ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2815/2014

Prin contestația înregistrată la data de 8 mai 2002, sub nr. 3687/2002, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, contestatoarea C.F.V.A. a solicitat, în contradictoriu cu intimații Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și SC I. SA, anularea Deciziei nr. 220 din 3 aprilie 2002 emisă de SC I. SA, obligarea intimaților să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul din București, format din teren în suprafață de 34.550 mp și construcțiile ce formau depozitul T. (hale, anexe, birouri). În motivarea contestației a arătat că este unica moștenitoare a părinților săi, P.E.M.

și P.M., conform certificatelor de moștenitor din 11 ianuarie 1973 și din 9 mai 1976 și actului de partaj succesoral din 28 noiembrie 1996 cu actul adițional la acesta, autentificat în 18 decembrie 1997. A mai arătat că tatăl său era unicul asociat al Întreprinderii "I. E.P.", care avea în proprietate imobilul în litigiu, iar imobilul a fost preluat de către Statul Român fără titlu valabil, naționalizarea în baza Legii nr. 119/1948 realizându-se cu încălcarea legilor în vigoare la acea dată, inclusiv a Constituției și a tratatelor internaționale la care România era parte.

A criticat contestatoarea decizia emisă de SC I. SA în 3 aprilie 2002, prin care aceasta a apreciat că nu poate da curs cererii de restituire în natură (motiv pentru care a înaintat notificarea către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului), arătând că decizia este netemeinică și nelegală în raport cu excepția reglementată de art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 și cu dispozițiile art. 27 din lege. Ca temei legal al acțiunii au fost invocate dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1999, Legea nr. 10/2001. Prin Sentința civilă nr. 206 din 10 martie 2003, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei calității procesuale pasive a intimaților Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și a respins acțiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Apelul declarat de apelanta contestatoare împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 77 din 26 ianuarie 2004, pronunțată în Dosar nr. 1616/2003, al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Împotriva acestei decizii contestatoarea a formulat recurs, care a fost admis prin Decizia civilă nr. 8228 din 20 octombrie 2005 pronunțată în Dosar nr. 10332/2004 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, care a casat, atât Decizia nr. 76/2004, cât și Sentința civilă nr. 206/2003, cauza fiind trimisă spre rejudecare, în primă instanță, la Tribunalul București.

Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că nu au fost avute în vedere dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 și faptul că, potrivit acestor dispoziții, din bilanțul general al întreprinderii și actul întocmit de Comisiunea IV pentru stabilirea definitivă a sinistraților de bombardament aerian atestau faptul că la data întocmirii lor terenul aparținea autorului reclamantei, inginerul E.P.. A apreciat instanța de recurs că era relevant ca act doveditor al dreptului de proprietate și înscrisul - Anexa 5 b - la procesul-verbal de predare-preluare a imobilului, care însă nu a fost depus la dosar. A arătat instanța de recurs că, în rejudecare, trebuie administrate probele necesare pentru stabilirea persoanei în patrimoniul căreia se afla bunul la data aplicării decretului de naționalizare, acțiunea urmând să fie soluționată în limitele în care instanța a fost învestită, avându-se în vedere toate apărările formulate de părți.

La data de 27 decembrie 2006 contestatoarea și-a completat acțiunea cu un capăt de cerere subsidiar prin care a solicitat obligarea intimatei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să îi restituie în echivalent, prin acordarea de despăgubiri, imobilul în litigiu. La data de 27 decembrie 2006 a fost înregistrată sub nr. 43954/3/2006, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, contestația formulată de contestatoarea C.F.A.V.

în contradictoriu cu intimații SC I. SA, Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, având ca obiect: anularea deciziei fără număr și dată emisă de către SC I. SA și intitulată "extensie și completare a Deciziei nr. 220 din 3 aprilie 2002" și, în principal, obligarea intimaților să îi lase contestatoarei în deplină proprietate și posesie imobilul din București, sectorul 3, format din teren în suprafață de 34.550 mp și construcțiile ce formau depozitul T. (hale, anexe, birouri), iar în subsidiar, obligarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să îi restituie în echivalent prin acordarea de despăgubiri, imobilul mai sus menționat, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, contestatoarea a arătat că înscrisul atacat prin primul capăt de cerere i-a fost comunicat în ședință publică la data de 4 decembrie 2006, în Dosarul nr. 11832/3/2006, al Tribunalului București, secția a V-a civilă, precum și prin poștă (expedierea având loc la aceeași dată). A mai arătat contestatoarea că are atât calitate procesuală activă în cauză, cât și calitate de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001, iar contestația trebuie soluționată prin raportare la dispozițiile art. 27 din lege, și nu la art. 29 introdus ca urmare a adoptării Legii nr. 247/2005, care nu poate retroactiva. Prin încheierea de ședință din 3 decembrie 2007, pronunțată în Dosar nr. 11832/3/2006, Tribunalului București, secția a V-a civilă a admis excepția de litispendență, dispunând reunirea la acest dosar a Dosarului nr. 43954/3/2006 al aceleiași instanțe.

