ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2815/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2815/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Prin contestația

înregistrată la data de 8 mai 2002, sub nr. 3687/2002, pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, contestatoarea C.F.V.A. a solicitat, în

contradictoriu cu intimații Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și SC I. SA, anularea

Deciziei nr. 220 din 3 aprilie 2002 emisă de SC I. SA, obligarea intimaților să

îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul din București, format din

teren în suprafață de 34.550 mp și construcțiile ce formau depozitul T. (hale,

anexe, birouri).

În motivarea

contestației a arătat că este unica moștenitoare a părinților săi, P.E.M. și

P.M., conform certificatelor de moștenitor din 11 ianuarie 1973 și din 9 mai

1976 și actului de partaj succesoral din 28 noiembrie 1996 cu actul adițional

la acesta, autentificat în 18 decembrie 1997.

A mai arătat că tatăl

său era unicul asociat al Întreprinderii "I. E.P.", care avea în

proprietate imobilul în litigiu, iar imobilul a fost preluat de către Statul

Român fără titlu valabil, naționalizarea în baza Legii nr. 119/1948

realizându-se cu încălcarea legilor în vigoare la acea dată, inclusiv a

Constituției și a tratatelor internaționale la care România era parte.

A criticat

contestatoarea decizia emisă de SC I. SA în 3 aprilie 2002, prin care aceasta a

apreciat că nu poate da curs cererii de restituire în natură (motiv pentru care

a înaintat notificarea către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului), arătând că decizia este netemeinică și nelegală în raport cu

excepția reglementată de art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 și cu

dispozițiile art. 27 din lege.

Ca temei legal al

acțiunii au fost invocate dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., art. 6 alin.

(1) din Legea nr. 213/1999, Legea nr. 10/2001.

Prin Sentința civilă

nr. 206 din 10 martie 2003, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis

excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei calității

procesuale pasive a intimaților Statul Român prin Ministerul Finanțelor și

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și a respins acțiunea ca

fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Apelul declarat de

apelanta contestatoare împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat,

prin Decizia civilă nr. 77 din 26 ianuarie 2004, pronunțată în Dosar nr.

1616/2003, al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Împotriva acestei

decizii contestatoarea a formulat recurs, care a fost admis prin Decizia civilă

nr. 8228 din 20 octombrie 2005 pronunțată în Dosar nr. 10332/2004 de către

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, care a casat, atât Decizia

nr. 76/2004, cât și Sentința civilă nr. 206/2003, cauza fiind trimisă spre

rejudecare, în primă instanță, la Tribunalul București.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de recurs a reținut că nu au fost avute în vedere dispozițiile

art. 22 din Legea nr. 10/2001 și faptul că, potrivit acestor dispoziții, din

bilanțul general al întreprinderii și actul întocmit de Comisiunea IV pentru

stabilirea definitivă a sinistraților de bombardament aerian atestau faptul că

la data întocmirii lor terenul aparținea autorului reclamantei, inginerul E.P..

A apreciat instanța

de recurs că era relevant ca act doveditor al dreptului de proprietate și

înscrisul - Anexa 5 b - la procesul-verbal de predare-preluare a imobilului,

care însă nu a fost depus la dosar.

A arătat instanța de

recurs că, în rejudecare, trebuie administrate probele necesare pentru

stabilirea persoanei în patrimoniul căreia se afla bunul la data aplicării

decretului de naționalizare, acțiunea urmând să fie soluționată în limitele în

care instanța a fost învestită, avându-se în vedere toate apărările formulate

de părți.

La data de 27

decembrie 2006 contestatoarea și-a completat acțiunea cu un capăt de cerere

subsidiar prin care a solicitat obligarea intimatei Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului să îi restituie în echivalent, prin acordarea

de despăgubiri, imobilul în litigiu.

La data de 27

decembrie 2006 a fost înregistrată sub nr. 43954/3/2006, pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, contestația formulată de contestatoarea C.F.A.V.

în contradictoriu cu intimații SC I. SA, Statul Român prin Ministerul

Finanțelor și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, având ca

obiect: anularea deciziei fără număr și dată emisă de către SC I. SA și

intitulată "extensie și completare a Deciziei nr. 220 din 3 aprilie

2002" și, în principal, obligarea intimaților să îi lase contestatoarei în

deplină proprietate și posesie imobilul din București, sectorul 3, format din

teren în suprafață de 34.550 mp și construcțiile ce formau depozitul T. (hale,

anexe, birouri), iar în subsidiar, obligarea Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului să îi restituie în echivalent prin acordarea de despăgubiri,

imobilul mai sus menționat, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de

judecată.

În motivare,

contestatoarea a arătat că înscrisul atacat prin primul capăt de cerere i-a

fost comunicat în ședință publică la data de 4 decembrie 2006, în Dosarul nr.

11832/3/2006, al Tribunalului București, secția a V-a civilă, precum și prin

poștă (expedierea având loc la aceeași dată).

A mai arătat

contestatoarea că are atât calitate procesuală activă în cauză, cât și calitate

de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001, iar contestația trebuie

soluționată prin raportare la dispozițiile art. 27 din lege, și nu la art. 29

introdus ca urmare a adoptării Legii nr. 247/2005, care nu poate retroactiva.

Prin încheierea de

ședință din 3 decembrie 2007, pronunțată în Dosar nr. 11832/3/2006,

Tribunalului București, secția a V-a civilă a admis excepția de litispendență,

dispunând reunirea la acest dosar a Dosarului nr. 43954/3/2006 al aceleiași

instanțe.

Prin Sentința civilă

nr. 1464 din 16 decembrie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a

V-a civilă, s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare; s-a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei AVAS în raport

cu capătul de cerere subsidiar din acțiunea completată și precizată; s-a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei AVAS în raport cu capetele

de cerere privind anularea și completarea deciziei, precum și obligarea la

restituirea în natură a imobilului; s-au respins aceste capete de cerere din

acțiunea principală completată și precizată formulată de contestatoarea

C.F.A.V., în contradictoriu cu intimata Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului; s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

intimatului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și s-a respins

acțiunea principală completată și precizată față de acesta; s-a respins ca

neîntemeiată acțiunea principală completată și precizată formulată de

contestatoarea C.F.A.V., în contradictoriu cu intimata SC I. SA; s-a admis în

parte acțiunea principală completată și precizată, în contradictoriu cu

intimata AVAS; a fost obligată această intimată să restituie contestatoarei în

echivalent, prin acordarea de despăgubiri, conform art. 31 din Legea nr.

