ÎCCJ, decizie (scj.ro #117488)

Acțiune în despăgubiri. Restituirea darurilor în cazul ruperii logodnei. Legea aplicabilă litigiului cu elemente de extraneitate.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Despre familie. Logodna.

Index alfabetic :

promisiune de căsătorie

-          dar

-          pretenții

NCC, art. 266, art. 268, art. 2585,

Astfel, în condițiile în care logodna încheiată de reclamant cu pârâta a fost ruptă de aceasta din urmă, în temeiul dispozițiilor art. 268 alin. (1) NCC, s-a născut, în favoarea reclamantului dreptul la restituirea darurilor acordate în vederea încheierii căsătoriei.

Secția I civilă, decizia nr. 3084 din 11 noiembrie 2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamantul R.G. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele I.A. și I.S. să se dispună obligarea acestora la plata sumei de 350.000 USD reprezentând contravaloarea daunelor cauzate în urma ruperii abuzive a logodnei de pârâta I.A.

În motivarea cererii, reclamantul a menționat că a cunoscut-o pe pârâta A.I. în luna octombrie 2010 la Londra și că în urma comunicărilor cu aceasta, după 01.01.2011 s-a deplasat în România. Cu această ocazie a cunoscut familia pârâtei A.I., fiind prezentat ca prieten și iubit al acesteia.

Reclamantul a mai precizat că a dat curs solicitării pârâtei A.I. referitoare la suma de 7000 lire sterline pentru chiria apartamentului din Londra sumă din care a fost restituită numai suma de 2500 lire în mai 2011. De asemenea, cu ocazia vizitei la Londra în martie 2011, a efectuat anumite cheltuieli cu ambele pârâte având în vedere relațiile apropiate cu pârâta A.I. și că în perioada iunie - iulie a aceluiași an a vizitat pentru a doua oară România. În această perioadă a investit, la cererea A.I., sume considerabile de bani pentru construcția unei case care urma să fie reședința conjugală din România.

În septembrie 2011 pârâta A.I. a fost cerută în căsătorie, cerere ce a fost acceptată după câteva zile, fapt ce a condus la oferirea în continuare de cadouri. De asemenea, cu această ocazie i-a făcut pârâtei A.I. un cadou de nuntă un autoturism, scop în care a fost virată în contul pârâtei suma de 60.000 USD.

Reclamantul a precizat că, în perioada Crăciunului 2011 la a treia vizită în România, s-a logodit cu pârâta A.I., în prezența familiei acesteia, fiind oferit un inel de logodnă și că data nunții a fost stabilită pentru 18.08.2012. Cu această ocazie au fost virate anumite sume de bani, ce au fost folosite de pârâta A.I. în scopul de a cumpăra în coproprietate cu sora sa S.I., un apartament în Londra, în valoare de 157.000 lire sterline.

Reclamantul a mai arătat că în vara anului 2012 pârâta A.I. a rupt abuziv logodna fără a justifica această notificare.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 266 - 270, 1349, 1381-1395, 1635 – 1649 NCC.

Reclamantul și-a precizat cererea cu privire la scopul și destinația fiecărei sume de bani transferate în contul pârâtelor și și-a completat temeiul de drept al cererii inițial formulate, indicând în acest sens și dispozițiile art. 1576 - 1586 C.civ. din 1864 și art. 2158 - 2166 NCC, cu privire la împrumutul de consumație.

Prin sentința civilă nr. 2220 din 19.12.2013, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a respins acțiunea, ca

neîntemeiată.

Instanța de fond a reținut că pretențiile reclamantului au fost solicitate în principiu, ca urmarea ruperii abuzive a logodnei cu pârâta A.I. Sub acest aspect, din răspunsurile date la interogatoriu și din precizările invocate de părți s-a reținut că între reclamant și pârâta A.I. s-a conturat o relație de prietenie.

Potrivit dispozițiilor art. 266 alin. (1) NCC, logodna este promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria ca fiind

supusă acelorași reguli de fond pentru încheierea căsătoriei cu excepția avizului medical și a autorizării instanței de tutelă. Din analiza acestor prevederi legale rezultă că logodna apare ca fiind un simplu fapt juridic care să poată să producă cel mult efecte extrinseci căsătoriei, în cazul ruperii unilaterale și abuzive.