Prin Sentința civilă nr. 1464 din 16 decembrie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare; s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei AVAS în raport cu capătul de cerere subsidiar din acțiunea completată și precizată; s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei AVAS în raport cu capetele de cerere privind anularea și completarea deciziei, precum și obligarea la restituirea în natură a imobilului; s-au respins aceste capete de cerere din acțiunea principală completată și precizată formulată de contestatoarea C.F.A.V., în contradictoriu cu intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului; s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și s-a respins acțiunea principală completată și precizată față de acesta; s-a respins ca neîntemeiată acțiunea principală completată și precizată formulată de contestatoarea C.F.A.V., în contradictoriu cu intimata SC I. SA; s-a admis în parte acțiunea principală completată și precizată, în contradictoriu cu intimata AVAS; a fost obligată această intimată să restituie contestatoarei în echivalent, prin acordarea de despăgubiri, conform art. 31 din Legea nr. 10/2001, imobilul-teren și construcție din București, sector 3,

ce a aparținut Întreprinderii E.P. (fost depozit T.), în care autorul reclamantei a fost asociat; a fost obligată intimata AVAS la 3.800 lei cheltuieli de judecată către contestatoare; a fost obligată contestatoarea la 10.664,21 lei cheltuieli de judecată către intimata SC I. SA. Contestatoarea și intimata AVAS au declarat apel împotriva sentinței menționate anterior. Prin Decizia civilă nr. 41A din 16 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, s-au respins, ca nefondate, apelurile.

În motivarea deciziei s-au reținut următoarele: Pe parcursul intervalului mai mare de 8 ani în care cauza s-a aflat pe rolul instanțelor judecătorești, Legea nr. 10/2001 a suferit mai multe modificări și completări, fiind republicată în două rânduri, mai întâi la 4 aprilie 2005, iar apoi la 2 septembrie 2005. Față de această situație, curtea de apel a făcut aplicarea principiilor ce guvernează materia aplicării legii în timp, cel al aplicării imediate a legii civile noi și cel al neretroactivității legii civile, ținând seama și de regula "tempus regit actum", prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 1 C. civ. Curtea de apel a avut în vedere faptul că prin Decizia civilă nr. 8228 din 20 octombrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, împrejurarea că apelanta-contestatoare are calitatea de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001.

Consecință a aceleiași decizii, Curtea a examinat pricina doar din perspectiva aplicării dispozițiilor relevante ale Legii nr. 10/2001 prin aplicarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ. În ceea ce privește criticile formulate de către apelanta-contestatoare curtea de apel a reținut că întrucât litigiul se situează în materia Legii nr. 10/2001, nu are relevanță aspectul că imobilul ar fi fost preluat de stat fără titlu valabil. Art. 3 din Legea nr. 10/2001, în toate variantele în care a fost redactat, statuează că imobilele naționalizate prin Legea nr. 119/1948 au fost preluate abuziv. Or, date fiind prevederile art. 1, 7 alin. (1) și (9) din Legea nr. 10/2001, astfel de imobile se restituie în natură, dacă sunt îndeplinite și celelalte cerințe impuse de aceeași lege în acest scop.

S-a apreciat că oricum, naționalizarea efectuată în conformitate cu Legea nr. 119/1948 nu poate fi considerată că reprezintă "a priori" o preluare fără titlu valabil, așa cum afirmă apelanta atunci când arată că legea respectivă contravenea dispozițiilor art. 8 și 10 ale Constituției din 1948 și celor ale art. 481 C. civ. Dimpotrivă, Legea nr. 119/1948 era în deplină concordanță cu principiile exprimate prin art. 2, 3, 5, 6 și 7 din respectiva Constituție. Valabilitatea titlului statului trebuie stabilită prin raportare la principiile de bază ale legislației de la momentul la care a avut loc preluarea. Or, Legea nr. 119/1948 nu poate fi socotită că ar contraveni principiilor ce au stat la baza creării Republicii Populare Române și ulterior ale Republicii Socialiste România.

Ea poate fi considerată o preluare fără titlu ori nevalabilă prin raportare la Constituțiile României din 1866, 1923 ori 1991, dar în nici un caz față de Constituțiile din 1948, 1952 ori 1965. Din probatoriul administrat rezultă că în cazul autorului apelantei-contestatoare s-au respectat și prevederile art. 481 C. civ., câtă vreme, așa cum just a reținut și prima instanță, autorul apelantei a recunoscut naționalizarea și a încasat despăgubiri cu acea ocazie. În acest sens sunt mențiunile cuprinse în cererea aflată în copie la dosarul rejudecării în fond după casare, cerere formulată și semnată de către autorul apelantei. Este adevărat, că dat fiind regimul represiv instaurat în România la acea vreme, numitul E.P.

nu a avut nicio altă opțiune sau posibilitate de a evita naționalizarea, dar această situație nu are însemnătate cât privește chestiunea valabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu. Așa fiind, în cazul apelantei nu sunt întrunite cerințele impuse prin dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 (art. 29 în prezent) pentru a se dispune restituirea în natură. Nu sunt îndeplinite nici condițiile prevăzute de art. 18 alin. (1) lit. a) ultima teză din Legea nr. 10/2001, la dosar neexistând dovezi certe și concludente în sensul că autorul apelantei ar fi fost unic asociat al persoanei juridice deținătoare a imobilului la data preluării de către stat. În motivarea deciziei de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual, se face trimitere la o serie de documente din care ar reieși faptul că autorul apelantei ar fi fost proprietar al imobilului respectiv.

