemeiate. A admis cererea formulată de reclamanta SC V. SA, în contradictoriu cu pârâta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime Constanța SA și intervenientul Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pe pârâți, în solidar, la plata sumei de 5 milioane dolari S.U.A., echivalentul în RON la momentul plății, cu titlu de despăgubiri, reprezentând profit nerealizat de către reclamantă.

Totodată, a obligat pe pârâți, în solidar, la plata dobânzii legale aferente sumei de 5 milioane dolari S.U.A., echivalentul în RON, începând de la pronunțarea hotărârii până la plata efectivă. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele: Cu privire la excepția inadmisibilității în privința neefectuării de către reclamantă a demersurilor prevăzute de H.G. nr. 1900/2004, a constatat că acest act normativ reglementa forme de sprijin, nu despăgubiri cuvenite investitorilor din zonele libere. Investitorii trebuiau să se afle în continuarea derulării contractelor de concesiune. În speță, reclamanta a încetat să mai aibă un astfel de contract odată cu rezilierea judiciară a contractului său.

Prima instanță a reținut că H.G. nr. 1900/2004 a fost publicată în M. Of. nr. 1090/23.11.2004. Având în vedere prevederile art. 78 din Constituție, reiese că actul normativ invocat de pârâtă a intrat în vigoare cu 3 zile înainte de rezilierea judiciară a contractului de concesiune, dispusă prin sentința Tribunalului lași nr. 915/E din 02 decembrie 2004, fiind de menționat că dezbaterile asupra fondului avuseseră loc anterior publicării H.G. nr. 1900/2004 în M. Of. în data de 11 noiembrie 2004, când instanța a rămas în pronunțare asupra fondului cauzei, soluționând-o prin sentință executorie.

În speță, exista o imposibilitate obiectivă a reclamantei de a folosi o asemenea procedură, conform deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3718 din 21 noiembrie 2006. În privința excepției prescripției acțiunii, instanța de fond a apreciat că dispozițiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, invocat de pârâte, nu este aplicabil cererii reclamantei, deoarece art. 19 alin. (2 1 ) din Legea nr. 554/2004, care a stabilit că termenul de 1 an se aplică și contractelor administrative (cum este cazul contractului de concesiune) a intrat în vigoare prin Legea nr. 262/2007, la data de 02 august 2007, ulterior sesizării instanței cu prezenta acțiune (25 august 2005). Până la data intrării în vigoare a Legii nr. 262/2007, prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 erau aplicabile doar actelor administrative unilaterale, nu și contractelor administrative.

De aceea, în lipsa unui termen special de prescripție în vigoare la data introducerii prezentei cereri, Curtea a considerat că termenul de prescripție este cel de 3 ani, termen general de prescripție aplicabil drepturilor de creanță, prevăzut de art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani, prima instanță a reținut că acesta curge de la data când se naște dreptul la acțiune. În speță, data nașterii dreptului la acțiune este data rezilierii judiciare a contractului de concesiune. Momentul rezilierii judiciare a contractului de concesiune a fost același cu cel al constatării lipsei culpei concesionarei în încetarea raporturilor contractuale, relevantă în contextul imputării culpei de către concedenta, care a și reziliat, pe acest temei, contractul de concesiune.

Dreptul la acțiunea în despăgubiri nu se putea naște decât de la momentul constatării inexistenței culpei contractuale a concesionarei, căreia i s-a notificat rezilierea contractului pe un temei neconfirmat în cadrul acestei acțiuni. S-a reținut ca fiind relevante sub aspectul lipsei culpei reclamantei-concesionare și consacrării judiciare a bunei sale credințe, recunoscută acesteia în litigiul anterior, considerentele din sentința nr. 915/E din 02 decembrie 2004 a Tribunalului Iași, intrate în puterea lucrului judecat.

