ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3699/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3699/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin

sentința penală nr. 413/F din data de 14 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București,

secția a ll-a penală, au fost respinse ca nefondate cererile de revizuire formulate

de revizuientele Ș.V., l.E. și M. (fostă C.) M.L.

Revizuientele au fost obligate la cheltuieli

judiciare statului.

S-a arătat că prin cererea formulată, petentele

au solicitat revizuirea deciziei penale nr. 1560/2008, pronunțată în Dosarul

nr. 3003/2008 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, precizând

că cererea este admisibilă, în principiu, în raport de disp. art. 394 alin. (1)

lit. a) C. proc. pen., respectiv că nu s-au descoperit fapte sau împrejurări ce

nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei.

În

motivare au arătat că la momentul la care s-a început urmărirea

penală împotriva acestora, nu exista un cadru legal care să reglementeze drepturile

și obligațiile

organelor fiscale în materia rambursării

de TVA, astfel cum rezultă din adresa nr. 622900/2008, emisă de Ministerul Finanțelor.

Este evident că în perioada 1998-1999 actele

normative în vigoare în materia rambursărilor de TVA nu cuprindeau normele procedurale

privind drepturile și obligațiile organului fiscal în exercitarea controlului. Ordinul

Ministerului Finanțelor nr. 2627/1998 conținea numai documentația pe care inspectorul

fiscal trebuia să o solicite agenților economici ce solicitau rambursări de TVA;

cu privire la realitatea operațiunilor nu existau prevederi exprese în actele normative

date în aplicarea O.G. nr. 3/1992 republicată care stabilea cadrul legal privind

taxa pe valoarea adăugată.

Petentele au arătat că toate aceste aspecte

au în cauză caracterul unei împrejurări noi, fiind aduse la cunoștința acestora

prin adresa nr. 622900/2008; au mai precizat că în perioada anilor 1998-1999 cadrul

legal general aflat în vigoare la data pretinsei săvârșiri a faptelor nu prevedea

interacțiunea din art. 36 din Legea nr. 345/2002, adică exact faptele pentru care

acestea au fost condamnate, fiind abrogată în mod expres din Legea nr. 5722008 privind

C. fisc., intrată în vigoare la data de 01 ianuarie 2004.

Inexistența faptelor calificate drept infracțiuni,

dată fiind împrejurarea nesemnării o de către revizuiente a proceselor-verbale de

control cu propunerea de rambursare de TVA, a rezultat din adresa nr. 117373/2000,

emisă de D.G.F.P.S. Prin acest înscris doveditor organul fiscal competent recunoaște

împrejurarea inexistentei unor procese-verbale de control semnate de revizuienta

Ș.V. și care au stat la baza rambursărilor de TVA către mai multe societăți comerciale.

Relevantă este și împrejurarea că revizuienta Ș.V. nu a semnat

procesele-verbale de control menționate în actul de inculpare și pe baza cărora

s-a stabilit vinovăția și respectiv condamnarea sa.

A solicitat ca instanța să aibă în vedere

imposibilitatea obiectivă a revizuientelor de a stabili caracterul real sau fals

al documentelor justificative prezentate de contribuabili in cadrul controlului

fiscal, în vederea obținerii rambursărilor de TVA, astfel cum au rezultat din conținutul

adresei nr. 33366/2001, emisă de M.F.J.

O altă împrejurare nouă ce trebuie avută

în vedere de instanță, constă în stabilirea recuperării sumei de 11.470.640 RON

în sarcina administratorului SC S. SRL în cadrul procedurii insolvenței acestei

societăți comerciale, cu consecința înlăturării răspunderii revizuientelor în ceea

ce privește plata acestei sume, împrejurare care dovedește netemeinicia hotărârilor

de condamnare a revizuientelor pentru un prejudiciu al cărui cuantum este incert,

ce urmează a fi recuperat de la administratorul societății o aflat in procedura

insolvenței.

De asemenea, instanța trebuie să în vedere

că deși prin actul de sesizare revizuientele nu au fost trimise în judecată și pentru

săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu prev. și ped. de art. 249 C.

pen., în primă instanță acestea au fost achitate, ulterior condamnate, pentru ca

instanța supremă să mențină această dispoziție din decizia Curții de Apel București.

Examinând cererile de revizuire formulate

de petente, tribunalul a reținut următoarele:

Prin sentința penală nr. 1206/2005, pronunțată

în Dosarul nr. 5781/2001 Tribunalul București, secția I penală a dispus în baza

prev. art 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. achitarea inculpatelor

Ș.V., l.E. și M.L. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 323 C. pen. În baza

prev. art. 334 C. proc. pen. a schimbat calificarea încadrării juridice din

art. 215

1

alin. (1) și (2) cu art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 26 rap.

la art. 215

1

alin. (1) și (2) cu art. 41 alin. (2) în art. 36 din Legea

nr. 345/2002 și respectiv art. 26 rap. la art. 36 din Legea nr. 345/2002 cu aplic.

art. 13 C. pen.

În

baza prev. art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10

lit. c) C. proc. pen. a achitat pe inculpata Ș.V. pentru săvârșirea infracțiunii

prev. de art. 289 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 26 rap. la art.

36 din Legea nr. 345/2002 cu aplicarea art. 13 C. pen. și art. 41 alin. (2) și respectiv

art. 249 alin. (1) C. pen.

În

baza art. 11 pct. 2 rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen.

a achitat pe inculpata l.E. pentru infracțiunea prev. de art. 289 C. pen. cu aplicarea

art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 26 raportat la art. 36 din Legea nr. 345/2002

cu aplicarea art. 13, art. 41 alin. (2) și art. 249 alin. (1) C. pen.

În

baza prev. art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10

lit. c) C. proc. pen. a achitat pe inculpata M.L. pentru infracțiunea prev. de art.

289 C. pen. cu art. 41 alin. (2) și art. 26 raportat la art. 36 din Legea nr. 345/2002

cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 249 alin. (1)

C. pen.

Prin decizia penală nr. 261/A/2007 pronunțată

de Curtea de Apel București, s-a dispus condamnarea celor trei inculpate la câte

o pedeapsă de câte 4 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de

art. 323 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 71-64 C. pen. și la câte o pedeapsă

de cate 3 ani închisoare pentru fiecare inculpată pentru infr. prev. de art. 26

raportat la art. 36 din Legea nr. 345/2002 cu aplicarea art. 13 C. pen. și art.

41 alin. (2) C. pen.