Totodată, pentru a se putea reține logodna, legiuitorul a prevăzut ca o condiție esențială existența unei promisiuni reciproce de a încheia căsătoria, aspect ce nu a fost dovedit în cauză.

Din răspunsurile date la interogatoriu nu se poate reține că a existat o promisiune reciprocă atât din partea reclamantului și din partea pârâtei A.I. în vederea unei eventuale căsătorii.

În altă ordine de idei, în situația înlăturării acestui aspect, pentru a se putea angaja răspunderea civilă delictuală în sensul art. 1381 și urm. NCC, este necesar a se face dovada caracterului abuziv al ruperii logodnei.

Or, acest caracter nu se poate reține în cauză din probele administrate, iar pe de altă parte, constatând că darurile oferite în cadrul unei asemenea relații sunt subordonate căsătoriei, fiind astfel afectate de o condiție rezolutorie implicită, sunt aplicabile dispozițiile art. 1030 NCC, potrivit cărora „donațiile făcute viitorilor soți sau unuia dintre ei, sub condiția încheierii căsătoriei, nu produc efecte în cazul în care căsătoria nu se încheie".

În consecință, tribunalul a apreciat, că în speță nu se poate reține existența unei logodne între reclamant și pârâta A.I.

În ceea ce privește argumentele reclamantului referitoare la împrumutul de consumație ce a atras calitatea procesuală pasivă și a pârâtei I.S., s-au apreciat ca neîntemeiate, întrucât nu s-a făcut dovada conform art. 2158 NCC (Legea nr. 287/2009 privind Codul civil), în sensul încheierii unui act autentic din care să rezulte acordarea cu acest titlu a sumelor precizate de către reclamant.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr.272/A din 18.06.2014 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă s-a admis apelul formulat de reclamant, a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că s-a admis în parte acțiunea; a fost obligată pârâta I.A. să restituie reclamantului suma de 189.995 USD; a fost respinsă în rest acțiunea formulată împotriva pârâtei I.A.; a fost păstrată soluția de respingere a cererii formulată împotriva pârâtei I.S. și a fost obligată pârâta I.A. să plătească reclamantului suma de 15.752 lei cheltuieli de judecată în fond și apel.

Logodna este o instituție de drept civil cuprinsă și tratată în noua configurare juridică a reglementărilor privind „viața familială" și constă într-un legământ solemn a două persoane de sex diferit de a se căsători. Actul logodnei presupune, așadar, o legătură între cele două persoane pentru realizarea unui scop comun, respectiv acela de a încheia căsătoria. Logodna este consensuală, în sensul că încheierea sa nu este supusă niciunei formalități, motiv pentru care poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.

În speță, apelantul reclamant a făcut dovada că între el și intimata pârâtă I.A. au existat promisiuni reciproce de a încheia căsătoria, în acest sens fiind mesajele trimise reciproc prin poșta electronică, în care ambele părți se adresau cu apelativul de „viitor soț".

De asemenea, din conținutul mesajelor electronice trimise reciproc de cei doi, rezultă că aceștia planificaseră să se căsătorească și să aibă o viață împreună, apelantul reclamant aducându-i la cunoștință pârâtei I.A., la data de 28 octombrie 2011, că pe data de 22 decembrie, când urma să se întâlnească cu aceasta, îi va pune pe deget inelul de logodnă cumpărat.

Față de acestea, Curtea a apreciat că în cauză s-a făcut dovada promisiunii reciproce a reclamantului și a pârâtei I.A. de a se căsători.

Sub acest aspect, Curtea a reținut că în cazul ruperii logodnei pot deveni incidente dispozițiile art. 268 NCC, ori dispozițiile art. 269 NCC. În cazul prevăzut de art. 268 NCC, logodna încetează prin voința ambilor sau doar a unuia dintre logodnici, situație în care darurile primite de aceștia fie cu ocazia celebrării logodnei, fie în timpul logodnei, în considerarea acestei uniuni și în vederea căsătoriei sunt supuse restituirii logodnicului care le-a oferit.

Dispozițiile art. 269 NCC nu devin incidente atunci când ruperea logodnei intervine prin voința ambilor logodnici sau doar a unuia dintre ei, ci atunci când logodna este ruptă în mod abuziv. În ceea ce privește caracterul abuziv, acesta trebuie să fie o înfrângere totală a bunei-credințe. Având în vedere că buna-credință se prezumă, titularul

acțiunii în despăgubiri solicitate în temeiul art. 269 NCC, trebuie să probeze caracterul abuziv al ruperii logodnei.