10/2001, imobilul-teren și construcție din București, sector 3, ce a aparținut

Întreprinderii E.P. (fost depozit T.), în care autorul reclamantei a fost

asociat; a fost obligată intimata AVAS la 3.800 lei cheltuieli de judecată

către contestatoare; a fost obligată contestatoarea la 10.664,21 lei cheltuieli

de judecată către intimata SC I. SA.

Contestatoarea și

intimata AVAS au declarat apel împotriva sentinței menționate anterior.

Prin Decizia civilă

nr. 41A din 16 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă

și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, s-au respins,

ca nefondate, apelurile.

În motivarea deciziei

s-au reținut următoarele:

Pe parcursul

intervalului mai mare de 8 ani în care cauza s-a aflat pe rolul instanțelor

judecătorești, Legea nr. 10/2001 a suferit mai multe modificări și completări,

fiind republicată în două rânduri, mai întâi la 4 aprilie 2005, iar apoi la 2

septembrie 2005. Față de această situație, curtea de apel a făcut aplicarea

principiilor ce guvernează materia aplicării legii în timp, cel al aplicării

imediate a legii civile noi și cel al neretroactivității legii civile, ținând

seama și de regula "tempus regit actum", prevederile art. 15 alin.

(2) din Constituție și art. 1 C. civ.

Curtea de apel a avut

în vedere faptul că prin Decizia civilă nr. 8228 din 20 octombrie 2005 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, împrejurarea că

apelanta-contestatoare are calitatea de persoană îndreptățită în sensul Legii

nr. 10/2001. Consecință a aceleiași decizii, Curtea a examinat pricina doar din

perspectiva aplicării dispozițiilor relevante ale Legii nr. 10/2001 prin

aplicarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește

criticile formulate de către apelanta-contestatoare curtea de apel a reținut că

întrucât litigiul se situează în materia Legii nr. 10/2001, nu are relevanță

aspectul că imobilul ar fi fost preluat de stat fără titlu valabil. Art. 3 din

Legea nr. 10/2001, în toate variantele în care a fost redactat, statuează că

imobilele naționalizate prin Legea nr. 119/1948 au fost preluate abuziv. Or,

date fiind prevederile art. 1, 7 alin. (1) și (9) din Legea nr. 10/2001, astfel

de imobile se restituie în natură, dacă sunt îndeplinite și celelalte cerințe

impuse de aceeași lege în acest scop.

S-a apreciat că

oricum, naționalizarea efectuată în conformitate cu Legea nr. 119/1948 nu poate

fi considerată că reprezintă "a priori" o preluare fără titlu

valabil, așa cum afirmă apelanta atunci când arată că legea respectivă

contravenea dispozițiilor art. 8 și 10 ale Constituției din 1948 și celor ale

art. 481 C. civ. Dimpotrivă, Legea nr. 119/1948 era în deplină concordanță cu

principiile exprimate prin art. 2, 3, 5, 6 și 7 din respectiva Constituție.

Valabilitatea titlului statului trebuie stabilită prin raportare la principiile

de bază ale legislației de la momentul la care a avut loc preluarea. Or, Legea

nr. 119/1948 nu poate fi socotită că ar contraveni principiilor ce au stat la

baza creării Republicii Populare Române și ulterior ale Republicii Socialiste

România. Ea poate fi considerată o preluare fără titlu ori nevalabilă prin

raportare la Constituțiile României din 1866, 1923 ori 1991, dar în nici un caz

față de Constituțiile din 1948, 1952 ori 1965.

Din probatoriul

administrat rezultă că în cazul autorului apelantei-contestatoare s-au

respectat și prevederile art. 481 C. civ., câtă vreme, așa cum just a reținut

și prima instanță, autorul apelantei a recunoscut naționalizarea și a încasat

despăgubiri cu acea ocazie. În acest sens sunt mențiunile cuprinse în cererea

aflată în copie la dosarul rejudecării în fond după casare, cerere formulată și

semnată de către autorul apelantei. Este adevărat, că dat fiind regimul

represiv instaurat în România la acea vreme, numitul E.P. nu a avut nicio altă

opțiune sau posibilitate de a evita naționalizarea, dar această situație nu are

însemnătate cât privește chestiunea valabilității titlului statului asupra

imobilului în litigiu.

Așa fiind, în cazul

apelantei nu sunt întrunite cerințele impuse prin dispozițiile art. 27 din

Legea nr. 10/2001 (art. 29 în prezent) pentru a se dispune restituirea în

natură.

Nu sunt îndeplinite

nici condițiile prevăzute de art. 18 alin. (1) lit. a) ultima teză din Legea

nr. 10/2001, la dosar neexistând dovezi certe și concludente în sensul că

autorul apelantei ar fi fost unic asociat al persoanei juridice deținătoare a

imobilului la data preluării de către stat.

În motivarea deciziei

de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu

procesual, se face trimitere la o serie de documente din care ar reieși faptul

că autorul apelantei ar fi fost proprietar al imobilului respectiv. Însă,

aceste acte nu atestă calitatea de unic asociat a lui E.P. la persoana juridică

(întreprinderea) căreia i-a aparținut imobilul. Sarcina probei unei asemenea

situații de fapt revenea contestatoarei-apelante în conformitate cu prevederile

art. 1169 C. civ.

Respectivele

considerente au stat la baza formării convingerii instanței supreme că autoarea

contestației are calitatea de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001.