În

baza art. 1 din Legea nr. 543/2002 s-au constatat grațiate

integral pedepsele aplicate.

În

baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. c) C.

proc. pen., s-a încetat procesul penal pentru inculpate sub aspectul infracțiunii

prev. de art. 289 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., ca efect al intervenirii

prescripției răspunderii penale.

Prin decizia penală nr. 1560/2008 pronunțată

în Dosarul nr. 300/3/2001 de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-au admis recursurile

inculpatelor, s-a casat decizia penală nr. 261/2007, numai cu privire la greșita

condamnare a inculpatelor pentru infracțiunea prev. de art. 323 C. pen., s-au descontopit

pedepsele rezultante și s-a menținut soluția achitării inculpatelor conform prev.

art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru infracțiunea

prev. de art. 323 alin. (1) C. pen., dispusă prin sentința penală nr. 1206/2005

a Tribunalului București, secția l-a penală.

În

fapt, din ansamblul probator administrat în cauză, a rezultat

că în luna august 1999, urmare unui control efectuat de Ministerul Finanțelor, au

fost constatate o serie de nereguli privitoare la rambursările de TVA acordate de

Administrația Financiară a sectorului YY București, a căror angajate erau petentele.

În raport de împrejurarea că s-a invocat

în cauză dispozițiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., constând în mai

multe adrese, dar și de complexitatea cauzei, potrivit dispozițiilor art. 403

C. proc. pen., după ascultarea concluziilor procurorului și ale părților, tribunalul

a constatat ca cererea de revizuire este promovată în condițiile legii, iar din

actele depuse a concluzionat că sunt date suficiente, dispunând admiterea în principiu

a acesteia.

S-a arătat că s-a procedat la studierea

detaliată și de fond a adreselor nr. 622900/2008; 117373/2008; 33366/2001, emise

de D.G.F.M.P. și respectiv Direcția de Legislație în Domeniul TVA a Ministerului

de Finanțe, tribunalul constatând următoarele:

Adresa nr. 33366/2001 emisă de Administrația

Financiară sector YY către Direcția de Audit Intern din cadrul D.G.F.P.C.F.S. –

M.B. - consemnează rezultatele constatate în urma controalelor efectuate la Administrația

Financiară sector YY București, adresa care se regăsește în dosarul de fond. În

acest context, această adresă și mai exact conținutul ei nu a putut fi reținută

de instanță ca reprezentând o împrejurare nouă în sensul art. 394 lit. a) C.

proc. pen., nefiind deci o probă nouă.

De asemenea, tribunalul a constatat că

analiza normelor de lucru și a reglementarilor aplicabile în cauză se regăsesc și

în motivarea deciziei Curții de Apel București, considerent în raport de care tribunalul

a apreciat ca aceasta apărare a fost avută în vedere de instanța de apel ca și apărare

a fondului, fiind analizata in detaliu și cuprinsa in considerentele deciziei, ca

atare.

Deși, și din acest punct de vedere apărarea

revizuientelor-petente în sensul că ar fi apărut elemente noi legate de existență

a faptei penale și a vinovăției inculpatelor, nu a putut fi primită de instanță.

Totodată s-a reținut că susținerea petentelor,

în sensul că s-ar fi avut în vedere de către instanțele de apel și respectiv de

recurs, un prejudiciu care nici măcar nu a fost stabilit în concret, de asemenea,

nu a putut reprezenta o împrejurare nouă în sensul dispozițiilor art. 394 lit.

a) C. proc. pen., ci cel mult o critică adusă soluțiilor în apel și respectiv în

recurs, dar care de asemenea a fost avută în vedere de instanțe la momentul soluționării

cailor de atac.

Tribunalul a constatat, de asemenea, că

susținerea petentelor privind lipsa probelor care să ateste vinovăția acestora a

constituit, de asemenea, o apărare de fond ce nu mai poate fi avută in vedere la

soluționarea cererii de revizuire.

S-a mai reținut că au existat o serie de

modificări de acte normative și în special cele cuprinse în Legea nr. 345/2002,

iar ordonanța O.G. nr. 11/1996 a fost ulterior modificată prin Legea nr. 108/1996

și ulterior prin O.G. nr. 70/1997 privind controlul fiscal, dar aceasta a fost și

rațiunea pentru care instanțele de apel și de recurs au reținut incidența dispozițiilor

art. 13 C. pen.

În

practica judiciară în materie s-a stabilit opinia, constând

în ideea că probele noi ce constituie temei de revizuire pot fi avute în vedere

numai în măsura în care acestea dovedesc netemeinicia hotărârii atacate.

În

acest context, instanța a avut în vedere că deși adresa

nr. 622900/2008 formal este o împrejurare nouă, ea neregăsindu-se în dosarul cauzei,

ea reprezintă o apărare de fond, iar lipsa cadrului care să fi stabilit normele

procedurale privind drepturile și obligațiile

organului

fiscal în exercitarea controlului, nu este de natură a înlătura vinovăția sau măcar

un dubiu serios cu privire la temeinicia hotărârii, de vreme ce Ordinul M.F. nr.

2627/1998 stipula în mod expres documentația pe care inspectorul fiscal trebuia

să o solicite agenților economici ce solicitau rambursări de casa pe valoarea adăugată.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel revizuientele Ș.V., l.E. și M. (fostă C.) M.L.

Prin decizia penală nr. 253 din 26

noiembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a ll-a penală, a respins apelurile

ca nefondate.

Împotriva deciziei din apel revizuientele

au formulat recurs.

Prin decizia penală nr. 2309 din 08

iunie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție, cu opinie majoritară, a admis recursurile

declarate de revizuiente, a casat decizia penală și a trimis cauza spre rejudecarea

apelurilor la Curtea de Apel București.

Decizia recurată s-a casat pe motivul prev.

de art. 385

9

pct. 9 C. proc. pen., reținându-se, în esență, de către

instanța supremă că se impune trimiterea spre rejudecare apelurilor avându-se în

vedere că instanța de apel nu a analizat punctual criticile revizuientelor.

Motivele de apel ale revizuientelor au

vizat, pe de o parte, contradicția dintre considerentele și dispozitivul sentinței

penale în sensul că, deși, inițial, instanța a reținut că există împrejurări noi,

admițând în principiu cererea de revizuire, ulterior, a respins-o pe fond, considerând,

în contradicție cu argumentele anterior susținute, că nu există aspecte noi în cauză.