În doctrină se consideră că în aprecierea caracterului abuziv trebuie să se țină seama de caracterul intențional, de elementul temporal (durata în timp a logodnei) și elementul material (motivele concrete care au justificat ruperea logodnei. Spre exemplu, o logodnă ruptă la scurt timp după încheierea ei poate fi apreciată ca abuzivă, o astfel de atitudine punând în discuție seriozitatea pe care cel pune capăt logodnei o manifestă la încheierea acesteia. De asemenea, poate fi considerată ca abuzivă ruperea logodnei cu puțin înainte de data stabilită pentru celebrarea căsătoriei, după o conviețuire faptică a logodnicilor o perioadă îndelungată de timp, după ce au fost distribuite invitațiile de nuntă, după ce s-au efectuat cheltuielile necesare pregătirii nunții, după ce au fost

depuse actele Ia oficiul stării civile.

În speță, nu se regăsește niciuna dintre aceste situații, motiv pentru care în mod corect a reținut instanța de fond că reclamantul nu a dovedit caracterul abuziv al ruperii logodnei de către pârâta I.A. Faptul că aceasta s-a distanțat de reclamant, nu poate constitui o atitudine abuzivă, care să antreneze obligația acesteia de plată de despăgubiri pentru ruperea logodnei.

Mai mult, în cuprinsul corespondenței electronice purtată cu apelantul reclamant, intimata pârâtă I.A. îi reproșează infidelitatea acestuia. Or, infidelitatea unuia dintre logodnici, ca și cauză de rupere a logodnei, nu poate fi apreciată ca având un caracter abuziv.

De asemenea, din corespondența electronică purtată de reclamant și intimata pârâtă rezultă că aceasta din urmă a fost deranjată de faptul că reclamantul ar fi afirmat despre ea că este prostituată. Or, răcirea relației în acest context nu poate fi considerată abuzivă.

Prin urmare, Curtea a apreciat că sumele primite de intimata-pârâtă I.A. nu pot constitui obiect al restituirii către apelantul reclamant, decât în temeiul art. 268 NCC.

Având în vedere că în baza acestor dispoziții se restituie exclusiv darurile primite în timpul logodnei și în considerarea acestei uniuni, Curtea a apreciat că intimata pârâtă I.A. nu poate fi obligată, decât la restituirea sumelor primite din partea apelantului reclamant după data la care a intervenit logodna, care în raport de probele administrate în cauză, s-a realizat la data de 26.10.2011, când apelantul reclamant a cumpărat inelul de logodnă în valoare de 8.282 USD.

De asemenea, din mesajele trimise reciproc de către cele două părți prin intermediul poștei electronice, rezultă că doar după această dată intimata pârâtă I.A. s-a adresat apelantului pârât cu apelativul „soț".

Prin urmare, Curtea a apreciat că sumele de bani primite de intimata-pârâtă I.A. după această dată se impun a fi restituite apelantului reclamant în temeiul art. 268 NCC.

Din înscrisurile depuse la dosar (ordinele de transfer bancar), rezultă că suma totală primită de intimata pârâtă, atât în contul personal cât și în contul surorii sale, intimata pârâtă I.S., se ridică la valoarea de 181.713 USD , la care se adaugă și valoarea inelului de logodnă de 8.282 USD.

Pentru aceste sume nu poate fi antrenată răspunderea civilă a intimatei pârâte I.S., chiar dacă parte dintre ele au fost virate in contul acesteia, întrucât virarea lor s-a realizat în considerarea logodnei reclamatului cu pârâta I.A. și a relațiilor de rudenie dintre cele două pârâte.

Nu vor fi supuse restituirii sumele virate anterior datei când a intervenit logodna și nici valoarea autoturismului care, de asemenea, a fost cumpărat anterior încheierii logodnei, acesta reprezentând un dar manual, care nu este supus restituirii în baza dispozițiilor art. 268 NCC.

În ceea ce privește imobilul din Londra, Curtea a constatat, din extrasul de carte funciară depus la dosar, că în registrul de sarcini este menționată în calitate de proprietar Bank S. În raport de aceste mențiuni, Curtea a reținut că apelantul reclamant nu face dovada că suma de bani plătită de intimata pârâtă I.A. ca preț pentru acest imobil a fost trimisă de el, din extrasul de carte funciară putându-se desprinde ideea că imobilul a fost achiziționat prin credit bancar contractat de intimată cu banca menționată în registrul de sarcini.