Însă, aceste acte nu atestă calitatea de unic asociat a lui E.P. la persoana juridică (întreprinderea) căreia i-a aparținut imobilul. Sarcina probei unei asemenea situații de fapt revenea contestatoarei-apelante în conformitate cu prevederile art. 1169 C. civ. Respectivele considerente au stat la baza formării convingerii instanței supreme că autoarea contestației are calitatea de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001. Însă, temeiul de drept invocat de Înalta Curte de Casație și Justiție constă din dispozițiile art. 22 din lege și cele ale art. 22 lit. d) din normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 498/2003. Acest temei este obligatoriu conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

pentru instanțele inferioare, acestea nemaiputând pune în discuție calitatea apelantei-contestatoare de persoană îndreptățită, stabilită în baza textelor legale menționate anterior. Însă, câtă vreme instanța supremă nu a reținut ca temei de drept prevederile art. 18 alin. (1) lit. a) ultima teză din Legea nr. 10/2001 în justificarea calității apelantei de persoană îndreptățită, decizia sa de casare nu are putere obligatorie sub acest aspect, astfel că instanțele de grad inferior sunt îndreptățite să examineze chestiunea incidenței în speță a textului legal menționat anterior și să verifice dacă sunt întrunite cerințele acestuia. Așa fiind, în mod corect Tribunalul a făcut aplicarea în speță a dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 10/2001 (art. 32 înainte de prima republicare a legii) și a stabilit că apelanta-contestatoare este îndreptățită la despăgubiri în echivalent.

Distinct de cele prezentate mai sus, restituirea în natură a imobilului tot nu putea fi dispusă, nefiind îndeplinite cerințele ce decurg din cuprinsul art. 10 din Legea nr. 10/2001, în oricare variantă a sa de redactare de la publicarea legii și până în prezent. Restituirea în natură a imobilului din București ar fi putut avea loc dacă terenul ar fi fost liber de orice construcții ori în cazul în care clădirile de pe teren ar fi fost aceleași cu cele ce existau la momentul preluării bunului de către stat. Nici una dintre aceste ipoteze nu se regăsește în speță.

După cum reiese din conținutul concluziilor rapoartelor de expertiză construcții și topo întocmite în cursul rejudecării în fond după casare, terenul de la adresa indicată este ocupat în totalitate de construcții edificate de intimata I. SA după data la care imobilul a fost naționalizat în temeiul Legii nr. 119/1949, aceste construcții înlocuindu-le în integralitate pe cele existente la momentul preluării de către stat, fiind practic alte clădiri față de cele ce au aparținut "Antreprizei E.P.". Ca atare, nu sunt respectate prevederile relevante ale art. 10 din Legea nr. 10/2001 în varianta inițială dar nici dispozițiile aceluiași art. 10 din varianta republicată a legii din septembrie 2005, ce se regăsește și în forma actuală a Legii nr. 10/2001.

Terenul nu este liber, ci ocupat de construcții. Aceste construcții sunt noi în raport cu cele ce au existat (acestea din urmă au fost demolate și în locul lor s-au construit alte clădiri), fiind edificate, cu o singură excepție, în perioada 1954 - 1992 și servind la realizarea obiectului de activitate al intimatei SC I. SA, unitate privatizată cu respectarea legii și în al cărui patrimoniu se regăsesc bunurile respective. Așa cum a stabilit expertul construcții, clădirile respective au fost ridicate cu autorizație, respectiv pe bază de proiecte întocmite de un institut de proiectare departamental. Nu este vorba despre construcții ușoare sau demontabile, neexistând nicio dovadă în acest sens.

Toate clădirile din perimetrul respectiv au fost afectate desfășurării procesului de producție și fluxului tehnologic al întreprinderii industriale de stat creată după naționalizarea din 1948, devenită în prezent I. SA. Un alt argument ce se opune restituirii în natură decurge din faptul că în motivarea apelului contestatoarei nu s-au exprimat nici un fel de nemulțumiri în legătură cu soluția dată de prima instanță cât privește deciziile nr. 220 din 3 aprilie 2002 și decizia fără număr și dată "de extensie și completare a Deciziei nr. 220 din 3 aprilie 2002, ambele emise de intimata I. SA în baza Legii nr. 10/2001 (ca unitate deținătoare a imobilului vizat a fi restituit). Instanța de fond a respins pretențiile contestatoarei-apelante de anulare a acestor decizii, iar în apel nu s-a criticat explicit și argumentat această dispoziție din sentința atacată, ceea ce înseamnă că respectiva dispoziție a intrat în puterea lucrului judecat.

Or, solicitarea de restituire în natură a imobilului presupune, în prealabil, desființarea celor două decizii, ceea ce nu se mai poate realiza în condițiile descrise anterior, adică în lipsa atacării dispoziției Tribunalului de respingere a cererilor privind anularea deciziilor emise de I. SA. Toate cele ce preced justifică înlăturarea ca nefondate a criticilor exprimate prin primele trei motive ale apelului contestatoarei. Cât privește motivele patru și cinci ale aceluiași apel, nici acestea nu sunt întemeiate. La termenul din faza rejudecării în fond după casare când s-au propus și încuviințat probele cu expertiză construcții și topografică (11 februarie 2008), contestatoarea-apelantă, reprezentată prin avocat, nu a înțeles să formuleze în scris obiectivele de care să se țină seama cu ocazia efectuării expertizelor.

