ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1353/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1353/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată sub nr. 5007 din 12 mai 2005 la Tribunalul Timiș, reclamanții M.I.G.

în calitate de moștenitor al defunctei I.V.și I.M., ambele fiice moștenitoare

ale defunctului I.V. au formulat contestație împotriva dispoziției din 10 mai 2001

emisă de SC M.G. SA solicitând anularea sus-menționatei dispoziții, restituirea

în natură către reclamanți în cote egale de câte 3/8 parte fiecare a imobilului

din Lugoj, Calea Timișoarei, înscris în C.F. Lugojul Român, „Clădire principală

cu etaj și clădire parter” cu 1.274 mp teren, fostă proprietate a antecesorului

lor, I.V.

În susținerea

acțiunii reclamanții au arătat că pe terenul sus-menționat, proprietate a

defunctului tată - în suprafață de 1.274 mp a fost edificată de acesta în

perioada 1944-1948 o construcție constând în atelier de tăbăcărie, locuință și

șopron, parter și etaj, neevidențiată în C.F. până la data naționalizării.

Imobilul

a fost naționalizat abuziv în baza Legii nr. 119/1948, (deși în el funcționa

doar atelierul de tăbăcărie și locuința defunctului) și a trecut în patrimoniul

Intreprinderii Industriale de Piele Timișoara până în 1952 când a fost predat

Ministerului Industriei Ușoara care nu i-a adus modificări semnificative.

În 1994,

imobilul teren și construcții a făcut obiect al Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991

(privatizarea SC C. SA București), când s-a și rectificat suprafața terenului

la 1.274 mp, iar construcția a fost evidențiată în C.F. având ca proprietar

societatea mai sus menționată.

Potrivit

C.F., la 10 mai 1999 se notează procesul de revendicare și restabilirea

situație anterioară (Dosar nr. 670/1999 al Judecătoriei Lugoj, dosar în prezent

suspendat în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001 de Tribunalul Timiș).

În timpul

procesului și cu rea credință se continuă transferurile de proprietate în

sensul că la 05 iulie 1999 se înscrie dreptul de proprietate al SC C.T. SA

(prin divizarea patrimoniului SC C. SA București), aceasta transformându-se

ulterior în SC M.G. SA.

Potrivit

contractului și statutului SC C.T. SA acționari asociați sunt Statul prin F.P.S.

și SIF M. SA alături de acționarii persoane fizice (3,9% din capitalul social),

statul fiind, deci, acționar majoritar.

Deși exista

atât notarea în C.F. și respectiv notificarea formulată la 10 mai 2001 în baza

Legii nr. 10/2001, totuși la 11 iunie 2001, în baza actului adițional din 11

iunie 2001, SC M. SRL cumpără pachetul de acțiuni al F.P.S. și S.I.F. devenind

acționar principal cu 96,137% al SC C.T. SA, preluând patrimoniul acesteia și

devenind succesorul ei, denumirea fiind schimbată prin același act adițional în

SC M.G. SA, actuala deținătoare a imobilului.

Cu

referire la dispoziția contestată, reclamanții au învederat că privatizarea nu

face obiect al contestației, câtă vreme ei solicită restituirea imobilului în

natură de la pârâta deținătoare, cu atât mai mult cu cât restituirea este obligatorie

potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pct. 20.1 din H.G. nr. 498/2003.

Au arătat

că pârâta nu se poate prevala de buna credință, câtă vreme încă din 1999 era

notat procesul în cartea funciară, iar diligențele la transferul dreptului de

proprietate trebuiau sporite, imobilul fiind abuziv preluat.

Au

învederat că imobilul nu a suferit modificări constructive încadrabile în

noțiunea de „imobil nou” în sensul art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001,

aplicabile fiind dispozițiile art. 9 alin. (1) din Lege.

În

subsidiar, au solicitat despăgubiri bănești în situația în care nu se va putea dispune

restituirea imobilului în natură.

În drept

au invocat dispozițiile art. 1, 2 alin. (1) lit. e), art. 7 alin. (1), (2), art.

9 alin. (1), art. 18, 20 din Legea nr. 10/2001, H.G. nr. 498/2003.

La

termenul din 18 noiembrie 2005 pârâta a solicitat introducerea în cauză a F.P.S.

(actual A.V.A.S.) și a SIF M. SA, instituții publice care au încasat prețul

imobilului, invocând disp. art. 27 alin. (2), (3) din Legea nr. 10/2001

modificată prin Legea nr. 247/2005.

La

termenul din 20 octombrie 2006, în cauză a fost formulată cerere de intervenție

în interes propriu de intervenient H.C.N., solicitând obligarea pârâtei la

emiterea și în favoarea sa a unei dispoziții în temeiul art. 25 din Legea nr. 10/2001,

întrucât a formulat notificare în acest sens. A mai solicitat respingerea

cererii de chemare în judecată, întrucât este unicul moștenitor al fostului

proprietar tabular.

Cererea

de intervenție a fost respinsă prin încheierea de ședință din 15 decembrie 2006.

Prin

sentința civilă nr. 454/PI din 02 martie 2007a Tribunalului Timiș s-a admis

contestația, s-a anulat dispoziția atacată și a fost obligată pârâta să emită o

nouă dispoziție privind restituirea în natură către reclamanți a câte 3/8 părți

din imobil.

Împotriva

sentinței au declarat apel atât intervenientul H.C.N. cât și pârâta SC M.G. SA,

iar prin Decizia civilă nr. 529/A din 03 decembrie 2007 pronunțată în Dosarul nr.

5007/30/C/2005, a Curții de Apel Timișoara, au fost admise apelurile declarate,

desființată hotărârea instanței de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare la

Tribunalul Timiș, reținându-se că în mod greșit cererea de intervenție a fost respinsă

ca inadmisibilă.

La

Tribunalul Timiș, cauza a fost reînregistrată în Dosar nr. 5007.1/30/2005.

La

termenul de judecată din 23 iunie 2008, pârâta a reiterat cererea de

introducere în cauză a A.V.A.S. și SIF M. SA, cererea fiind calificată de

instanță ca o cerere de chemare în garanție în sensul art. 61 C. proc. civ.

Astfel, prin

sentința civilă nr. 2574/PI din 23 iunie 2008 a Tribunalului Timiș, a fost

admisă în parte cererea de chemare în judecată, de asemenea a fost admisă în

fond și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul H.C.N.

fiind admisă în parte și cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC

M.G. SA, în contradictoriu cu chemata în garanție A.V.A.S.