În aceste condiții, Curtea a apreciat că nu poate fi supusă restituirii, în condițiile art. 268 NCC suma plătită de

intimata I.A. pentru achiziționarea acestui imobil.

Examinând susținerile apelantului reclamant sub aspectul angajării răspunderii civile delictuale pentru sumele virate intimatelor pârâte anterior momentului în care s-a încheiat logodna cu pârâta I.A., Curtea a avut în vedere dispozițiile art. 1349 NCC, care prevăd că

„(1) Orice

persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau

obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile

sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care,

având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile

cauzate, fiind obligat să le repare integral".

Răspunderea civilă delictuală determinată de fapta proprie reprezintă, așadar, acea formă a răspunderii civile care decurge din săvârșirea unei fapte ilicite extracontractuale, constând în obligația celui care a săvârșit-o de a repara prejudiciul cauzat victimei.

În speță, în primul rând Curtea a reținut că apelantul reclamant nu a individualizat fapta ilicită pentru care a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a intimatelor pârâte.

Pe de altă parte, faptul că intimatele au primit sumele de bani virate de apelantul reclamant în conturile lor, nu reprezintă o faptă interzisă sau contrară normelor juridice. Dimpotrivă, legea civilă permite predarea către o persoană a unei sume de bani de către o persoană, o astfel de operațiune juridică purtând denumirea de dar manual, care reprezintă o varietate a contractului de donație, fiind supus acelorași reguli de fond ca cele cerute în cazul donației.

Darul manual, ca varietate a contractului de donație, este reglementat în prezent de dispozițiile art. 1011

NCC, iar potrivit alin. (4) al acestui text

"Bunurile mobile corporale cu o valoare de până la 25.000 lei pot face obiectul unui dar manual, cu excepția cazurilor prevăzute de lege. Darul manual se încheie valabil prin acordul de voințe al părților, însoțit de tradițiunea bunului".

Din interpretarea acestor dispoziții rezultă că în categoria darurilor manuale, intră numai bunurile corporale sau sumele de bani ce nu depășesc suma de 25.000 lei, iar în cazul în care aceste bunuri sau sume de bani depășesc suma menționată expres de legiuitor nu ne mai aflăm în situația unor daruri manuale ci a unei donații pure, care trebuie să îndeplinească și condiția solemnității, forma autentică fiind cerută

ad validitatem.

În cauză, însă apelantul reclamant nu a prezentat un astfel de contract pentru a fi incidente dispozițiile legale arătate,

Acesta este motivul pentru care instanța de fond a făcut referire la dispoziții din noul Cod Civil care reglementează contractul de donație.

De asemenea, având în vedere că apelantul reclamant a solicitat restituirea de către intimata pârâtă I.A. a sumelor oferite de acesta în considerarea unei căsătorii viitoare, în mod corect instanța de fond a apreciat, față de dezvoltările anterioare referitoare la natura juridică a darurilor manuale, că o astfel de cerere ar cădea sub incidența dispozițiilor art. 1030 NCC, care reglementează caducitatea donațiilor și care prevăd că

„donațiile făcute viitorilor soți sau unuia dintre ei, sub condiția încheierii căsătoriei, nu produc efecte în cazul în care căsătoria nu se încheie

". Însă, apelantul reclamant nu a învestit instanța de judecată cu o cerere întemeiată pe aceste dispoziții legale, pentru a fi analizate cerințele pentru restituirea sumelor pretinse, în temeiul acestor norme.

Față de toate acestea, Curtea a apreciat că, în cauză, apelantul-reclamant nu a făcut dovada faptei ilicite săvârșite de către intimatele-pârâte, iar în lipsa unei fapte ilicite, cele patru condiții pentru antrenarea răspunderii civile delictuale nu pot fi întrunite cumulativ.

Pentru aceleași motive nici răspunderea pentru daune morale nu poate fi antrenată, întrucât aceasta nu operează decât pe tărâm delictual ori contractual.

