ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1353/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 5007 din 12 mai 2005 la Tribunalul Timiș, reclamanții M.I.G. în calitate de moștenitor al defunctei I.V.și I.M., ambele fiice moștenitoare ale defunctului I.V. au formulat contestație împotriva dispoziției din 10 mai 2001 emisă de SC M.G. SA solicitând anularea sus-menționatei dispoziții, restituirea în natură către reclamanți în cote egale de câte 3/8 parte fiecare a imobilului din Lugoj, Calea Timișoarei, înscris în C.F. Lugojul Român, „Clădire principală cu etaj și clădire parter” cu 1.274 mp teren, fostă proprietate a antecesorului lor, I.V. În susținerea acțiunii reclamanții au arătat că pe terenul sus-menționat, proprietate a defunctului tată - în suprafață de 1.274 mp a fost edificată de acesta în perioada 1944-1948 o construcție constând în atelier de tăbăcărie, locuință și șopron, parter și etaj, neevidențiată în C.F.

până la data naționalizării. Imobilul a fost naționalizat abuziv în baza Legii nr. 119/1948, (deși în el funcționa doar atelierul de tăbăcărie și locuința defunctului) și a trecut în patrimoniul Intreprinderii Industriale de Piele Timișoara până în 1952 când a fost predat Ministerului Industriei Ușoara care nu i-a adus modificări semnificative. În 1994, imobilul teren și construcții a făcut obiect al Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991 (privatizarea SC C. SA București), când s-a și rectificat suprafața terenului la 1.274 mp, iar construcția a fost evidențiată în C.F. având ca proprietar societatea mai sus menționată. Potrivit C.F., la 10 mai 1999 se notează procesul de revendicare și restabilirea situație anterioară (Dosar nr. 670/1999 al Judecătoriei Lugoj, dosar în prezent suspendat în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001 de Tribunalul Timiș).

În timpul procesului și cu rea credință se continuă transferurile de proprietate în sensul că la 05 iulie 1999 se înscrie dreptul de proprietate al SC C.T. SA (prin divizarea patrimoniului SC C. SA București), aceasta transformându-se ulterior în SC M.G. SA. Potrivit contractului și statutului SC C.T. SA acționari asociați sunt Statul prin F.P.S. și SIF M. SA alături de acționarii persoane fizice (3,9% din capitalul social), statul fiind, deci, acționar majoritar. Deși exista atât notarea în C.F. și respectiv notificarea formulată la 10 mai 2001 în baza Legii nr. 10/2001, totuși la 11 iunie 2001, în baza actului adițional din 11 iunie 2001, SC M. SRL cumpără pachetul de acțiuni al F.P.S. și S.I.F.

devenind acționar principal cu 96,137% al SC C.T. SA, preluând patrimoniul acesteia și devenind succesorul ei, denumirea fiind schimbată prin același act adițional în SC M.G. SA, actuala deținătoare a imobilului. Cu referire la dispoziția contestată, reclamanții au învederat că privatizarea nu face obiect al contestației, câtă vreme ei solicită restituirea imobilului în natură de la pârâta deținătoare, cu atât mai mult cu cât restituirea este obligatorie potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pct. 20.1 din H.G. nr. 498/2003. Au arătat că pârâta nu se poate prevala de buna credință, câtă vreme încă din 1999 era notat procesul în cartea funciară, iar diligențele la transferul dreptului de proprietate trebuiau sporite, imobilul fiind abuziv preluat.

Au învederat că imobilul nu a suferit modificări constructive încadrabile în noțiunea de „imobil nou” în sensul art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, aplicabile fiind dispozițiile art. 9 alin. (1) din Lege. În subsidiar, au solicitat despăgubiri bănești în situația în care nu se va putea dispune restituirea imobilului în natură. În drept au invocat dispozițiile art. 1, 2 alin. (1) lit. e), art. 7 alin. (1), (2), art. 9 alin. (1), art. 18, 20 din Legea nr. 10/2001, H.G. nr. 498/2003. La termenul din 18 noiembrie 2005 pârâta a solicitat introducerea în cauză a F.P.S. (actual A.V.A.S.) și a SIF M. SA, instituții publice care au încasat prețul imobilului, invocând disp. art. 27 alin. (2), (3) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005.

La termenul din 20 octombrie 2006, în cauză a fost formulată cerere de intervenție în interes propriu de intervenient H.C.N., solicitând obligarea pârâtei la emiterea și în favoarea sa a unei dispoziții în temeiul art. 25 din Legea nr. 10/2001, întrucât a formulat notificare în acest sens. A mai solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, întrucât este unicul moștenitor al fostului proprietar tabular. Cererea de intervenție a fost respinsă prin încheierea de ședință din 15 decembrie 2006. Prin sentința civilă nr. 454/PI din 02 martie 2007a Tribunalului Timiș s-a admis contestația, s-a anulat dispoziția atacată și a fost obligată pârâta să emită o nouă dispoziție privind restituirea în natură către reclamanți a câte 3/8 părți din imobil.

Împotriva sentinței au declarat apel atât intervenientul H.C.N. cât și pârâta SC M.G. SA, iar prin Decizia civilă nr. 529/A din 03 decembrie 2007 pronunțată în Dosarul nr. 5007/30/C/2005, a Curții de Apel Timișoara, au fost admise apelurile declarate, desființată hotărârea instanței de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Timiș, reținându-se că în mod greșit cererea de intervenție a fost respinsă ca inadmisibilă. La Tribunalul Timiș, cauza a fost reînregistrată în Dosar nr. 5007.1/30/2005. La termenul de judecată din 23 iunie 2008, pârâta a reiterat cererea de introducere în cauză a A.V.A.S. și SIF M. SA, cererea fiind calificată de instanță ca o cerere de chemare în garanție în sensul art. 61 C. proc.

civ. Astfel, prin sentința civilă nr. 2574/PI din 23 iunie 2008 a Tribunalului Timiș, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, de asemenea a fost admisă în fond și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul H.C.N. fiind admisă în parte și cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC M.G. SA, în contradictoriu cu chemata în garanție A.V.A.S. În consecință, instanța de fond a anulat dispoziția din 07 aprilie 2004 emisă de pârâtă, a obligat chemata în garanție A.V.A.S. să emită dispoziție motivată pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent ambilor reclamanți în cotă de 3/4 în total și intervenientului în cotă de 1/4 pentru imobilul înscris în C.F.