De remarcat faptul că în ședința de judecată imediat anterioară, instanța de fond pusese în vedere contestatoarei să depună în scris la dosar obiectivele expertizelor, dar aceasta nu s-a conformat. În aceste condiții, obiectivele celor două expertize au fost fixate de instanță, iar experții au răspuns riguros exact acestora prin rapoartele de expertiză inițiale și completările aduse acestora urmare a încuviințării obiecțiunilor formulate de părți. Ca atare, nu există nici un temei pentru a se reține existența în sarcina Tribunalului a obligației de refacere sau de completare a expertizelor respective. În același sens, Curtea are în vedere și faptul că prin atitudinea pasivă avută la momentul admiterii probelor cu expertize, mai ales că procesul se afla în faza rejudecării în fond după casare, contestatoarea-apelantă, prin reprezentanții săi, și-a încălcat îndatoririle ce-i reveneau conform art. 129 alin. (1) C. proc.

civ., potrivit cu care "părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art. 723 alin. (1), precum și să-și probeze pretențiile și apărările." Aceleași argumente demonstrează și netemeinicia cererii de încuviințare a unei cercetări la fața locului. De altfel, administrarea unei astfel de dovezi apare ca fiind total inutilă față de complexitatea și vastitatea materialului probator deja administrat în cauză și prin aspectele ce se tindeau a fi dovedite pe această cale (stabilirea împrejurării dacă în imobil se mai desfășoară vreo activitate și dacă clădirile sunt în paragină), aspecte depășind cu mult posibilitățile reale de evaluare și apreciere ale unui judecător și aptitudinile acestuia.

Și ultimele două motive ale apelului contestatoarei sunt nefondate. În nici una dintre variantele pe care le-a avut Legea nr. 10/2001 de la data intrării în vigoare și până în prezent, nu a existat vreo dispoziție în sensul ca acordarea despăgubirilor prin echivalent să se raporteze la valoarea de circulație a imobilului. Solicitarea apelantei-contestatoare în acest sens este lipsită de orice temei legal și nu poate fi luată în considerare. De altfel, ea nu a indicat nici un temei de drept în sprijinul acestei pretenții a sa. Forma și valoarea (cuantumul) despăgubirilor prin echivalent vor fi stabilite de instituția abilitată legal să procedeze în acest sens și în sarcina căreia s-a și stabilit obligația prin dispozitivul sentinței atacate, respectiv AVAS.

În cazul în care va avea nemulțumiri sub acest aspect, apelanta va putea contesta în justiție măsurile luate prin decizia emisă de AVAS. De abia în acel cadru procesual s-ar putea pune problema unei eventuale expertize evaluatorie a imobilului, probă care în speța de față nu era nici utilă și nici necesară. De aici și concluzia netemeiniciei solicitării de refacere a expertizei evaluatorii în sensul propus de către apelanta-persoană fizică. Cât privește motivele de apel ale intimatei AVAS, primul dintre acestea a fost înlăturat întrucât nu se poate vorbi, în speță, despre o inadmisibilitate a acțiunii apelantei-contestatoare derivând din împrejurarea că aceasta nu ar fi parcurs procedura administrativă prealabilă și obligatorie ce trebuia finalizată prin decizia AVAS.

Prin acțiunea ce face obiectul pricinii de față, apelanta-persoană fizică a contestat în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, deciziile emise de intimata I. SA prin care i s-a respins cererea de restituire în natură. Existența acestor decizii emise tocmai în temeiul Legii nr. 10/2001 dovedește faptul că apelanta-persoană fizică a parcurs procedura administrativă prealabilă, procedură care s-a derulat, însă, în contradictoriu cu intimata I. SA, emitenta deciziilor contestate. AVAS a fost parte în proces încă de la începutul acestuia, fiind continuatoarea fostei APAPS. De menționat faptul că prin Decizia nr. 220/2002 emisă de I. SA, s-a dispus ca notificarea formulată de către apelanta-contestatoare să fie înaintată spre competentă soluționare (potrivit art. 27 din Legea nr. 10/2001 în forma inițială) către APAPS, devenită ulterior AVAS.

Așadar, se poate considera că apelanta-persoană juridică AVAS a fost legal sesizată prin decizia din 2002 emisă de I. SA în sensul de a se pronunța asupra notificării formulate de către contestatoarea-apelantă și emiterii, dacă erau întrunite condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, a unei decizii de acordare de despăgubiri în echivalent ori de respingere a cererii autoarei contestației. Ca atare, teza inadmisibilității acțiunii nu se verifică. De altfel, acesteia i se opune și faptul că prin hotărâre judecătorească irevocabilă pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit calitatea apelantei de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001. Autoritatea de lucru judecat ce decurge din decizia instanței supreme sub acest aspect face ca susținerile din primul motiv al apelului intimatei AVAS să nu poată fi primite.

Același argument demonstrează netemeinicia celui de-al doilea motiv de apel al intimatei AVAS. Câtă vreme prin decizie irevocabilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că numita C.F.A.V. are calitatea de persoană îndreptățită în înțelesul Legii nr. 10/2001, AVAS nu mai este în drept să conteste această calitate a apelantei-persoane fizice și să pretindă că nu s-ar fi produs probe suficiente și concludente în sprijinul unei atare ipoteze. Este nefondat și cel de-al treilea motiv de apel al intimatei AVAS, Tribunalul procedând legal și temeinic atunci când a obligat această instituție să restituie contestatoarei în echivalent, prin acordarea de despăgubiri conform art. 31 din Legea nr. 10/2001, imobilul - teren și construcție din București.

