ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3699/2012

S-a criticat de către reviziuiente hotărârea instanței de apel sub aspectul aplicării greșite a dispozițiilor legale incidente în materie în cauză, care a constat în aceea că s-a considerat că adresa nr. 62200 din 15 mai 2008 emisă de Ministerul Economiei și Finanțelor, Direcția de Legislație în Domeniul TVA nu este o împrejurare nouă în sensul dispozițiilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. S-a precizat că prin această adresă Ministrul Finanțelor a încunoștințat revizuientele că prin aceste normative în vigoare în perioada 1998-1999 și aplicabile în materia specială a rambursărilor de TVA „nu erau stabilite norme procedurale privind o drepturile și obligațiile organului fiscal în exercitarea controlului". De asemenea s-a precizat că „Ordinul M.F. nr. 2627/1998 conținea numai documentația pe care inspectorul fiscal trebuia să o solicite agenților economici care solicitau rambursări de TVA". Totodată s-a precizat că „în ceea ce privește realitatea operațiunilor sau eventuale controale încrucișate, nu existau prevederi exprese în actele normative date în aplicarea O.G. nr. 3/1992, care stabilea cadrul legal privind TVA". Pentru aceste argumente recurentele revizuiente au invocat inexistența unei baze legale de condamnare a lor pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 36 din Legea nr. 345/2002, condamnare ce a constat în lipsa oricăror norme procedurale și prevederi exprese în actele normative în această materie, dar și inexistența unei baze legale de condamnare a lor pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual, prevăzută și pedepsită prin art. 289 C. pen.

În ceea ce privește adresa nr. 117373 din 14 aprilie 2000 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București, Administrația Financiară a sectorului YY s-a precizat că organul fiscal competent recunoaște împrejurarea relevantă a inexistenței unor procese-verbale de control semnate de recurentele revizuiente procese-verbale ce ar fi stat la baza rambursărilor de TVA, procese-verbale menționate în rechizitoriu și pe baza cărora s-a stabilit vinovăția și agravanta continuității și cu atât mai mult cu cât un număr de 8 rambursări au fost respinse de către recurenta Ș.V. fiind aprobate de directorul principal de credite. În baza acestor procese-verbale, precizează recurentele, au fost condamnate, condamnare care, în opinia lor a fost dispusă în lipsa probelor care să dovedească săvârșirea de către recurente a faptelor încadrate drept infracțiuni.

De asemenea au precizat recurentele că prin adresa nr. 33366 din 14 februarie 2001 emisă de Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice, Municipiul București, Administrația Financiară a sectorului YY București, instanța de apel a apreciat greșit că nu reprezintă o împrejurare nouă, argumentând revizuientele că „deși nu se referă la cazul nostru, aceste constatări dezvăluie împrejurări relevante în speță atât în ceea ce privește inexistența bazei legale a condamnării noastre, cât și a imposibilității obiective a controlului de către inspectori ai caracterului real sau fals al documentelor fiscale prezentate".

S-a mai invocat adresa din 15 mai 2002 emisă de Ministerul de Finanțe către Ministerul de Interne, criticând hotărârea instanței de apel pentru aprecierea greșită în ceea ce privește această adresă în sensul că nu dovedește o împrejurare nouă în cauză, precizând recurentele că această adresă vizează faptul că răspunderea pentru neregularitățile apărute în diverse etape ale circuitului economic la care s-a făcut referire aparține numai participantului care a derulat respectivele operațiuni conform prevederilor legale în materie, reprezentanții Ministerului de Finanțe, respectiv recurentele de față, neavând temei pentru a refuza rambursarea TVA. Se mai precizează că „orice contribuabil plătitor de TVA are rol de colector al acestui impozit, plătitor efectiv fiind consumatorul final".

Au mai invocat ca împrejurări noi, adresele noi înregistrate sub nr. 404.211 din 3 noiembrie 1999 și nr. 465.958 din 05 noiembrie 1999 care dovedesc o împrejurare nouă, deoarece se precizează că: „documentația prevăzută la pct. 2 din Ordinul M.F. nr. 2627/1998 nu se depune la organele fiscale, aceste documente trebuie să se afle la sediul agenților economici și pe baza lor organele fiscale teritoriale, în urma verificărilor, vor stabili determinarea corectă a TVA colectată, precum și a celei deductibilă, conform prevederilor art. 3 din Ordinul M.F. nr. 2627/1998."