Lugojul Român, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii; a respins contestația și cererea de intervenție în ceea ce privește restituirea în natură a imobilului; a respins în rest cererea de chemare în garanție față de SIF M. SA. Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere, în prealabil, că excepția tardivității contestației este neîntemeiată,fiind respinsă ca atare. Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că potrivit C.F. Lugojul Român, imobilul în litigiu a fost proprietatea numitului I.V.,fiind trecut în proprietatea Statului Român în baza Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor și în patrimoniul Industriei Române de Piele din Timișoara.

Legea nr. 119 din 11 iunie 1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, nu a constituit un titlu valabil de preluare a imobilului în sensul arătat de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, întrucât prin această măsură de naționalizare forțată și abuzivă a fost încălcat dreptul de proprietate prevăzut de normele constituționale în vigoare la acea dată și de art. 17 din D.U.D.O. Prin urmare, imobilul în litigiu constituie obiect de reglementare al art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 potrivit căruia, prin imobile preluate abuziv se înțelege orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării.

Numitul I.V.,fostul proprietar tabular al imobilului în litigiu, a decedat la data de 30 noiembrie 1975, potrivit extrasul de deces aflat la fila 26 Dosar nr. 5007/1.30/2005. Din prima căsătorie, defunctul a avut două fiice și anume: pe numita I.V.(notificatoarea),decedată în prezent și al cărei moștenitor testamentar este contestatorul M.I.G., în calitate legatar universal, în cotă de 1/1 parte, conform certificatului de calitate de moștenitor din 10 iunie 2003 precum și pe contestatoarea I.M. Cea de-a doua căsătorie a defunctului a fost încheiată cu numita I.C., născută W., decedată în prezent, mătușa intervenientului principal, H.C.N. Prin notificarea din 10 mai 2001 formulată în baza Legii nr. 10/2001, numita I.V.ia, autoarea contestatorului M.I.G.

și respectiv contestatoarea I.M.,au solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu. Prin dispoziția din 07 aprilie 2005, intimata SC M.G. SA Timișoara a respins notificarea doar în ceea ce privește pe contestatorul M.I.G., moștenitorul testamentar al notificatoarei I.V.ia, fără a se pronunța asupra notificării formulate de contestatoarea I.M., astfel cum rezultă din conținutul dispoziției aflată la fila 4 Dosar nr. 5007/30/2005. Prin notificarea din 26 iunie 2001, intervenientul principal H.C.N. a revendicat în natură același imobil în temeiul Legii nr. 10/2001.( notificare nesoluționată însă nici până în prezent). Sub acest aspect, instanța nu a putut echivala adresa din 31 iulie 2001 emisă de intimata SC M.G.

SA Timișoara (prin care aceasta din urmă aduce la cunoștința intervenientului principal faptul că nu este în măsură și nu are competența de restituire în natură a imobilului). Prin depunerea notificărilor în temeiul Legii nr. 10/2001, atât contestatorii cât și intervenientul au fost repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii după autorul lor, astfel cum prevede art. 4 alin. (3) din Lege. Sub acest aspect, a fost înlăturată susținerea intervenientului principal privind lipsa vocației celor două fiice la moștenirea tatălui lor și, implicit la beneficiul Legii nr. 10/2001, pe motiv că acestea ar fi renunțat expres în anul 1976 la moștenirea tatălui, potrivit declarației de renunțare aflată la fila 156 Dosar nr. 5007/30/2005, întrucât textul citat repune în drepturile acordate de legea reparatorie chiar și pe moștenitorii renunțători, dar numai cu privire la bunurile care fac obiectul legii speciale de reparație.

Pe cale de consecință, s-a reținut că atât contestatorii cât și intervenientul principal au calitatea de persoană îndreptățită la beneficiul Legii nr. 10/2001, acordată prin art. 4 alin. (3) din lege în cotele-părți ideale potrivit dreptului comun, conform alin. (1) din același text. De altfel, contestatorii au revendicat din imobil doar cota de câte 3/8 parte pentru fiecare (în total cota de 3/4 parte) recunoscând implicit vocația intervenientului la cota de 1/4 parte din același imobil. S-a mai reținut că din datele de carte funciară, mai rezultă că după preluarea imobilului prin naționalizare de către Statul Român și dat în patrimoniul Intreprinderii Române de Piele Timișoara la data naționalizării, acesta a fost predat în anul 1952 Ministerului Industriei Ușoare.

În anul 1994, imobilul în litigiu a devenit proprietatea SC C. SA București în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990 și a H.G. nr. 834/1991, ocazie cu care s-a rectificat suprafața de teren la 1.274 mp. La data de 10 mai 1999, în cartea funciară a imobilului a fost notată acțiunea în revendicare promovată de reclamantul H.C.N.( intervenient principal în prezenta cauză). În cursul soluționării acelei acțiuni în revendicare au intervenit, în calitate de interveniente principale, contestatoarele din dosarul de față. Acțiunea respectivă a fost soluționată prin sentința civilă nr. 256 din 08 februarie 2001 a Judecătoriei Lugoj, apelul împotriva acesteia înregistrat la Tribunalul Timiș sub nr. 4550/2001, este în prezent suspendat în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001.

