ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1223/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 163 din 17 februarie 2009, Tribunalul Bihor, secția comercială, a admis cererea formulată de reclamantul G.S.C., domiciliat în Oradea, jud.Bihor, în contradictoriu cu pârâta SC D.V. SA cu sediul în Oradea, jud.Bihor, înregistrată la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Bihor sub nr. J/05/996/2001, Cui/Ro nr. 14370054, reprezentată în baza Hotărâri Consiliului de Administrație din 15 mai 2006 prin dl. F.M.H. și, în consecintă, a anulat Hotărârea Consiliului de Administrație din 03 noiembrie 2008 a SC D.V. SA și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 2.020,3 lei cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut, în esență, următoarele: Contractul de mandat între părți s-a încheiat la data de 15 mai 2008, în urma acordului de voință între mandatar și mandante, în baza dispozițiilor art. 1532 și urm. din C. civ. și a Legii nr. 3l/l990 privind societățile comerciale, modificate prin Legea nr. 441/2006 și O.U.G. nr. 82/2007, reclamantul fiind mandatat să organizeze, să conducă și sa gestioneze în calitate de director general (și nu ca administrator) activitatea societății pârâte. Cazurile de încetare a contractului sunt expres și limitativ prevăzute în conținutul acesteia, iar contractul poate fi modificat doar prin acordul părților, conform prevederilor art. 6 din contract.

În contract nu există nici o clauză cu privire la posibilitatea suspendării temporare din funcție al directorului general. Din conținutul contractului de mandat rezultă că reclamantul a fost mandatat de consiliul de administrație prin președinte, pentru a conduce, organiza și gestiona activitatea societății, deci nu se poate pune semnul egalității între noțiunile de administrator în sensul prevederilor Legii nr. 31/1990 și de director general, pentru a fi aplicabile directorului general prevederile art. 137 1 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, dacă nu există o prevedere expresă în contractul de mandat, care ar acorda posibilitatea consiliului de administrație de a suspenda din funcție directorul general.

Prin Decizia nr. 65/C din 30 iunie 2009, Curtea de Apel Orade, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis ca fondat apelul declarat de pârâta SC D.V. SA, împotriva sentinței mai sus menționate, pe care a schimbat-o în totalitate, în sensul că a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamantului, având ca obiect anularea Hotărârii nr. 5 a Consiliului de Administrație. Pentru a hotărî astfel, în ședința publică din data de 2 iunie 2009, instanța, din oficiu, a pus în discuția părților, excepția de inadmisibilitate a acțiunii reclamantului și deliberând asupra acesteia, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ. , din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, a reținut următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, reclamantul a solicitat anularea Hotărârii a Consiliului de administrație a SC D.V.

SA din data de 03 noiembrie 2008. Potrivit art. 114 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, deciziile consiliului de administrație pot fi atacate cu acțiune în nulitate (absolută sau relativă) reglementată prin dispozițiile art. 132 din Lege, numai în cazul în care deciziile au fost adoptate în exercitarea atribuțiilor permise de lege a fi delegate prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale extraordinare. Este vorba despre situațiile prevăzute de art. 113 lit. b) și c) din lege, privind mutarea sediului societății și respectiv schimbarea obiectului de activitate al societății. În cazul adoptării altor decizii decât cele în exercitarea atribuțiilor delegate de adunarea generală, competența de anulare a acestora revine adunării generale ordinare, singura care poate decide să mențină sau să invalideze o decizie obișnuită a consiliului de administrație, în virtutea atribuției acesteia de control a activității și gestiunii administratorilor.

În speță, hotărârea nr. 5 a consiliului de administrația a SC D.V. SA nu vizează nici una dintre situațiile prevăzute de art. 113 lit. b) și c), deci nu este vorba despre o decizie luată în baza delegării atribuțiilor din partea adunării generale extraordinare sau prin actul constitutiv. Prin urmare, nefiind aplicabile prevederile art. 114 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, competența de a soluționa acțiunea în anularea acestei hotărâri revine adunării generale ordinare. Dat fiind că, potrivit art. 111 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 31/1990, intră în competența obligatorie a adunării generale ordinare numirea administratorilor, în baza principiului simetriei la încheierea și executarea actelor juridice și a ierarhiei organelor societăților pe acțiuni, organul care a făcut numirea administratorilor este cel îndreptățit la anularea deciziilor consiliului de administrație.