De asemenea, au mai invocat decizia nr. 718 din 12 mai 2001 emisă de Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, care dovedește o împrejurare nouă în sensul că: „constatările organelor de control potrivit cărora facturile în cauză provin de la societăți comerciale care nu desfășoară nici o activitate și nu păstrează nici o evidență contabilă la sediile declarate la Oficiul Registrului Comerțului, și nu s-a făcut dovada că aceste societăți au achitat la bugetul de stat TVA aferentă sumelor înscrise în conturile de vânzare nu reprezintă argumente care să poată justifica neadmiterea la deducere a TVA deoarece cumpărătorul nu poate fi tras la răspundere pentru neregulile constatate în activitatea furnizorului".

S-au mai invocat adresele nr. 735.506 din 16 septembrie 2010 și nr. 913.387 din 06 octombrie 2010 emise de Ministerul Finanțelor Publice, care au fost emise ulterior pronunțării hotărârii supusă revizuirii, precizând că aceste adrese dovedesc inexistența cadrului legal care să reglementeze obligațiile organelor fiscale în materie de rambursare TVA, exemplificând răspunsurile adresate de Ministerul Finanțelor în sensul că: "legislația în materie de rambursare TVA din perioada 1999-15 martie 2000 nu conține prevederi prin care inspectorii fiscali să efectueze verificări suplimentare ale circuitului economic", „în cazul în care se constată nereguli în desfășurarea activităților economice la un contribuabil care se solicită rambursarea de TVA, organele de inspecție fiscală au obligația să refuze rambursarea TVA, pentru a preveni prejudicierea bugetului de stat". ll. S-a mai criticat hotărârea instanței de apel pentru nelegala apreciere a instanței a raportului de expertiză extrajudiciară ca nefiind dovedită în constatarea nevinovăției revizuientelor pentru faptele pentru care au fost condamnate de instanțe pe fondul cauzei, acesta în fapt, în opinia reviuzientelor, constituind o împrejurare nouă în dovedirea nevinovăției acestora. lll. S-a mai criticat greșita apreciere a instanței de apel pe motivul că „pronunțarea unei hotărâri în materie comercială privind procedura falimentului SC S. SRL nu este de natură a revizui latura civilă a hotărârii de condamnare, în condițiile în care răspunderea civilă a revizuientelor a fost stabilită ca urmare a condamnării acestora pentru infracțiuni ce au condus la prejudicierea bugetului de stat", precizând revizuientele că urmare a procedurii falimentului deschisă împotriva acestei societăți comerciale s-a stabilit un prejudiciu, dispunându-se chiar tragerea la răspundere penală a administratorului B.A., pentru un pasiv de 11.470.640 RON. IV. S-a mai criticat hotărârea de apel în sensul greșitei aprecieri că „pronunțarea unei soluții de netrimitere în judecată într-o altă cauză penală având ca obiect restituire de TVA nu are relevanță cu privire la admiterea cererii de revizuire, în condițiile în care nu s-au invocat fapte probatorii noi în prezenta cauză". Au argumentat revizuientele că, pentru aceleași fapte, în dosarul de urmărire penală nr. 536/D/P/2009 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală în temeiul art. 10 lit. b) și d) C. proc. pen. pentru că fapta nu este prevăzută de legea penală și pentru că faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii. Examinând cauza de față sub toate aspectele prin prisma motivelor de recurs invocate raportat la ambele hotărâri pronunțate în cererea de revizuire a deciziei penale nr. 1560 din 7 mai 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 3003/3/2001, Înalta Curte constată că recursurile revizuientelor l.E., M. (fostă C.) M.L. și Ș.V. sunt nefondate, având în vedere următoarele considerente: I. Toate adresele invocate de recurentele revizuiente la pct. I.1-7 din motivele de recurs și prezentate în considerentele prezentei hotărâri, nu relevă împrejurări noi care să constituie motiv de revizuire în sensul art. 384 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., care să poată dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare a recurentelor revizuiente. Unele dintre adresele precizate au fost avute în vedere la pronunțarea deciziei de condamnare a inculpatelor, în toate gradele de jurisdicție, și au fost analizate de instanțele de condamnare, iar altele, respectiv, adresa nr. 735.506 din 16 septembrie 2010 și nr. 913.387 din 06 octombrie 2010 emise de Ministerul Finanțelor Publice, chiar dacă au fost cunoscute