ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2015/2013

Asupra recursului penal de față,

constată următoarele:

Prin

încheierea din 23 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția l penală,

în temeiul art. 300 C. proc. pen. raportat la art. 160 alin. (3) C. proc. pen.

s-a menținut arestarea preventivă a inculpatului V.G., arestat preventiv în

baza M.A.P. din 6 martie 2012 emis de Tribunalul București, secția I penală.

S-a respins ca neîntemeiată cererea inculpatului

de înlocuire a măsurii arestării preventive cu o altă măsura neprivativă de libertate.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța

de apel a constatat următoarele:

Referitor la chestiunea prealabilă vizând

nelegalitatea măsurii arestării preventive a inculpatului decurgând din împrejurarea

că declarațiile despre care se pretinde că ar fi fost date de inculpat anterior

arestării preventive sunt nedatate, astfel încât nu se poate ști cu certitudine

dacă acestea sunt anterioare sau ulterioare sesizării instanței competente cu propunerea

de luare a măsurii arestării preventive față de inculpat, ceea ce în opinia apărării

acestuia ar atrage, în condițiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen., sancțiunea nulității

absolute a încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului,

ca efect al nerespectării dispozițiilor legale privitoare la sesizarea instanței,

Curtea a constatat că această susținere este vădit neîntemeiată în considerarea

următoarelor argumente.

S-a arătat că în primul rând, din examinarea

cuprinsului încheierii de ședință din camera de consiliu de la data de 6 martie

2012 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală în Dosarul nr. 6854/3/2012

prin care în baza art. 149

1

alin. (10) C. proc. pen. cu referire la

art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului

V.G. pe o durată de 29 de zile, este de remarcat că la momentul procesual respectiv,

fiind asistat de către apărătorul din oficiu R.E., care ulterior, astfel cum rezultă

din actele și lucrările dosarului a devenit apărător ales, inculpatul sau apărarea

acestuia nu au învederat nimic în legătură cu eventuala nelegală sesizare a instanței

cu propunere de arestare preventivă, datorată neaudierii inculpatului de către procuror

în condițiile art. 149

1

alin. (1) C. proc. pen.

Mai mult decât atât, astfel cum rezultă

din încheierea penală nr. 99/R din 12 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția I penală, fiind asistat de apărător ales, inculpatul nici nu a mai înțeles

să solicite efectuarea controlului judiciar de către instanța de recurs asupra încheierii

prin care față de sine se dispusese luarea măsurii arestării preventive, retrăgându-și

calea de atac îndreptată împotriva acesteia.

În al doilea rând, s-a precizat faptul

că în considerentele încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului

se face referire expresă la declarațiile date de inculpat până în acel moment procesual

și aflate în dosarul de urmărire penală, așa încât nu încape nicio îndoială că instanța

care a dispus admiterea propunerii de arestare preventivă a inculpatului a verificat

cu atenție și a constatat ca fiind satisfăcută condiția de legalitate privitoare

la audierea inculpatului anterior formulării propunerii de arestare preventivă.

În ceea ce privește temeinicia măsurii

arestării preventive a inculpatului V.G., Curtea a constatat că temeiurile de fapt

și de drept (prevăzute de art. 143 și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.),

avute în vedere la luarea acestei măsuri preventive, în data de 6 martie 2012, se

mențin și în prezent și impun în continuare privarea de libertate a acestuia.

Astfel, s-a arătat că prin sentința penală

nr. 100 din 12 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală,

în baza art. 174, art. 175 lit. a), c), e), i) și art. 176 lit. b) C. pen. a fost

condamnat inculpatul V.G. la pedeapsa detențiunii pe viață și 10 ani interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen.

În baza art. 20 C. pen. raportat la

art. 174, art. 175 lit. a), e), i) și art. 176 lit. b) C. pen. a fost condamnat

același inculpat la 20 ani închisoare și 8 ani interzicerea drepturilor prevăzute

de art. 64 lit. a), b) C. pen.

În baza art. 279 alin. (1) C. pen. a fost

condamnat același inculpat la 5 ani închisoare.

În baza art. 87 alin. (1) din O.U.G.

nr. 195/2002 a fost condamnat același inculpat la 3 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a) raportat la

art. 34 lit. a) și 35 alin. (3) C. pen. a contopit pedepsele aplicate inculpatului

urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv detențiunea pe viață

și 10 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64

lit. a), b) C. pen.

În baza art. art. 67 alin. (2) C. pen.

s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a degradării militare.

În baza art. 88 C. pen. s-a computat prevenția

inculpatului de la 6 martie 2012 până la 12 februarie 2013.