Însă, temeiul de drept invocat de Înalta Curte de Casație și Justiție constă

din dispozițiile art. 22 din lege și cele ale art. 22 lit. d) din normele

metodologice aprobate prin H.G. nr. 498/2003. Acest temei este obligatoriu

conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. pentru instanțele inferioare, acestea

nemaiputând pune în discuție calitatea apelantei-contestatoare de persoană

îndreptățită, stabilită în baza textelor legale menționate anterior. Însă, câtă

vreme instanța supremă nu a reținut ca temei de drept prevederile art. 18 alin.

(1) lit. a) ultima teză din Legea nr. 10/2001 în justificarea calității

apelantei de persoană îndreptățită, decizia sa de casare nu are putere

obligatorie sub acest aspect, astfel că instanțele de grad inferior sunt îndreptățite

să examineze chestiunea incidenței în speță a textului legal menționat anterior

și să verifice dacă sunt întrunite cerințele acestuia.

Așa fiind, în mod

corect Tribunalul a făcut aplicarea în speță a dispozițiilor art. 31 din Legea

nr. 10/2001 (art. 32 înainte de prima republicare a legii) și a stabilit că

apelanta-contestatoare este îndreptățită la despăgubiri în echivalent.

Distinct de cele

prezentate mai sus, restituirea în natură a imobilului tot nu putea fi dispusă,

nefiind îndeplinite cerințele ce decurg din cuprinsul art. 10 din Legea nr.

10/2001, în oricare variantă a sa de redactare de la publicarea legii și până

în prezent.

Restituirea în natură

a imobilului din București ar fi putut avea loc dacă terenul ar fi fost liber

de orice construcții ori în cazul în care clădirile de pe teren ar fi fost

aceleași cu cele ce existau la momentul preluării bunului de către stat. Nici

una dintre aceste ipoteze nu se regăsește în speță. După cum reiese din

conținutul concluziilor rapoartelor de expertiză construcții și topo întocmite

în cursul rejudecării în fond după casare, terenul de la adresa indicată este

ocupat în totalitate de construcții edificate de intimata I. SA după data la

care imobilul a fost naționalizat în temeiul Legii nr. 119/1949, aceste

construcții înlocuindu-le în integralitate pe cele existente la momentul

preluării de către stat, fiind practic alte clădiri față de cele ce au

aparținut "Antreprizei E.P.".

Ca atare, nu sunt

respectate prevederile relevante ale art. 10 din Legea nr. 10/2001 în varianta

inițială dar nici dispozițiile aceluiași art. 10 din varianta republicată a

legii din septembrie 2005, ce se regăsește și în forma actuală a Legii nr.

10/2001.

Terenul nu este

liber, ci ocupat de construcții. Aceste construcții sunt noi în raport cu cele

ce au existat (acestea din urmă au fost demolate și în locul lor s-au construit

alte clădiri), fiind edificate, cu o singură excepție, în perioada 1954 - 1992

și servind la realizarea obiectului de activitate al intimatei SC I. SA,

unitate privatizată cu respectarea legii și în al cărui patrimoniu se regăsesc

bunurile respective. Așa cum a stabilit expertul construcții, clădirile

respective au fost ridicate cu autorizație, respectiv pe bază de proiecte

întocmite de un institut de proiectare departamental. Nu este vorba despre

construcții ușoare sau demontabile, neexistând nicio dovadă în acest sens.

Toate clădirile din perimetrul respectiv au fost afectate desfășurării

procesului de producție și fluxului tehnologic al întreprinderii industriale de

stat creată după naționalizarea din 1948, devenită în prezent I. SA.

Un alt argument ce se

opune restituirii în natură decurge din faptul că în motivarea apelului

contestatoarei nu s-au exprimat nici un fel de nemulțumiri în legătură cu

soluția dată de prima instanță cât privește deciziile nr. 220 din 3 aprilie

2002 și decizia fără număr și dată "de extensie și completare a Deciziei

nr. 220 din 3 aprilie 2002, ambele emise de intimata I. SA în baza Legii nr.

10/2001 (ca unitate deținătoare a imobilului vizat a fi restituit). Instanța de

fond a respins pretențiile contestatoarei-apelante de anulare a acestor

decizii, iar în apel nu s-a criticat explicit și argumentat această dispoziție

din sentința atacată, ceea ce înseamnă că respectiva dispoziție a intrat în

puterea lucrului judecat. Or, solicitarea de restituire în natură a imobilului

presupune, în prealabil, desființarea celor două decizii, ceea ce nu se mai

poate realiza în condițiile descrise anterior, adică în lipsa atacării

dispoziției Tribunalului de respingere a cererilor privind anularea deciziilor

emise de I. SA.

Toate cele ce preced

justifică înlăturarea ca nefondate a criticilor exprimate prin primele trei

motive ale apelului contestatoarei.

Cât privește motivele

patru și cinci ale aceluiași apel, nici acestea nu sunt întemeiate.

La termenul din faza

rejudecării în fond după casare când s-au propus și încuviințat probele cu

expertiză construcții și topografică (11 februarie 2008),

contestatoarea-apelantă, reprezentată prin avocat, nu a înțeles să formuleze în

scris obiectivele de care să se țină seama cu ocazia efectuării expertizelor.

De remarcat faptul că în ședința de judecată imediat anterioară, instanța de

fond pusese în vedere contestatoarei să depună în scris la dosar obiectivele

expertizelor, dar aceasta nu s-a conformat.

În aceste condiții,

obiectivele celor două expertize au fost fixate de instanță, iar experții au

răspuns riguros exact acestora prin rapoartele de expertiză inițiale și

completările aduse acestora urmare a încuviințării obiecțiunilor formulate de

părți. Ca atare, nu există nici un temei pentru a se reține existența în

sarcina Tribunalului a obligației de refacere sau de completare a expertizelor

respective.

În același sens,

Curtea are în vedere și faptul că prin atitudinea pasivă avută la momentul

admiterii probelor cu expertize, mai ales că procesul se afla în faza

rejudecării în fond după casare, contestatoarea-apelantă, prin reprezentanții

săi, și-a încălcat îndatoririle ce-i reveneau conform art. 129 alin. (1) C. proc.

civ., potrivit cu care "părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să

urmărească desfășurarea și finalizarea procesului. De asemenea, ele au

obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și

termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și exercite drepturile

procedurale conform dispozițiilor art. 723 alin. (1), precum și să-și probeze

pretențiile și apărările."