În

consecință, instanța de fond a anulat dispoziția din 07 aprilie 2004 emisă de

pârâtă, a obligat chemata în garanție A.V.A.S. să emită dispoziție motivată

pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent ambilor reclamanți în cotă

de 3/4 în total și intervenientului în cotă de 1/4 pentru imobilul înscris în

C.F. Lugojul Român, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a

hotărârii; a respins contestația și cererea de intervenție în ceea ce privește

restituirea în natură a imobilului; a respins în rest cererea de chemare în

garanție față de SIF M. SA.

Pentru a

dispune astfel, instanța a avut în vedere, în prealabil, că excepția

tardivității contestației este neîntemeiată,fiind respinsă ca atare.

Pe fondul

cauzei, prima instanță a reținut că potrivit

C.F. Lugojul Român,

imobilul în litigiu a fost proprietatea numitului I.V.,fiind trecut în proprietatea

Statului Român în baza Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea

întreprinderilor și în patrimoniul Industriei Române de Piele din Timișoara.

Legea

nr. 119 din 11 iunie 1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale,

bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, nu a constituit un titlu

valabil de preluare a imobilului în sensul arătat de art. 6 alin. (1) din Legea

nr. 213/1998, întrucât prin această măsură de naționalizare forțată și abuzivă

a fost încălcat dreptul de proprietate prevăzut de normele constituționale în

vigoare la acea dată și de art. 17 din D.U.D.O.

Prin

urmare, imobilul în litigiu constituie obiect de reglementare al art. 2 alin.

(1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 potrivit căruia, prin imobile preluate abuziv

se înțelege orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea

dispozițiilor legale în vigoare la data preluării.

Numitul

I.V.,fostul proprietar tabular al imobilului în litigiu, a decedat la data de

30 noiembrie 1975, potrivit extrasul de deces aflat la fila 26 Dosar nr. 5007/1.30/2005.

Din prima căsătorie, defunctul a avut două fiice și anume: pe numita I.V.(notificatoarea),decedată

în prezent și al cărei moștenitor testamentar este contestatorul M.I.G., în

calitate legatar universal, în cotă de 1/1 parte, conform certificatului de

calitate de moștenitor din 10 iunie 2003 precum și pe contestatoarea I.M.

Cea

de-a doua căsătorie a defunctului a fost încheiată cu numita I.C., născută W.,

decedată în prezent, mătușa intervenientului principal, H.C.N.

Prin

notificarea din 10 mai 2001 formulată în baza Legii nr. 10/2001, numita I.V.ia,

autoarea contestatorului M.I.G. și respectiv contestatoarea I.M.,au solicitat

restituirea în natură a imobilului în litigiu.

Prin

dispoziția din 07 aprilie 2005, intimata SC M.G. SA Timișoara a respins

notificarea doar în ceea ce privește pe contestatorul M.I.G., moștenitorul

testamentar al notificatoarei I.V.ia, fără a se pronunța asupra notificării

formulate de contestatoarea I.M., astfel cum rezultă din conținutul dispoziției

aflată la fila 4 Dosar nr. 5007/30/2005.

Prin

notificarea din 26 iunie 2001, intervenientul principal H.C.N. a revendicat în

natură același imobil în temeiul Legii nr. 10/2001.( notificare nesoluționată

însă nici până în prezent). Sub acest aspect, instanța nu a putut echivala

adresa din 31 iulie 2001 emisă de intimata SC M.G. SA Timișoara (prin care

aceasta din urmă aduce la cunoștința intervenientului principal faptul că nu

este în măsură și nu are competența de restituire în natură a imobilului).

Prin

depunerea notificărilor în temeiul Legii nr. 10/2001, atât contestatorii cât și

intervenientul au fost repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii

după autorul lor, astfel cum prevede art. 4 alin. (3) din Lege.

Sub

acest aspect, a fost înlăturată susținerea intervenientului principal privind

lipsa vocației celor două fiice la moștenirea tatălui lor și, implicit la

beneficiul Legii nr. 10/2001, pe motiv că acestea ar fi renunțat expres în anul

1976 la moștenirea tatălui, potrivit declarației de renunțare aflată la fila

156 Dosar nr. 5007/30/2005, întrucât textul citat repune în drepturile acordate

de legea reparatorie chiar și pe moștenitorii renunțători, dar numai cu privire

la bunurile care fac obiectul legii speciale de reparație.

Pe

cale de consecință, s-a reținut că atât contestatorii cât și intervenientul

principal au calitatea de persoană îndreptățită la beneficiul Legii nr. 10/2001,

acordată prin art. 4 alin. (3) din lege în cotele-părți ideale potrivit dreptului

comun, conform alin. (1) din același text. De altfel, contestatorii au

revendicat din imobil doar cota de câte 3/8 parte pentru fiecare (în total cota

de 3/4 parte) recunoscând implicit vocația intervenientului la cota de 1/4 parte

din același imobil.

S-a

mai reținut că din datele de carte funciară, mai rezultă că după preluarea

imobilului prin naționalizare de către Statul Român și dat în patrimoniul

Intreprinderii Române de Piele Timișoara la data naționalizării, acesta a fost

predat în anul 1952 Ministerului Industriei Ușoare.

În

anul 1994, imobilul în litigiu a devenit proprietatea SC C. SA București în

temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990 și a H.G. nr. 834/1991, ocazie cu care s-a

rectificat suprafața de teren la 1.274 mp.

La

data de 10 mai 1999, în cartea funciară a imobilului a fost notată acțiunea în

revendicare promovată de reclamantul H.C.N.( intervenient principal în prezenta

cauză).

În

cursul soluționării acelei acțiuni în revendicare au intervenit, în calitate de

interveniente principale, contestatoarele din dosarul de față.

Acțiunea

respectivă a fost soluționată prin sentința civilă nr. 256 din 08 februarie 2001

a Judecătoriei Lugoj, apelul împotriva acesteia înregistrat la Tribunalul Timiș

sub nr. 4550/2001, este în prezent suspendat în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001.

Prin

Hotărârea nr. 15 din 14 decembrie 1998 a Adunării generale a SC C. SA București,

s-a hotărât divizarea acestei societăți, operațiune finalizată prin

constituirea noii societăți SC C.