Pe fond, apelantele au arătat că în cauză

sunt incidente dispozițiile art. 394 lit. a) C. proc. pen., sens în care au solicitat

desființarea sentinței penale și admiterea cererilor de revizuire.

Prin decizia penală nr. 78/A din 7 martie

2012, Curtea de Apel București, secția a ll-a penală, a respins ca nefondate, apelurile

declarate de revizuientele Ș.V., l.E. și M. (fostă C.) M.L. împotriva sentinței

penale nr. 413/F din 14 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția

a ll-a penală.

Pentru a hotărî astfel instanța de apel

a reținut următoarele:

Referitor la motivul de nelegalitate al

sentinței instanței de fond, ce privește existența contradicțiilor dintre considerente

și dispozitiv, Curtea a apreciat că este neîntemeiat. Instanța de fond a analizat

cu prilejul verificării admisibilității cererii de revizuire, îndeplinirea formală

a condițiilor prevăzute de lege. Ulterior, după admiterea în principiu a cererii

de revizuire a analizat, pe fond, temeinicia motivelor invocate în susținerea cererii

de revizuire. în consecință, Curtea a apreciat că nu există contradicții pe acest

aspect între considerentele și dispozitivul sentinței penale apelate.

În

ceea ce privește motivele de netemeinicie a sentinței penale

atacate, Curtea a reținut următoarele:

În

speță, revizuirea, ca și o cale extraodinară de atac, vizează

înlăturarea erorilor judiciare datorate necunoașterii adevăratei situații de fapt

de către instanțele care au pronunțat hotărârile în fond și în căile ordinare de

atac.

În acest sens, raportat la cazul de revizuire

invocat, art. 394 lit. a) C. proc. pen., trebuie să se dovedească de către revizuiente

existența unor fapte sau împrejurări noi, adică a unor elemente de fapt, stări sau

situații noi, care nu au fost cunoscute de instanțe și care conduc, în mod evident,

la pronunțarea unei hotărâri de achitare.

În

consecință, Curtea a constatat că revizuirea vizează remedierea

unor erori comise în stabilirea situației de fapt, numai în această situație fiind

posibilă înfrângerea autorității de lucru judecat a hotărârii de condamnare pronunțate

împotriva celor trei revizuiente.

Analizând împrejurările invocate de apelante,

Curtea a apreciat că acestea nu au caracterul de noutate cerut de lege, necesar

pentru admiterea cererii de revizuire.

Astfel, s-a arătat de către apelante că

împrejurările noi constau în absența unui cadru legislativ privitor la obligațiile

fiscale ale inspectorilor fiscali, lipsa unei baze informaționale referitoare la

documentele fiscale, imposibilitatea obiectivă a verificării tuturor furnizorilor

și absența oricărei baze legale incriminatoare a faptelor inculpatelor.

În

acest sens, Curtea a constatat că procedura ce trebuia a fi

urmată de către inculpate în cadrul raporturilor de serviciu a fost precizată în

mod expres în considerentele deciziei penale pronunțate de către Înalta Curte de

Casație și Justiție. Totodată în considerentele deciziei din recurs a fost descris

la larg cadrul normativ aplicabil activităților infracționale ale inculpatelor revizuiente.

Pe de altă parte, împrejurarea că revizuientele

nu aveau posibilitatea și nici obligația să verifice facturile depuse de către agenții

economici a constituit o apărare a acestora în fața instanței de apel, astfel cum

rezultă din considerente deciziei Curții de Apel.

De asemenea, inexistența obligației de

a verifica realitatea operațiunilor consumate în documente a fost o apărare reiterată

și în fața instanței de recurs, instanța supremă pronunțându-se pe acest aspect.

În

plus, instanța de recurs a mai arătat că precizările Ministerului

Finanțelor nu sunt concludente în cauză și nu sunt de natură a înlătura răspunderea

penală a inculpatelor revizuiente.

Mai mult, se arată în motivarea instanței

de recurs referitor la vinovăția inculpaților, inclusiv a revizuientelor, că din

declarațiile date pe parcursul procesului penal inculpații au cunoscut împrejurarea

că cererile de rambursare nu aveau suport legal întrucât firmele nu aveau activitate

comercială sau derulaseră relații comerciale confirmate de documentele întocmite

exclusiv pentru a da o aparență de legalitate.

Și, nu în ultimul rând, motivația lipsei

unei baze legale pentru condamnarea inculpatelor revizuiente nu poate constitui

o împrejurare nouă necunoscută de instanțe, în condițiile în care apărarea inculpatelor

revizuiente privind abrogarea dispozițiilor Legii nr. 345/2002 a fost motivată pe

larg în considerentele deciziei pronunțate în apel și reluată în considerentele

deciziei instanței de recurs, apreciindu-se că nu este vorba de o dezincriminare

a faptelor comise de către inculpatele revizuiente.

În același sens, motivul de recurs vizând

greșita condamnare a inculpaților pentru infracțiunea prev. de art. 26 C. pen. rap.

la art. 36 din Legea nr. 345/2002 a fost analizat pe larg de către Înalta Curte

de Casație și Justiție prin decizia nr. 1560 din 07 mai 2008.

Faptul că s-a realizat avizarea negativă

a mai multor cereri de rambursare de către inculpatele l.E. și Ș.V. a fost avut

în vedere de instanța de recurs.

În

consecință, Curtea constată că niciuna din împrejurările invocate

de către revizuiente nu satisfac cerințele prev. de art. 394 lit. a) C. proc. pen.

Înscrisurile la care fac referire apelantele

revizuiente emise de către Ministerul Finanțelor, din care rezultă împrejurările

invocate de către acestea, nu atestă împrejurări noi specifice cererii de revizuire,

elementele rezultate fiind deja împrejurări cunoscute instanțelor de judecată.

În

ceea ce privește înscrisurile emise ulterior rămânerii definitive

a hotărârii de condamnare acestea sunt mijloace de probă noi, dar care nu atestă

împrejurări noi, fiind acte depuse în completarea probatoriului deja administrat.

Or, pe calea revizuirii nu e posibilă continuarea

judecății prin prelungirea administrării unor împrejurări deja cunoscute de către

instanțele care au judecat cauza în fond, apel și recurs.

În

acest sens, invocarea concluziilor unei expertize contabile

extrajudiciare care le exonerează de răspundere pe cele trei revizuiente condamnate

nu are relevanță în cauză, nefiind admisibilă prelungirea probatoriului pe calea

unei cereri de revizuire.

