ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1964/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1964/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 98 din 16 mai 2012,

Tribunalul Suceava l-a condamnat pe inculpatul S.C. la 4 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b), c) și alin. (2)

din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și 3 ani

interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C.

pen., ca pedeapsă complementară, dispunând suspendarea sub supraveghere a

executării pedepselor pe o durată de 7 ani termen de încercare.

Inculpatul S.C. a

fost obligat în solidar cu partea responsabilă civilmente SC V.P. SRL la

1.259.511 RON despăgubiri civile către partea civilă Statul Român - A.N.A.F. -

prin mandatar D.G.F.P. Suceava, la care se adăugă și accesoriile fiscale

aferente până la data plății efective. S-a menținut măsura sechestrului

asigurător asupra autoturismului marca M.B., cu nr. de înmatriculare AG XX XXX,

proprietatea părții responsabile civilmente până la concurența sumei de

1.259.511 RON, precum și a accesoriilor fiscale aferente până la data plății efective.

Pentru a pronunța

această hotărâre prima instanță a reținut în esență, că în luna august 2007,

inculpatul S.C. a cumpărat părțile sociale ale SC V.P. SRL de la P.I., devenind

administrator și asociat unic al firmei, sediul social al societății fiind mutat

în localitatea Grajduri, județul Iași. În această calitate inculpatul, în

perioada august 2007 - august 2008, nu a înregistrat în contabilitatea

societății un număr 89 facturi fiscale în valoare totală de 3.089.667,71 RON

(fără TVA), deși a realizat venituri din vânzarea de mărfuri, în schimb a

înregistrat 19 facturi fiscale ce proveneau de la firme tip "fantomă"

și care nu aveau la bază operațiuni economice reale, sustrăgându-se astfel de

la plata taxelor și impozitelor datorate bugetului de stat în cuantum de

1.259.511 RON, echivalentul a 345.079 euro.

Declarațiile de

nerecunoaștere ale inculpatului S.C. date în cursul judecății au fost

înlăturate de judecătorul fondului întrucât nu corespundeau adevărului,

constatând că împrejurările faptice reținute se fundamentează pe concluziile

rapoartelor de constatare tehnico-științifică criminalistică conform cărora

inculpatul a completat și a semnat documente de plată, precum și facturile

fiscale emise în perioada de referință de către SC V.P. SRL; evidențele

A.N.A.F. potrivit cărora a înregistrat în evidențele contabile facturi fiscale

de la trei furnizori care nu îndeplineau condiții pentru emiterea documentelor

justificative în scopul deducerii cheltuielilor și a TVA-ului; facturile

fiscale emise către diverși clienți care nu au fost înregistrate în

contabilitate și identificate de organele de control fiscal; facturi fiscale

care nu îndeplineau condiția de document justificativ, semnate de inculpat la

rubrica primire; raportările și bilanțurile contabile depuse la data de 2 iulie

2008 în care nu a fost evidențiată întreaga activitate economică a firmei,

veniturile și profitul realizat; procesele-verbale de control efectuate atât la

partea responsabilă civilmente, cât și la societățile cu care a derulat activități

comerciale; raportul de constatare financiar-contabilă; declarații de martori

S.M., S.A., S.B., S.M.A., S.S., I.I., I.L.; și nu în ultimul rând declarațiile

de recunoaștere ale acestuia din faza urmăririi penale.

În drept, s-a reținut

că faptele inculpatului S.C. întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii

de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b), c) și alin. (2) din

Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

La individualizarea

pedepsei instanța de fond a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C.

pen., respectiv gradul de pericol social ridicat al faptei, modalitatea în care

a fost comisă, valoarea mare a prejudiciului nerecuperat, produs în dauna

bugetului de stat, poziția procesuală nesinceră din cursul cercetării

judecătorești, în raport de care a apreciat că scopul prevăzut de art. 52 C.

pen. nu poate fi realizat prin coborârea pedepsei sub minimul special prevăzut

de lege ca urmare a reținerii circumstanțelor atenuante, dar că reeducarea

inculpatului se poate realiza și fără privare de libertate.