De asemenea, Curtea de Apel a observat că există o diferență între momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al acțiunii în reziliere (momentul dispariției cauzei contractului prin abrogarea regimului de facilități fiscale) și momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al acțiunii în despăgubire, ca urmare a rezilierii judiciare ex nunc a unui contract de concesiune (momentul rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești de reziliere). Observând ca termenul de 3 ani nu s-a împlinit până la data introducerii cererii de chemare în judecată, judecătorul fondului a respins excepția prescripției acțiunii ca neîntemeiată.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, Curtea de Apel a reținut că prevederile art. 28 alin. (6) din Legea nr. 219/1998, nu instituie interdicția subconcesionării, ci doar a menționării unei asemenea interdicții în contractul de concesiune (interdicție inexistentă, în speță, având în vedere clauza 11.2 din contract, contrară). Pe de altă parte, textul menționat se referă la subconcesionare și nu la cesiunea contractului de concesiune. Chiar dacă cele două sunt apropiate din punct de vedere juridic, ele nu sunt identice. Cum art. 28 alin. (6) din Legea nr. 219/1998 este o normă juridică specială, ea se aplică strict, doar subconcesiunii, nu și altor cazuri asemănătoare, potrivit principiului „norma specială este de strictă aplicare”.

Nici Legea nr. 219/1998 și nici normele sale de aplicare nu prevedeau sancțiunea nulității absolute pentru cesiunea contractului de concesiune. A reținut, de asemenea, prima instanță, că cesiunea contractului de concesiune s-a făcut, la acea dată, cu acordul concedentei, care a încheiat cu cesionara SC V. SA un act adițional la contractul de concesiune din 1997, de confirmare a acceptării cesiunii. Ca o confirmare, concedenta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime Constanța SA a pretins SC V. SA, și nu altei persoane, executarea obligațiilor contractuale izvorâte din contractul de concesiune, solicitând tragerea la răspundere contractuală a concesionarei SC V. SA pentru neplata de către aceasta a redevenței.

Referitor la celalalt argument invocat de pârâte, privind lipsa capacității de folosință, Curtea a considerat ca acesta este neîntemeiat, fiindcă cedenta SC C.F. SRL avea dreptul de a cesiona contractul de concesiune, chiar cu titlu gratuit, acest singur act juridic neîncălcând scopul stabilit în momentul înființării acesteia. Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Compania Națională Administrația Porturilor Maritime Constanța SA, judecătorul fondului a reținut că și aceasta este neîntemeiată. În acest sens, a observat că acțiunea dedusă judecății are ca obiect indemnizația „adecvată și efectivă” prevăzută de art. 31 alin. (2) din Legea nr. 219/1998, cuvenită concesionarei ca efect al deteriorării echilibrului financiar al contractului, pe temeiul răspunderii obiective.

Ori, în temeiul art. 31 alin. (2) coroborat cu art. 35 lit. b) din Legea nr. 219/1998, obligația dezdăunării revine concedentului. Despăgubirea se stabilește prin acordul dintre concedent și concesionar, iar in lipsa unui acord, de către instanța judecătorească. Totodată, a apreciat ca neîntemeiată și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reținând că abrogarea regimului de facilități fiscale, existente la momentul încheierii contractului de concesiune s-a realizat de pârâtul Statul Român, fapt ce a dus la dispariția cauzei contractului și nașterea contextului rezilierii înainte de momentul acordării ajutorului de stat, prin care contractul ar fi putut fi salvat.

Pe fondul cauzei, Curtea de Apel a reținut că la data de 27 ianuarie 1997, între Regia Autonomă Administrația Zonei Libere Constanța Sud (actuala Compania Națională Administrația Porturilor Maritime Constanța SA) și SC C.F. SRL s-a încheiat un contract de concesiune cu privire la o suprafață de 15.966,77 m.p., teren proprietate publică de stat, pe o perioadă de 50 ani. Prin act adițional, Regia Autonomă Administrația Zonei Libere Constanța Sud și a Zonei Libere Basarabi a acceptat transferarea drepturilor și obligațiilor derivând din contractul cesionat către SC V. SA. La acel moment se aflau în vigoare prevederile Legii nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere. Prin Capitolul V, Legea nr. 84/1992 instituia o serie de facilități menite să promoveze schimburile internaționale, să atragă capital străin pentru introducerea tehnologiilor noi și să sporească posibilitățile de folosire a resurselor economiei naționale.