Pronunțarea unei hotărâri în materie comercială

privind procedura falimentului SC S. SRL nu este de natură a revizui latură civilă

a hotărârii de condamnare, în condițiile în care răspunderea civilă a revizuientelor

a fost stabilită urmare a condamnării acestora pentru infracțiuni ce au condus la

prejudicierea bugetului statului și nu au fost aduse argumente contrare cu caracter

de noutate specifice revizuirii privind latura civilă a cauzei.

De asemenea, pronunțarea unei soluții de

netrimitere în judecată într-o altă cauză penală având ca obiect restituiri de TVA

nu are relevanță cu privire la admiterea cererii de revizuire, în condițiile nu

s-au invocat fapte probatorii noi în prezenta cauză.

Având în vedere că s-au analizat anterior

împrejurările apreciate de apelante ca noi și necunoscute instanțelor de judecată,

Curtea nu a mai apreciat necesar analizarea în detaliu a înscrisurilor depuse de

acestea, înscrisuri care atestă împrejurările la care apelantele au făcut referire.

În

plus, Curtea a arătat că, potrivit dispozițiilor procedural

penale, cerința prevăzută de art. 394 lit. a) C. proc. pen. se referă la faptele

probatorii - respectiv fapte sau împrejurări noi - și nu la mijloacele de probă

invocate de către revizuient.

În

consecință, Curtea a constatat că motivele invocate de revizuiente

reprezintă, în esență, critici aduse hotărârilor de condamnare, ce vizează atât

latura penală, cât și latura civilă, fără a se aduce elemente noi, specifice revizuirii,

reprezentând, de fapt, o interpretare proprie de către apelante a considerentelor

hotărârilor pronunțate.

Împotriva deciziei penale nr. 78/A din

7 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală, au declarat recurs

revizuenții l.E., M. (fostă C.) M.L. și Ș.V.

Cauza a fost înregistrată pe rolul

Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 27626/3/2008*.

Motivele de recurs au fost depuse, în scris

la dosarul cauzei, și susținute oral de apărătorul ales al revizuienteor fiind consemnate

în încheierea de ședință de la termenul de judecată din 8 noiembrie 2012, moment

la care a au avut loc dezbaterile. A fost invocat motivul de casare prev. de

art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen.

Recurentele au invocat aceleași motive

aduse ca argument și în fața instanței de fond și în fața instanței de apel.

I.1. S-a criticat de către reviziuiente

hotărârea instanței de apel sub aspectul aplicării greșite a dispozițiilor legale

incidente în materie în cauză, care a constat în aceea că s-a considerat că adresa

nr. 62200 din 15 mai 2008 emisă de Ministerul Economiei și Finanțelor, Direcția

de Legislație în Domeniul TVA nu este o împrejurare nouă în sensul dispozițiilor

art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

S-a precizat că prin această adresă Ministrul

Finanțelor a încunoștințat revizuientele că prin aceste normative în vigoare în

perioada 1998-1999 și aplicabile în materia specială a rambursărilor de TVA „nu

erau stabilite norme procedurale privind o drepturile și obligațiile organului fiscal

în exercitarea controlului". De asemenea s-a precizat că „Ordinul M.F. nr.

2627/1998 conținea numai documentația pe care inspectorul fiscal trebuia să o solicite

agenților economici care solicitau rambursări de TVA". Totodată s-a precizat

că „în ceea ce privește realitatea operațiunilor sau eventuale controale încrucișate,

nu existau prevederi exprese în actele normative date în aplicarea O.G. nr. 3/1992,

care stabilea cadrul legal privind TVA".

Pentru aceste argumente recurentele revizuiente

au invocat inexistența unei baze legale de condamnare a lor pentru săvârșirea infracțiunii

prev. de art. 36 din Legea nr. 345/2002, condamnare ce a constat în lipsa oricăror

norme procedurale și prevederi exprese în actele normative în această materie, dar

și inexistența unei baze legale de condamnare a lor pentru săvârșirea infracțiunii

de fals intelectual, prevăzută și pedepsită prin art. 289 C. pen.

117373 din 14 aprilie 2000 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului

București, Administrația Financiară a sectorului YY s-a precizat că organul fiscal

competent recunoaște împrejurarea relevantă a inexistenței unor procese-verbale

de control semnate de recurentele revizuiente procese-verbale ce ar fi stat la baza

rambursărilor de TVA, procese-verbale menționate în rechizitoriu și pe baza cărora

s-a stabilit vinovăția și agravanta continuității și cu atât mai mult cu cât un

număr de 8 rambursări au fost respinse de către recurenta Ș.V. fiind aprobate de

directorul principal de credite. În baza acestor procese-verbale, precizează recurentele,

au fost condamnate, condamnare care, în opinia lor a fost dispusă în lipsa probelor

care să dovedească săvârșirea de către recurente a faptelor încadrate drept infracțiuni.

că prin adresa nr. 33366 din 14 februarie 2001 emisă de Ministerul Finanțelor Publice,

Direcția Generală a Finanțelor Publice, Municipiul București, Administrația Financiară

a sectorului YY București, instanța de apel a apreciat greșit că nu reprezintă o

împrejurare nouă, argumentând revizuientele că „deși nu se referă la cazul nostru,

aceste constatări dezvăluie împrejurări relevante în speță atât în ceea ce privește

inexistența bazei legale a condamnării noastre, cât și a imposibilității obiective

a controlului de către inspectori ai caracterului real sau fals al documentelor

fiscale prezentate".

emisă de Ministerul de Finanțe către Ministerul de Interne, criticând hotărârea

instanței de apel pentru aprecierea greșită în ceea ce privește această adresă în

sensul că nu dovedește o împrejurare nouă în cauză, precizând recurentele că această

adresă vizează faptul că răspunderea pentru neregularitățile apărute în diverse

etape ale circuitului economic la care s-a făcut referire aparține numai participantului

care a derulat respectivele operațiuni conform prevederilor legale în materie, reprezentanții

Ministerului de Finanțe, respectiv recurentele de față, neavând temei pentru a refuza

rambursarea TVA. Se mai precizează că „orice contribuabil plătitor de TVA are rol

de colector al acestui impozit, plătitor efectiv fiind consumatorul final".

noi înregistrate sub nr. 404.211 din 3 noiembrie 1999 și nr. 465.958 din 05

noiembrie 1999 care dovedesc o împrejurare nouă, deoarece se precizează că: „documentația

prevăzută la pct. 2 din Ordinul M.F. nr. 2627/1998 nu se depune la organele fiscale,

aceste documente trebuie să se afle la sediul agenților economici și pe baza lor

organele fiscale teritoriale, în urma verificărilor, vor stabili determinarea corectă

a TVA colectată, precum și a celei deductibilă, conform prevederilor art. 3 din

Ordinul M.F. nr. 2627/1998."

