ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2015/2013

Asupra recursului penal de față, constată următoarele: Prin încheierea din 23 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția l penală, în temeiul art. 300 C. proc. pen. raportat la art. 160 alin. (3) C. proc. pen. s-a menținut arestarea preventivă a inculpatului V.G., arestat preventiv în baza M.A.P. din 6 martie 2012 emis de Tribunalul București, secția I penală. S-a respins ca neîntemeiată cererea inculpatului de înlocuire a măsurii arestării preventive cu o altă măsura neprivativă de libertate.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a constatat următoarele: Referitor la chestiunea prealabilă vizând nelegalitatea măsurii arestării preventive a inculpatului decurgând din împrejurarea că declarațiile despre care se pretinde că ar fi fost date de inculpat anterior arestării preventive sunt nedatate, astfel încât nu se poate ști cu certitudine dacă acestea sunt anterioare sau ulterioare sesizării instanței competente cu propunerea de luare a măsurii arestării preventive față de inculpat, ceea ce în opinia apărării acestuia ar atrage, în condițiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen., sancțiunea nulității absolute a încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, ca efect al nerespectării dispozițiilor legale privitoare la sesizarea instanței, Curtea a constatat că această susținere este vădit neîntemeiată în considerarea următoarelor argumente.

S-a arătat că în primul rând, din examinarea cuprinsului încheierii de ședință din camera de consiliu de la data de 6 martie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală în Dosarul nr. 6854/3/2012 prin care în baza art. 149 1 alin. (10) C. proc. pen. cu referire la art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului V.G. pe o durată de 29 de zile, este de remarcat că la momentul procesual respectiv, fiind asistat de către apărătorul din oficiu R.E., care ulterior, astfel cum rezultă din actele și lucrările dosarului a devenit apărător ales, inculpatul sau apărarea acestuia nu au învederat nimic în legătură cu eventuala nelegală sesizare a instanței cu propunere de arestare preventivă, datorată neaudierii inculpatului de către procuror în condițiile art. 149 1 alin. (1) C. proc.

pen. Mai mult decât atât, astfel cum rezultă din încheierea penală nr. 99/R din 12 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, fiind asistat de apărător ales, inculpatul nici nu a mai înțeles să solicite efectuarea controlului judiciar de către instanța de recurs asupra încheierii prin care față de sine se dispusese luarea măsurii arestării preventive, retrăgându-și calea de atac îndreptată împotriva acesteia.

În al doilea rând, s-a precizat faptul că în considerentele încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului se face referire expresă la declarațiile date de inculpat până în acel moment procesual și aflate în dosarul de urmărire penală, așa încât nu încape nicio îndoială că instanța care a dispus admiterea propunerii de arestare preventivă a inculpatului a verificat cu atenție și a constatat ca fiind satisfăcută condiția de legalitate privitoare la audierea inculpatului anterior formulării propunerii de arestare preventivă. În ceea ce privește temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului V.G., Curtea a constatat că temeiurile de fapt și de drept (prevăzute de art. 143 și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen.), avute în vedere la luarea acestei măsuri preventive, în data de 6 martie 2012, se mențin și în prezent și impun în continuare privarea de libertate a acestuia. Astfel, s-a arătat că prin sentința penală nr. 100 din 12 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în baza art. 174, art. 175 lit. a), c), e), i) și art. 176 lit. b) C. pen. a fost condamnat inculpatul V.G. la pedeapsa detențiunii pe viață și 10 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. a), e), i) și art. 176 lit. b) C. pen. a fost condamnat același inculpat la 20 ani închisoare și 8 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen.