Or, astfel cum s-a arătat, în lipsa unei fapte ilicite nu se poate vorbi despre răspundere civilă delictuală, iar în cazul contractului de logodnă, răspunderea pentru ruperea acesteia și neîncheierea căsătoriei nu poate fi antrenată decât în condițiile art. 268 și art. 269 NCC, analizate anterior.

Apelantul reclamant a invocat ca temei de drept al cererii sale și dispozițiile art. 2158 alin. (1) NCC, potrivit cărora

„împrumutul de consumație este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile și consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură șt calitate".

Este adevărat că împrumutul de folosință este un contract-consensual, întrucât legea nu impune o anumită formalitate. Prin urmare, în mod greșit a reținut instanța de fond că dovada încheierii unui contract de

împrumut de consumație se face doar cu un înscris încheiat în formă autentică.

Cu toate acestea, Curtea a reținut că împrumutul de folosință este un contract unilateral, deoarece generează obligații contractuale doar în sarcina împrumutatului. Prin urmare, pentru a fi considerat încheiat un acord de voință în acest sens este necesar, în principal, ca împrumutatul să se oblige să restituie suma de bani sau bunurile primite cu împrumut.

Or, din probele administrate în cauză, nu rezultă că intimatele și-au asumat o asemenea obligație la momentul în care apelantul reclamant a început să le vireze bani în conturi.

În aceste condiții, nu poate fi reținută voința părților de a încheia un împrumut de consumație, respectiv nu poate fi reținută existența unui astfel de contract reglementat de art. 2158 NCC, pentru sumele virate pârâtelor de

către reclamant anterior momentului în care a intervenit logodna cu pârâta I.A.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 1635 NCC, Curtea a reținut că restituirea prestațiilor în condițiile acestui text legal, presupune absența oricărei obligații din partea celui care execută prestația. Aceasta înseamnă că cel care a executat prestația a avut credința că este debitor al persoanei în favoarea căreia a executat acea prestație. Dacă cel care execută o prestație știe că nu este debitor, prestația astfel executată poate fi interpretată ca o liberalitate.

În speță, Curtea a reținut că reclamantul nu avut nici un motiv să considere că are o obligație de întreținere a pârâtelor, astfel încât sumele virate în conturile acestora, anterior logodnei sale cu pârâta I.A., reprezintă liberalități, ce nu pot forma obiect al restituirii în temeiul art. 1635 NCC.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele

,

criticând soluția pentru nelegalitate și invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7

,

8 și 9 C.pr.civ.

Într-o primă critică, pârâta I.A. a arătat că, deși instanța de apel a reținut ca temei de drept al acțiunii formulate de reclamant dispozițiile art. 266 NCC, condițiile prevăzute de lege nu sunt îndeplinite, deoarece, pe de o parte, nu s-a efectuat nicio formalitate care să ateste încheierea logodnei, iar pe de altă parte nu a existat un

consimțământ liber exprimat pentru încheierea acestui act juridic.

Dacă logodna ar fi fost realizată, ca instituție juridică ar fi fost supusă legii britanice care cere încheierea unor formalități în formă scrisă în fața autorităților abilitate de lege: notar, judecător sau primar. Or, în cauză nu s-a făcut nicio dovadă în acest sens și, în consecință, instanța de apel în mod eronat a statuat că între reclamant și pârâta I.A. s-a încheiat logodna, în sens juridic.

Pe de altă parte, nu există promisiuni reciproce de căsătorie, întrucât voința pârâtei nu a fost liber exprimată, fiind supusă unor manevre dolosive constând în daruri materiale, oferite de reclamant pentru a o constrânge la realizarea unui parteneriat civil. În codul civil, potrivit dispozițiilor art. 277 alin. (3), nu sunt recunoscute de lege parteneriatele civile încheiate în străinătate.

Mai mult, pârâtele I.A. și S. au arătat că reclamantul a urmărit încheierea unui parteneriat civil cu scop ilicit care nu intră sub incidența dispozițiilor art. 266 NCC.

S-a susținut că motivarea instanței de apel este contradictorie, deoarece din. probele administrate nu rezultă încheierea logodnei, iar dovezile depuse la dosar au fost preconstituite, ținându-se o contabilitate strictă a sumelor virate celor două pârâte. În realitate, reclamantul a oferit mai multe liberalități celor două surori, fără a urmări însă, nici încheierea unei logodne, nici a unei uniuni maritale.

În ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C.pr.civ., pârâtele au arătat că, deși reclamantul în acțiunea introductivă de instanță a invocat mai multe temeiuri de drept - împrumutul de consumație, răspunderea civilă delictuală și ruperea abuzivă a logodnei - curtea de apel a stabilit incidența în cauză a dispozițiilor art. 268 NCC, potrivit cărora se impune restituirea darurilor pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei.

Instanța de apel a schimbat temeiul juridic al acțiunii în calea de atac, ceea ce nu este permis de lege, stabilind că s-a rupt logodna, deși reclamantul, atât în acțiune, cât și în motivele de apel a susținut alte temeiuri de fapt și de drept. Astfel, instanța a interpretat greșit actul dedus judecății, deoarece nu a avut loc o logodnă, pârâta I.A. fiind supusă unor manevre de șantaj, amenințări și jigniri - situație care a dus la încălcarea drepturilor sale civile și constituționale de către reclamant.

Sumele de bani trimise pârâtelor au avut caracterul unor liberalități din partea reclamantului, fără ca aceste sume să fie acordate în scopul încheierii logodnei sau a căsătoriei.

O ultimă critică a vizat aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.pr.civ., invocându-se aceleași motive ca cele deja expuse, în sensul aplicării greșite a dispozițiilor art. 268 și urm. din noul Cod civil.

S-a mai arătat că sumele virate pârâtelor au fost folosite de reclamant și că nu mai există în materialitatea lor,

astfel încât nu pot fi restituite, iar instanța nu poate dispune înapoierea unor liberalități.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, instanța de apel trebuia să le acorde proporțional cu câtimea admiterii apelului, nu integral, impunându-se admiterea recursului și pe acest aspect procesual.

Recursul este nefondat

Examinând susținerile recurentelor pârâte, Înalta Curte constată că acestea se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.pr.civ. din 1865, urmând să fie analizate din această perspectivă.

Este neîntemeiată critica pârâtelor privind neaplicarea în cauză a dispozițiilor art. 266 și urm. NCC (Legea nr. 287/2009 privind Codul civil), în raport de temeiul acțiunii introductive, dispoziții ce reglementează instituția juridică a logodnei, pe de o parte pentru că nu sunt îndeplinite condițiile legii, iar pe de altă parte pentru că ar fi aplicabilă legea britanică.

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține că, acțiunea în pretenții a fost formulată de reclamant în fața instanței de fond, la data de 13.01.2013, invocând în drept mai multe prevederi legale, printre care și art.266-270 NCC.

Așa fiind, instanța de apel era îndreptățită să analizeze calea de atac formulată de reclamant, atât pe legalitate, cât și pe temeinicie, în raport de dispozițiile legale invocate ca temei al acțiunii deduse judecății.

Faptul că reclamantul a invocat mai multe temeiuri de drept, printre care și răspunderea civilă delictuală, împrumutul de consumație sau ruperea abuzivă a logodnei nu împiedică instanța, potrivit dispozițiilor art. 84 C.pr.civ., să califice acțiunea și să stabilească prevederile legale aplicabile litigiului.

Curtea de Apel a statuat că reclamantul și pârâta I.A. au încheiat logodna la data de 26.10.2011, pe teritoriul României, ceea ce atrage incidența Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, deoarece faptul juridic a avut loc după intrarea în vigoare a actului normativ menționat, astfel încât este neîndoielnic că atât legea aplicabilă cauzei, cât și

lex fori

sunt reprezentate de legea română.

În raport de aceste constatări, apare ca nefondată critica pârâtelor privind aplicarea legii britanice pentru condițiile de fond și de formă ale logodnei. Este adevărat că litigiul conține mai multe elemente de extraneitate - cetățenia americană a reclamantului, faptul că părțile s-au cunoscut pe teritoriul Marii Britanii și că a avut loc o corespondență electronică trimisă și primită din mai multe țări - însă definitorii pentru lămurirea situației juridice sunt elementele clarificate în apel privind raporturile de drept internațional privat, respectiv data și locul încheierii logodnei.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 2585 NCC:

"Condițiile de fond cerute pentru încheierea promisiunii de căsătorie sunt determinate de legea națională a fiecăruia dintre viitorii soți la data încheierii promisiunii. Efectele promisiunii de căsătorie, precum și consecințele încălcării ei sunt guvernate de una dintre următoarele legi, în ordine : a) legea reședinței obișnuite comune a viitorilor soți la data promisiunii de căsătorie; b) legea națională a viitorilor soți, când aceștia au reședința obișnuită în același stat; c) legea română, în lipsa legii naționale comune.”