T. SA Timișoara, care, la data de 05 iulie 1999,

devine proprietara imobilului în litigiu, situația fiind neschimbată la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Ca urmare a

tranzacționării unui număr de 72.428 acțiuni nominative pe piața de capital,

intimata SC M.G. SA Timișoara, societate comercială cu capital integral privat,

a devenit, prin cumpărare, acționarul majoritar deținător a 96, 137 % din

capitalul social al societății.

În

calitate de deținătoare a imobilului în litigiu, intimata SC M.G. SA Timișoara

a emis dispoziția din 07 aprilie 2005 prin care a fost respinsă notificarea

contestatorului M.I.G. (înregistrată inițial la Primăria Lugoj și apoi la SC

C.T. SA Timișoara), motivat de faptul că imobilul în litigiu a fost dobândit în

cadrul procesului de privatizare cu bună-credință, în condițiile în care la data

dobândirii imobilului,în cartea funciară nu era notat vreun litigiu sau vreo

sarcină asupra imobilului.

Prin

adresa din 24 iulie 2001, Primăria Lugoj a adus la cunoștință intervenientului

principal că în raport de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în forma în

vigoare la acea dată), notificarea sa împreună cu documentația aferentă a fost

transmisă spre competentă soluționare fostei A.P.A.P.S. București, actualmente A.V.A.S.,

care, până în prezent, nu a dat curs acestei notificări.

Imobilul

în litigiu a devenit proprietatea SC C. SA București la data de 04 mai 1994, în

temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990, dată la care, în cartea funciară a

imobilului nu era notat vreun proces sau vreo sarcină de natură a atenționa

terții asupra situației litigioase a imobilului.

Procesul

de revendicare declanșat de intervenientul principal H.C.N. a fost notat în

evidențele funciare abia la data de 10 mai 1999, fapt ce rezultă din mențiunile

de sub B 7 a cărții funciare aflată la fila 6 Dosar nr. 5007/30/2005.

Instanța

a mai reținut că modificările ulterioare intervenite în compunerea și structura

SC.C. SA București, inclusiv sub aspectul divizării, evidențiate mai sus, după

notarea în cartea funciară a acțiunii în revendicare, nu pot atesta

reaua-credință a acestei societăți și, implicit, a succesoarelor sale,( așa cum

se susține în cuprinsul contestației), întrucât la data dobândirii dreptului de

proprietate prin efectul legii de către SC C. SA București, imobilul era liber

de sarcini, nefiind notat vreun litigiu.

Cum, alte

probe în răsturnarea prezumției relative a bunei-credințe, con testatorii nu au

depus, (deși le revenea sarcina probei conform principiului actori incumbit

probatio statuat de art. 1169 C. civ.), instanța de fond a reținut că în speță,

actele de privatizare au fost efectuate cu bună- credință.

Autoarea

intimatei SC M.G. SRL Timișoara, respectiv, SC C. SA București, a fost

constituită în temeiul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților

economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale

Potrivit

art. 20 din Lege, „ Inițial, capitalul social al societăților comerciale

constituite potrivit art. 17, este deținut integral de statul român sub formă

de acțiuni sau părți sociale, în raport cu forma juridică a societății și va fi

vărsat în întregime la data constituirii societății. Bunurile din patrimoniul

societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite

cu alt titlu”.

Conform art. 21 din

aceeași Lege, „ Societățile comerciale înființate conform prezentei legi au un

acționar, respectiv deținător de părți sociale, unic până la transferul total

sau parțial al

acțiunilor sau părților sociale către terțe

părți din sectorul public sau privat, din țară sau din străinătate, în

conformitate cu legislația specială".

În

vederea pregătirii, organizării și coordonării activității de transfer a

acțiunilor sau părților sociale s-a dispus, prin art. 22 din Lege, constituirea

A.N.P., aflată în subordinea guvernului ale cărei atribuții urmau a fi

stabilite prin lege specială.

Societățile

comerciale constituite potrivit Legii nr. 15/1990 erau obligate, conform art. 23

din lege, să transmită A.N.P. un titlu de valoare egal cu 30% din cuantumul

capitalului social stabilit, în termen de 30 de zile de la constituirea lor.

În

vederea realizării transferului proprietății de stat către sectorul privat, în

condițiile asigurării distribuirii echivalentului a 30% din capitalul social al

societăților comerciale către cetățenii români îndreptățiți, a fost adoptată

Legea privatizării societăților comerciale cu nr. 58/1991.

Potrivit

art. 3 din această lege, privatizarea societăților comerciale se realizează

prin transferul gratuit al unei părți din acțiunile statului și prin vânzarea

acțiunilor rămase după transfer, în condițiile prezentei legi, scop în care

prin art. 4, au fost înființate cinci F.P.P. (devenite ulterior societăți de

investiții financiare), societăți comerciale pe acțiuni care dețineau inițial,

în total, 30% din capitalul social al societăților comerciale organizate

conform prevederilor cap. III din Legea nr. 15/1990, cu excepția părții de

capital social al societăților comerciale care se privatizează în condițiile

prevăzute de cap. V din prezenta Lege.

Distribuirea

a 30% din capitalul social al societăților comerciale între cele cinci F.P.P.

urma a fi efectuată de A.N.P., conform art. 4 din Lege.

Odată

cu înființarea fondurilor de proprietate privată, prin același act normativ s-a

dispus și înființarea F.P.S. care urma, potrivit art. 24 din lege, să dețină

inițial 70% din capitalul social al societăților comerciale organizate conform

prevederilor cap. III din Legea nr. 15/1990, cu excepția părții de capital

social al societăților comerciale care se privatizează în condițiile prevăzute

de cap. V din lege și care, potrivit art. 25 din Lege, era obligat să ia măsuri

pentru reducerea participării statului la capitalul social al societăților

comerciale, până la privatizarea completă a acestora.

Ulterior,

F.P.S. s-a transformat în A.P.A.P.S. și apoi, în A.V.A.S.

Față

de aceste dispoziții legale și în raport de înscrisurile aflate la filele 6-25 Dosar

nr. 5007/30/2005, s-a constatat că în speță privatizarea SC C. SA București,

inclusiv operațiunea de divizare, s-au efectuat cu respectarea normelor

menționate mai sus.