Aceleași argumente

demonstrează și netemeinicia cererii de încuviințare a unei cercetări la fața

locului. De altfel, administrarea unei astfel de dovezi apare ca fiind total

inutilă față de complexitatea și vastitatea materialului probator deja

administrat în cauză și prin aspectele ce se tindeau a fi dovedite pe această

cale (stabilirea împrejurării dacă în imobil se mai desfășoară vreo activitate

și dacă clădirile sunt în paragină), aspecte depășind cu mult posibilitățile

reale de evaluare și apreciere ale unui judecător și aptitudinile acestuia.

Și ultimele două

motive ale apelului contestatoarei sunt nefondate. În nici una dintre

variantele pe care le-a avut Legea nr. 10/2001 de la data intrării în vigoare

și până în prezent, nu a existat vreo dispoziție în sensul ca acordarea

despăgubirilor prin echivalent să se raporteze la valoarea de circulație a

imobilului. Solicitarea apelantei-contestatoare în acest sens este lipsită de

orice temei legal și nu poate fi luată în considerare. De altfel, ea nu a

indicat nici un temei de drept în sprijinul acestei pretenții a sa. Forma și

valoarea (cuantumul) despăgubirilor prin echivalent vor fi stabilite de

instituția abilitată legal să procedeze în acest sens și în sarcina căreia s-a

și stabilit obligația prin dispozitivul sentinței atacate, respectiv AVAS. În

cazul în care va avea nemulțumiri sub acest aspect, apelanta va putea contesta

în justiție măsurile luate prin decizia emisă de AVAS. De abia în acel cadru

procesual s-ar putea pune problema unei eventuale expertize evaluatorie a

imobilului, probă care în speța de față nu era nici utilă și nici necesară. De

aici și concluzia netemeiniciei solicitării de refacere a expertizei

evaluatorii în sensul propus de către apelanta-persoană fizică.

Cât privește motivele

de apel ale intimatei AVAS, primul dintre acestea a fost înlăturat întrucât nu

se poate vorbi, în speță, despre o inadmisibilitate a acțiunii

apelantei-contestatoare derivând din împrejurarea că aceasta nu ar fi parcurs

procedura administrativă prealabilă și obligatorie ce trebuia finalizată prin

decizia AVAS.

Prin acțiunea ce face

obiectul pricinii de față, apelanta-persoană fizică a contestat în termenul

prevăzut de Legea nr. 10/2001, deciziile emise de intimata I. SA prin care i

s-a respins cererea de restituire în natură. Existența acestor decizii emise

tocmai în temeiul Legii nr. 10/2001 dovedește faptul că apelanta-persoană

fizică a parcurs procedura administrativă prealabilă, procedură care s-a

derulat, însă, în contradictoriu cu intimata I. SA, emitenta deciziilor

contestate.

AVAS a fost parte în

proces încă de la începutul acestuia, fiind continuatoarea fostei APAPS. De

menționat faptul că prin Decizia nr. 220/2002 emisă de I. SA, s-a dispus ca

notificarea formulată de către apelanta-contestatoare să fie înaintată spre

competentă soluționare (potrivit art. 27 din Legea nr. 10/2001 în forma

inițială) către APAPS, devenită ulterior AVAS.

Așadar, se poate

considera că apelanta-persoană juridică AVAS a fost legal sesizată prin decizia

din 2002 emisă de I. SA în sensul de a se pronunța asupra notificării formulate

de către contestatoarea-apelantă și emiterii, dacă erau întrunite condițiile

prevăzute de Legea nr. 10/2001, a unei decizii de acordare de despăgubiri în

echivalent ori de respingere a cererii autoarei contestației. Ca atare, teza

inadmisibilității acțiunii nu se verifică.

De altfel, acesteia i

se opune și faptul că prin hotărâre judecătorească irevocabilă pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit calitatea apelantei de

persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001. Autoritatea de lucru judecat

ce decurge din decizia instanței supreme sub acest aspect face ca susținerile

din primul motiv al apelului intimatei AVAS să nu poată fi primite.

Același argument

demonstrează netemeinicia celui de-al doilea motiv de apel al intimatei AVAS.

Câtă vreme prin decizie irevocabilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a

statuat că numita C.F.A.V. are calitatea de persoană îndreptățită în înțelesul

Legii nr. 10/2001, AVAS nu mai este în drept să conteste această calitate a

apelantei-persoane fizice și să pretindă că nu s-ar fi produs probe suficiente

și concludente în sprijinul unei atare ipoteze.

Este nefondat și cel

de-al treilea motiv de apel al intimatei AVAS, Tribunalul procedând legal și

temeinic atunci când a obligat această instituție să restituie contestatoarei

în echivalent, prin acordarea de despăgubiri conform art. 31 din Legea nr.

10/2001, imobilul - teren și construcție din București.

O astfel de obligație

nu mai subzistă în varianta în vigoare la momentul actual a Legii nr. 10/2001,

însă ea a existat în forma pe care a avut-o legea la momentul declanșării

procesului de față. Or, aceasta din urmă este cea care trebuie să-și producă

efectele în speță în virtutea principiului constituțional al neretroactivității

legii civile noi. Dacă nu s-ar concluziona în acest sens s-ar contraveni

principiului enunțat de art. 15 alin. (2) din Constituție și s-ar ajunge să se

aplice retroactiv anumite dispoziții ce se regăsesc în redactarea actuală a

Legii nr. 10/2001, dar care nu existau în perioada în care litigiul dintre

părți a parcurs un prim ciclu procesual.

Soluția la care s-a

oprit din acest punct de vedere prima instanță era unica posibilă, mai ales că

fusese sesizată expres și explicit în acest sens (prin acțiunea precizată și

completată) și trebuia să se conformeze dispozițiilor art. 129 alineatul ultim

C. proc. civ., conform cărora "în toate cazurile, judecătorii hotărăsc

numai asupra obiectului cererii deduse judecății." Ca urmare, Tribunalul

nu putea să dispună în sensul solicitat de AVAS, căci ar fi însemnat să acorde

altceva decât s-a cerut și ar fi încălcat principiul fundamental al

disponibilității ce guvernează procesul civil.