Principalele facilități fiscale care au reprezentat cauza încheierii contractului au fost abrogate prin Circulara Vămilor nr. 14.935/1999 și Decizia nr. 753/2001 a Direcției Generale a Vămilor, O.U.G. nr. 17/2000 privind TVA, raportată la Decizia nr. 753 din 12 aprilie 2001 a Direcției Generale a Vămilor (care a reluat Circulara Vămilor nr. 14.935/1999), O.U.G. nr. 217/1999 privind impozitul pe profit (raportată, și ea, la Decizia nr. 753 din 12 aprilie 2001 a Direcției Generale a Vămilor) și Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit și Legea nr. 244/2004, de modificare și completare a Legii 84/1992.

În considerarea abrogării tuturor facilităților fiscale inițial vizate, intimata-reclamanta a opus concedentei-pârâte, pe calea excepției de neexecutare a contractului de concesiune, refuzul de a mai continua plata redevențelor (ianuarie 2000). Refuzul concesionarei a fost pus în aplicare începând cu luna octombrie 2000 (aspect validat prin sentința nr. 915/E din 02 decembrie 2004 a Tribunalului Iași). S-a observat că pierderea activității reclamantei ca urmare a abrogării regimului de facilități fiscale reiese din declarațiile partenerilor de afaceri ai concesionarei, care și-au anunțat intenția de a renunța la investiții. S-a reținut, de asemenea, ca fiind importantă încetarea contractului înainte de termenul statuat prin voința părților, efectul acestei situații fiind faptul că reclamanta a fost lipsită de posibilitatea realizării profitului pe care l-a avut în vedere la încheierea contractului, creându-se astfel un prejudiciu în activitatea sa comercială.

În temeiul principiului autorității lucrului judecat, Curtea de Apel a constatat că a fost antrenată răspunderea Regia Autonomă Administrația Zonei Libere pentru Statul Român, aceasta fiind obligată la despăgubiri către reclamantă pentru prejudiciile create prin încetarea contractului de concesiune. Susținerea pârâtei Compania Națională Administrația Porturilor Maritime Constanța SA că nu ar datora despăgubirile solicitate cu motivarea lipsei culpei în abrogarea facilităților fiscale este neîntemeiată, întrucât legislația în materie de concesiuni, în vigoare la momentul încheierii contractului, consacră obligația concedentului de a despăgubi concesionarul pentru toate prejudiciile cauzate acestuia prin contractul de concesiune indiferent de existența unei culpe a concedentului în producerea prejudiciilor respective.

În acest sens, instanța de fond, reținând dispozițiile art. 31, art. 32, art. 35 din Legea nr. 219/1998, precum și cele ale art. 69, 70 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 219/1998, aprobate prin H.G. nr. 216/1999, a constatat că acestea consacră obligația concedentului de a-l despăgubi pe concesionar ca urmare a modificării unilaterale a părții reglementare a contractului de concesiune, a denunțării unilaterale a acestuia, a incapacității de îndeplinire a obligațiilor, precum și obligația concedentului de a restabili echilibrul contractual în cazul în care avantajele acordate concesionarului sunt disproporționat de mici prin raportare la sarcinile care îi sunt impuse. Legiuitorul a instituit în sarcina concedentului obligația de a-l despăgubi pe concesionar în toate situațiile în care acesta suferă prejudicii în legătură cu concesiunea, fie că aceste prejudicii sunt rezultatul faptei culpabile a concedentului, fie că nu pot fi imputate acestuia.