Astfel,

la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, mai precis, capitalul social

al societății noi respectiv, SC C.T. SA Timișoara (rezultată din divizare

anterior intrării legii reparatorii în vigoare ), aparținea statului român prin

F.P.S. în proporție de 40, 825 %, SIF M. SA în proporție de 55, 256 % și unor

persoane fizice în proporție de 3, 918 %, astfel cum atestă contractul și

statutul societății aflate la filele 10-25 Dosar nr. 5007/30/2005.

Prin urmare, la data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, statul român nu mai era acționar majoritar pentru

a se dispune acordarea măsurii de restituire în natură a imobilului, conform art.

21 alin. (1) din lege, ci dimpotrivă, era acționar minoritar, iar valoarea

acțiunilor sale nu numai că nu era egală cu valoarea corespunzătoare a

imobilului, ci era mai mică decât valoarea imobilului, astfel cum a fost

stabilită prin expertiza efectuată în cauză, ceea ce înseamnă că nici din

perspectiva alin. (2) din același text, nu se putea dispune restituirea în

natură a imobilului.

Or, pentru imobilele evidențiate în

patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute

la art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, art. 29 din aceeași Lege prevede

că „ persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a

imobilelor solicitate”.

Măsura reglementată de textul legal sus

evocat se aplică, potrivit alin. (2) din același text, și în cazul în care

imobilul respectiv a fost înstrăinat, în speță acesta fiind înstrăinat

intimatei SC M.G. SRL Timișoara, societate comercială cu capital integral

privat.

Conform art. 29 alin. (3) din Legea reparatorie,

în situația imobilelor prevăzute la alin. (1) și (2), măsurile reparatorii în

echivalent se propun de către instituția publică care a efectuat privatizarea,

în speță F.P.S., în prezent, A.V.A.S.

Cum, potrivit O.U. nr.

88 din 23 decembrie 1997 privind privatizarea societăților comerciale,

instituția implicată în procesul de privatizare este actuala A.V.A.S., rezultă

că într-adevăr, chemata în garanție SIF M. SA nu are calitate procesuală

pasivă, așa cum a susținut prin întâmpinarea depusă la dosar, motiv pentru care

cererea de chemare în garanție a fost respinsă față de această intimată.

Expertiza în construcții efectuată în

prezenta cauză de către expert C.G. (fila 125 Dosar nr. 5007/30/2007 ), atestă

faptul că imobilul în litigiu a devenit, în urma lucrărilor de consolidare,

reparații și refuncționalizare( executate din fonduri proprii de către intimata

SC M.G. SA Timișoara), un imobil nou în proporție de 80 %, restul de 20

%

aparținând imobilului vechi.

Prin aceeași lucrare de specialitate,

s-a constatat că intimata SC M.G. SRL Timișoara nu a executat, prin adăugire la

imobil, noi corpuri de clădire pe orizontală sau verticală și nu a executat

lucrări constructive care să fi creat corpuri de clădire suplimentare de sine

stătătoare, în sensul arătat de art. 18

1

alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

în forma în vigoare la acea dată.

Concluzia ce se impune este aceea că,

imobilul, obiect al notificării formulate potrivit procedurii prevăzute la cap.

III din legea reparatorie, nu intră sub incidența dispozițiilor art. 19 (actual)

din aceeași lege ce acordă măsuri reparatorii în echivalent numai în cazul în

care imobilul, în urma modificărilor constructive, i-au fost adăugate, pe

orizontală sau verticală, noi corpuri a căror arie desfășurată însumează peste

100 % din aria desfășurată inițial a imobilului, astfel cum neîntemeiat susține

intimata SC M.G. SRL Timișoara.

Așa fiind, în considerarea celor mai

sus expuse, în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001, instanța de fond a dispus

anularea dispoziției din 07 aprilie 2004 emisă de intimata SC M.G. SA Timișoara,

iar în temeiul art. 59 teza I C. proc. civ., raportat la art. 2 alin. (2) cu

referire la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a fost admisă în fond

cererea de intervenție principală formulată de intervenientul principal H.C.N.

În

temeiul art. 60-63 alin. (1) C. proc. civ., art. 1 și următoarele din O.U. nr. 88

din 23 decembrie 1997, a fost admisă și cererea de chemare în garanție

formulată de intimata SC M.G. SA Timișoara în contradictoriu cu chemata în

garanție A.V.A.S.

Cum,

prin adresa nr. 18.125, Primăria Municipiului Lugoj a transmis încă de la data

de 24 iulie 2001 A.P.A.P.S. București (antecesoarea chematei în garanție, A.V.A.S.

) notificările formulate atât de cei doi contestatori cât și de intervenientul

principal, (împreună cu toate actele doveditoare depuse de notificatori) iar

această chemată în garanție avea obligația, conform art. 25 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, să se pronunțe în termen de 60 de zile de la data depunerii

actelor doveditoare, prin decizie motivată asupra notificărilor, obligație

neîndeplinită până la data pronunțării prezentei hotărâri, în baza art. 25 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, chemata în garanție A.V.A.S. a fost obligată să

emită dispoziție motivată pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent

în cotă de 3/4 pentru ambii contestatori și de

1/4

pentru intervenientul

principal, aferente imobilului înscris în C.F. Lugojul Român, în termen de 60

de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

Cu

privire la această dispoziție a instanței de judecată,privind termenul de

soluționare a notificărilor, s-a reținut că nu poate avea semnificația unui

extra petit în condițiile în care, atât prin termenul defipt de art. 25 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 cât și prin actele normative ulterioare de modificare

a legilor proprietății, legiuitorul a urmărit constant urgentarea procedurilor

de restituire a proprietăților abuziv trecute în proprietatea statului român.

Nu

în ultimul rând, reține instanța de fond, trebuie observat faptul că, deși i-au

fost transmise notificările și toate actele doveditoare încă din 24 iulie 2001,

nici până în prezent chemata în garanție A.V.A.S. nu s-a conformat dispozițiilor

imperative ale art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

Față

de această modalitate de admitere a contestației, a fost respinsă în rest

cererea cu privire la restituirea în natură a imobilului identificat mai sus.

În

temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., art. 1 și următoarele din Ordonanța

de Urgență nr. 88 din 23 decembrie 1997, a fost respinsă în rest cererea de

chemare în garanție față de chemata în garanție SIF M. SA, pentru lipsa

calității procesuale pasive a acestei intimate.