Această pretenție

formulată de apelanta-contestatoare nu putea fi nici respinsă în condițiile în

care Înalta Curte de Casație și Justiție îi recunoscuse acesteia calitatea de

persoană îndreptățită potrivit Legii nr. 10/2001.

Ultimul motiv de apel

al AVAS a fost constatat neîntemeiat, instanța de fond făcând o justă aplicare

în cauză a prevederilor art. 274 C. proc. civ.

Intimata-apelantă

AVAS a căzut în pretenții, unul dintre capetele de cerere ale acțiunii fiind

admis împotriva sa. Așa fiind, ea este considerată a se afla în culpă

procesuală și putea fi obligată la plata cheltuielilor de judecată solicitate

de partea căreia i s-a admis pretenția și dovedite a fi efectuate de către

aceasta. Or, din analiza actelor dosarului reiese că autoarea contestației a

făcut astfel de cheltuieli, suportând sumele de bani necesare achitării

onorariilor cuvenite persoanelor care au întocmit rapoartele de expertiză

realizate în cursul rejudecării pricinii în fond după casare.

Cât privește

posibilitatea diminuării onorariului plătit apărătorului ales, doar instanța de

judecată este îndreptățită să ia măsuri cu o atare finalitate, art. 274 alin.

(3) C. proc. civ. fiind clar din acest punct de vedere. Intimata-apelantă AVAS

ca parte în proces nu este îndreptățită să facă solicitări în acest sens.

Oricum, în speță nu se justifică diminuarea onorariului apărătorului

apelantei-persoane fizice, față de valoarea litigiului dintre părți și munca depusă

de avocat, concretizată în propunerea de dovezi, formularea de obiecțiuni la

rapoartele de expertiză, punerea concluziilor orale și depunerea unor concluzii

scrise substanțial argumentate.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs de reclamanta C.F.A.V. (decedată la 15 octombrie

2011) și continuat de moștenitoarea acesteia, N.I. și pârâta Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului.

În motivarea

recursului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reclamanta a

arătat următoarele.

considerat instanța de apel faptul că nu sunt întrunite cerințele impuse prin

dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 (art. 29 în prezent).

a. În mod greșit a

reținut instanța de apel că în materia Legii nr. 10/2001 nu are relevanță aspectul

că imobilul ar fi fost preluat de stat cu sau fără titlu valabil.

În conformitate cu

prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001 - "În sensul prezentei legi, prin

imobile preluate în mod abuziv se înțelege: [...] (a) imobile naționalizate

prin Decretul nr. 1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și

completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea

întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și transporturi,

precum și prin alte acte normative de naționalizare; [...] h) orice alte

imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6

alin. (1) din Legea nr. 213/1998 fiind proprietatea publică și regimul juridic

al acesteia, cu modificările și completările în ulterioare; (i) orice alte

imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale

în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin

acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de

stat."

Prin urmare Legea nr.

10/2001 distinge ab initio între imobile preluate de stat cu titlu valabil și

imobile preluate fără titlu valabil, ambele făcând parte din categoria generală

a imobilelor luate cu titlu abuziv. Este adevărat, Legea nr. 10/2001 nu prevede

în mod expres că preluarea în temeiul Legii nr. 119/1948 ar fi o preluare fără

titlu valabil, însă această concluzie se deduce din analiza prevederile art. 6

alin. (1) din Legea nr. 213/1998 care indică care imobile se consideră a fi

preluate cu titlu valabil.

Aceasta nu este

singura referire pe care Legea nr. 10/2001 o face la imobilele preluate fără

titlu valabil. O funcție existențială și a cărei importanță nu poate fi

ignorată a acestei calificări este generată de prevederile art. 27 din Legea

nr. 10/2001, în forma care a fost menținută și ulterior ca urmare a Deciziei

nr. 830 din 8 iulie 2008 a Curții Constituționale, conform cărora - pentru

imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți

comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana

îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent. Per a contrario

imobilele preluate fără titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei

societăți comerciale privatizate, se restituie în natură.

Prin urmare având în

vedere situația de excepție de la principiul restituirii în natură prevăzută de

art. 27 (în prezent art. 29) din Legea nr. 10/2001 trebuie făcută analiza

modalității de preluare a imobilului și este importantă distincția între

preluare cu sau fără titlu valabil.

b. În mod greșit a

reținut instanța de apel faptul că naționalizarea efectuată în conformitate cu

Legea nr. 119/1948 nu poate fi considerată a priori o preluare fără titlu

valabil

În mod greșit

consideră instanța de apel faptul că Legea nr. 119/1948 era în completă

consonanță cu prevederile art. 2 - 7 din Constituția României din 1948.

c. În mod greșit a

reținut instanța de apel că în speță s-ar fi respectat prevederile art. 481 C.

civ. deoarece autorul recurentei ar fi recunoscut naționalizarea și a și

încasat despăgubiri cu acea ocazie.

reținut instanța de apel că în cazul recurentei nu sunt întrunite condițiile

prevăzute de art. 18 alin. (1) lit. a) ultima teză din Legea nr. 10/2001, la

dosar neexistând dovezi certe și concludente în sensul că autorul recurentei ar

fi fost unic asociat al persoanei juridice deținătoare a imobilului.

respins instanța de apel probele solicitate de recurentă. În mod greșit au fost

apreciate expertizele administrate în fața instanței de fond și că restituirea

imobilului nu putea fi dispusă, nefiind îndeplinite cerințele ce decurg din

cuprinsul art. 10 din Legea nr. 10/2001.

În mod greșit și cu

nerespectare drepturilor procesuale instanța de apel nu a dispus administrarea

niciunei probe în etapa procesuală a apelului (deși această cale de atac este

devolutivă, reprezentând o rejudecare a cauzei).