Prin Hotărârea nr. 15 din 14 decembrie 1998 a Adunării generale a SC C. SA București, s-a hotărât divizarea acestei societăți, operațiune finalizată prin constituirea noii societăți SC C. T. SA Timișoara, care, la data de 05 iulie 1999, devine proprietara imobilului în litigiu, situația fiind neschimbată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Ca urmare a tranzacționării unui număr de 72.428 acțiuni nominative pe piața de capital, intimata SC M.G. SA Timișoara, societate comercială cu capital integral privat, a devenit, prin cumpărare, acționarul majoritar deținător a 96, 137 % din capitalul social al societății. În calitate de deținătoare a imobilului în litigiu, intimata SC M.G. SA Timișoara a emis dispoziția din 07 aprilie 2005 prin care a fost respinsă notificarea contestatorului M.I.G.

(înregistrată inițial la Primăria Lugoj și apoi la SC C.T. SA Timișoara), motivat de faptul că imobilul în litigiu a fost dobândit în cadrul procesului de privatizare cu bună-credință, în condițiile în care la data dobândirii imobilului,în cartea funciară nu era notat vreun litigiu sau vreo sarcină asupra imobilului. Prin adresa din 24 iulie 2001, Primăria Lugoj a adus la cunoștință intervenientului principal că în raport de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la acea dată), notificarea sa împreună cu documentația aferentă a fost transmisă spre competentă soluționare fostei A.P.A.P.S. București, actualmente A.V.A.S., care, până în prezent, nu a dat curs acestei notificări.

Imobilul în litigiu a devenit proprietatea SC C. SA București la data de 04 mai 1994, în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990, dată la care, în cartea funciară a imobilului nu era notat vreun proces sau vreo sarcină de natură a atenționa terții asupra situației litigioase a imobilului. Procesul de revendicare declanșat de intervenientul principal H.C.N. a fost notat în evidențele funciare abia la data de 10 mai 1999, fapt ce rezultă din mențiunile de sub B 7 a cărții funciare aflată la fila 6 Dosar nr. 5007/30/2005. Instanța a mai reținut că modificările ulterioare intervenite în compunerea și structura SC.C.

SA București, inclusiv sub aspectul divizării, evidențiate mai sus, după notarea în cartea funciară a acțiunii în revendicare, nu pot atesta reaua-credință a acestei societăți și, implicit, a succesoarelor sale,( așa cum se susține în cuprinsul contestației), întrucât la data dobândirii dreptului de proprietate prin efectul legii de către SC C. SA București, imobilul era liber de sarcini, nefiind notat vreun litigiu. Cum, alte probe în răsturnarea prezumției relative a bunei-credințe, con testatorii nu au depus, (deși le revenea sarcina probei conform principiului actori incumbit probatio statuat de art. 1169 C. civ.), instanța de fond a reținut că în speță, actele de privatizare au fost efectuate cu bună- credință.

Autoarea intimatei SC M.G. SRL Timișoara, respectiv, SC C. SA București, a fost constituită în temeiul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale Potrivit art. 20 din Lege, „ Inițial, capitalul social al societăților comerciale constituite potrivit art. 17, este deținut integral de statul român sub formă de acțiuni sau părți sociale, în raport cu forma juridică a societății și va fi vărsat în întregime la data constituirii societății. Bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu”.

Conform art. 21 din aceeași Lege, „ Societățile comerciale înființate conform prezentei legi au un acționar, respectiv deținător de părți sociale, unic până la transferul total sau parțial al acțiunilor sau părților sociale către terțe părți din sectorul public sau privat, din țară sau din străinătate, în conformitate cu legislația specială". În vederea pregătirii, organizării și coordonării activității de transfer a acțiunilor sau părților sociale s-a dispus, prin art. 22 din Lege, constituirea A.N.P., aflată în subordinea guvernului ale cărei atribuții urmau a fi stabilite prin lege specială. Societățile comerciale constituite potrivit Legii nr. 15/1990 erau obligate, conform art. 23 din lege, să transmită A.N.P.

un titlu de valoare egal cu 30% din cuantumul capitalului social stabilit, în termen de 30 de zile de la constituirea lor. În vederea realizării transferului proprietății de stat către sectorul privat, în condițiile asigurării distribuirii echivalentului a 30% din capitalul social al societăților comerciale către cetățenii români îndreptățiți, a fost adoptată Legea privatizării societăților comerciale cu nr. 58/1991. Potrivit art. 3 din această lege, privatizarea societăților comerciale se realizează prin transferul gratuit al unei părți din acțiunile statului și prin vânzarea acțiunilor rămase după transfer, în condițiile prezentei legi, scop în care prin art. 4, au fost înființate cinci F.P.P.

(devenite ulterior societăți de investiții financiare), societăți comerciale pe acțiuni care dețineau inițial, în total, 30% din capitalul social al societăților comerciale organizate conform prevederilor cap. III din Legea nr. 15/1990, cu excepția părții de capital social al societăților comerciale care se privatizează în condițiile prevăzute de cap. V din prezenta Lege. Distribuirea a 30% din capitalul social al societăților comerciale între cele cinci F.P.P. urma a fi efectuată de A.N.P., conform art. 4 din Lege. Odată cu înființarea fondurilor de proprietate privată, prin același act normativ s-a dispus și înființarea F.P.S.

care urma, potrivit art. 24 din lege, să dețină inițial 70% din capitalul social al societăților comerciale organizate conform prevederilor cap. III din Legea nr. 15/1990, cu excepția părții de capital social al societăților comerciale care se privatizează în condițiile prevăzute de cap. V din lege și care, potrivit art. 25 din Lege, era obligat să ia măsuri pentru reducerea participării statului la capitalul social al societăților comerciale, până la privatizarea completă a acestora. Ulterior, F.P.S. s-a transformat în A.P.A.P.S. și apoi, în A.V.A.S. Față de aceste dispoziții legale și în raport de înscrisurile aflate la filele 6-25 Dosar nr. 5007/30/2005, s-a constatat că în speță privatizarea SC C. SA București, inclusiv operațiunea de divizare, s-au efectuat cu respectarea normelor menționate mai sus.