Împotriva

sentinței au declarat apel atât reclamantul I.R. în calitate de moștenitor al

defunctei I.M., intervenientul în interes propriu H.C.N., cât și chemata în

garanție A.V.A.S.

În cauză

au formulat cerere de aderare la apelul declarat de H.C.N., reclamanții M.I.G.

și I.R.

Prin Decizia

civilă nr. 248 din 06 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul

nr. 5007.1/30/2005 au fost admise apelurile declarate de intervenientul

principal H.C.N. și chemata în garanție A.V.A.S., și a fost respins apelul

declarat de reclamantul I.R. și, respectiv, aderarea la apel formulat de

reclamanții M.I.G. și I.R.

În

consecință, sentința a fost schimbată în parte, în sensul că a fost respinsă

contestația reclamanților, fiind obligată chemata în garanție A.V.A.S.

București să emită o dispoziție motivată prin care să propună acordarea de

despăgubiri către intervenient în condițiile legii speciale pentru întregul

imobil; fiind menținută în rest hotărârea instanței de fond.

Pentru a

dispune astfel, instanța de apel a reținut că,este nefondată critica adusă de

intervenientul principal H.C.N. referitoare la lipsa calității de persoane

îndreptățite a intimaților I.R. și M.I.G. în ce privește acordarea măsurilor reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Astfel, s-a

reținut că numitul I.V., fostul proprietar tabular al imobilului în litigiu, a

decedat, și că din prima căsătorie, defunctul a avut două fiice: pe numita I.V.

(notificatoarea), decedată în prezent și al cărei moștenitor testamentar este

contestatorul M.I.G., (în calitate de legatar universal, în cotă de 1/1 parte,

conform certificatului de calitate de moștenitor din 10 iunie 2003) precum și

pe contestatoarea I.M.

Cea de-a

doua căsătorie a defunctului a fost încheiată cu numita I.C., născută W.,

decedată în prezent, mătușa intervenientului principal, H.C.N.

Numita I.V.,

autoarea contestatorului M.I.G. și contestatoarea I.M. au solicitat restituirea

în în natură a imobilului în litigiu.

S-a mai

reținut că așa cum rezultă din actele dosarului, numita I.V.și I.M. au declarat

în fața Notariatului de Stat Lugoj, prin încheiere autentificată din 20 iulie 1976,

că au înțeles să renunțe la succesiunea numitului I.V., decedat.

Intervenientul

principal H.C.N. a revendicat în natură același imobil în temeiul Legii nr. 10/2001,

iar prin Decizia civilă nr. 1188 din 30 octombrie 1991, pronunțată de

Tribunalul Județean Timiș în Dosarul nr. 1115/1991, s-a stabilit irevocabil că H.C.N.

este singurul moștenitor a numitului I.V., iar numitele I.V.și I.M. au renunțat

la succesiunea acestuia, în mod expres prin declarație autentificată.

Instanța

de apel a mai reținut că prin depunerea notificărilor, conform art. 4 din Legea

nr. 10/2001, succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat

moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru

bunurile care fac obiectul Legii nr. 10/2001 și,că cererea de restituire are

valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se

solicită, însă acest text nu se aplică și renunțătorilor. Aceștia nu pot

beneficia de prevederile legii reparatorii întrucât potrivit art. 697 C. civ.,

eredele care renunță la moștenire este considerat străin de moștenire, iar

partea renunțătorului profită coerezilor săi, conform principiilor devoluțiunii

succesorale.

Ca

urmare, sub acest aspect a fost admis apelul declarat de către interveneientul

H.C.N.

Constatând

că reclamanții M.I.G. și I.R. nu au calitate de persoane îndreptățite de a

beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pe motiv că

antecesorii lor au renunțat în mod expres la succesiunea fostului proprietar al

imobilului revendicat, instanța admițând apelul intervenientului H.C.N., a

schimbat în parte hotărârea primei instanțe în sensul respingerii acțiunii

reclamanților ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă.

Pentru aceste considerente au fost respinse și apelurile declarate de reclamanți.

Critica

adusă hotărârii de către intervenient în ce privește respingerea cererii de

restituire în natură a imobilului, a fost apreciată de către instanța de apel

ca nefondată, întrucât privatizarea SC C. SA București, inclusiv operațiunea de

divizare, s-au efectuat cu respectarea dispozițiilor legale.

Astfel,

la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, mai precis, 14 februarie 2001,

capitalul social al societății nou create, respectiv, SC C.T. SA Timișoara

(rezultată din divizare anterior intrării în vigoare a legii reparatorii),

aparținea statului român prin Fondul Proprietății de Stat în proporție de 40,

825 %, SIF M. SA în proporție de 55, 256 % și unor persoane fizice în proporție

de 3, 918 %, astfel cum atestă contractul și statutul societății aflate la

filele 10-25 Dosar nr. 5007/30/2005.

Prin

urmare, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Statul Român nu mai

era acționar majoritar pentru a se dispune acordarea măsurii de restituire în

natură a imobilului, conform art. 21 alin. (1) din lege, dimpotrivă, era

acționar minoritar, iar valoarea acțiunilor sale nu numai că nu era egală cu

valoarea corespunzătoare a imobilului, ci era mai mică decât valoarea

imobilului, astfel cum a fost stabilită prin expertiza efectuată în cauză, ceea

ce înseamnă că nici din perspectiva alin. (2) al art. 21 din același text, nu

se putea dispune restituirea în natură a imobilului.

Pentru

imobilele evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate,

altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, art.

29 din aceeași lege prevede că „persoanele îndreptățite au dreptul la

despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată

a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare

valorii de piață a imobilelor solicitate”.

Rezultă

că măsura reglementată de textul citat se aplică, potrivit alin. (2) din

același text și în cazul în care imobilul respectiv a fost înstrăinat, în speță

acesta fiind înstrăinat intimatei SC M.G. SRL Timișoara, societate comercială

cu capital integral privat.

Ca atare,

s-a reținut că prima instanță în mod corect a stabilit că imobilul revendicat

nu poate fi restituit în natură.