nr. 718 din 12 mai 2001 emisă de Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală

de Soluționare a Contestațiilor, care dovedește o împrejurare nouă în sensul că:

„constatările organelor de control potrivit cărora facturile în cauză provin de

la societăți comerciale care nu desfășoară nici o activitate și nu păstrează nici

o evidență contabilă la sediile declarate la Oficiul Registrului Comerțului, și

nu s-a făcut dovada că aceste societăți au achitat la bugetul de stat TVA aferentă

sumelor înscrise în conturile de vânzare nu reprezintă argumente care să poată justifica

neadmiterea la deducere a TVA deoarece cumpărătorul nu poate fi tras la răspundere

pentru neregulile constatate în activitatea furnizorului".

din 16 septembrie 2010 și nr. 913.387 din 06 octombrie 2010 emise de Ministerul

Finanțelor Publice, care au fost emise ulterior pronunțării hotărârii supusă revizuirii,

precizând că aceste adrese dovedesc inexistența cadrului legal care să reglementeze

obligațiile organelor fiscale în materie de rambursare TVA, exemplificând răspunsurile

adresate de Ministerul Finanțelor în sensul că: "legislația în materie de rambursare

TVA din perioada 1999-15 martie 2000 nu conține prevederi prin care inspectorii

fiscali să efectueze verificări suplimentare ale circuitului economic", „în

cazul în care se constată nereguli în desfășurarea activităților economice la un

contribuabil

care se solicită rambursarea de TVA, organele

de inspecție fiscală au obligația să refuze rambursarea TVA, pentru a preveni prejudicierea

bugetului de stat".

ll. S-a mai criticat hotărârea instanței

de apel pentru nelegala apreciere a instanței a raportului de expertiză extrajudiciară

ca nefiind dovedită în constatarea nevinovăției revizuientelor pentru faptele pentru

care au fost condamnate de instanțe pe fondul cauzei, acesta în fapt, în opinia

reviuzientelor, constituind o împrejurare nouă în dovedirea nevinovăției acestora.

lll. S-a mai criticat greșita apreciere

a instanței de apel pe motivul că „pronunțarea unei hotărâri în materie comercială

privind procedura falimentului SC S. SRL nu este de natură a revizui latura civilă

a hotărârii de condamnare, în condițiile în care răspunderea civilă a revizuientelor

a fost stabilită ca urmare a condamnării acestora pentru infracțiuni ce au condus

la prejudicierea bugetului de stat", precizând revizuientele că urmare a procedurii

falimentului deschisă împotriva acestei societăți comerciale s-a stabilit un prejudiciu,

dispunându-se chiar tragerea la răspundere penală a administratorului B.A., pentru

un pasiv de 11.470.640 RON.

IV. S-a mai criticat hotărârea de apel

în sensul greșitei aprecieri că „pronunțarea unei soluții de netrimitere în judecată

într-o altă cauză penală având ca obiect restituire de TVA nu are relevanță cu privire

la admiterea cererii de revizuire, în condițiile în care nu s-au invocat fapte probatorii

noi în prezenta cauză". Au argumentat revizuientele că, pentru aceleași fapte,

în dosarul de urmărire penală nr. 536/D/P/2009 s-a dispus scoaterea de sub urmărire

penală în temeiul art. 10 lit. b) și d) C. proc. pen. pentru că fapta nu este prevăzută

de legea penală și pentru că faptei îi lipsește unul din elementele constitutive

ale infracțiunii.

Examinând cauza de față sub toate aspectele

prin prisma motivelor de recurs invocate raportat la ambele hotărâri pronunțate

în cererea de revizuire a deciziei penale nr. 1560 din 7 mai 2008, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 3003/3/2001,

Înalta Curte constată că recursurile revizuientelor l.E., M. (fostă C.) M.L. și

Ș.V. sunt nefondate, având în vedere următoarele considerente:

I. Toate adresele invocate de recurentele

revizuiente la pct. I.1-7 din motivele de recurs și prezentate în considerentele

prezentei hotărâri, nu relevă împrejurări noi care să constituie motiv de revizuire

în sensul art. 384 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., care să poată dovedi netemeinicia

hotărârii de condamnare a recurentelor revizuiente.

Unele dintre adresele precizate au fost

avute în vedere la pronunțarea deciziei de condamnare a inculpatelor, în toate gradele

de jurisdicție, și au fost analizate de instanțele de condamnare, iar altele, respectiv,

adresa nr. 735.506 din 16 septembrie 2010 și nr. 913.387 din 06 octombrie 2010 emise

de Ministerul Finanțelor Publice, chiar dacă au fost cunoscute după pronunțarea

deciziei definitive de condamnare nu reprezintă împrejurări noi care să poată dovedi

netemeinica hotărârii de condamnare.

S-a reținut, în mod just de către ultima

instanță în soluționarea cauzei pe fond, în amănunt, aplicarea cadrului legislativ

în ceea ce privește vinovăția recurentelor revizuiente, respectiv că inculpatele

au deținut în cadrul Administrației Financiare sector YY București, diferite funcții

respectiv, l.E. - director adjunct, Ș.V. - șef serviciu, M.L. - inspector de specialitate,

exercitând doar activitățile specifice acestor funcții, în procedura de acordare

a rambursărilor de TVA, fără să existe sub aspectul laturii obiective această asociere.

Astfel, după înregistrarea unei cereri

de rambursare într-un registru special de evidență ținut în cadrul Administrației

Financiare, directorul general sau cel adjunct, prin rezoluție o repartiza unei

echipe de inspectori, în vederea efectuării verificărilor.

Rezultatul acestor verificări, se consemna

într-un proces-verbal, în baza căruia membrii echipei de control întocmeau un referat

pe verso-ul cererii de rambursare.

Referatul era avizat de șeful de serviciu,

iar în baza propunerilor făcute prin referat directorul general sau adjunct aproba

cererea de rambursare și semna ordinul de plată ce conținea suma aprobată și care

era virată în contul societății comerciale beneficiare.

Urmărind succesiunea în timp a actelor

normative care au incriminat fapta de a solicita și obține în mod necuvenit rambursarea

taxei pe valoare adăugată cu consecința producerii unei pagube în bugetul de stat,

corect s-a apreciat de instanța de apel că această infracțiune nu a fost dezincriminată.