O astfel de obligație nu mai subzistă în varianta în vigoare la momentul actual a Legii nr. 10/2001, însă ea a existat în forma pe care a avut-o legea la momentul declanșării procesului de față. Or, aceasta din urmă este cea care trebuie să-și producă efectele în speță în virtutea principiului constituțional al neretroactivității legii civile noi. Dacă nu s-ar concluziona în acest sens s-ar contraveni principiului enunțat de art. 15 alin. (2) din Constituție și s-ar ajunge să se aplice retroactiv anumite dispoziții ce se regăsesc în redactarea actuală a Legii nr. 10/2001, dar care nu existau în perioada în care litigiul dintre părți a parcurs un prim ciclu procesual. Soluția la care s-a oprit din acest punct de vedere prima instanță era unica posibilă, mai ales că fusese sesizată expres și explicit în acest sens (prin acțiunea precizată și completată) și trebuia să se conformeze dispozițiilor art. 129 alineatul ultim C. proc.

civ., conform cărora "în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății." Ca urmare, Tribunalul nu putea să dispună în sensul solicitat de AVAS, căci ar fi însemnat să acorde altceva decât s-a cerut și ar fi încălcat principiul fundamental al disponibilității ce guvernează procesul civil. Această pretenție formulată de apelanta-contestatoare nu putea fi nici respinsă în condițiile în care Înalta Curte de Casație și Justiție îi recunoscuse acesteia calitatea de persoană îndreptățită potrivit Legii nr. 10/2001. Ultimul motiv de apel al AVAS a fost constatat neîntemeiat, instanța de fond făcând o justă aplicare în cauză a prevederilor art. 274 C. proc. civ.

Intimata-apelantă AVAS a căzut în pretenții, unul dintre capetele de cerere ale acțiunii fiind admis împotriva sa. Așa fiind, ea este considerată a se afla în culpă procesuală și putea fi obligată la plata cheltuielilor de judecată solicitate de partea căreia i s-a admis pretenția și dovedite a fi efectuate de către aceasta. Or, din analiza actelor dosarului reiese că autoarea contestației a făcut astfel de cheltuieli, suportând sumele de bani necesare achitării onorariilor cuvenite persoanelor care au întocmit rapoartele de expertiză realizate în cursul rejudecării pricinii în fond după casare. Cât privește posibilitatea diminuării onorariului plătit apărătorului ales, doar instanța de judecată este îndreptățită să ia măsuri cu o atare finalitate, art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. fiind clar din acest punct de vedere. Intimata-apelantă AVAS ca parte în proces nu este îndreptățită să facă solicitări în acest sens. Oricum, în speță nu se justifică diminuarea onorariului apărătorului apelantei-persoane fizice, față de valoarea litigiului dintre părți și munca depusă de avocat, concretizată în propunerea de dovezi, formularea de obiecțiuni la rapoartele de expertiză, punerea concluziilor orale și depunerea unor concluzii scrise substanțial argumentate. Împotriva acestei decizii a declarat recurs de reclamanta C.F.A.V. (decedată la 15 octombrie 2011) și continuat de moștenitoarea acesteia, N.I. și pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului. În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. reclamanta a arătat următoarele. 1. În mod greșit a considerat instanța de apel faptul că nu sunt întrunite cerințele impuse prin dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 (art. 29 în prezent). a. În mod greșit a reținut instanța de apel că în materia Legii nr. 10/2001 nu are relevanță aspectul că imobilul ar fi fost preluat de stat cu sau fără titlu valabil.

În conformitate cu prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001 - "În sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege: [...] (a) imobile naționalizate prin Decretul nr. 1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și transporturi, precum și prin alte acte normative de naționalizare; [...] h) orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 fiind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările în ulterioare; (i) orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat." Prin urmare Legea nr. 10/2001 distinge ab initio între imobile preluate de stat cu titlu valabil și imobile preluate fără titlu valabil, ambele făcând parte din categoria generală a imobilelor luate cu titlu abuziv.

Este adevărat, Legea nr. 10/2001 nu prevede în mod expres că preluarea în temeiul Legii nr. 119/1948 ar fi o preluare fără titlu valabil, însă această concluzie se deduce din analiza prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 care indică care imobile se consideră a fi preluate cu titlu valabil. Aceasta nu este singura referire pe care Legea nr. 10/2001 o face la imobilele preluate fără titlu valabil. O funcție existențială și a cărei importanță nu poate fi ignorată a acestei calificări este generată de prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma care a fost menținută și ulterior ca urmare a Deciziei nr. 830 din 8 iulie 2008 a Curții Constituționale, conform cărora - pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.

Per a contrario imobilele preluate fără titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, se restituie în natură. Prin urmare având în vedere situația de excepție de la principiul restituirii în natură prevăzută de art. 27 (în prezent art. 29) din Legea nr. 10/2001 trebuie făcută analiza modalității de preluare a imobilului și este importantă distincția între preluare cu sau fără titlu valabil. b. În mod greșit a reținut instanța de apel faptul că naționalizarea efectuată în conformitate cu Legea nr. 119/1948 nu poate fi considerată a priori o preluare fără titlu valabil În mod greșit consideră instanța de apel faptul că Legea nr. 119/1948 era în completă consonanță cu prevederile art. 2 - 7 din Constituția României din 1948. c. În mod greșit a reținut instanța de apel că în speță s-ar fi respectat prevederile art. 481 C. civ.

deoarece autorul recurentei ar fi recunoscut naționalizarea și a și încasat despăgubiri cu acea ocazie. 2. În mod greșit a reținut instanța de apel că în cazul recurentei nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 18 alin. (1) lit. a) ultima teză din Legea nr. 10/2001, la dosar neexistând dovezi certe și concludente în sensul că autorul recurentei ar fi fost unic asociat al persoanei juridice deținătoare a imobilului. 3. În mod greșit a respins instanța de apel probele solicitate de recurentă. În mod greșit au fost apreciate expertizele administrate în fața instanței de fond și că restituirea imobilului nu putea fi dispusă, nefiind îndeplinite cerințele ce decurg din cuprinsul art. 10 din Legea nr. 10/2001.