Astfel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, mai precis, capitalul social al societății noi respectiv, SC C.T. SA Timișoara (rezultată din divizare anterior intrării legii reparatorii în vigoare ), aparținea statului român prin F.P.S. în proporție de 40, 825 %, SIF M. SA în proporție de 55, 256 % și unor persoane fizice în proporție de 3, 918 %, astfel cum atestă contractul și statutul societății aflate la filele 10-25 Dosar nr. 5007/30/2005.

Prin urmare, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, statul român nu mai era acționar majoritar pentru a se dispune acordarea măsurii de restituire în natură a imobilului, conform art. 21 alin. (1) din lege, ci dimpotrivă, era acționar minoritar, iar valoarea acțiunilor sale nu numai că nu era egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului, ci era mai mică decât valoarea imobilului, astfel cum a fost stabilită prin expertiza efectuată în cauză, ceea ce înseamnă că nici din perspectiva alin. (2) din același text, nu se putea dispune restituirea în natură a imobilului.

Or, pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, art. 29 din aceeași Lege prevede că „ persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate”. Măsura reglementată de textul legal sus evocat se aplică, potrivit alin. (2) din același text, și în cazul în care imobilul respectiv a fost înstrăinat, în speță acesta fiind înstrăinat intimatei SC M.G. SRL Timișoara, societate comercială cu capital integral privat.

Conform art. 29 alin. (3) din Legea reparatorie, în situația imobilelor prevăzute la alin. (1) și (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care a efectuat privatizarea, în speță F.P.S., în prezent, A.V.A.S. Cum, potrivit O.U. nr. 88 din 23 decembrie 1997 privind privatizarea societăților comerciale, instituția implicată în procesul de privatizare este actuala A.V.A.S., rezultă că într-adevăr, chemata în garanție SIF M. SA nu are calitate procesuală pasivă, așa cum a susținut prin întâmpinarea depusă la dosar, motiv pentru care cererea de chemare în garanție a fost respinsă față de această intimată. Expertiza în construcții efectuată în prezenta cauză de către expert C.G.

(fila 125 Dosar nr. 5007/30/2007 ), atestă faptul că imobilul în litigiu a devenit, în urma lucrărilor de consolidare, reparații și refuncționalizare( executate din fonduri proprii de către intimata SC M.G. SA Timișoara), un imobil nou în proporție de 80 %, restul de 20 % aparținând imobilului vechi. Prin aceeași lucrare de specialitate, s-a constatat că intimata SC M.G. SRL Timișoara nu a executat, prin adăugire la imobil, noi corpuri de clădire pe orizontală sau verticală și nu a executat lucrări constructive care să fi creat corpuri de clădire suplimentare de sine stătătoare, în sensul arătat de art. 18 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la acea dată.

Concluzia ce se impune este aceea că, imobilul, obiect al notificării formulate potrivit procedurii prevăzute la cap. III din legea reparatorie, nu intră sub incidența dispozițiilor art. 19 (actual) din aceeași lege ce acordă măsuri reparatorii în echivalent numai în cazul în care imobilul, în urma modificărilor constructive, i-au fost adăugate, pe orizontală sau verticală, noi corpuri a căror arie desfășurată însumează peste 100 % din aria desfășurată inițial a imobilului, astfel cum neîntemeiat susține intimata SC M.G. SRL Timișoara. Așa fiind, în considerarea celor mai sus expuse, în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001, instanța de fond a dispus anularea dispoziției din 07 aprilie 2004 emisă de intimata SC M.G.

SA Timișoara, iar în temeiul art. 59 teza I C. proc. civ., raportat la art. 2 alin. (2) cu referire la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a fost admisă în fond cererea de intervenție principală formulată de intervenientul principal H.C.N. În temeiul art. 60-63 alin. (1) C. proc. civ., art. 1 și următoarele din O.U. nr. 88 din 23 decembrie 1997, a fost admisă și cererea de chemare în garanție formulată de intimata SC M.G. SA Timișoara în contradictoriu cu chemata în garanție A.V.A.S. Cum, prin adresa nr. 18.125, Primăria Municipiului Lugoj a transmis încă de la data de 24 iulie 2001 A.P.A.P.S. București (antecesoarea chematei în garanție, A.V.A.S.

) notificările formulate atât de cei doi contestatori cât și de intervenientul principal, (împreună cu toate actele doveditoare depuse de notificatori) iar această chemată în garanție avea obligația, conform art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, să se pronunțe în termen de 60 de zile de la data depunerii actelor doveditoare, prin decizie motivată asupra notificărilor, obligație neîndeplinită până la data pronunțării prezentei hotărâri, în baza art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, chemata în garanție A.V.A.S. a fost obligată să emită dispoziție motivată pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în cotă de 3/4 pentru ambii contestatori și de 1/4 pentru intervenientul principal, aferente imobilului înscris în C.F.

Lugojul Român, în termen de 60 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri. Cu privire la această dispoziție a instanței de judecată,privind termenul de soluționare a notificărilor, s-a reținut că nu poate avea semnificația unui extra petit în condițiile în care, atât prin termenul defipt de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 cât și prin actele normative ulterioare de modificare a legilor proprietății, legiuitorul a urmărit constant urgentarea procedurilor de restituire a proprietăților abuziv trecute în proprietatea statului român. Nu în ultimul rând, reține instanța de fond, trebuie observat faptul că, deși i-au fost transmise notificările și toate actele doveditoare încă din 24 iulie 2001, nici până în prezent chemata în garanție A.V.A.S.

nu s-a conformat dispozițiilor imperative ale art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 Față de această modalitate de admitere a contestației, a fost respinsă în rest cererea cu privire la restituirea în natură a imobilului identificat mai sus. În temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., art. 1 și următoarele din Ordonanța de Urgență nr. 88 din 23 decembrie 1997, a fost respinsă în rest cererea de chemare în garanție față de chemata în garanție SIF M. SA, pentru lipsa calității procesuale pasive a acestei intimate. Împotriva sentinței au declarat apel atât reclamantul I.R. în calitate de moștenitor al defunctei I.M., intervenientul în interes propriu H.C.N., cât și chemata în garanție A.V.A.S.