La data de 12 decembrie 2001, când prima

instanță a fost investită, prin actul de sesizare, inculpații recurenți au fost

trimiși în judecată între altele și pentru săvârșirea infracțiunii continuate de

delapidare, prevăzută de art. 215

1

alin. (1) și (2) C. pen., participația

acestora fiind reținută, fie sub forma complicității, fie sub forma autoratului,

motivat de faptul că până în anul 2002, rambursările nelegale de TVA nu erau reglementate

de o lege specială.

Prin Legea nr. 345 din 01 iunie 2002 privind

taxa pe valoare adăugată aplicabilă până la 31 decembrie 2003, sunt incriminate

și pedepsite cu închisoare de la 1 la 7 ani „determinarea, cu rea-credință de către

persoane impozabile a sumei taxei pe valoarea adăugată de rambursat și obținerea

nelegală, în acest fel, a unor sume de bani de la organele fiscale".

Astfel, art. 36 din Legea nr. 345/2002,

a devenit normă specială în raport cu dispozițiile C. pen., respectiv art. 215

1

ce incriminează delapidarea și care reprezintă norma generală.

Chiar dacă dispozițiile normei speciale

au fost abrogate prin Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. intrată în vigoare la

01 ianuarie 2004 aceasta nu echivalează cu o dezincriminare a faptelor pentru care

s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților, ce întruneau elementele constitutive

ale infracțiunii de delapidare, reglementările art. 215

1

C. pen., continuând

să-și producă efectele, pe durata cât norma specială nu mai era activă.

În

plus, infracțiunea prevăzută de legea specială, a fost preluată

sub aspectul conținutului, ulterior, în art. 8 din Legea nr. 241 din 15 iulie 2005,

care prevede limite mai mari de pedeapsă respectiv de la 3 ani la 10 ani și interzicerea

unor drepturi.

Practic, activitatea infracțională desfășurată

de inculpați nu a fost exclusă nici un moment de legiuitor din sfera ilicitului

penal, fiind incriminată de C. pen. sau Legile speciale nr. 345/2002 și nr. 241/2005,

așa încât este nefondată critica comună invocată de inculpați privind greșita condamnare

pentru o infracțiune abrogată.

Odată stabilită succesiunea în timp a normelor

incriminatoare, instanța de apel a reținut legal că în cauză sunt aplicabile dispozițiile

art. 13 C. pen., privind aplicarea legii penale mai favorabilă.

Un prim raționament juridic corect a fost

de alegere a normelor legii speciale apreciate incidente în cauză, reglementări

care au prioritate sub aspectul aplicabilității, comparativ cu dispozițiile codului

penal având în vedere caracterul de norme speciale.

Ulterior, între cele două legi speciale

s-a ales ca fiind mai favorabilă, Legea nr. 345/2002 utilizându-se judicios drept

criteriu de comparare, pe cel esențial, al limitelor de pedeapsă.

Prin interpretarea coroborată a probelor

strânse atât în faza nepublică, dar și în cadrul cercetării judecătorești, cu respectarea

principiilor care guvernează procesul penal, instanța de apel a reținut temeinic

și motivat în sarcina inculpaților funcționari ai Administrației financiare sectror

YY București (cu excepția inculpaților N.F. și D.C.S.) săvârșirea infracțiunii prev.

de art. 36 din Legea nr. 345/2002 cu aplicarea art. 13 C. pen. și art. 41 alin.

(2) C. pen. sub forma complicității, autori ai faptei fiind inculpații ce administrau

firmele beneficiare ale rambursărilor nelegale de TVA.

Taxa pe valoarea adăugată, ca principal

impozit indirect și principala sursă de alimentare a bugetului de stat a fost reglementată

inițial prin O.G. nr. 3/1992 și O.G. nr. 1178/1996 prin care au fost aprobate normele

metodologice pentru aplicarea acestei ordonanțe.

Pentru simplificarea normelor și completarea

O.G. nr. 31/1992 Guvernul României a modificat actul normativ prin O.G. nr. 34/1997,

O.U.G. nr. 56/1997, O.G. nr. 2/1998, H.G. nr. 512/1998, O.U.g. nr. 17/2000, la care

s-au adăugat ordine ale miniștrilor de finanțe pentru aprobarea normelor metodologice

sau modificarea acestora, toate având ca obiect, modul de aplicare al TVA.

Prin Ordinul M.F. nr. 2627 din 24

decembrie 1998, a fost prevăzută expres în art. 2 documentația necesară în vederea

verificării, analizării și aprobării rambursării, menționând printre altele: jurnalele

de vânzare, respectiv de cumpărare în care sunt înregistrate operațiunile pentru

care se solicită rambursarea, facturi fiscale și alte documente specifice aprobate

conform legii, legal întocmite din care să rezulte taxa pe valoarea adăugată deductibilă

și orice documente pe care organele fiscale le consideră necesare pentru justificarea

sumelor solicitate la rambursare.

Comun acestor reglementări, care s-au adoptat

succesiv, este interdicția de ducere a taxei pe valoarea adăugată, dacă documentele

nu conțin sau nu furnizează toate informațiile prevăzute de dispozițiile în vigoare

la data efectuării operațiunii pentru care se solicită deducerea TVA.

Altfel spus, actele supuse controlului

efectuat de inspectorii fiscali în vederea examinării legalității deducerilor de

TVA, nu puteau fi analizate decât conform

principiului, „tempus regit

actum" respectiv potrivit normelor legale aplicabile în momentul nașterii fiecărui

raport juridic.

S-a mai reținut că apărarea recurenților

inculpați, angajați ai administrației financiare, în sensul că deficiențele în activitatea

de verificare și rambursare nelegală de TVA, se explică doar prin fluctuația excesivă

a legislației în materie ce determina dificultăți în asimilare, și inexistenței

unei obligații de a verifica realitatea operațiunilor consumate în documente, nu

poate fi primită.

Dacă s-ar accepta acest punct de vedere,

răspunderea penală pentru acest gen de infracțiune ar reveni exclusiv reprezentanților

societăților care solicită rambursări de TVA în baza unor documente, care nu s-ar

impune a fi verificate de organul fiscal sub aspectul realității operațiunilor.

Controalele efectuate de inspectorii de

specialitate s-au dovedit formale, permițând în final aprobarea rambursărilor nelegale

de TVA.