În baza art. 350 alin. (1) C. proc.

pen., s-a menținut starea de arest a inculpatului.

În fapt, în sarcina inculpatului V.G. s-a

reținut faptul că, în data de 5 martie 2012, în jurul orelor 17:30, a pătruns înarmat

în spațiul aparținând S.C.M. „I.”-Salonul de coafură „Perla”, unde se aflau angajații

și clienții salonului, și a deschis focul asupra a 10 persoane, doi dintre angajații

salonului de coafură fiind uciși, iar alte șase persoane, angajați și clienți, fiind

rănite.

Împotriva sentinței de condamnare au declarat

apel inculpatul și părțile civile B.C. și B.G., înregistrat pe rolul Curții de Apel

București, secția I penală, la data 27 martie 2013 sub nr. 14875/3/2012, fiind fixat

termen pentru judecarea apelului la data de 11 aprilie 2013.

În calea de atac a apelului, nu s-au administrat

până în prezent probe noi, care să contrazică situația de fapt reținută în sentința

de condamnare, astfel că, deși inculpatul continuă să beneficieze de prezumția de

nevinovăție, în cauză există suficiente indicii temeinice care fac rezonabilă presupunerea

că acesta a săvârșit într-adevăr fapta de care este acuzat, recunoscută, de altfel,

chiar de el.

Astfel, s-a constatat că măsura arestării

preventive a fost dispusă cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, respectiv

art. 143, art. 148 lit. f), art. 149

1

și art. 151 C. proc. pen.

În acest sens, s-a avut în vedere că, în

cauză, există suficiente indicii temeinice, în sensul art. 68 C. proc. pen. raportat

la art. 143 alin. (1) C. proc. pen., care conduc la presupunerea rezonabilă că inculpatul

a săvârșit faptele pentru care a fost trimis în judecată și condamnat, relevante

în acest sens fiind: procesul-verbal de cercetare a locului faptei, schițele și

planșele foto, rapoartele de constatare tehnico-științifică întocmite în cauză,

înscrisurile și planșele fotografice însoțite de rapoartele medico-legale de necropsie

referitoare la victimele V.F. și B.M., rapoartele de expertiză criminalistică întocmite

în cauză, înscrisurile referitoare la situația medicală a inculpatului, procesele-verbale

de constatare și planșele foto aferente, declarațiile părților vătămate, declarațiile

părților civile, declarațiile martorilor, declarațiile inculpatului, precum și celelalte

acte și înscrisuri aflate la dosarul cauzei.

Totodată, Curtea a reținut incidența dispozițiilor

art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile

pentru care a fost trimis în judecată inculpatul este închisoarea mai mare de 4

ani, iar la dosar există probe că lăsarea acestuia în libertate prezintă pericol

concret pentru ordinea publică, dacă se ține cont de rezonanța deosebit de negativă

a faptelor în cadrul colectivității față de numărul mare de persoane supuse acțiunii

de ucidere, cu împrejurarea că inculpatul era salariat al unei instituții publice

însărcinată printre altele cu apărarea vieții și integrității corporale a tuturor

persoanelor, precum și cu periculozitatea deosebită a inculpatului, care deși avea

neînțelegeri cu soția, a înțeles să-și îndrepte acțiunea criminală și asupra altor

persoane absolut nevinovate aflate întâmplător în incinta salonului „P.”.

În concluzie, Curtea a apreciat că temeiurile

care au determinat inițial arestarea preventivă nu numai că subzistă, dar impun

în continuare privarea de libertate a inculpatului, pentru o mai bună desfășurare

a procesului penal, în acord cu dispozițiile art.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs

inculpatul V.G., iar astăzi, în ședință publică a solicitat să se ia act că înțelege

să-și retragă recursul.

Potrivit dispozițiilor art. 385

4

alin. (2) C. proc. pen., părțile pot să-și retragă recursul în condițiile art. 369,

din care rezultă că până la închiderea dezbaterilor, oricare dintre părți își poate

retrage recursul, personal sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în

stare de arest, printr-o declarație atestată sau consemnată într-un proces verabal

de către conducerea locului de deținere.

Față de declarația făcută personal de recurentul

inculpat, în fața instanței de recurs, că își retrage recursul, Înalta Curte urmează

a constata că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege privind retragerea recursului

și a lua act de manifestarea de voință a recurentului inculpat.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen. va fi obligat recuretul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de retragerea recursului declarat

de inculpatul V.G. împotriva încheierii din 23 mai 2013 a Curții de Apel București,

secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 14875/3/2012 (1010/2013).

Obligă recurentul inculpat la plata sumei

de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON,

reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi 10 iunie

2013.