S-a mai constatat că

D.G.F.P. Suceava are calitate procesuală, întrucât a primit delegația nr.

77199/10 mai 2011 din partea Statului Român prin A.N.A.F., astfel că se putea

constitui parte civilă în cauză pentru a recupera prejudiciul produs în paguba

bugetului de stat.

Împotriva acestei

hotărâri în termen legal, au declarat apel D.N.A. - Serviciul Teritorial

Suceava și inculpatul S.C., pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia penală

nr. 103 din 22 octombrie 2012, Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru

cauze cu minori, a admis apelul D.N.A. - Serviciul Teritorial Suceava a

desființat în parte hotărârea apelată și rejudecând, a înlăturat aplicarea

dispozițiilor art. 86

1

, art. 86

3

, art. 86

4

,

art. 86

5

și art. 71 alin. (5) C. pen., inculpatul urmând să execute

pedeapsa de 4 ani închisoare în regim de detenție, a menținut celelalte

dispoziții ale sentinței atacate, respingând, totodată, calea de atac promovată

de inculpatul S.C.

Pentru a pronunța

această hotărâre s-a reținut, în esență, că judecătorul fondului făcând o

interpretare și analiză judicioasă a mijloacelor de probă administrate în cauză

a stabilit în mod corect situația de fapt, respectiv că în luna august 2007, SC

V.P. SRL și-a schimbat sediul social în localitatea Grajduri, jud. Iași,

inculpatul S.C. devenind administratorul și asociatul unic al firmei, calitate

în care în perioada 17 august 2007 - 26 august 2008, nu a înregistrat în

contabilitate 89 facturi fiscale emise către diverși clienți, din care rezultă

venituri de 3.089.667,71 RON fără TVA, facturi pe care le-a semnat,

înregistrând însă 19 facturi fiscale emise de 3 societăți comerciale

inexistente sau inactive fiscal (SC R. SRL Botoșani, SC A.S. SRL Sibiu și SC

P.M. SRL Iași), fapt ce a condus la deducerea de cheltuieli nereale cu

aprovizionarea de mărfuri în sumă de 1.246.316,30 RON și TVA de 113.836,95 RON,

prin acțiunile sale prejudiciind bugetul de stat cu 1.259.511 RON (echivalentul

a 345.079 euro).

În drept, s-a constatat

că în mod corect s-a reținut că sunt întrunite elementele constitutive ale

infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b), c) și alin. (2) din Legea

nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Pornindu-se de la

forma de incriminare a infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, care sub aspectul laturii obiective

constă în "omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii, în actele

contabile ori în alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate

sau a veniturilor realizate", s-a apreciat că activitatea ilicită a

inculpatului realizează conținutul constitutiv al acestei infracțiunii,

întrucât în calitate de administrator nu a înregistrat în contabilitate 89 de

facturi fiscale aferente unor operațiuni de vânzare de mărfuri - aducătoare de

venituri. Pentru a fi în prezența contravenției prevăzute de art. 219 alin. (1)

lit. a) C. proc. fisc., așa cum a invocat apărarea, instanța de apel a reținut

că facturile fiscale aferente operațiunilor comerciale trebuie să fi fost

evidențiate în contabilitate, nefiind depuse la organul fiscal competent doar

declarațiile fiscale întocmite, ceea ce contravine realității în condițiile în

care pentru anul 2007 inculpatul a depus bilanțul contabil în care nu apăreau

cele 89 de facturi fiscale, dar nu și pentru anul următor când i-a vândut

societatea lui I.I.