Situațiile evidențiate de instanța de apel

cu titlu exemplificativ, constând în procese-verbale întocmite în lipsa documentelor

justificative, uneori în lipsa cererii de rambursare sau cele în care inexistența

raporturilor comerciale era evidentă, unite cu declarațiile inculpaților administratori

ai firmelor din care rezultă că nu aveau activitate comercială, sau au înființat

societățile la sugestia unor funcționari ai administrației, sunt probe care fac

dovada vinovăției inculpaților în săvârșirea infracțiunilor continuate prevăzute

de art. 36 din Legea nr. 345/2002 cu aplicarea art. 13 C. pen.

Față de aceste probe, precizările Ministerului

de Finanțe făcute în corespondența angajată cu Ministerul de Interne la o dată la

care se efectuau cercetări penale pentru același gen de fapte la o altă unitate

teritorială financiară, nu sunt concludente în cauză, neputând absolvi de răspundere

penală pe inculpați.

În

continuare s-a arătat că probatoriul anterior amintit se coroborează

cu declarațiile inculpaților B.I., B.N., B.N., B.A., B.E.C., C.O.N., O.l., N.V.,

C.C., C.E., P.M., P.C., N.L., D.M.S., B.C., B.M.V., A.G.D., P.N.E., și dovedește

vinovăția acestora în săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 36 din Legea

nr. 345/2002 cu aplicarea art. 13 C. pen. și art. 41 alin. (2) C. pen., în calitate

de autori, firmele administrate de ei sau în care aveau statut de asociat beneficiind

de restituiri nelegale de TVA.

Potrivit declarațiilor date la urmărirea

penală și menținute la instanță, majoritatea acestora cunoșteau că cererile de rambursare

nu aveau suport legal, întrucât firmele nu aveau activitate comercială, sau nu derulaseră

relațiile comerciale confirmate de documentele întocmite exclusiv pentru a da o

aparență de legalitate, aspecte dezvoltate de instanța de apel în hotărâre și care

nu se impun a fi reluate.

În

fapt, în prezenta cauză, toate aceste adrese invocate nu numai

că nu constituie nașterea de motive sau împrejurări care noi să instituie desființarea

deciziei de condamnare a recurentelor ci, în fapt, reprezintă doar interpretări

ale actelor normative aplicabile în materie, de către organele administrativ fiscale,

nefiind susceptibile de a

anula puterea actelor normative

ce au fost reținute pe tot parcursul procesual al cauzei pe fond și care au stat

la baza soluționării cauzei.

Chiar dacă aceste adrese emise de organele

fiscale ar avea caracterul unor acte administrative în sensul instanțelor de contencios

constituțional, care oricum nu fac parte din categoria actelor normative fiscale,

nu pot conduce la valorificarea lor în sensul aprecierii stabilirii unei vinovății,

sau nu, în cadrul legii penale nefiind, de drept, prevăzute cu regim sancționator

penal.

În

plus, aceste adrese (unele dintre ele, așa cum precizează

și revizuientele în prezentul recurs), au fost aduse la cunoștința instanțelor la

soluționarea pe fond a cauzei, instanțele pronunțându-se în cadrul hotărârilor pronunțate.

Astfel, revizuientele susțin că legislația

în vigoare la data faptelor nu impunea inspectorilor să verifice veridicitatea operațiunilor

economice atestate în dosarele firmelor ce solicitau rambursarea TVA, ori această

susținere se referă la o problemă de drept și nu la o situație de fapt, problemă

cu privire la care nu poate fi incident cazul de revizuire prev. de art. 394

lit. a) C. proc. pen.

În

cauză nu sunt incidente cazurile de revizuire enumerate limitativ

de dispozițiile legale citate mai sus, nefiind vorba de fapte sau împrejurări necunoscute

de instanță la data pronunțării, ci de apărări ale revizuientelor ce nu ar fi fost

reținute de instanță.

II. Referitor la critica recurentelor vizând

nerelevanța concluziilor expertizei contabile extrajudiciare, Înalta Curte constată

că nici aceasta nu este întemeiată.

Împrejurarea

nouă invocată de recurente în acest raport

de expertiză extrajudiciară întocmit de expert Ș.E., constă în aceea că se precizează

că: "doamnele Ș.V., l.E. și M.M.L. nu se fac vinovate de încălcarea prevederilor

lepale privind rambursările de TVA, răspunderea revenind administratorilor societăților

comerciale și a persoanelor care au condus contabilitatea", și că în raportul

de expertiză judiciară întocmit în dosarul penal nr. 00155/2000 de la I.G.P.-Direcția

de Cercetări penale nu s-au avut în vedere documentele și reglementările consemnate

în raportul de expertiză extrajudiciară". Împrejurare care a determinat schimbarea

fundamentală a opiniei instanțelor în ceea ce privește soluția cauzei deduse judecății.

Cererea formulată de către revizuiente

nu poate fi admisă nici ca urmare a invocării acestui argument. Astfel, din economia

dispozițiilor art. 393 și art. 394 C. proc. pen. rezultă caracterul revizuirii,

drept cale extraordinară de atac, prin folosirea căreia se pot înlătura erorile

judiciare cu privire la faptele reținute printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

datorită necunoașterii de către instanțe a unor împrejurări de care depindea adoptarea

unei hotărâri conforme cu legea și adevărul. Potrivit art. 394 alin. (1) lit. a)

C. proc. pen., pe care a fost întemeiată cererea, revizuirea poate fi cerută când

s-au descoperit fapte sau împrejurări care nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea

cauzei, iar conform alin. (2) al aceluiași articol, cazul de la lit. a) constituie

motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi

netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare.

În acest sens, constituie asemenea fapte sau împrejurări orice întâmplare,

situație,

stare care, în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea

netemeiniciei hotărârii de achitare, încetare a procesului penal sau de o condamnare.

Prin urmare, pentru a exista cazul de revizuire

menționat, faptele sau împrejurările invocate sau faptele probatorii și mijloacele

de probă ce urmează a fi administrate în cauză trebuie să fie noi. Or, nu pot fi

considerate probe noi, în sensul cerut de lege, mijloacele de probă propuse în completarea

dovezilor administrate (bunăoară, propunerea unor martori noi, care ar cunoaște

un fapt discutat în fața instanței de fond) sau reiterarea cererilor formulate în

fața instanțelor în căile de atac (cum este, în cauză, efectuarea unei noi expertize

contabile). Cu atât mai puțin, nu se poate solicita, pe calea revizuirii, readministrarea

probelor sau reaprecierea lor. Nu se învederează deci împrejurări noi, necunoscute

instanței de fond, ci aceleași împrejurări, pentru care se încearcă să se obțină

o prelungire a probațiunii și o nouă analiză a probelor deja administrate, în scopul

modificării soluției deja pronunțate, pe calea revizuirii, aspect ce nu poate fi

primit de instanța de recurs.