În situația în care adunarea generală, organ suprem, îndreptățit să decidă asupra oportunității deciziilor consiliului de administrație, nu procedează la anularea acestora, hotărârea care constată acest refuz poate fi atacată în justiție. Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamantul G.S.C., întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în apel și recurs, conform chitanțelor depuse la dosarul cauzei.

Recurentul-reclamant susține în esență că din coroborarea dispozițiilor art. 137, art. 142 alin. (2) lit. c), art. 143 1 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 republicată, rezultă fără dubiu faptul că Hotărârea Consiliului de administrație, prin care s-a decis suspendarea temporară a contactului de mandat are deschisă împotriva acesteia calea de atac a acțiunii în anulare a unei asemenea hotărâri, întrucât astfel de decizii sunt un atribut al Consiliului de administrație, iar invalidarea lor nu revine AGA, deoarece în Legea nr. 31/1990 republicată, au fost prevăzute expres atribuțiile delegate Consiliului de administrație, printre care se numără și competența în privința numirii, revocării directorului, cum de altfel rezultă evident și din contractul de mandat și anume că A.G.A.

a delegat atribuțiile în acest sens, în mod expres Consiliului de administrație. În concluzie, arată că în mog greșit și cu interpretarea eronată a dispozițiilor legale invocate, instanța de apel a admis excepția pe care a invocat-o din oficiu, respingând ca inadmisibilă acțiunea reclamantului. Recursul nu este fondat.

Din examinarea susținerilor formulate în recurs, în raport de actele dosarului, de dispozițiile legale incidente în speță, precum și de hotărârile pronunțate în cauză, se constată următoarele: Într-adevăr, așa cum chiar recurentul reclamant recunoaște, toate deciziile privind conducerea operativă a unei societăți comerciale, inclusiv numirea și revocarea directorilor, încheierea contractului de mandat și măsurile dispuse împotriva acestora reprezintă atributul exclusiv al Consiliului de administrație, astfel cum rezultă din actul constitutiv al societăți, dar și, mai ales, din dispozițiile exprese ale Legii nr. 31/1990 republicată, respectiv ale art. 137 și următoarele, care potrivit art. 152 din aceeași lege sunt aplicabile și directorilor societăților pe acțiuni.

În conformitate cu dispozițiile art. 114 din Legea nr. 31/1990 republicată, - așa cum corect a apreciat și instanța de apel - deciziile Consiliului de administrație pot fi atacate în instanță cu acțiune în nulitate (absolută sau relativă), doar în condițiile în care aceste decizii au fost adoptate în exercitarea atribuțiilor permise de lege a fi delegate prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale extraordinare.

Mai mult decât atât, delegarea poate fi dispusă limitativ doar pentru cazurile prevăzute de art. 113 lit. b) și c) din legea mai sus menționată, privind mutarea sediului societății și respectiv, schimbarea obiectului de activitate al societății, - așa încât în cazul adoptării de către Consiliul de administrație al societății a altor hotărâri decât cele în exercitarea atribuțiilor delegate expres și în limitele legale menționate, competența de anulare a acestora revine adunării generale a acționarilor societății, singura îndrituită să mențină sau să invalideze o decizie obișnuită a Consiliului de administrație.

Cum în speță, Hotărârea nr. 5 din 3 noiembrie 2008 a Consiliului de administrație nu vizează niciuna din situațiile menționate anterior, nefiind vorba despre o decizie luată în baza delegării atribuțiilor de către adunarea generală a acționarilor, nu devin aplicabile dispozițiile art. 114 alin3 din Legea nr. 31/1990 republicată, privind posibilitatea atacării acestora în fața instanțelor judecătorești, ci competența de soluționare a acțiunii în anulare a unei astfel de hotărâri revine adunării generale ordinare și numai în situația în care adunarea generală nu procedează la anularea ei, hotărârea care constată refuzul poate fi atacată în instanță -astfel cum în mod judicios a reținut și instanța de apel.

În consecință, constatându-se că în mod corect instanța de apel a respins acțiunea reclamantului, ca inadmisibilă prin admiterea excepției invocate din oficiu, - această soluție va fi menținută ca fiind legală, iar recursul reclamantului G.S.C. va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul G.S.C. împotriva Deciziei nr. 65/C din 30 iunie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 aprilie 2010.