Au fost înlăturate și

apărările potrivit cărora inculpatul a fost în eroare de fapt cu privire la

infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005,

cauză care atrage înlăturarea caracterului penal al faptei, întrucât acesta a

cunoscut că cele 19 facturi fiscale înregistrate în contabilitate provin de la

societăți comerciale inexistente sau inactive fiscal, aspect ce s-a reținut că

rezultă din probele administrate (SC R. SRL Botoșani a fost declarată inactivă

începând cu data de 22 august 2007 prin Ordinul Președintelui A.N.A.F. nr. 1039

din 24 iulie 2007 publicat în M. Of. nr. 576 din 22 august 2007; SC A.S. SRL

Sibiu avea un număr de înregistrare la O.R.C. Sibiu ce aparținea unei alte

societăți comerciale, iar CUI-ul trecut pe facturi nu aparținea niciunui

operator economic din România; cele 19 facturi fiscale amintite, la rubrica

"delegat", este înscris inculpatul S.C., acesta fiind și cel care a

semnat la rubrica "semnătura de primire"; există facturi fiscale

emise de către fiecare dintre cele trei societăți comerciale amintite, la

diferite perioade de timp; sediul social al SC V.C. SRL a fost schimbat de trei

ori, pe raza a trei județe diferite într-o perioadă de 1 an).

Sub aspectul

sancționator instanța de apel a apreciat că pedeapsa aplicată inculpatului de

judecătorul fondului nu a fost judicios individualizată, în raport de

criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv valoarea foarte mare a

pagubei cauzate bugetului de stat prin activitatea infracțională, atitudinea de

pasivitate în acoperirea prejudiciului, dar și poziția oscilantă a acestuia,

motiv pentru care în vederea atingerii scopului prevăzut de art. 52 C. pen. s-a

considerat că se impune înlăturarea dispozițiilor art. 86

1

C. pen.,

cu consecința executării pedepsei de 4 ani în regim de detenție, fără a fi

incidente circumstanțe atenuante.

Instanța de prim

control judiciar a constatat că inculpatul în mod nelegal nu a fost obligat în

solidar și la plata cheltuielilor judiciare avansate de către stat, în

condițiile în care a fost obligat la plata despăgubirilor civile în solidar cu

partea responsabilă civilmente.

Pe latura civilă s-a

apreciat că prima instanță întemeiat a reținut ca fiind întrunite elementele

răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie datorită raportului de

cauzalitate dintre fapta ilicită a inculpatului, săvârșirea cu vinovăție și

prejudiciul produs.

S-a mai constatat că

întinderea prejudiciului a fost în mod corect stabilit având în vedere

facturile fiscale, actele întocmite de organele de control fiscal, precum și

raportul de constatare tehnico-științific financiar contabil.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat, în termen legal, recurs inculpatul S.C. care criticând-o

sub aspect de nelegalitate și netemeinicie a invocat cazurile de casare

prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 10, 12, 14 și 17 C. proc.

pen., acest din urmă temei nefiind dezvoltat nici în motivele scrise, nici în

ședință publică.

S-a solicitat

achitarea pentru infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea

nr. 241/2005 pentru lipsa elementelor constitutive, întrucât nu a cunoscut că

societățile erau inactive fiscal sau nu existau, precum și pentru faptul că sunt

reale cheltuielile evidențiate în contabilitate pe baza celor 19 facturi.

S-a mai arătat că

activitatea infracțională a fost realizată fără implicarea sa de către

inculpatul I.I. care a devenit asociat și administrator al SC V.P. SRL de la

jumătatea anului 2008, precum și că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra

probei cu expertiza contabilă, probă care se impune a fi efectuată în cauză

pentru stabilirea valorii reale a prejudiciului.

Sub aspectul

individualizării pedepsei s-a solicitat redozarea acesteia față de

circumstanțele personale ale inculpatului.

Criticile

inculpatului în legătură cu neimplicarea sa în activitatea infracțională se

subsumează cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 18

C. proc. pen.

Examinând hotărârea

atacată prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385

9

alin.

(1) pct. 10, 12, 14, 18 C. proc. pen., precum și din oficiu, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul

S.C. ca fondat, pentru următoarele considerente:

Incidența cazului de

casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 10 C. proc. pen.

presupune îndeplinirea cumulativă a două condiții, instanța să nu se fi

pronunțat asupra unei cereri esențiale pentru părți, iar această omisiune să

influențeze soluția procesului.

În speță, se constată

că instanțele inferioare au analizat cererile de probatorii formulate de

inculpat, admițând în parte proba testimonială, care a fost de altfel

administrată.

Or, în recurs,

hotărârile pot fi cenzurate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. numai în măsura în care instanța de prim

control judiciar a omis să se pronunțe asupra cererii esențiale formulate de

parte, nu și pentru modalitatea în care s-a răspuns la o asemenea cerere.