În cauză au formulat cerere de aderare la apelul declarat de H.C.N., reclamanții M.I.G. și I.R. Prin Decizia civilă nr. 248 din 06 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 5007.1/30/2005 au fost admise apelurile declarate de intervenientul principal H.C.N. și chemata în garanție A.V.A.S., și a fost respins apelul declarat de reclamantul I.R. și, respectiv, aderarea la apel formulat de reclamanții M.I.G. și I.R. În consecință, sentința a fost schimbată în parte, în sensul că a fost respinsă contestația reclamanților, fiind obligată chemata în garanție A.V.A.S. București să emită o dispoziție motivată prin care să propună acordarea de despăgubiri către intervenient în condițiile legii speciale pentru întregul imobil; fiind menținută în rest hotărârea instanței de fond.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut că,este nefondată critica adusă de intervenientul principal H.C.N. referitoare la lipsa calității de persoane îndreptățite a intimaților I.R. și M.I.G. în ce privește acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Astfel, s-a reținut că numitul I.V., fostul proprietar tabular al imobilului în litigiu, a decedat, și că din prima căsătorie, defunctul a avut două fiice: pe numita I.V. (notificatoarea), decedată în prezent și al cărei moștenitor testamentar este contestatorul M.I.G., (în calitate de legatar universal, în cotă de 1/1 parte, conform certificatului de calitate de moștenitor din 10 iunie 2003) precum și pe contestatoarea I.M.

Cea de-a doua căsătorie a defunctului a fost încheiată cu numita I.C., născută W., decedată în prezent, mătușa intervenientului principal, H.C.N. Numita I.V., autoarea contestatorului M.I.G. și contestatoarea I.M. au solicitat restituirea în în natură a imobilului în litigiu. S-a mai reținut că așa cum rezultă din actele dosarului, numita I.V.și I.M. au declarat în fața Notariatului de Stat Lugoj, prin încheiere autentificată din 20 iulie 1976, că au înțeles să renunțe la succesiunea numitului I.V., decedat. Intervenientul principal H.C.N. a revendicat în natură același imobil în temeiul Legii nr. 10/2001, iar prin Decizia civilă nr. 1188 din 30 octombrie 1991, pronunțată de Tribunalul Județean Timiș în Dosarul nr. 1115/1991, s-a stabilit irevocabil că H.C.N.

este singurul moștenitor a numitului I.V., iar numitele I.V.și I.M. au renunțat la succesiunea acestuia, în mod expres prin declarație autentificată. Instanța de apel a mai reținut că prin depunerea notificărilor, conform art. 4 din Legea nr. 10/2001, succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul Legii nr. 10/2001 și,că cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită, însă acest text nu se aplică și renunțătorilor. Aceștia nu pot beneficia de prevederile legii reparatorii întrucât potrivit art. 697 C. civ., eredele care renunță la moștenire este considerat străin de moștenire, iar partea renunțătorului profită coerezilor săi, conform principiilor devoluțiunii succesorale.

Ca urmare, sub acest aspect a fost admis apelul declarat de către interveneientul H.C.N. Constatând că reclamanții M.I.G. și I.R. nu au calitate de persoane îndreptățite de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pe motiv că antecesorii lor au renunțat în mod expres la succesiunea fostului proprietar al imobilului revendicat, instanța admițând apelul intervenientului H.C.N., a schimbat în parte hotărârea primei instanțe în sensul respingerii acțiunii reclamanților ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă. Pentru aceste considerente au fost respinse și apelurile declarate de reclamanți. Critica adusă hotărârii de către intervenient în ce privește respingerea cererii de restituire în natură a imobilului, a fost apreciată de către instanța de apel ca nefondată, întrucât privatizarea SC C. SA București, inclusiv operațiunea de divizare, s-au efectuat cu respectarea dispozițiilor legale.

Astfel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, mai precis, 14 februarie 2001, capitalul social al societății nou create, respectiv, SC C.T. SA Timișoara (rezultată din divizare anterior intrării în vigoare a legii reparatorii), aparținea statului român prin Fondul Proprietății de Stat în proporție de 40, 825 %, SIF M. SA în proporție de 55, 256 % și unor persoane fizice în proporție de 3, 918 %, astfel cum atestă contractul și statutul societății aflate la filele 10-25 Dosar nr. 5007/30/2005.

Prin urmare, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Statul Român nu mai era acționar majoritar pentru a se dispune acordarea măsurii de restituire în natură a imobilului, conform art. 21 alin. (1) din lege, dimpotrivă, era acționar minoritar, iar valoarea acțiunilor sale nu numai că nu era egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului, ci era mai mică decât valoarea imobilului, astfel cum a fost stabilită prin expertiza efectuată în cauză, ceea ce înseamnă că nici din perspectiva alin. (2) al art. 21 din același text, nu se putea dispune restituirea în natură a imobilului.

Pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, art. 29 din aceeași lege prevede că „persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate”. Rezultă că măsura reglementată de textul citat se aplică, potrivit alin. (2) din același text și în cazul în care imobilul respectiv a fost înstrăinat, în speță acesta fiind înstrăinat intimatei SC M.G. SRL Timișoara, societate comercială cu capital integral privat.