În mod greșit și cu nerespectare drepturilor procesuale instanța de apel nu a dispus administrarea niciunei probe în etapa procesuală a apelului (deși această cale de atac este devolutivă, reprezentând o rejudecare a cauzei). Atitudinea instanței de a respinge orice probă în apel și de a judeca cauza strict pe baza probelor administrate în fața primei instanțe reprezintă o încălcare a principiului fundamental al liberului acces la justiție ocrotit de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului întrucât în acest mod recurenta nu a beneficiat de principiul dublului grad de jurisdicție stabilit de legislația română în vigoare și astfel, nu a putut beneficia de o nouă cercetare în fond a cauzei în apel.

Totodată argumentarea instanței care arată că terenul nu este liber, ci ocupat de construcții și că aceste construcții ar fi fost ridicate cu autorizație nu face decât să reia ad literam concluziile rapoartelor de expertiză administrate în fața primei instanțe, expertize care au fost criticate prin motivele de apel. Practic instanța de apel nu a analizat deloc criticile sale pe aceste aspecte și s-a mulțumit doar să reia concluziile deja existente la dosar. Având în vedere efectul devolutiv al apelului, criticile întemeiate formulate față de probele administrate în prima instanță precum și de modul în care au fost apreciate aceste probe, instanța de apel trebuia să admită probele solicitate și să îi dea posibilitatea să își dovedească susținerile.

Respingând de plano întreg ansamblul probator propus în apel instanța a încălcat atât principiul respectării dreptului la apărare cât și al efectului devolutiv al apelului. În mod greșit a considerat instanța de apel că nu există temei pentru refacerea sau completarea expertizelor administrate în cauză. În mod greșit a respins instanța solicitarea de încuviințare a unei cercetări la fața locului. În continuare recurenta a formulat critici privind modul de efectuare a expertizelor și formulare a concluziilor acestora, raportat la probele administrate în cauză. Recurenta a mai arătat că în etapa procesuală a apelului, în susținerea solicitării de efectuare de noi expertize în cauză precum și de efectuare a unei cercetări la fața locului, a solicitat instanței să îi permită să depună planșe fotografice (anexate prezentului recurs), relevante, care dovedeau că imobilul nu este folosit ca spațiu de producție, fiind în mare parte abandonat.

Instanța de apel nu a ținut cont de aceste aspecte și a considerat în mod inechitabil și injust ca întemeiate expertizele efectuate în prima instanța, refuzându-i orice probă care ar fi putut să demonstreze incorectitudinea acestora. În ceea ce privește argumentele cu privire la modul în care au fost formulate obiectivele expertizelor în primă instanță, chiar dacă susținerile în fapt sunt corecte, concluziile sunt eronate. S-a solicitat completarea obiectivelor la expertiza tehnică construcții ca urmare a concluziilor, insuficiente pentru stabilirea corectă a situației de fapt, a aceluiași raport de expertiză.

Având în vedere concluziile expertizei construcții conform cărora cea mai mare parte a construcțiilor se găsesc într-o stare "satisfăcătoare spre nesatisfăcătoare" (ceea ce în limbaj tehnic înseamnă că nu pot fi folosite) precum și faptul că majoritatea construcțiilor "identificate" de expert erau în curs de dezafectare, și văzând și prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001 a considerat că se impunea stabilirea ca obiectiv suplimentar dacă construcțiile identificate ca edificate de SC I. SA sunt construcții ușoare sau ușor demontabile și prin urmare în greșit a respins instanța de fond acest obiectiv de expertiză. În același timp a solicitat efectuarea unei cercetări la fața locului deoarece au fost respinse în mod nejustificat obiecțiunile asupra raportului de expertiză topografică care susținea "existența unui flux de producție" inexistent.

Prin urmare nu se pune problema unei culpe ci existența unei situații care impunea completarea probatoriului. Refuzul de a administra probele solicitate constituie și o încălcare a principiului rolului activ al instanței în vederea aflării adevărului în cauză. În situația în care probele administrate în cauză erau neconcludente și insuficiente, instanța, în virtutea rolului activ avea obligația de a afla adevărul în cauză și de a administra orice probatoriu necesar atingerii acestui scop. În condițiile în care nu s-au administrat probele necesare este greșită concluzia instanței de apel conform căreia terenul nu este liber, ci ocupat de construcții, ridicate cu autorizații. În realitate există teren liber, acesta nu este în întregime ocupat de construcții, iar pentru aceste construcții nu au fost niciodată prezentate autorizații.

Dacă instanța ar fi administrat probatoriul solicitat de recurentă sau dacă ar fi analizat întreg probatoriul existent la dosar ar fi observat aceste aspecte. În primul rând, așa cum atestă adresa către Circa Financiară din 6 iunie 1952 formulată de însuși autorul său, E.P., în vederea înlăturării debitelor întreprinderii - terenul împreună cu toate clădirile, înscris în procesul-verbal menționat sub numele de Dep.T. e trecut în inventarul întreprinderii. Prin urmare la momentul naționalizării în mod cert pe terenul situat în str. I. se găseau clădiri. Totodată conform fișei ulterioare bombardamentului din data de 3 iulie 1944 se arată că incendiul a distrus complet doar anumite depozite din cadrul Antreprizei P. (cum ar fi depozitul de cherestea, de faianță, de gresie) și nu toate clădirile ce se găseau în acel moment.