De altfel, instanța

de apel nu trebuia să se pronunțe asupra expertizei extrajudiciare depusă la

dosar și nici să facă aprecieri asupra acesteia în considerentele hotărârii,

întrucât pentru aflarea adevărului organele judiciare lămuresc cauza sub toate

aspectele pe baza probelor încuviințate și administrate, fără să ia în

considerare înscrisuri extrajudiciare, inclusiv rapoarte tehnico-științifice,

care nu au nicio forță probantă în cauză întrucât nu au fost dispuse și

efectuate în cadrul procesului.

Potrivit

dispozițiilor art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt

supuse casării când s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecință

pronunțarea unei soluții greșite de achitare sau de condamnare. Eroarea de fapt

constituie caz de casare ori de câte ori într-o cauză este evidentă stabilirea

eronată a faptelor în existența sau inexistența lor, în natura acestora sau în

împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a

probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conținutului acestora, cu

condiția să fi influențat asupra soluției. Așadar, greșita examinare a probelor

administrate la instanța de fond, sens în care se constată că la dosar este o

probă când în realitate aceasta nu există, ori se consideră că anumite probe demonstrează

existența unei împrejurări, când de fapt, din mijloacele de probă reiese

contrariul, conduce la comiterea unei erori grave în reținerea situației de

fapt.

Ca atare, existența

erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a

probelor administrate, atribut ce îi este recunoscut doar instanței de prim

control judiciar, prin prisma dispozițiilor art. 378 alin. (2) C. proc. pen.

În speță, inculpatul

S.C., în cadrul motivelor de recurs dezvoltate atât în scris, cât și în ședință

publică, nu a fost în măsură să evidențieze vreo contradicție evidentă și

controversată între conținutul probelor și împrejurările de fapt stabilite de

către instanțele inferioare, fiind neîntemeiate susținerile acestora că nu a

săvârșit infracțiunea de evaziune fiscală în formă continuată.

Din situația de fapt,

corect stabilită de tribunal și însușită de instanța de prim control judiciar,

rezultă, fără echivoc, că probele administrate în cauză atât în faza de

urmărire penală, cât și în cursul cercetării judecătorești - propriile

declarații de recunoaștere date la urmărire penală, susținute de depozițiile

martorilor S.M., S.A., S.B., S.M.A., S.S., I.L., ce se coroborează cu

concluziile rapoartelor de constatare tehnico-științifică criminalistică conform

cărora inculpatul a completat și a semnat documente de plată, precum și

facturile fiscale emise în perioada de referință de către SC V.P. SRL; cu

evidențele A.N.A.F. din care rezultă că a înregistrat în evidențele contabile

facturi fiscale de la trei furnizori care nu îndeplineau condiții pentru

emiterea documentelor justificative în scopul deducerii cheltuielilor și a

TVA-ului; cu facturile fiscale emise către diverși clienți care nu au fost

înregistrate în contabilitate și identificate de organele de control fiscal; cu

facturi fiscale care nu îndeplineau condiția de document justificativ, semnate

de inculpat la rubrica primire; cu raportările și bilanțurile contabile depuse

la data de 2 iulie 2008 în care nu a fost evidențiată întreaga activitate

economică a firmei, veniturile și profitul realizat; cu procesele-verbale de

control efectuate atât la partea responsabilă civilmente, cât și la societățile

cu care a derulat activități comerciale; cu raportul de constatare

financiar-contabilă - dovedesc, dincolo de orice îndoială rezonabilă,

desfășurarea de către inculpat a unei activități ilicite care se circumscrie

infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată, chiar dacă acesta a

urmărit să-l incrimineze doar pe coinculpatul I.I. care a uzat de dispozițiile

art. 320

1

C. proc. pen.

De fapt, prin

criticile formulate se tinde la o reapreciere a materialului probator din

perspectiva unor raționamente care în opinia inculpatului S.C. ar putea

demonstra că infracțiunile pentru care a fost condamnat au fost comise de o

altă persoană, operațiune ce nu este permis a fi realizată prin prisma cazului

de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen.