Referitor

la apelul chematei în garanție A.V.A.S. București, instanța de apel a reținut

următoarele:

Atribuțiile

A.V.A.S. din domeniul privatizării societăților comerciale la care statul este

acționar sunt stabilite de O.U.G. nr. 88/1997, aprobate prin Legea nr. 99/1998

și O.U.G. nr. 23/2004 și constau în administrarea acțiunilor deținute de stat

la societățile comerciale, nicidecum a activelor care aparțin societății.

Conform art.

5 lit. d) din O.U.G. nr. 23/2004, A.V.A.S. are atribuția de a vinde acțiunile

care reprezintă valori mobiliare emise de societatea comercială, deținute de

stat la societatea comercială.

Cum A.V.A.S.

a vândut acțiuni și nu active (imobile), dispozițiile art. 46 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 nu îi sunt aplicabile acestei pârâte.

Ținând

seama de faptul că prin adresa a Municipiul Lugoj a transmis, încă de la data

de 24 iulie 2001, A.P.A.P.S. București (antecesoarea chematei în garanție, A.V.A.S.),

notificarea formulată de intervenientul H.C.N., împreună cu toate actele

doveditoare, iar chemata în garanție avea obligația, conform art. 25 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, să se pronunțe în termen de 60 de zile de la data

depunerii actelor doveditoare, prin decizie motivată, în mod corect chemata în

garanție, A.V.A.S., a fost obligată să emită dispoziție motivată pentru

acordarea de măsuri reparatorii în echivalent aferente imobilului înscris în C.F.

Lugojul Român, însă aceste măsuri reparatorii urmează a fi acordate în

întregime notificatorului H.C.N.

Aceasta

pentru că, art. 29 din Legea nr. 10/2001, reglementează regimul juridic al

reparațiilor pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți

comerciale privatizate, iar potrivit textului acestui articol, A.V.A.S. București,

are doar competența de a propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii,

adică are obligația doar să emită dispoziția în sensul propunerii de acordare a

măsurilor reparatorii, dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

fiind aplicabile în mod corespunzător, nicidecum să stabilească cuantumul

despăgubirilor și să le acorde în mod direct.

În ceea

ce privește stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii instanța de apel a

reținut că sunt incidente dispozițiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005,

care preved că „după primirea dosarului evaluatorul sau societatea de evaluări

va efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care

îl va transmite C.C.S.D.”, care la rândul său, va emite decizia reprezentând

titlul de despăgubire.

În

aceeași idee, s-a reținut că Legea nr. 247/2005 reglementează în Titlul VIII

sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor

aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, context în care A.V.A.S.

București are competența de a face propuneri privind acordarea despăgubirilor,

iar plata efectivă urmează să se facă de către C.C.S.D., conform art. 16 alin. (20

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Împotriva

hotărârii instanței de apel au declarat recurs atât reclamantul I.R., cât și intervenientul

H.C.N. și respectiv pârâta A.V.A.S., iar prin Decizia civilă nr. 2883 din 07

mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în Dosarul nr. 987/1/2009 s-a constatat

nul recursul declarat de reclamantul I.R., fiind admise recursurile declarate

de pârâta A.V.A.S. și intervenientul H.C.N. și pe cale de consecință decizia a

fost casată în parte, cauza fiind trimisă la aceeași instanță pentru

rejudecarea apelurilor declarate de intervenient și A.V.A.S. De asemenea au

fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei în ce privește respingerea

apelului reclamantului I.R. și respectiv a cererii de aderare la apel formulată

de reclamantul M.I.G.

Pentru a

dispune astfel, instanța a reținut, în primul rând, că reclamantul I.R. nu și-a

motivat recursul declarat, fiind incidente astfel dispozițiile art. 306 alin.

(1) C. proc. civ., astfel că aprecierea privind calitatea intervenientului de

unică persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001 a intrat în puterea de

lucru judecat.

Instanța

de casare a mai reținut că au fost ignorate dispozițiile

Deciziei nr. 830

din 8 iulie 2008 a Curții Constituționale (publicată în M. Of. nr. 559 din 24

iulie 2008), așadar, ce producea efecte la data soluționării cauzei - 6

noiembrie 2008.

Prin

respectiva decizie, reține instanța de casare, s-a apreciat ca fiind

neconstituțională abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil” din

conținutul fostului art. 27 (devenit art. 29, după modificarea Legii nr. 10/2001

prin Legea nr. 247/2005).

Efectul

deciziei menționate nu este acela al abrogării normei, ci al interpretării sale

în conformitate cu Constituția.

Ca

atare, pe acest temei, art. 29 avea, la data soluționării apelurilor, ca și în

prezent, întocmai forma vechiului art. 27, respectiv: „Pentru imobilele

preluate cu titlu valabil și evidențiate în patrimoniul unor societăți

comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2),

persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri

Per

a contraria,

în

cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, se aplică regula instituită prin art.

1 din lege, aceea privind restituirea în natură a imobilului evidențiat în

patrimoniul unei societăți comerciale privatizate.

Instanța

de casare a mai reținut că prin motivele de recurs, intervenientul a susținut

că imobilul a fost preluat fără titlu, însă în considerentele deciziei de apel nu

se regăsește o apreciere a caracterului preluării imobilului din perspectiva

valabilității titlului statului astfel constituit, pe baza criteriilor

enumerate în art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în sensul dacă preluarea

a operat cu respectarea Constituției, a legilor în vigoare și a instrumentelor

juridice internaționale ratificate de România.

Astfel,

instanța de casare a statuat că nu este suficientă stabilirea caracterului

abuziv al preluării, în sensul art. 2, deoarece art. 29 în forma redată anterior

distinge între diferitele tipuri de preluare, de care leagă producerea unor

efecte juridice distincte în planul naturii măsurilor reparatorii.

De

asemenea s-a mai statuat prin aceeași decizie de casare că

Normele

de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001, relevante în cauză, nu

condiționează restituirea în natură de atitudinea subiectivă a unității

deținătoare la data dobândirii, fiind suficientă, în contextul art. 21 alin.

(2), o valoare a acțiunilor statului superioară valorii imobilului, respectiv,

în contextul art. 29, evidențierea imobilului în patrimoniul societății, cu

orice titlu, chiar sub titlu de proprietar.