Mai mult decât atât conform Bilanțului General al A., bilanț încheiat la data de 31 decembrie 1947 (la sfârșitul de an înaintea naționalizării și care figurează ca Anexa nr. 12 la procesul-verbal de Naționalizare), figurează la active imobilizate între depozitul "T. - teren și construcții" ceea ce dovedește fără echivoc faptul că, la acel moment, în depozitul T. existau construcții. Având în vedere aceste aspecte, concluzia instanței cu privire la aceea ca toate construcțiile existente pe teren au fost edificate după momentul naționalizării nu este justificată. Este neîntemeiată concluzia instanței de apel conform căreia recurenta nu ar fi atacat soluția instanței de fond privitoare la deciziile nr. x din 3 aprilie 2002 și decizia fără număr și data de extensie și completare a Deciziei nr. x din 3 aprilie 2002, ambele emise de SC I. SA în baza Legii nr. 10/2001.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii apelului, schimbării în parte a hotărârii atacate și, pe fondul cauzei anularea deciziei x din 3 aprilie 2002 și a deciziei (fără număr și data) intitulată "extensie și completare a deciziei din 3 aprilie 2002 emise de SC I. SA și în principal, obligarea pârâților să-i restituie imobilul situat în București, format din teren în suprafața de 34.550 mp și construcțiile ce formau Depozitul T. (hale, anexe, birouri). În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pârâta a arătat următoarele. Nelegal nu a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii față de prevederile din Legea nr. 10/2001/R, deoarece nu s-a finalizat procedura administrativă.

Nelegal, instanța de fond a stabilit că au fost dovedite condițiile prevăzute de art. 31 din Legea nr. 10/2001/R privind calitatea de persoana îndreptățită a intimatei. Instanța de fond a interpretat și aplicat nelegal dispozițiile art. 31 din Legea nr. 10/2001/R, Legea nr. 247/2005, dispozițiile O.U.G. nr. 81/2007 și nelegal, a stabilit în sarcina AVAS obligația de "acordarea de despăgubiri conform art. 31 din Legea nr. 10/2001/R.". Nu există temei legal în raport de dispozițiile din Legea nr. 2001/R, Legea nr. 247/2005, dispozițiile O.U.G. nr. 81/2007, ca AVAS să acorde efectiv despăgubiri conform art. 31 din Legea nr. 10/2001/R. Potrivit dispozițiilor din Legea nr. 10/2001/R, Legea nr. 247/2005, dispozițiile O.U.G.

nr. 81/2007, AVAS nu are obligația de plată efectivă (obligație de a da) a măsurilor reparatorii/despăgubirilor către persoanele îndreptățite. Obligațiile AVAS conform Legii nr. 10/2001/R, se limitează numai la emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri conform dispozițiilor din Legea nr. 10/2001/R (obligație de a face) și în condițiile Legii speciale nr. 247/2005, privind regimul de stabilire și plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Nelegal au fost stabilite în sarcina AVAS plata cheltuielilor de judecată în suma de 3.800 lei, deoarece nu se poate reține reaua-credință sau comportare neglijentă pricinuită prin apărarea sa în acest proces.

Mai mult decât atât, AVAS și-a executat obligațiile legale, iar cheltuielile de judecată arbitrar stabilite, deoarece nu sunt justificate prin dovezi clare, ca fiind conforme în raport de costurile reale ale procesului. În subsidiar, solicită diminuarea acestora conform dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. raportate la dificultatea cauzei și munca depusă de avocat. La termenul din 14 octombrie 2014 intimata SC I. SA a invocat excepția lipsei de interes a recursului declarat de către recurentă, întrucât recurenta nu a atacat Decizia nr. 108 din 7 iunie 2011 a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilelor care fac obiectul prezentului litigiu și s-a propus acordarea de despăgubiri.

La același termen, Înalta Curte a invocat din oficiu rămânerea fără obiect a capătului de cerere formulat împotriva AVAS de obligare a acestei pârâte la acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilele preluate abuziv de către stat, care fac obiectul litigiului, raportat la aceeași Decizie nr. 108 din 7 iunie 2011 a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului. Înalta Curte a constatat nefondat recursul declarat de către reclamantă și fondat recursul declarat de către pârâta AVAS pentru considerentele expuse mai jos.

Prin Decizia nr. 108 din 7 iunie 2011 a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului s-au respins notificările nr. x/2002, nr. y/2001, nr. z/2001 și nr. w/2001 în ceea ce privește restituirea în natură a imobilelor constând în teren în suprafață de 37.600 mp teren, cu următoarele construcții: hală pentru atelierul de pietrărie și anexe, în suprafață de 1784 mp și hală pentru gater în suprafață de 490 mp, precum și o linie de garaj CFR, în lungime de 200 ml, întrucât au fost incluse în patrimoniul Antreprizei P. (art. 1); s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent doamnei C.F.A.V. pentru 100% din activul net contabil deținut de Firma individuală inginer E.P., în valoare totală de 25.416.741 lei la data de 30 aprilie 2011 (art. 2); s-a dispus înaintarea deciziei însoțită de documentele aferente Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Decizia nu a fost contestată de către persoana îndreptățită. Aceasta a formulat ulterior acțiune împotriva Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și AVAS pentru motivul neemiterii, în baza acestei decizii, a titlului de despăgubire și a titlului de conversie. În ceea ce privește lipsa de interes a recursului declarat de către recurentă ca urmare a emiterii deciziei menționate anterior Înalta Curte a constatat-o nefondată având în vedere că interesul formulării recursului este dat de existența unei hotărâri nefavorabile. Or, atâta timp cât prin decizia atacată contestatoarei i s-a respins apelul declarat împotriva părții din sentință prin care i-a fost respinsă solicitarea de restituire în natură a imobilului în cauză, decizie care nu a fost desființată, recurentul are interes în susținerea în continuare a recursului declarat împotriva unei hotărâri nefavorabile.