Atitudinea instanței

de a respinge orice probă în apel și de a judeca cauza strict pe baza probelor

administrate în fața primei instanțe reprezintă o încălcare a principiului

fundamental al liberului acces la justiție ocrotit de art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului întrucât în acest mod recurenta nu a beneficiat

de principiul dublului grad de jurisdicție stabilit de legislația română în

vigoare și astfel, nu a putut beneficia de o nouă cercetare în fond a cauzei în

apel.

Totodată argumentarea

instanței care arată că terenul nu este liber, ci ocupat de construcții și că

aceste construcții ar fi fost ridicate cu autorizație nu face decât să reia ad

literam concluziile rapoartelor de expertiză administrate în fața primei

instanțe, expertize care au fost criticate prin motivele de apel. Practic

instanța de apel nu a analizat deloc criticile sale pe aceste aspecte și s-a

mulțumit doar să reia concluziile deja existente la dosar. Având în vedere

efectul devolutiv al apelului, criticile întemeiate formulate față de probele

administrate în prima instanță precum și de modul în care au fost apreciate

aceste probe, instanța de apel trebuia să admită probele solicitate și să îi

dea posibilitatea să își dovedească susținerile. Respingând de plano întreg

ansamblul probator propus în apel instanța a încălcat atât principiul

respectării dreptului la apărare cât și al efectului devolutiv al apelului.

În mod greșit a

considerat instanța de apel că nu există temei pentru refacerea sau completarea

expertizelor administrate în cauză. În mod greșit a respins instanța

solicitarea de încuviințare a unei cercetări la fața locului.

În continuare

recurenta a formulat critici privind modul de efectuare a expertizelor și

formulare a concluziilor acestora, raportat la probele administrate în cauză.

Recurenta a mai

arătat că în etapa procesuală a apelului, în susținerea solicitării de

efectuare de noi expertize în cauză precum și de efectuare a unei cercetări la

fața locului, a solicitat instanței să îi permită să depună planșe fotografice

(anexate prezentului recurs), relevante, care dovedeau că imobilul nu este

folosit ca spațiu de producție, fiind în mare parte abandonat.

Instanța de apel nu a

ținut cont de aceste aspecte și a considerat în mod inechitabil și injust ca

întemeiate expertizele efectuate în prima instanța, refuzându-i orice probă

care ar fi putut să demonstreze incorectitudinea acestora.

În ceea ce privește

argumentele cu privire la modul în care au fost formulate obiectivele

expertizelor în primă instanță, chiar dacă susținerile în fapt sunt corecte,

concluziile sunt eronate.

S-a solicitat

completarea obiectivelor la expertiza tehnică construcții ca urmare a

concluziilor, insuficiente pentru stabilirea corectă a situației de fapt, a

aceluiași raport de expertiză. Având în vedere concluziile expertizei

construcții conform cărora cea mai mare parte a construcțiilor se găsesc într-o

stare "satisfăcătoare spre nesatisfăcătoare" (ceea ce în limbaj

tehnic înseamnă că nu pot fi folosite) precum și faptul că majoritatea

construcțiilor "identificate" de expert erau în curs de dezafectare,

și văzând și prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001 a considerat că se

impunea stabilirea ca obiectiv suplimentar dacă construcțiile identificate ca

edificate de SC I. SA sunt construcții ușoare sau ușor demontabile și prin

urmare în greșit a respins instanța de fond acest obiectiv de expertiză.

În același timp a

solicitat efectuarea unei cercetări la fața locului deoarece au fost respinse

în mod nejustificat obiecțiunile asupra raportului de expertiză topografică

care susținea "existența unui flux de producție" inexistent. Prin

urmare nu se pune problema unei culpe ci existența unei situații care impunea

completarea probatoriului.

Refuzul de a

administra probele solicitate constituie și o încălcare a principiului rolului

activ al instanței în vederea aflării adevărului în cauză. În situația în care

probele administrate în cauză erau neconcludente și insuficiente, instanța, în

virtutea rolului activ avea obligația de a afla adevărul în cauză și de a

administra orice probatoriu necesar atingerii acestui scop.

În condițiile în care

nu s-au administrat probele necesare este greșită concluzia instanței de apel

conform căreia terenul nu este liber, ci ocupat de construcții, ridicate cu

autorizații. În realitate există teren liber, acesta nu este în întregime

ocupat de construcții, iar pentru aceste construcții nu au fost niciodată

prezentate autorizații. Dacă instanța ar fi administrat probatoriul solicitat

de recurentă sau dacă ar fi analizat întreg probatoriul existent la dosar ar fi

observat aceste aspecte.

În primul rând, așa

cum atestă adresa către Circa Financiară din 6 iunie 1952 formulată de însuși

autorul său, E.P., în vederea înlăturării debitelor întreprinderii - terenul

împreună cu toate clădirile, înscris în procesul-verbal menționat sub numele de

Dep.T. e trecut în inventarul întreprinderii. Prin urmare la momentul naționalizării

în mod cert pe terenul situat în str. I. se găseau clădiri. Totodată conform

fișei ulterioare bombardamentului din data de 3 iulie 1944 se arată că

incendiul a distrus complet doar anumite depozite din cadrul Antreprizei P.

(cum ar fi depozitul de cherestea, de faianță, de gresie) și nu toate clădirile

ce se găseau în acel moment. Mai mult decât atât conform Bilanțului General al

A., bilanț încheiat la data de 31 decembrie 1947 (la sfârșitul de an înaintea

naționalizării și care figurează ca Anexa nr. 12 la procesul-verbal de

Naționalizare), figurează la active imobilizate între depozitul "T. -

teren și construcții" ceea ce dovedește fără echivoc faptul că, la acel

moment, în depozitul T. existau construcții.

Având în vedere

aceste aspecte, concluzia instanței cu privire la aceea ca toate construcțiile

existente pe teren au fost edificate după momentul naționalizării nu este

justificată.

Este neîntemeiată

concluzia instanței de apel conform căreia recurenta nu ar fi atacat soluția

instanței de fond privitoare la deciziile nr. x din 3 aprilie 2002 și decizia

fără număr și data de extensie și completare a Deciziei nr. x din 3 aprilie

2002, ambele emise de SC I. SA în baza Legii nr. 10/2001.