Intenția

legiuitorului de a asigura restituirea în natură a acestor imobile, independent

de titlul în baza cărora au fost dobândite și de eventuala bună - credință la

acel moment este confirmată de faptul că s-a prevăzut acoperirea prejudiciului

creat acestor din urmă persoane juridice prin executarea unor hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile care obligă la restituirea în natură

către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

Obligația

plății unor despăgubiri cu această cauză juridică a fost stabilită în sarcina

instituției publice implicate în privatizare și în favoarea cumpărătorului cu

care aceasta a încheiat contracte de vânzare-cumpărare de acțiuni prin art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale - astfel

cum a fost modificat prin art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri

pentru accelerarea privatizării.

Pentru

considerentele expuse,instanța de casare a mai statuat că este necesară

lămurirea situației de fapt pe aspectul evaluării valorice comparative necesare

stabilirii incidenței în cauză a ipotezei din art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

pe baza unei completări la expertiza în construcții deja efectuată, totodată,

pe aspectul valabilității titlului statului constituit prin preluarea

imobilului în litigiu de la autorul intervenientului.

Pe

acest temei, instanța de casare a casat decizia recurată, cu trimiterea cauzei

spre rejudecarea apelului întervenientului, exclusiv pe aspectul naturii

măsurii reparatorii cuvenite acestuia, din perspectiva arătată anterior.

În

ceea ce privește recursul A.V.A.S., instanța de casare a reținut următoarele:

Cererea

formulată de către SC M.G. SA Timișoara în cadrul primului ciclu procesual

parcurs în cauză, în fața Tribunalului Timiș, a vizat chemarea în judecată a A.V.A.S.

și a SIF M. SA, în temeiul dispozițiilor art. 27 (devenit 29) alin. (2) și (3)

din Legea nr. 10/2001, care prevăd obligația instituției publice implicate în

privatizare de a propune măsurile reparatorii în echivalent.

În

rejudecare după casare, Tribunalul Timiș a calificat această cerere drept o

cerere de chemare în garanție de natura celei prevăzute de art. 60 C. proc.

civ. și a dispus citarea în cauză a acestor persoane juridice, cu toate că

intervenientul H.C. s-a opus la extinderea cadrului procesual subiectiv, iar

prin hotărârea pronunțată, constatând că reclamanții și intervenientul

principal sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent, a dispus

obligarea A.V.A.S. la emiterea unei decizii cu propunere de despăgubiri în

condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Curtea

de Apel Timișoara a menținut această obligație în sarcina A.V.A.S., însă numai

în favoarea intervenientului principal.

Prin

motivele de recurs, A.V.A.S. a criticat exclusiv modul de soluționare a cererii

de chemare în garanție de către instanța de apel, în ceea ce privește

menținerea dispoziției de admitere a acestei cereri.

S-a

susținut, în principal, că pârâta care a formulat cererea de intervenție

forțată nu a căzut în pretenții, iar prin admiterea acestei cereri, nu se pot

crea raporturi juridice directe între intervenientul forțat și alte părți decât

cea care l-a atras în proces pe terț.

Prin

decizia de casare sus evocată au fost apreciate ca fondate susținerile cu acest

obiect ale recurentei A.V.A.S.

În

ceea ce privește admisibilitatea cererii de chemare în garanție, s-a reținut

că, prin cererea de chemare în garanție, pârâta nu a formulat pretenții proprii

față de A.V.A.S. (eventual, întemeiate pe dispozițiile art. 32

4

din

O.U.G. nr. 88/1997 anterior menționate), pentru situația în care ar fi obligată

la restituirea în natură, ci a indicat pe titularul obligației de emitere a deciziei

cu propunere de despăgubiri, în situația în care nu ar fi posibilă restituirea

în natură.

Instanțele

de fond au dat eficiență pretențiilor pârâtei întocmai cum au fost formulate,

respectiv în sensul stabilirii unei obligații în sarcina A.V.A.S. și în

favoarea intervenientului principal în cazul în care pârâta nu ar cădea în

pretenții, nefiind posibilă restituirea în natură a imobilului.

Or,

finalitatea cererii de chemare în garanție este incompatibilă cu cea urmărită

de legiuitor prin dispozițiile art. 60 C. proc. civ., care reglementează

ipoteza contrară, cea în care în sarcina părții în proces, în speță, a pârâtei,

s-ar stabili în prezenta cauză vreo obligație în favoarea reclamantului.

Prin

aceeași decizie de casare, s-a mai statuat că în cazul în care se va constata

că intervenientul este îndreptățit doar la măsuri reparatorii în echivalent, nu

va fi posibilă obligarea în acest proces a A.V.A.S. la emiterea unei decizii cu

propunere de despăgubiri, finalitate pe care intervenientul nici nu a urmărit-o,

din moment ce nu a formulat pretenții în acest sens, dimpotrivă, s-a opus la

atragerea acesteia în proces ca terț intervenient.

Instanța

de casare a mai statuat că va fi activată obligația legală a A.V.A.S. de

soluționare a notificării, care i-a fost deja înaintată de către Municipiul

Lugoj încă din data de 24 iulie 2001, a cărei dispoziție privind propunerea de

măsuri reparatorii în echivalent nu va fi atacată, la rându-i, în cadrul

procedurii Legii nr. 10/2001, ci va fi înaintată, în măsura în care va conține

propunere de despăgubiri, C.C.S.D., conform art. 16.1 din Normele metodologice

de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005.

Aceeași

instanță de casare a mai statuat că, în măsura în care este necesar ca reclamantul

să depună alte acte doveditoare, în vederea calculării despăgubirilor de către

C.C.S.D., căreia A.V.A.S. îi va înainta decizia conținând propunerea de

despăgubiri, împreună cu notificarea și întreaga documentație prevăzută de art.

16 alin. (2) din Titlul VII, A.V.A.S. va proceda în conformitate cu

dispozițiile art. 25.1 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Cauza a

fost înregistrată la Curtea de Apel Timișoara sub nr. 5007.2/30/2005.

Invocând

calitatea de moștenitor al defunctei I.M., a solicitat introducerea în cauză în

calitate de reclamant Crăciunescu Ioan.

În cauză

a fost efectuat un supliment de expertiză tehnică.

Prin Decizia

civilă nr. 1050/A din 20 octombrie 2011 a Curții de Apel Timișoara au fost admise

apelurile declarate și pe cale de consecință schimbată în parte sentința în sensul

respingerii contestației reclamanților, fiind obligată chemata în garanție A.V.A.S.

să emită dispoziție motivată pe numele intervenientului H.C.N., prin care să

propună acordarea de despăgubiri pentru întreg imobilul în litigiu, fiind

menținută în rest sentința apelată.