Ca atare, s-a reținut că prima instanță în mod corect a stabilit că imobilul revendicat nu poate fi restituit în natură. Referitor la apelul chematei în garanție A.V.A.S. București, instanța de apel a reținut următoarele: Atribuțiile A.V.A.S. din domeniul privatizării societăților comerciale la care statul este acționar sunt stabilite de O.U.G. nr. 88/1997, aprobate prin Legea nr. 99/1998 și O.U.G. nr. 23/2004 și constau în administrarea acțiunilor deținute de stat la societățile comerciale, nicidecum a activelor care aparțin societății. Conform art. 5 lit. d) din O.U.G. nr. 23/2004, A.V.A.S. are atribuția de a vinde acțiunile care reprezintă valori mobiliare emise de societatea comercială, deținute de stat la societatea comercială.

Cum A.V.A.S. a vândut acțiuni și nu active (imobile), dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu îi sunt aplicabile acestei pârâte. Ținând seama de faptul că prin adresa a Municipiul Lugoj a transmis, încă de la data de 24 iulie 2001, A.P.A.P.S. București (antecesoarea chematei în garanție, A.V.A.S.), notificarea formulată de intervenientul H.C.N., împreună cu toate actele doveditoare, iar chemata în garanție avea obligația, conform art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, să se pronunțe în termen de 60 de zile de la data depunerii actelor doveditoare, prin decizie motivată, în mod corect chemata în garanție, A.V.A.S., a fost obligată să emită dispoziție motivată pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent aferente imobilului înscris în C.F.

Lugojul Român, însă aceste măsuri reparatorii urmează a fi acordate în întregime notificatorului H.C.N. Aceasta pentru că, art. 29 din Legea nr. 10/2001, reglementează regimul juridic al reparațiilor pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, iar potrivit textului acestui articol, A.V.A.S. București, are doar competența de a propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii, adică are obligația doar să emită dispoziția în sensul propunerii de acordare a măsurilor reparatorii, dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fiind aplicabile în mod corespunzător, nicidecum să stabilească cuantumul despăgubirilor și să le acorde în mod direct.

În ceea ce privește stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii instanța de apel a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, care preved că „după primirea dosarului evaluatorul sau societatea de evaluări va efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite C.C.S.D.”, care la rândul său, va emite decizia reprezentând titlul de despăgubire. În aceeași idee, s-a reținut că Legea nr. 247/2005 reglementează în Titlul VIII sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, context în care A.V.A.S. București are competența de a face propuneri privind acordarea despăgubirilor, iar plata efectivă urmează să se facă de către C.C.S.D., conform art. 16 alin. (20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Împotriva hotărârii instanței de apel au declarat recurs atât reclamantul I.R., cât și intervenientul H.C.N. și respectiv pârâta A.V.A.S., iar prin Decizia civilă nr. 2883 din 07 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în Dosarul nr. 987/1/2009 s-a constatat nul recursul declarat de reclamantul I.R., fiind admise recursurile declarate de pârâta A.V.A.S. și intervenientul H.C.N. și pe cale de consecință decizia a fost casată în parte, cauza fiind trimisă la aceeași instanță pentru rejudecarea apelurilor declarate de intervenient și A.V.A.S. De asemenea au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei în ce privește respingerea apelului reclamantului I.R. și respectiv a cererii de aderare la apel formulată de reclamantul M.I.G.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut, în primul rând, că reclamantul I.R. nu și-a motivat recursul declarat, fiind incidente astfel dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., astfel că aprecierea privind calitatea intervenientului de unică persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001 a intrat în puterea de lucru judecat. Instanța de casare a mai reținut că au fost ignorate dispozițiile Deciziei nr. 830 din 8 iulie 2008 a Curții Constituționale (publicată în M. Of. nr. 559 din 24 iulie 2008), așadar, ce producea efecte la data soluționării cauzei - 6 noiembrie 2008. Prin respectiva decizie, reține instanța de casare, s-a apreciat ca fiind neconstituțională abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil” din conținutul fostului art. 27 (devenit art. 29, după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005).

Efectul deciziei menționate nu este acela al abrogării normei, ci al interpretării sale în conformitate cu Constituția. Ca atare, pe acest temei, art. 29 avea, la data soluționării apelurilor, ca și în prezent, întocmai forma vechiului art. 27, respectiv: „Pentru imobilele preluate cu titlu valabil și evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri Per a contraria, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, se aplică regula instituită prin art. 1 din lege, aceea privind restituirea în natură a imobilului evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate.

Instanța de casare a mai reținut că prin motivele de recurs, intervenientul a susținut că imobilul a fost preluat fără titlu, însă în considerentele deciziei de apel nu se regăsește o apreciere a caracterului preluării imobilului din perspectiva valabilității titlului statului astfel constituit, pe baza criteriilor enumerate în art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în sensul dacă preluarea a operat cu respectarea Constituției, a legilor în vigoare și a instrumentelor juridice internaționale ratificate de România. Astfel, instanța de casare a statuat că nu este suficientă stabilirea caracterului abuziv al preluării, în sensul art. 2, deoarece art. 29 în forma redată anterior distinge între diferitele tipuri de preluare, de care leagă producerea unor efecte juridice distincte în planul naturii măsurilor reparatorii.