În concluzie,

recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii

atacate în sensul admiterii apelului, schimbării în parte a hotărârii atacate

și, pe fondul cauzei anularea deciziei x din 3 aprilie 2002 și a deciziei (fără

număr și data) intitulată "extensie și completare a deciziei din 3 aprilie

2002 emise de SC I. SA și în principal, obligarea pârâților să-i restituie

imobilul situat în București, format din teren în suprafața de 34.550 mp și

construcțiile ce formau Depozitul T. (hale, anexe, birouri).

În motivarea

recursului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pârâta a

arătat următoarele.

Nelegal nu a fost

admisă excepția inadmisibilității acțiunii față de prevederile din Legea nr.

10/2001/R, deoarece nu s-a finalizat procedura administrativă. Nelegal,

instanța de fond a stabilit că au fost dovedite condițiile prevăzute de art. 31

din Legea nr. 10/2001/R privind calitatea de persoana îndreptățită a intimatei.

Instanța de fond a

interpretat și aplicat nelegal dispozițiile art. 31 din Legea nr. 10/2001/R,

Legea nr. 247/2005, dispozițiile O.U.G. nr. 81/2007 și nelegal, a stabilit în

sarcina AVAS obligația de "acordarea de despăgubiri conform art. 31 din

Legea nr. 10/2001/R.".

Nu există temei legal

în raport de dispozițiile din Legea nr. 2001/R, Legea nr. 247/2005, dispozițiile

O.U.G. nr. 81/2007, ca AVAS să acorde efectiv despăgubiri conform art. 31 din

Legea nr. 10/2001/R. Potrivit dispozițiilor din Legea nr. 10/2001/R, Legea nr.

247/2005, dispozițiile O.U.G. nr. 81/2007, AVAS nu are obligația de plată

efectivă (obligație de a da) a măsurilor reparatorii/despăgubirilor către

persoanele îndreptățite. Obligațiile AVAS conform Legii nr. 10/2001/R, se

limitează numai la emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de

despăgubiri conform dispozițiilor din Legea nr. 10/2001/R (obligație de a face)

și în condițiile Legii speciale nr. 247/2005, privind regimul de stabilire și

plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Nelegal au fost

stabilite în sarcina AVAS plata cheltuielilor de judecată în suma de 3.800 lei,

deoarece nu se poate reține reaua-credință sau comportare neglijentă pricinuită

prin apărarea sa în acest proces. Mai mult decât atât, AVAS și-a executat

obligațiile legale, iar cheltuielile de judecată arbitrar stabilite, deoarece

nu sunt justificate prin dovezi clare, ca fiind conforme în raport de costurile

reale ale procesului. În subsidiar, solicită diminuarea acestora conform

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. raportate la dificultatea cauzei și munca

depusă de avocat.

La termenul din 14

octombrie 2014 intimata SC I. SA a invocat excepția lipsei de interes a

recursului declarat de către recurentă, întrucât recurenta nu a atacat Decizia

nr. 108 din 7 iunie 2011 a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului

prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilelor care fac

obiectul prezentului litigiu și s-a propus acordarea de despăgubiri.

La același termen,

Înalta Curte a invocat din oficiu rămânerea fără obiect a capătului de cerere

formulat împotriva AVAS de obligare a acestei pârâte la acordarea de

despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilele preluate abuziv de

către stat, care fac obiectul litigiului, raportat la aceeași Decizie nr. 108

din 7 iunie 2011 a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului.

Înalta Curte a

constatat nefondat recursul declarat de către reclamantă și fondat recursul

declarat de către pârâta AVAS pentru considerentele expuse mai jos.

Prin Decizia nr. 108

din 7 iunie 2011 a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului s-au

respins notificările nr. x/2002, nr. y/2001, nr. z/2001 și nr. w/2001 în ceea

ce privește restituirea în natură a imobilelor constând în teren în suprafață

de 37.600 mp teren, cu următoarele construcții: hală pentru atelierul de

pietrărie și anexe, în suprafață de 1784 mp și hală pentru gater în suprafață

de 490 mp, precum și o linie de garaj CFR, în lungime de 200 ml, întrucât au

fost incluse în patrimoniul Antreprizei P. (art. 1); s-a propus acordarea de

măsuri reparatorii prin echivalent doamnei C.F.A.V. pentru 100% din activul net

contabil deținut de Firma individuală inginer E.P., în valoare totală de

25.416.741 lei la data de 30 aprilie 2011 (art. 2); s-a dispus înaintarea

deciziei însoțită de documentele aferente Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

Decizia nu a fost

contestată de către persoana îndreptățită.

Aceasta a formulat

ulterior acțiune împotriva Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor

și AVAS pentru motivul neemiterii, în baza acestei decizii, a titlului de

despăgubire și a titlului de conversie.

În ceea ce privește

lipsa de interes a recursului declarat de către recurentă ca urmare a emiterii

deciziei menționate anterior Înalta Curte a constatat-o nefondată având în

vedere că interesul formulării recursului este dat de existența unei hotărâri

nefavorabile. Or, atâta timp cât prin decizia atacată contestatoarei i s-a

respins apelul declarat împotriva părții din sentință prin care i-a fost

respinsă solicitarea de restituire în natură a imobilului în cauză, decizie care

nu a fost desființată, recurentul are interes în susținerea în continuare a

recursului declarat împotriva unei hotărâri nefavorabile.