Împotriva

deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamanții M.I.G. și I.R.,

intervenientul H.C.N. și chemata în garanție A.V.A.S., iar prin Decizia nr. 6105

din 09 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Dosar nr. 359/1/2012)

a fost respinse ca inadmisibile recursurile declarate de reclamanți, fiind admise

recursurile declarate de intervenient în nume propriu și de A.V.A.S.

În

consecință, decizia a fost casată în parte, iar cauza a fost trimisă spre

rejudecare la aceeași instanță de apel; a fost menținută decizia recurată sub

aspectul respingerii cererii formulată de reclamanții M.I.G. și I.R.

Pentru a

dispune astfel, instanța a reținut că recursurile reclamanților sunt

inadmisibile, față de statuările deciziei de casare pronunțată anterior în

cauză.

Cu

privire la celelalte recursuri, s-a reținut că, deși

prin decizia de recurs s-a reținut

relevanța în cauză a Deciziei Curții Constituționale nr. 830 din 8 iulie 2008

cu privire la dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, prin abrogarea

sintagmei „ imobile preluate cu titlu valabil", instanța de apel nu s-a

conformat dispoziției date sub acest aspect de instanța de recurs, în casarea

anterior dispusă.

Astfel,

s-a reținut că în condițiile în care art. 29 din Lege prevede că pentru

imobilele preluate cu titlu valabil și evidențiate în patrimoniul unor

societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin.

(1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri,

per a contrario,

în cazul imobilelor

preluate fără titlu valabil se aplică regula instituită prin art. 1 din Lege,

aceea privind restituirea în natură a imobilului evidențiat în patrimoniul unei

societăți comerciale privatizate.

Întrucât

în considerentele deciziei de apel nu se regăsește o apreciere a caracterului

preluării imobilului, din perspectiva titlului statului astfel constituit, iar

aceasta presupune evaluarea probatoriului administrat - activitate care nu este

la îndemâna instanței de recurs, s-a trasat sarcină în acest sens instanței de

apel cu ocazia rejudecării cauzei.

După

cum rezultă din considerentele deciziei de apel, instanța nu s-a conformat

măsurii dispuse de instanța de recurs, iar recurentul intervenient s-a prevalat

prin cererea de recurs de nevalabilitatea titlului statului - chestiune asupra

căreia nu se poate pronunța instanța de recurs, după cum s-a reținut și în

decizia pronunțată anterior în cauză.

Pentru

motivele detaliate în analiza recursului formulat de către A.V.A.S., instanța

de recurs anterioară a apreciat că cererea pârâtei a fost în mod nelegal

calificată drept o cerere de intervenție forțată în sensul art. 60 C. proc.

civ., pretențiile astfel formulate fiind inadmisibile.

Totodată

s-au arătat motivele pentru care nu s-a procedat la admiterea recursului

acestei părți și s-a dispus rejudecarea celor două apeluri, avându-se în vedere

chestiunile de drept deja dezlegate.

Prin

decizia de casare, s-a recomandat instanței in rejudecare să se pronunțe

totodată și asupra cererilor formulate de către chemata în garanție SIF M. SA

susținute atât prin întâmpinarea formulată în cauză, cât și la cuvântul pe

fond.

Cauza a

fost reînregistrată la Curtea de Apel Timișoara sub nr. 359/1/2012, fiind

atașat și Dosarul nr. 4550/30/2001 al Tribunalului Timiș.

Astfel

prin Decizia civilă nr. 128 2 octombrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, au

fost admise apelurile declarate de intervenientul în nume propriu H.C.N. și de

chemata în garanție A.V.A.S., s-a schimbat în parte sentința apelată în sensul

respingerii cereii de chemare în judecată formulată de reclamanții I.R. și M.I.G.,

a fost obligată pârâta SC M.G. SA Timișoara să restituie în natură intervenientului

în interes propriu H.C.N. în cotă de 1/1 parte imobilul din Lugoj, Calea

Timișorii înscris în C.F. Lugojul Român, compus din terenși teren cu clădire

principală cu etajși clădire parter de 1.274 mp. A fost respinsă cererea de

chemare în garanție a A.V.A.S. București formulată de pârâtă și menținută în

rest hotărârea primei instanțe.

Pentru a

pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut următoarele considerente:

În aplicarea

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., instanța de apel a reținut că, față de statuările

cu caracter obligatoriu din deciziile de casare pronunțate în cauză, în

rejudecare urmează a se pronunța asupra valabilității titlului statului vizând

imobilul în litigiu, pentru ca în funcție de această împrejurare să se

stabilească posibilitatea restituirii sau nu în natură a imobilului în litigiu ;

asupra situației de fapt pe aspectul evaluării valorice comparative necesare

stabilirii incidenței în cauză a ipotezei din art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001;

asupra activării

obligației A.V.A.S. de

soluționare a notificării înaintate de Municipiul Lugoj (în situația în care

imobilul nu va fi restituit în natură), câtă vreme cererea formulată împotriva A.V.A.S.

nu are natura unei cereri de intervenție forțată în sensul art. 60 C. proc.

civ., pretențiile astfel formulate de pârâtă fiind inadmisibile (Decizia civilă

nr. 2883 din 07 mai 2010 și Decizia civilă nr. 6105 din 09 octombrie 2012 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție); asupra cererilor formulate de chemata în

garanție SIF M. SA, susținute prin întâmpinarea formulată în cauză și la

cuvântul pe fond (Decizia civilă nr. 6105 din 09 octombrie 2013 a Înaltei Curții

de Casație și Justiție ).

La dosar

a fost atașat Dosarul nr. 4550/2001 al Tribunalului Timiș la care sunt anexate

dosarele vizând litigiile purtate între părțile din prezentul dosar și

respectiv între antecesorii lor, cu privire la imobilul în litigiu.

Astfel cu

privire la valabilitatea titlului statului instanța de apel a reținut

următoarele aspecte :

Imobilul

în litigiu a fost evidențiat inițial în cartea funciară ca „ Arător în Voiaga”

fila 5 Dosar nr. 5007/2005 al Tribunalului Timiș).

În fapt,

pe terenul proprietatea antecesorului intervenientului exista un edificat

(această situație nefiind contestată în cauză decât sub aspectul su