Referitor la lipsa de interes a recurentei de a cerere restituirea în natură a imobilului în cauză întrucât nu a atacat Decizia nr. 108 din 7 iunie 2011 a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului prin care i s-au respins notificările în ceea ce privește restituirea în natură a imobilului și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, Înalta Curte a constatat nefondată această excepție, având în vedere că potrivit Legii nr. 247/1995 (art. 16 alin. (5) din Capitolul 5 intitulat Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor al titlului VII intitulat Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005), Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor avea, iar potrivit Legii nr. 165/2013 (art. 21 alin. (1) raportat la art. 17 alin. (1)), Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor are în competență verificarea din oficiu a faptului dacă s-a respectat regula restituirii în natură prin decizia entității învestite cu soluționarea notificărilor.

Ca atare, faptul că nu s-a contestat Decizia nr. 108 din 7 iunie 2011 sub acest aspect nu înseamnă că nu se poate verifica în continuare legalitatea soluționării cererii de restituire în natură a imobilului, interesul rămânând actual. Legat de fondul recursului declarat de către contestatoare, Înalta Curte l-a constatat nefondat având în vedere următoarele considerente. În ceea ce privește recursul formulat de către reclamantă, aceasta susține preluarea imobilului fără titlu pentru a justifica faptul că ar avea dreptul la restituirea în natură a imobilului aflat în patrimoniul SC I. SA la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și că aceasta ar fi obligată să restituie în natură imobilul, situație care ar reieși din dispozițiile art. 27 alin. (1), (2) din Legea nr. 10/2001 în forma de la data intrării în vigoare a legii, interpretate per a contrario, coroborate cu prevederile 18 lit. a) teza finală din aceeași lege.

Pârâta SC I. SA a justificat, printre altele, faptul că nu poate fi obligată potrivit Legii nr. 10/2001 să restituie imobilul întrucât la data formulării notificării era integral privatizată, iar la data intrării în vigoare a legii valoarea acțiunilor deținute de stat era cu mult sub valoarea imobilului. Reclamanta nu a negat aceste susțineri.

Prevederile art. 21 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005 (fostul art. 20), instituie, pe de o parte, obligativitatea de a restitui în natură imobilele - terenuri și construcții care fac obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001, iar, pe de altă parte, condiționează restituirea în natură de împrejurarea ca statul să fie acționar sau asociat majoritar al unității ce deține imobilul respectiv sau, potrivit art. 21 alin. (2) din lege, în cazul când statul este asociat sau acționar minoritar, valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute să fie mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului.

Prin art. 20.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, publicată în M. Of. al României, nr. 324/14.05.2003, legiuitorul a clarificat sintagma "orice altă persoană juridică", arătând că aceasta se referă la persoanele juridice de drept public. Prevederile fostului art. 20, în prezent art. 21 au fost modificate prin Legea nr. 247/2005 în sensul menționării expres în primul alineat a sintagmei "orice altă persoană juridică de drept public" în loc de "orice altă persoană juridică" modificare ce a fost considerată constituțională prin Decizia nr. 638 din 14 iunie 2012 a Curții Constituționale cu motivarea că și în redactarea inițială legiuitorul s-a referit tot la orice altă persoană juridică de drept public.

În această decizie se reține că "Prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ce formează obiect al excepției de neconstituționalitate ridicate în prezenta cauză, au în vedere situația în care imobilul a cărui restituire se solicită se află în patrimoniul unei persoane juridice de drept public sau al unei regii autonome, al unei societăți ori companii naționale sau al unei societăți comerciale la care statul ori o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar. În această situație, legiuitorul condiționează restituirea în natură de împrejurarea ca statul să fie acționar sau asociat majoritar al unității ce deține imobilul respectiv sau cel puțin valoarea acțiunilor ori părților sociale deținute să fie mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului, în cazul când este asociat sau acționar minoritar.

Așadar, numai în această ipoteză legea impune obligativitatea restituirii în natură, iar în caz contrar, respectiv când valoarea acțiunilor sau părților sociale este mai mică decât valoarea bunului solicitat a fi restituit în natură, măsurile reparatorii se vor stabili prin echivalent." În ceea ce privește interpretarea art. 27 alin. (1), forma inițială, din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 29 alin. (1)), potrivit căruia "Pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate.", se poate constata că acest articol introduce pe de o parte, o instituție publică suplimentară în procedura de restituire prin echivalent a bunurilor care nu se mai regăseau la data intrării în vigoare a legii în proprietatea statului sau a unei societăți comerciale la care statul era acționar în condițiile prevăzute la art. 21 alin. (1), (2), dar și obligativitatea aplicării în acest caz a altor modalități de restituire prin echivalent, decât cea a despăgubirilor bănești.

Această ultimă distincție a dispărut prin modificarea art. 27 alin. (1) prin art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005 unde se reglementează dreptul și în cazul acestor persoane la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 830 din 8 iulie 2008 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente s-a reținut că art. 29 alin. (1) este neconstituțional doar raportat la abrogarea sintagmei "imobilele preluate cu titlu valabil", existentă anterior în art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru cazul în care prin interpretarea acestei abrogări s-ar fi putut ajunge la respingerea restituirii în natură a imobilelor preluate de stat fără titlu, care anterior acestei modificări ar fi fost posibilă, iar nu în integralitatea sa.

Prin aplicarea acestei decizii, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 urmează a avea următorul conținut, "Pentru imobilele preluate cu titlu valabil evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate." Aceasta nu înseamnă că în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, ev