În

speță, se cere primirea ca împrejurare nouă, printr-o expertiză

contabilă extrajudiciară, efectuată în afara cadrului procesual, pe cheltuiala părții

interesate. Dincolo de faptul că instanța se îndoiește de aprecierea acestei expertize

cu atât mai mult cu cât, fiind vorba de o expertiză contabilă, nu lasă loc la aprecieri

subiective din partea persoanei care o întocmește, putând fi vorba cel mult de erori

de calcul, care nu ar fi putut fi omise însă cu ocazia judecării cauzei, în condițiile

în care probele au fost discutate în condiții de publicitate, oralitate și contradictorialitate

nu numai în primă instanță, dar și în apel și recurs, ambele căi de atac fiind respinse

ca nefondate revizuentei.

Cât despre existența sau nu a unor norme

legale care să fie încălcate de către inculpate sau vinovăția acestora din urmă,

acestea sunt atributul exclusiv al organelor judiciare, nefiind de competența unui

expert contabil.

În

această ordine de idei, în acord cu prima instanță, și instanța

de apel, Înalta Curte reține că susținerea revizuentelor în sensul că legislația

în vigoare la data faptelor nu impunea inspectorilor să verifice veridicitatea operațiunilor

economice atestate la dosarul firmelor ce solicitau rambursarea de TVA se referă

la o problemă de drept și nu la o faptă sau la o împrejurare care să fie avută în

vedere pentru a considera incident cazul de revizuire de la art. 394 lit. a) C.

proc. pen.

Rezultă că sfera de aplicare a revizuirii

pentru împrejurări sau fapte noi nu este foarte limitată.

În

speță, se reține că împrejurările noi invocate de revizuiente

îl constituie aprecierea conținutului unui raport de expertiză extrajudiciară, întocmit,

la solicitarea exclusivă a revizuientelor prin care se susține nevinovăția acestora

și, raport care conține înscrisuri ce nu au fost avute în vedere la întocmirea raportului

de expertiză în faza de urmărire penală.

Acceptând chiar o interpretare mai extinsă

a noțiunii de împrejurări sau fapte noi, în sensul că și raportul de evaluare a

imobilului s-ar încadra în această categorie, Înalta

Curte

constată că, în speță, nu este întrunită cumulativ cealaltă condiție impusă de

art. 394 alin. (2) C. proc. pen., dar și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, care impune ca desființarea unei hotărâri judecătorești intrate în puterea

lucrului judecat să nu poată interveni decât pentru „defecte fundamentale"

ale hotărârii, care au devenit cunoscute instanței, numai după terminarea procesului.

Dreptul la un proces echitabil în fața

unei instanțe, astfel cum este garantat la art. 6 din Convenție trebuie interpretat

în contextul preambulului la Convenție, ale cărui dispoziții relevante afirmă că

statul de drept face parte din patrimoniul comun al statelor contractante. Unul

dintre aspectele fundamentale ale statului de drept este principiul certitudinii

juridice, care impune printre altele ca, atunci când instanțele pronunțată o hotărâre

definitivă/irevocabilă, decizia acestora să nu fie contestată (hotărârea Brumărescu

împotriva României, 28 octombrie 1999, Culegere de hotărâri și decizii, 1999-VII,

pct. 61, Curtea Europeană a Drepturilor Omului).

Acest principiu subliniază faptul că niciuna

din părți nu are dreptul de a solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii

doar pentru a obține o reaudiere și o nouă decizie într-o cauză. Atribuția de revizuire

a instanțelor superioare ar trebui exercitată pentru corectarea erorilor judiciare,

neîndeplinirea justiției și nu pentru substituirea unei revizuirii.

Revizuirea nu poate fi tratată ca un apel

sau recurs simulat, iar simpla posibilitate de a avea două puncte de vedere asupra

subiectului nu este un motiv pentru reexaminare. Îndepărtarea de la principiul respectiv

este justificată doar când este impusă de circumstanțe cu caracter substanțial și

convingător (cauza Riabik împotriva Rusiei nr. 52854/1999, pct. 52, Curtea Europeană

a Drepturilor Omului - 2003-X; cauza Stanca Popescu împotriva României nr. 8727/03,

hotărârea din 7 iulie 2009).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

apreciat că reprezintă - defect fundamental, care justifică revizuirea unei hotărâri

intrată în puterea lucrului judecat, numai „circumstanțele nou descoperite",

iar nu „circumstanțele noi". Circumstanțele care au legătură cu cazul, existaseră

în cursul procesului și nu fuseseră dezvăluite judecătorului, devenind cunoscute

numai după terminarea procesului sunt „nou descoperite", în timp ce circumstanțele,

care privesc cazul dar au luat naștere după proces sunt „noi".

Simpla divergență de păreri, chiar și între

doi experți, nu va putea reprezenta un asemenea defect fundamental și nu justifică

desființarea unei hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat (C.

Stanca Popescu vs. România, hotărârea din 7 iulie 2009; Cauza Pradevnaia împotriva

Rusiei, cerere nr. 69529/01, hotărârea din 18 noiembrie 2004).

III. Referitor la modificarea prejudiciului

- în sensul exonerării revizuientelor de la plata acestuia - după rămânerea definită

a hotărârii de condamnare nu este de natură a atrage revizuirea laturii civile soluționată

prin hotărârea penală definitivă a cărei revizuire se solicită, Înalta Curte constatând

că acest prejudiciu a fost stabilit ca urmare a dovedirii vinovăției recurentelor

reviziuiente pentru faptele de natură penală comise.

Sentința comercială invocată în sensul

stabilirii prejudiciului SC S. SRL pentru un pasiv în cuantum de 11.470.640 RON,

recuperare ce a fost stabilită de către judecătorul sindic în sarcina

administratorului B.A. nu poate genera o împrejurare sau faptă nouă în sensul

art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

IV. De asemenea, critica hotărârii

instanței de apel în sensul greșitei aprecieri, în sensul că invocarea unei

alte cauze prin care s-a dispus netrimiterea în judecată având ca obiect

restituiri de TVA, s-a apreciat de instanța de apel că nu constituie fapte sau

împrejurări no