În baza art. 279 alin. (1) C. pen. a fost condamnat același inculpat la 5 ani închisoare. În baza art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 a fost condamnat același inculpat la 3 ani închisoare. În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 lit. a) și 35 alin. (3) C. pen. a contopit pedepsele aplicate inculpatului urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv detențiunea pe viață și 10 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 lit. a), b) C. pen. În baza art. art. 67 alin. (2) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a degradării militare. În baza art. 88 C. pen. s-a computat prevenția inculpatului de la 6 martie 2012 până la 12 februarie 2013. În baza art. 350 alin. (1) C. proc.

pen., s-a menținut starea de arest a inculpatului. În fapt, în sarcina inculpatului V.G. s-a reținut faptul că, în data de 5 martie 2012, în jurul orelor 17:30, a pătruns înarmat în spațiul aparținând S.C.M. „I.”-Salonul de coafură „Perla”, unde se aflau angajații și clienții salonului, și a deschis focul asupra a 10 persoane, doi dintre angajații salonului de coafură fiind uciși, iar alte șase persoane, angajați și clienți, fiind rănite. Împotriva sentinței de condamnare au declarat apel inculpatul și părțile civile B.C.

și B.G., înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția I penală, la data 27 martie 2013 sub nr. 14875/3/2012, fiind fixat termen pentru judecarea apelului la data de 11 aprilie 2013. În calea de atac a apelului, nu s-au administrat până în prezent probe noi, care să contrazică situația de fapt reținută în sentința de condamnare, astfel că, deși inculpatul continuă să beneficieze de prezumția de nevinovăție, în cauză există suficiente indicii temeinice care fac rezonabilă presupunerea că acesta a săvârșit într-adevăr fapta de care este acuzat, recunoscută, de altfel, chiar de el. Astfel, s-a constatat că măsura arestării preventive a fost dispusă cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, respectiv art. 143, art. 148 lit. f), art. 149 1 și art. 151 C. proc.

pen. În acest sens, s-a avut în vedere că, în cauză, există suficiente indicii temeinice, în sensul art. 68 C. proc. pen. raportat la art. 143 alin. (1) C. proc. pen., care conduc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit faptele pentru care a fost trimis în judecată și condamnat, relevante în acest sens fiind: procesul-verbal de cercetare a locului faptei, schițele și planșele foto, rapoartele de constatare tehnico-științifică întocmite în cauză, înscrisurile și planșele fotografice însoțite de rapoartele medico-legale de necropsie referitoare la victimele V.F. și B.M., rapoartele de expertiză criminalistică întocmite în cauză, înscrisurile referitoare la situația medicală a inculpatului, procesele-verbale de constatare și planșele foto aferente, declarațiile părților vătămate, declarațiile părților civile, declarațiile martorilor, declarațiile inculpatului, precum și celelalte acte și înscrisuri aflate la dosarul cauzei.

Totodată, Curtea a reținut incidența dispozițiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată inculpatul este închisoarea mai mare de 4 ani, iar la dosar există probe că lăsarea acestuia în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, dacă se ține cont de rezonanța deosebit de negativă a faptelor în cadrul colectivității față de numărul mare de persoane supuse acțiunii de ucidere, cu împrejurarea că inculpatul era salariat al unei instituții publice însărcinată printre altele cu apărarea vieții și integrității corporale a tuturor persoanelor, precum și cu periculozitatea deosebită a inculpatului, care deși avea neînțelegeri cu soția, a înțeles să-și îndrepte acțiunea criminală și asupra altor persoane absolut nevinovate aflate întâmplător în incinta salonului „P.”.

În concluzie, Curtea a apreciat că temeiurile care au determinat inițial arestarea preventivă nu numai că subzistă, dar impun în continuare privarea de libertate a inculpatului, pentru o mai bună desfășurare a procesului penal, în acord cu dispozițiile art. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs inculpatul V.G., iar astăzi, în ședință publică a solicitat să se ia act că înțelege să-și retragă recursul. Potrivit dispozițiilor art. 385 4 alin. (2) C. proc. pen., părțile pot să-și retragă recursul în condițiile art. 369, din care rezultă că până la închiderea dezbaterilor, oricare dintre părți își poate retrage recursul, personal sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de arest, printr-o declarație atestată sau consemnată într-un proces verabal de către conducerea locului de deținere.

Față de declarația făcută personal de recurentul inculpat, în fața instanței de recurs, că își retrage recursul, Înalta Curte urmează a constata că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege privind retragerea recursului și a lua act de manifestarea de voință a recurentului inculpat. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligat recuretul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Ia act de retragerea recursului declarat de inculpatul V.G. împotriva încheierii din 23 mai 2013 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 14875/3/2012 (1010/2013). Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi 10 iunie 2013.