Răspunderea reglementată de art. 31 alin. (2) din Legea nr. 219/1998 și de art. 69 din H.G. nr. 216/1999 este o răspundere obiectivă. În decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție (argumentare obligatorie în cauză în temeiul principiului autorității de lucru judecat) se arată că în materia contractului de concesiune și în baza legislației existente se putea desființa contractul prin reziliere și prin constatarea neexecutării lui (legea în vigoare la acel moment, respectiv art. 31 din Legea nr. 219/1998), nu doar prin culpă conform principiului clasicei rezilieri. Aceeași decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție privitoare la construcția edificată statuează că acest lucru ar fi fost posibil doar cu plata de despăgubiri de către concedent.

Ca atare, pentru paguba efectivă, pretențiile reclamantei au fost soluționate prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, principiul de drept vizând, însă atât damnum emergens cât și lucrum cessans. Referitor la susținerea pârâtelor, în sensul că dreptul pretins de reclamantă ar fi fost integral reparat prin decizia nr. 3718 din 21 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prima instanță a reținut că aceasta este nefondată, deoarece instanțele au dispus despăgubirea concesionarei SC V. SA pe temeiul accesiunii reale imobiliare, prin acordarea unei sume de bani cuvenită acesteia în calitatea sa de constructor pe terenul altuia (de bună-credință). Despăgubirea pe temeiul accesiunii reale imobiliare a fost separată și independentă de regimul special al concesiunii.

În litigiul anterior nu s-a soluționat cererea concesionarei de acordare a indemnizației „adecvate și efective”, cuvenită reclamantei pentru pierderea suferită în urma deteriorării echilibrului financiar al contractului de concesiune, deteriorare ce a cauzat dispariția cauzei contractului și, în final, încetarea acestuia cu efecte pentru viitor. Curtea de Apel a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului este aplicabil în cauză. Părțile s-au întemeiat în mod rezonabil și justificat pe prevederile Capitolului V din Legea nr. 84/1992, la încheierea contractului de concesiune, astfel cum au reținut instanțele ce au soluționat rezilierea contractului, termenul pentru care reclamanta și-a asumat obligații fiind de 50 de ani, tocmai pentru încrederea acesteia în respectarea de către stat a angajamentului său și pentru a beneficia de facilitățile existente.

Abrogarea acestor facilități prin modificările legislative succesive a condus la lipsirea investitorilor din zonele libere de posibilitatea continuării raporturilor contractuale asumate și realizării profiturilor. Beneficiul nerealizat este asimilat noțiunii de „bun”. Practica Curții Europene a Drepturilor Omului în materie a recunoscut existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în situația în care, în baza unei jurisprudențe constante a instanțelor naționale, titularul ar fi fost îndreptățit la obținerea unor beneficii de natură patrimonială. Reclamanta a suferit atât un prejudiciu constând în damnum emergens, contravaloarea construcțiilor ridicate, soluționat deja, cât și cel implicat de lucrum cessans, respectiv beneficiul nerealizat.

Reparația trebuie sa fie integrală incluzând atât paguba concretă asupra căreia există autoritate de lucru judecat, cât și profitul pe care reclamanta l-ar fi realizat dacă și-ar fi desfășurat activitatea normală. Prin raportul de expertiză judiciară s-au propus trei variante de calcul, una în care reclamanta ar putea fi despăgubită cu 11.235.146 dolari S.U.A., o altă medie de 12.483.310 dolari S.U.A. și varianta maximă de 13.732.311 dolari S.U.A., iar prin expertiza extrajudiciară s-a stabilit valoarea de 22 milioane dolari S.U.A., însă Curtea a avut în vedere doar suma de 5 milioane dolari S.U.A., solicitată de reclamantă, prin cererea de chemare în judecată.

