ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3515/2013

Asupra conflictului

negativ de competență de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

fața primei instanțe sesizate

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Dolj, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta P.F.R.

a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Universitatea S.H. și Ministerul

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, obligarea acestora la

eliberarea diplomei de licență, având în vedere că a urmat cursurile

instituției de învățământ superior menționate, promovând examenul de licență.

generat conflictul negativ de competență

Tribunalul Dolj, prin

Sentința nr. 3281 din 12 septembrie 2012, a admis excepția necompetenței

materiale și, în consecință a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Curții de Apel Craiova, față de calitatea pârâtului Ministerul

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului de autoritate publică centrală,

fiind aplicabile prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Învestită cu

soluționarea cauzei, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și

fiscal, prin Sentința nr. 999 din 29 octombrie 2012, a admis excepția de

necompetență materială, a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului Dolj și, constatând existența unui conflict negativ de

competență, a sesizat instanța competentă pentru pronunțarea regulatorului de

competență în considerarea că pârâta universitate nu este instituție centrală,

reținând și incidența prevederilor art. 17 C. proc. civ.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra regulatorului competență

Înalta Curte

constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 20(1), 21 și 22 alin. (3)

C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu

obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un

drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică,

printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei

cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente,

pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului

legitim și repararea cauzei ce i-a fost cauzată, iar interesul legitim poate fi

atât privat, cât și public.

Obiectul prezentului

litigiu îl constituie obligarea unei instituții de învățământ superior la

eliberarea unei diplome de licență, ca urmare a studiilor universitare

efectuate de către reclamantă.

Instanța de control

judiciar constată că universitatea pârâtă este încadrată în noțiunea de

autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea

nr. 554/2004, potrivit cărora "sunt asimilate autorităților publice, în

sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit

legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze

un serviciu public, în regim de putere publică".

Prin Legea nr.

443/2002 a fost înființată Universitatea "S.H.", ca instituție de

învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică,

parte a sistemului național de învățământ, cu sediul în București.

Înalta Curte

apreciază că această universitate reprezintă o unitate descentralizată de

învățământ, parte a sistemului național de învățământ, dar nu este instituție

publică centrală ale cărei acte administrative, tipice sau asimilate, să poată

fi contestate, în primă instanță la curtea de apel.

Sub aspectul

competenței materiale de soluționare a cauzei este irelevantă împrejurarea că

pârâta a chemat în garanție Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului care este o autoritate publică centrală, având în vedere că art. 10

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 face referire la criteriul poziționării

autorității emitente a actului administrativ contestat, în sistemul

autorităților publice.

Instanța de control

judiciar mai reține că, într-adevăr, instituțiile de învățământ superior, fie

ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite

prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării

ciclului de pregătire urmat de reclamant) însă acest fapt nu le plasează în

vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această

reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se

manifesta prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior

cu Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma

prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție.

Prin urmare, aceste

universități nu îndeplinesc cerințele impuse de legiuitor pentru a fi

calificate drept organe ale autorității publice centrale. De altfel, niciun act

normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta în cauză și astfel nu

poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

Potrivit art. 10

alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004:

"Litigiile

privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice

locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții,

datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se

soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele

privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluționează în

fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel,

dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".

Specificul litigiilor

care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația

publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința

competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea

competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel

al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ

dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul

valoric, în cauză fiind aplicabil primul criteriu menționat.

În plus, se impune a

fi subliniat că tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu de

contencios administrativ, în raport cu împrejurarea că Universitățile sunt

autorități publice locale, având în vedere și prevederile art. 2 pct. 1 lit. d)

C. proc. civ.

În altă ordine de

idei, în temeiul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, reclamantul se poate

adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului;

dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se

poate invoca excepția necompetenței teritoriale.

În cauză, reclamanta

a optat pentru instanța de la domiciliul lui, astfel că nu se mai poate pune în

discuție competența teritorială a instanței în soluționarea cauzei.

În fine, în speță vor

fi avute în vedere și prevederile art. 17 C. proc. civ., potrivit cărora

cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să

judece cererea principală.

În speță, cererea de

chemare în garanție fiind cerere incidentală, va fi soluționată de instanța

competentă să soluționeze acțiunea principală.

regulatorului de competență

Având în vedere

considerentele expuse, în temeiul art. 22 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte

va stabili competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secția

contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei privind pe reclamanta P.F.R. în contradictoriu cu

pârâții Universitatea S.H. și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului. în favoarea Tribunalului Dolj, secția contencios administrativ și

fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 19 martie 2013.

Procesat de GGC - CL