Referitor la lipsa de

interes a recurentei de a cerere restituirea în natură a imobilului în cauză

întrucât nu a atacat Decizia nr. 108 din 7 iunie 2011 a Autorității pentru

Valorificarea Activelor Statului prin care i s-au respins notificările în ceea

ce privește restituirea în natură a imobilului și s-a propus acordarea de

măsuri reparatorii prin echivalent, Înalta Curte a constatat nefondată această

excepție, având în vedere că potrivit Legii nr. 247/1995 (art. 16 alin. (5) din

Capitolul 5 intitulat Procedurile administrative pentru acordarea

despăgubirilor al titlului VII intitulat Regimul stabilirii și plății despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005), Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor avea, iar potrivit Legii nr. 165/2013

(art. 21 alin. (1) raportat la art. 17 alin. (1)), Comisia Națională pentru

Compensarea Imobilelor are în competență verificarea din oficiu a faptului dacă

s-a respectat regula restituirii în natură prin decizia entității învestite cu

soluționarea notificărilor. Ca atare, faptul că nu s-a contestat Decizia nr.

108 din 7 iunie 2011 sub acest aspect nu înseamnă că nu se poate verifica în

continuare legalitatea soluționării cererii de restituire în natură a

imobilului, interesul rămânând actual.

Legat de fondul

recursului declarat de către contestatoare, Înalta Curte l-a constatat nefondat

având în vedere următoarele considerente.

În ceea ce privește

recursul formulat de către reclamantă, aceasta susține preluarea imobilului

fără titlu pentru a justifica faptul că ar avea dreptul la restituirea în

natură a imobilului aflat în patrimoniul SC I. SA la data intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001 și că aceasta ar fi obligată să restituie în natură imobilul,

situație care ar reieși din dispozițiile art. 27 alin. (1), (2) din Legea nr.

10/2001 în forma de la data intrării în vigoare a legii, interpretate per a

contrario, coroborate cu prevederile 18 lit. a) teza finală din aceeași lege.

Pârâta SC I. SA a

justificat, printre altele, faptul că nu poate fi obligată potrivit Legii nr.

10/2001 să restituie imobilul întrucât la data formulării notificării era

integral privatizată, iar la data intrării în vigoare a legii valoarea

acțiunilor deținute de stat era cu mult sub valoarea imobilului.

Reclamanta nu a negat

aceste susțineri.

Prevederile art. 21

din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în redactarea anterioară

modificării prin Legea nr. 247/2005 (fostul art. 20), instituie, pe de o parte,

obligativitatea de a restitui în natură imobilele - terenuri și construcții

care fac obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001, iar, pe de altă parte,

condiționează restituirea în natură de împrejurarea ca statul să fie acționar

sau asociat majoritar al unității ce deține imobilul respectiv sau, potrivit

art. 21 alin. (2) din lege, în cazul când statul este asociat sau acționar

minoritar, valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute să fie mai mare

sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului.

Prin art. 20.1 din

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin

H.G. nr. 498/2003, publicată în M. Of. al României, nr. 324/14.05.2003,

legiuitorul a clarificat sintagma "orice altă persoană juridică",

arătând că aceasta se referă la persoanele juridice de drept public.

Prevederile fostului

art. 20, în prezent art. 21 au fost modificate prin Legea nr. 247/2005 în

sensul menționării expres în primul alineat a sintagmei "orice altă

persoană juridică de drept public" în loc de "orice altă persoană

juridică" modificare ce a fost considerată constituțională prin Decizia

nr. 638 din 14 iunie 2012 a Curții Constituționale cu motivarea că și în

redactarea inițială legiuitorul s-a referit tot la orice altă persoană juridică

de drept public.

În această decizie se

reține că "Prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ce

formează obiect al excepției de neconstituționalitate ridicate în prezenta

cauză, au în vedere situația în care imobilul a cărui restituire se solicită se

află în patrimoniul unei persoane juridice de drept public sau al unei regii

autonome, al unei societăți ori companii naționale sau al unei societăți

comerciale la care statul ori o autoritate a administrației publice centrale

sau locale este acționar ori asociat majoritar.

În această situație,

legiuitorul condiționează restituirea în natură de împrejurarea ca statul să

fie acționar sau asociat majoritar al unității ce deține imobilul respectiv sau

cel puțin valoarea acțiunilor ori părților sociale deținute să fie mai mare sau

egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului, în cazul când este asociat sau

acționar minoritar. Așadar, numai în această ipoteză legea impune

obligativitatea restituirii în natură, iar în caz contrar, respectiv când

valoarea acțiunilor sau părților sociale este mai mică decât valoarea bunului

solicitat a fi restituit în natură, măsurile reparatorii se vor stabili prin

echivalent."

În ceea ce privește

interpretarea art. 27 alin. (1), forma inițială, din Legea nr. 10/2001 (în

prezent art. 29 alin. (1)), potrivit căruia "Pentru imobilele preluate cu

titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate

cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la

măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acțiuni la

societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital sau titluri de valoare

nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii

imobilelor solicitate.", se poate constata că acest articol introduce pe

de o parte, o instituție publică suplimentară în procedura de restituire prin

echivalent a bunurilor care nu se mai regăseau la data intrării în vigoare a

legii în proprietatea statului sau a unei societăți comerciale la care statul

era acționar în condițiile prevăzute la art. 21 alin. (1), (2), dar și

obligativitatea aplicării în acest caz a altor modalități de restituire prin

echivalent, decât cea a despăgubirilor bănești.

Această ultimă

distincție a dispărut prin modificarea art. 27 alin. (1) prin art. I pct. 60

din titlul I al Legii nr. 247/2005 unde se reglementează dreptul și în cazul

acestor persoane la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv,

corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate.

Prin Decizia Curții

Constituționale nr. 830 din 8 iulie 2008 referitoare la excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr.

247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și

unele măsuri adiacente s-a reținut că art. 29 alin. (1) este neconstituțional

doar raportat la abrogarea sintagmei "imobilele preluate cu titlu

valabil", existentă anterior în art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

pentru cazul în care prin interpretarea acestei abrogări s-ar fi putut ajunge

la respingerea restituirii în natură a imobilelor preluate de stat fără titlu,

care anterior acestei modificări ar fi fost posibilă, iar nu în integralitatea

sa.

Prin aplicarea

acestei decizii, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 urmează a avea următorul

conținut, "Pentru imobilele preluate cu titlu valabil evidențiate în

patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute

la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri

în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare

valorii de piață a imobilelor solicitate."

Aceasta nu înseamnă

că în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, ev