Or, în speță este evident că sunt aplicabile dispozițiile alin. 2 lit. c) din articolul menționat și în mod corect a statuat Curtea de apel incidența legii române aplicabile litigiului dedus judecății.

În ceea ce privește condițiile de formă ale logodnei, așa cum acestea sunt reglementate de prevederile art. 266 alin. (3) NCC, logodna nu este supusă niciunei formalități, ceea ce înseamnă că în conformitate cu principiul consensualismului se poate încheia prin simplul acord ale părților și poate fi dovedită cu orice mijloc de probă. Așadar, nu este nevoie ca părțile să prezinte un document certificat de o autoritate de stat pentru a justifica încheierea logodnei.

Referitor la natura juridică a logodnei aceasta este un act juridic definit ca promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria, reprezentând o uniune între două persoane în vederea realizării căsătoriei. Logodna se încheie între un bărbat și o femeie, este liber consimțită și este consensuală.

Conform art. 268 alin.(1) NCC, în cazul ruperii logodnei, sunt supuse restituirii darurile pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei sau pe durata acesteia, în vederea căsătoriei, cu excepția darurilor obișnuite.

Logodna constituie, în viziunea noului cod civil, o relație cu caracter social, moral și cultural cu posibile consecințe juridice în plan patrimonial în cazul ruperii unilaterale.

Instanța de apel a statuat că logodna încheiată de reclamant cu pârâta a fost ruptă de aceasta din urmă, astfel, încât în temeiul prevederilor legale menționate s-a născut, în favoarea reclamantului dreptul la restituirea darurilor acordate în vederea încheierii căsătoriei.

Pârâta I.A. a arătat, pe larg, în cererea de recurs, faptul că voința sa nu a fost liber exprimată, fiind supusă unor manevre dolosive constând în daruri materiale, oferite de reclamant pentru a o constrânge la realizarea unui parteneriat civil, împreună cu sora sa, cealaltă pârâtă. S-a invocat astfel, de către pârâtă că nu a existat o promisiune reciprocă de căsătorie și că ea nu și-a exprimat acordul în acest sens, mai ales că reclamantul a avut un comportament necorespunzător, adresându-i injurii, supunând-o hărțuirii și șantajului.

În esență, s-a susținut că nu s-a dovedit încheierea logodnei și a existenței unei promisiuni reciproce de a încheia căsătoria, iar instanța a calificat greșit natura actului dedus judecății. Or, pentru a se stabili aspectele menționate, înseamnă reevaluarea probatoriului administrat, chestiune legată de temeinicia hotărârii atacate.

S-a mai arătat că din probe, rezultă că reclamantul a efectuat o serie de liberalități, în favoarea pârâtelor, care nu sunt supuse restituirii, deoarece nu există o logodnă încheiată. Sunt nerelevante din punct de vedere juridic și susținerile pârâtelor că banii virați în conturile lor, nu mai există în materialitatea lor, deoarece au fost înapoiați reclamantului la cererea acestuia, deoarece și această alegație ține de situația de fapt și de administrarea probelor.

Dovedirea susținerilor menționate sunt aspecte care țin, nu numai de administrarea probatoriului, dar și de evaluarea acestuia, astfel încât aceste critici nu pot fi supuse cenzurii instanței de recurs, deoarece, nu se încadrează în dispozițiile art. 304 C.pr.civ.

Cu alte cuvinte, deși au fost invocate în drept dispozițiile art. 304 pct. 7-9 C.pr.civ., cea mai mare parte a motivelor din cererea de recurs privesc temeinicia hotărârii pronunțate de instanța de apel și nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului civil.

Este neîntemeiat și motivul de recurs privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel, deoarece în considerente, instanța a precizat că s-a efectuat un calcul, corespunzător admiterii în parte a acțiunii. Astfel, s-a indicat suma de 10.498 lei taxă de timbru plătită la fond, corespunzător admiterii în parte a cererii în pretenții și 5.249 lei, în apel reprezentând jumătate din taxa plătită la fond, în total 15.752 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și 5 lei timbru judiciar.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.pr.civ. a respins recursul, ca nefondat.