Pentru existența

infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din

Legea nr. 241/2005 este necesar ca în documente contabile să fie evidențiate

operațiuni fictive ori cheltuieli care nu au la bază operațiuni reale.

În cauza dedusă

judecății, inculpatul S.C. recunoaște - astfel cum rezultă din declarația dată

la urmărirea penală - că a înregistrat în contabilitate 19 facturi fiscale

emise de 3 societăți comerciale inexistente sau inactive fiscal.

Astfel, aceste

facturi nu îndeplinesc condițiile de document justificativ, iar cheltuielile

evidențiate în contabilitatea SC V.P. SRL nu au la bază operațiuni reale de

cumpărare. Ba mai mult, în cuprinsul acestor înscrisuri se menționează la

rubrica "delegat" numele inculpatului, semnătura acestuia apărând la

rubrica "semnătura de primire".

Ca urmare,

activitatea desfășurată de inculpatul S.C. se realizează atât sub aspectul

laturii obiective, cât și sub cel al laturii subiective conținutul constitutiv

al infracțiunii de evaziune fiscală în varianta prevăzută de art. 9 alin. (1)

lit. c) din Legea nr. 241/2005, acesta având cunoștință că cele trei societăți

fie nu existau, fie erau inactive fiscal fiind astfel în imposibilitate de a

emite documente justificative.

În ceea ce privește

cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc.

pen., față de circumstanțele personale ale inculpatului S.C., Înalta Curte

constată că, în cauză, instanța de prim control judiciar nu a individualizat

corect pedeapsa aplicată acestuia pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune

fiscală în formă continuată, tratamentul sancționator fiind criticabil sub

aspectul modalității de executare.

În acest context,

Înalta Curte apreciază că dată fiind gravitatea faptelor comise determinată

atât de limitele de pedeapsă prevăzute de lege și de importanța valorilor

sociale ocrotite de legiuitor, cât și de amploarea activității infracționale

(mai multe acte materiale - neînregistrarea unui număr de 89 facturi fiscale și

înregistrarea a 19 facturi care nu îndeplineau condiția de document

justificativ), în mod justificat instanțele inferioare nu au reținut ca

circumstanțe atenuante datele favorabile care caracterizează persoana

inculpatului, considerând că împrejurările în care s-au comis faptele nu impun

coborârea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege. Însă la alegerea

modalității de executare a pedepsei aplicate instanța de apel ar fi trebuit să

țină seama, cu precădere, de conduita inculpatului atât înainte, cât și după

comiterea infracțiunii, relevante fiind sub acest aspect lipsa antecedentelor

penale, poziția sinceră din cursul urmăririi penale, situația familială, inculpatul

având în întreținere 3 copii minori, date care, în opinia Înaltei Curți,

trebuie să conducă la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

Concluzionând, Înalta

Curte apreciază că se impune menținerea tratamentului sancționator stabilit de

judecătorul fondului, atât în ceea ce privește felul și cuantumul pedepsei, cât

și sub aspectul modalității de executare, întrucât numai o asemenea sancțiune

penală este suficientă și în egală măsură aptă să asigure reeducarea

inculpatului S.C. și realizarea scopului preventiv-educativ prevăzut de art. 52

C. pen.

Constatând că, în

cauză, este incident cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1)

pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte, în temeiul art. 385 pct. (2) lit. d) C.

proc. pen., va admite recursul declarat de inculpatul S.C., va casa în parte

decizia atacată, în ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei,

menținând sub acest aspect dispozițiile Sentinței penale nr. 98 din 16 mai

2012, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția penală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGE

D E C I D E

Admite recursul

declarat de inculpatul S.C. împotriva Deciziei penale nr. 103 din 22 octombrie

2012, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu

minori.

Casează, în parte,

decizia penală atacată numai în ceea ce privește modalitate de executare a

pedepsei, menținând sub acest aspect dispozițiile Sentinței penale nr. 98 din

16 mai 2012, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția penală.

Onorariul pentru

apărarea din oficiu, în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi, 06 iunie 2013.

Procesat

de GGC - AZ