Suma de 5 milioane euro, pe care reclamanta a solicitat-o prin concluziile orale puse pe fondul cauzei și prin concluziile scrise nu a putut fi avută în vedere, deoarece aceasta solicitare de majorare a câtimii pretențiilor este formulată tardiv, după terminarea etapei de administrare a probelor și acordarea cuvântului asupra fondului cauzei. Pentru a acoperi prejudiciul creat prin lipsa de folosință a sumei menționate anterior până la plata efectiva a acesteia, în baza art. 2 și 3 din O.G. nr. 9/2000, Curtea a obligat pe pârâtă și la plata dobânzii legale aferente acesteia, echivalentul în RON, începând de la pronunțarea hotărârii până la plata efectivă.

Cu privire la pârâtul Statul Român, instanța de fond a considerat că pentru prejudiciul cauzat, acesta răspunde, deoarece prin fapta proprie de abrogare a facilităților fiscale aplicabile zonelor libere a lipsit pe reclamantă de beneficiul pe care l-ar fi realizat ca urmare a executării contractului de concesiune în contextul în care acesta a fost încheiat. De asemenea, a reținut că Statul Român nu a legiferat expres posibilitatea acordării de despăgubiri în cazul rezilierii contractelor de concesiune, ca urmare a dispariției facilităților fiscale existente. De vreme ce interesul național (impus de aderarea României la Uniunea Europeană și de îndeplinirea condițiilor necesare în acest scop) a dictat încetarea contractului concesionarei (prin notificarea din 08 februarie 2002), ambele pârâte devin solidar răspunzătoare pentru despăgubire integrală și efectivă, în condițiile impuse de art. 69 din H.G.

ne. 216/1999 și art. 35 lit. b) din Legea nr. 84/1992. Recursul Împotriva sentinței nr. 3871 din 08 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții Compania Națională Administrația Porturilor Maritime SA Constanța și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Pârâta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime Constanța SA a formulat recurs împotriva sentinței civile nr. 3871 pronunțată la data de 08 iunie 2012 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, solicitând ca instanța de judecată, pe baza probelor administrate, să dispună: În principal: - admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a acesteia; - admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune al SC V. SA; - admiterii excepției inadmisibilității acțiunii formulată de SC V. SA.

În subsidiar: Admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii introductive ca neîntemeiată precum și obligarea intimatei reclamante la plata cheltuielilor de judecată în temeiul art. 274 C. proc. civ. Motivele de recurs în esență - Arată recurenta ca hotărârea recurată este lipsită de temei legal și este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.); Instanța de fond a respins în mod nelegal și neîntemeiat excepția lipsei calității procesuale pasive a subscrisei Compania Națională Administrația Porturilor Maritime SA Constanța. Compania Națională Administrația Porturilor Maritime SA a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Companiei, motivat de faptul că aceasta nu poate avea calitate procesuală pasivă într-o acțiune în care prejudiciul invocat se datorează faptei unei terțe persoane, respectiv Statului Român.

S-a precizat faptul că Compania Națională Administrația Porturilor Maritime SA nu este și nu a fost niciodată reprezentanta Statului Român, fiind o societate comercială care funcționează după principiile pieței concurențiale, astfel încât compania nu avea posibilitatea reală de a garanta menținerea regimului de facilități fiscale prevăzute de Legea nr. 84/1992, după cum nici legiuitorul însuși nu a înțeles să o facă. Modificarea Legii nr. 84/1992 și eliminarea regimului facilităților fiscale a fost atributul exclusiv al Statului Român, prin organele sale legislative, atribut statuat de dispozițiile art. 73 din Constituția României, entitate terță raportului obligațional invocat de intimata-reclamantă.

Mai mult, precizează recurenta că în contractul de concesiune încheiat cu intimata-reclamantă, nu se prevedea în sarcina companiei obligația menținerii și/sau garantării regimului beneficiilor fiscale, pe durata derulării concesiunii. Instanța de fond, realizând o aplicare greșită a legii, a respins excepția invocată de subscrisa, apreciind în mod nejustificat că „acțiunea dedusă judecății are ca obiect indemnizația adecvată și efectivă prevăzută de art. 31 alin. (2) din Legea nr. 219/1998, cuvenită concesionarei ca efect al deteriorării echilibrului financiar al contractului și întrucât „legislația în materie de concesiuni, în vigoare la momentul încheierii contractului, consacra obligația concedentului de a despăgubi concesionarul pentru toate prejudiciile cauzate acestuia prin contractul de concesiune, indiferent de existența unei culpe a concedentului în producerea prejudiciilor respective”.