De asemenea s-a mai statuat prin aceeași decizie de casare că Normele de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001, relevante în cauză, nu condiționează restituirea în natură de atitudinea subiectivă a unității deținătoare la data dobândirii, fiind suficientă, în contextul art. 21 alin. (2), o valoare a acțiunilor statului superioară valorii imobilului, respectiv, în contextul art. 29, evidențierea imobilului în patrimoniul societății, cu orice titlu, chiar sub titlu de proprietar. Intenția legiuitorului de a asigura restituirea în natură a acestor imobile, independent de titlul în baza cărora au fost dobândite și de eventuala bună - credință la acel moment este confirmată de faptul că s-a prevăzut acoperirea prejudiciului creat acestor din urmă persoane juridice prin executarea unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile care obligă la restituirea în natură către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

Obligația plății unor despăgubiri cu această cauză juridică a fost stabilită în sarcina instituției publice implicate în privatizare și în favoarea cumpărătorului cu care aceasta a încheiat contracte de vânzare-cumpărare de acțiuni prin art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale - astfel cum a fost modificat prin art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării. Pentru considerentele expuse,instanța de casare a mai statuat că este necesară lămurirea situației de fapt pe aspectul evaluării valorice comparative necesare stabilirii incidenței în cauză a ipotezei din art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pe baza unei completări la expertiza în construcții deja efectuată, totodată, pe aspectul valabilității titlului statului constituit prin preluarea imobilului în litigiu de la autorul intervenientului.

Pe acest temei, instanța de casare a casat decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului întervenientului, exclusiv pe aspectul naturii măsurii reparatorii cuvenite acestuia, din perspectiva arătată anterior. În ceea ce privește recursul A.V.A.S., instanța de casare a reținut următoarele: Cererea formulată de către SC M.G. SA Timișoara în cadrul primului ciclu procesual parcurs în cauză, în fața Tribunalului Timiș, a vizat chemarea în judecată a A.V.A.S. și a SIF M. SA, în temeiul dispozițiilor art. 27 (devenit 29) alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, care prevăd obligația instituției publice implicate în privatizare de a propune măsurile reparatorii în echivalent. În rejudecare după casare, Tribunalul Timiș a calificat această cerere drept o cerere de chemare în garanție de natura celei prevăzute de art. 60 C. proc.

civ. și a dispus citarea în cauză a acestor persoane juridice, cu toate că intervenientul H.C. s-a opus la extinderea cadrului procesual subiectiv, iar prin hotărârea pronunțată, constatând că reclamanții și intervenientul principal sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent, a dispus obligarea A.V.A.S. la emiterea unei decizii cu propunere de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Curtea de Apel Timișoara a menținut această obligație în sarcina A.V.A.S., însă numai în favoarea intervenientului principal. Prin motivele de recurs, A.V.A.S. a criticat exclusiv modul de soluționare a cererii de chemare în garanție de către instanța de apel, în ceea ce privește menținerea dispoziției de admitere a acestei cereri.

S-a susținut, în principal, că pârâta care a formulat cererea de intervenție forțată nu a căzut în pretenții, iar prin admiterea acestei cereri, nu se pot crea raporturi juridice directe între intervenientul forțat și alte părți decât cea care l-a atras în proces pe terț. Prin decizia de casare sus evocată au fost apreciate ca fondate susținerile cu acest obiect ale recurentei A.V.A.S. În ceea ce privește admisibilitatea cererii de chemare în garanție, s-a reținut că, prin cererea de chemare în garanție, pârâta nu a formulat pretenții proprii față de A.V.A.S. (eventual, întemeiate pe dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 anterior menționate), pentru situația în care ar fi obligată la restituirea în natură, ci a indicat pe titularul obligației de emitere a deciziei cu propunere de despăgubiri, în situația în care nu ar fi posibilă restituirea în natură.

Instanțele de fond au dat eficiență pretențiilor pârâtei întocmai cum au fost formulate, respectiv în sensul stabilirii unei obligații în sarcina A.V.A.S. și în favoarea intervenientului principal în cazul în care pârâta nu ar cădea în pretenții, nefiind posibilă restituirea în natură a imobilului. Or, finalitatea cererii de chemare în garanție este incompatibilă cu cea urmărită de legiuitor prin dispozițiile art. 60 C. proc. civ., care reglementează ipoteza contrară, cea în care în sarcina părții în proces, în speță, a pârâtei, s-ar stabili în prezenta cauză vreo obligație în favoarea reclamantului. Prin aceeași decizie de casare, s-a mai statuat că în cazul în care se va constata că intervenientul este îndreptățit doar la măsuri reparatorii în echivalent, nu va fi posibilă obligarea în acest proces a A.V.A.S.

la emiterea unei decizii cu propunere de despăgubiri, finalitate pe care intervenientul nici nu a urmărit-o, din moment ce nu a formulat pretenții în acest sens, dimpotrivă, s-a opus la atragerea acesteia în proces ca terț intervenient. Instanța de casare a mai statuat că va fi activată obligația legală a A.V.A.S. de soluționare a notificării, care i-a fost deja înaintată de către Municipiul Lugoj încă din data de 24 iulie 2001, a cărei dispoziție privind propunerea de măsuri reparatorii în echivalent nu va fi atacată, la rându-i, în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, ci va fi înaintată, în măsura în care va conține propunere de despăgubiri, C.C.S.D., conform art. 16.1 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G.

nr. 1095/2005. Aceeași instanță de casare a mai statuat că, în măsura în care este necesar ca reclamantul să depună alte acte doveditoare, în vederea calculării despăgubirilor de către C.C.S.D., căreia A.V.A.S. îi va înainta decizia conținând propunerea de despăgubiri, împreună cu notificarea și întreaga documentație prevăzută de art. 16 alin. (2) din Titlul VII, A.V.A.S. va proceda în conformitate cu dispozițiile art. 25.1 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Timișoara sub nr. 5007.2/30/2005. Invocând calitatea de moștenitor al defunctei I.M., a solicitat introducerea în cauză în calitate de reclamant Crăciunescu Ioan.

În cauză a fost efectuat un supliment de expertiză tehnică. Prin Decizia civilă nr. 1050/A din 20 octombrie 2011 a Curții de Apel Timișoara au fost admise apelurile declarate și pe cale de consecință schimbată în parte sentința în sensul respingerii contestației reclamanților, fiind obligată chemata în garanție A.V.A.S. să emită dispoziție motivată pe numele intervenientului H.C.N., prin care să propună acordarea de despăgubiri pentru întreg imobilul în litigiu, fiind menținută în rest sentința apelată. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamanții M.I.G. și I.R., intervenientul H.C.N. și chemata în garanție A.V.A.S., iar prin Decizia nr. 6105 din 09 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Dosar nr. 359/1/2012) a fost respinse ca inadmisibile recursurile declarate de reclamanți, fiind admise recursurile declarate de intervenient în nume propriu și de A.V.A.S.

În consecință, decizia a fost casată în parte, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeași instanță de apel; a fost menținută decizia recurată sub aspectul respingerii cererii formulată de reclamanții M.I.G. și I.R. Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că recursurile reclamanților sunt inadmisibile, față de statuările deciziei de casare pronunțată anterior în cauză. Cu privire la celelalte recursuri, s-a reținut că, deși prin decizia de recurs s-a reținut relevanța în cauză a Deciziei Curții Constituționale nr. 830 din 8 iulie 2008 cu privire la dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, prin abrogarea sintagmei „ imobile preluate cu titlu valabil", instanța de apel nu s-a conformat dispoziției date sub acest aspect de instanța de recurs, în casarea anterior dispusă.

Astfel, s-a reținut că în condițiile în care art. 29 din Lege prevede că pentru imobilele preluate cu titlu valabil și evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri, per a contrario, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil se aplică regula instituită prin art. 1 din Lege, aceea privind restituirea în natură a imobilului evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate. Întrucât în considerentele deciziei de apel nu se regăsește o apreciere a caracterului preluării imobilului, din perspectiva titlului statului astfel constituit, iar aceasta presupune evaluarea probatoriului administrat - activitate care nu este la îndemâna instanței de recurs, s-a trasat sarcină în acest sens instanței de apel cu ocazia rejudecării cauzei.

După cum rezultă din considerentele deciziei de apel, instanța nu s-a conformat măsurii dispuse de instanța de recurs, iar recurentul intervenient s-a prevalat prin cererea de recurs de nevalabilitatea titlului statului - chestiune asupra căreia nu se poate pronunța instanța de recurs, după cum s-a reținut și în decizia pronunțată anterior în cauză. Pentru motivele detaliate în analiza recursului formulat de către A.V.A.S., instanța de recurs anterioară a apreciat că cererea pârâtei a fost în mod nelegal calificată drept o cerere de intervenție forțată în sensul art. 60 C. proc. civ., pretențiile astfel formulate fiind inadmisibile. Totodată s-au arătat motivele pentru care nu s-a procedat la admiterea recursului acestei părți și s-a dispus rejudecarea celor două apeluri, avându-se în vedere chestiunile de drept deja dezlegate.

Prin decizia de casare, s-a recomandat instanței in rejudecare să se pronunțe totodată și asupra cererilor formulate de către chemata în garanție SIF M. SA susținute atât prin întâmpinarea formulată în cauză, cât și la cuvântul pe fond. Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Timișoara sub nr. 359/1/2012, fiind atașat și Dosarul nr. 4550/30/2001 al Tribunalului Timiș. Astfel prin Decizia civilă nr. 128 2 octombrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, au fost admise apelurile declarate de intervenientul în nume propriu H.C.N. și de chemata în garanție A.V.A.S., s-a schimbat în parte sentința apelată în sensul respingerii cereii de chemare în judecată formulată de reclamanții I.R. și M.I.G., a fost obligată pârâta SC M.G.

SA Timișoara să restituie în natură intervenientului în interes propriu H.C.N. în cotă de 1/1 parte imobilul din Lugoj, Calea Timișorii înscris în C.F. Lugojul Român, compus din terenși teren cu clădire principală cu etajși clădire parter de 1.274 mp. A fost respinsă cererea de chemare în garanție a A.V.A.S. București formulată de pârâtă și menținută în rest hotărârea primei instanțe. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut următoarele considerente: În aplicarea dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ., instanța de apel a reținut că, față de statuările cu caracter obligatoriu din deciziile de casare pronunțate în cauză, în rejudecare urmează a se pronunța asupra valabilității titlului statului vizând imobilul în litigiu, pentru ca în funcție de această împrejurare să se stabilească posibilitatea restituirii sau nu în natură a imobilului în litigiu ; asupra situației de fapt pe aspectul evaluării valorice comparative necesare stabilirii incidenței în cauză a ipotezei din art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001; asupra activării obligației A.V.A.S. de soluționare a notificării înaintate de Municipiul Lugoj (în situația în care imobilul nu va fi restituit în natură), câtă vreme cererea formulată împotriva A.V.A.S.

nu are natura unei cereri de intervenție forțată în sensul art. 60 C. proc. civ., pretențiile astfel formulate de pârâtă fiind inadmisibile (Decizia civilă nr. 2883 din 07 mai 2010 și Decizia civilă nr. 6105 din 09 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție); asupra cererilor formulate de chemata în garanție SIF M. SA, susținute prin întâmpinarea formulată în cauză și la cuvântul pe fond (Decizia civilă nr. 6105 din 09 octombrie 2013 a Înaltei Curții de Casație și Justiție ). La dosar a fost atașat Dosarul nr. 4550/2001 al Tribunalului Timiș la care sunt anexate dosarele vizând litigiile purtate între părțile din prezentul dosar și respectiv între antecesorii lor, cu privire la imobilul în litigiu.

Astfel cu privire la valabilitatea titlului statului instanța de apel a reținut următoarele aspecte : Imobilul în litigiu a fost evidențiat inițial în cartea funciară ca „ Arător în Voiaga” fila 5 Dosar nr. 5007/2005 al Tribunalului Timiș). În fapt, pe terenul proprietatea antecesorului intervenientului exista un edificat (această situație nefiind contestată în cauză decât sub aspectul su