- Instanța de fond a soluționat excepției lipsei calității procesuale a recurentei, pornind de la o premiză total eronată și anume aceea că legislația în materie de concesiuni, în vigoare la momentul încheierii contractului, ar fi cea prevăzută de Legea nr. 219/1998; Se arata de recurenta că la data încheierii contractului de concesiune din 27 ianuarie 1997, Legea nr. 219/1998 nu fusese încă adoptată, aceasta intrând în vigoare la 29 ianuarie 1999, după 2 ani calculați de la momentul semnării contractului. În mod evident în anul 1997, subscrisa Compania Națională Administrația Porturilor Maritime SA nu putea să își asume ceea ce nu era prevăzut în legislația în vigoare la data încheierii contractului, iar intimata-reclamantă SC V. SA (cea care a preluat drepturile și obligațiile contractuale de la SC C.F.

SRL) nu putea avea așteptarea legitimă de a fi despăgubită cu o indemnizație „adecvata și obiectivă”, astfel cum prevăd dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 219/1998, pentru simplul motiv că Legea nr. 219/1998 nu exista la data de 27 ianuarie 1997 (data încheierii contractului), aceasta fiind publicată în M. Of. nr. 459/30.11. 1998 și intrată în vigoare la data de 29 ianuarie 1999. Considera recurentă că la data de 14 mai 1999, data semnării actului de cesiune de drepturi între SC C.F.

SRL și SC V. SRL, era în vigoare Legea nr. 219/1998, însă acest act normativ nu se aplică contractului de concesiune încheiat la data de 27 ianuarie 1997, și aceasta deoarece: 1. În cuprinsul art. 40 alin. (2) din Legea nr. 219/1998 se prevede expres că „toate contractele de concesiune încheiate până la data intrării în vigoare a prezentei legi își păstrează valabilitatea”; 2. Prin actul adițional nr. 2 la contractul de concesiune, încheiat între subscrisa recurentă și concesionara SC V. SA la data de 21 mai 1999, s-a stipulat în mod expres că „toate celelalte clauze ale contractului de concesiune rămân valabile”, înțelegându-se prin aceasta că părțile nu au înțeles să supună contractul de concesiune noilor reglementări legislative în materia concesiunii, în vigoare la data încheierii primului act adițional la contract.

Recurenta a arătat ca astfel nu și-a asumat prin clauzele contractului de concesiune obligația menținerii și/sau garantării facilităților fiscale de care beneficia concesionara și, pe de altă parte, dispozițiile art. 25-29 din Legea nr. 15/1990, sub imperiul cărora s-a încheiat și derulat contractul, nu prevedeau obligația subscrisei-concedente la plata unei indemnizații „adecvate și efective” în situația încetării contractului înainte de termen, indiferent de existența sau inexistența culpei Companiei Naționale Administrația Porturilor Maritime SA Constanța.

- De asemenea a arătat recurenta că s-a reținut cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 915/2004 a Tribunalului lași, menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție, că încetarea contractului s-a produs datorită unui caz fortuit, iar Compania Națională Administrația Porturilor Maritime SA nu era obligată ca în acestă situație să repare prejudiciul concesionarei nici în temeiul dispozițiilor contractuale și nici în temeiul dispozițiilor legale aplicabile la momentul încheierii contractului, intimata-reclamantă nu poate invoca un raport obligațional în contradictoriu cu subscrisa, întemeiat pe răspunderea obiectivă. A mai precizat recurenta că această concluzie rezultă și din considerentele deciziei nr.