după pronunțarea deciziei definitive de condamnare nu reprezintă împrejurări noi care să poată dovedi netemeinica hotărârii de condamnare. S-a reținut, în mod just de către ultima instanță în soluționarea cauzei pe fond, în amănunt, aplicarea cadrului legislativ în ceea ce privește vinovăția recurentelor revizuiente, respectiv că inculpatele au deținut în cadrul Administrației Financiare sector YY București, diferite funcții respectiv, l.E. - director adjunct, Ș.V. - șef serviciu, M.L. - inspector de specialitate, exercitând doar activitățile specifice acestor funcții, în procedura de acordare a rambursărilor de TVA, fără să existe sub aspectul laturii obiective această asociere. Astfel, după înregistrarea unei cereri de rambursare într-un registru special de evidență ținut în cadrul Administrației Financiare, directorul general sau cel adjunct, prin rezoluție o repartiza unei echipe de inspectori, în vederea efectuării verificărilor. Rezultatul acestor verificări, se consemna într-un proces-verbal, în baza căruia membrii echipei de control întocmeau un referat pe verso-ul cererii de rambursare. Referatul era avizat de șeful de serviciu, iar în baza propunerilor făcute prin referat directorul general sau adjunct aproba cererea de rambursare și semna ordinul de plată ce conținea suma aprobată și care era virată în contul societății comerciale beneficiare. Urmărind succesiunea în timp a actelor normative care au incriminat fapta de a solicita și obține în mod necuvenit rambursarea taxei pe valoare adăugată cu consecința producerii unei pagube în bugetul de stat, corect s-a apreciat de instanța de apel că această infracțiune nu a fost dezincriminată. La data de 12 decembrie 2001, când prima instanță a fost investită, prin actul de sesizare, inculpații recurenți au fost trimiși în judecată între altele și pentru săvârșirea infracțiunii continuate de delapidare, prevăzută de art. 215 1 alin. (1) și (2) C. pen., participația acestora fiind reținută, fie sub forma complicității, fie sub forma autoratului, motivat de faptul că până în anul 2002, rambursările nelegale de TVA nu erau reglementate de o lege specială. Prin Legea nr. 345 din 01 iunie 2002 privind taxa pe valoare adăugată aplicabilă până la 31 decembrie 2003, sunt incriminate și pedepsite cu închisoare de la 1 la 7 ani „determinarea, cu rea-credință de către persoane impozabile a sumei taxei pe valoarea adăugată de rambursat și obținerea nelegală, în acest fel, a unor sume de bani de la organele fiscale". Astfel, art. 36 din Legea nr. 345/2002, a devenit normă specială în raport cu dispozițiile C. pen., respectiv art. 215 1 ce incriminează delapidarea și care reprezintă norma generală. Chiar dacă dispozițiile normei speciale au fost abrogate prin Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. intrată în vigoare la 01 ianuarie 2004 aceasta nu echivalează cu o dezincriminare a faptelor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților, ce întruneau elementele constitutive ale infracțiunii de delapidare, reglementările art. 215 1 C. pen., continuând să-și producă efectele, pe durata cât norma specială nu mai era activă. În plus, infracțiunea prevăzută de legea specială, a fost preluată sub aspectul conținutului, ulterior, în art. 8 din Legea nr. 241 din 15 iulie 2005, care prevede limite mai mari de pedeapsă respectiv de la 3 ani la 10 ani și interzicerea unor drepturi. Practic, activitatea infracțională desfășurată de inculpați nu a fost exclusă nici un moment de legiuitor din sfera ilicitului penal, fiind incriminată de C. pen. sau Legile speciale nr. 345/2002 și nr. 241/2005, așa încât este nefondată critica comună invocată de inculpați privind greșita condamnare pentru o infracțiune abrogată. Odată stabilită succesiunea în timp a normelor incriminatoare, instanța de apel a reținut legal că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 13 C. pen., privind aplicarea legii penale mai favorabilă. Un prim raționament juridic corect a fost de alegere a normelor legii speciale apreciate incidente în cauză, reglementări care au prioritate sub aspectul aplicabilității, comparativ cu dispozițiile codului penal având în vedere caracterul de norme speciale. Ulterior, între cele două legi speciale s-a ales ca fiind mai favorabilă, Legea nr. 345/2002 utilizându-se judicios drept criteriu de comparare, pe cel esențial, al limitelor de pedeapsă. Prin interpretarea coroborată a probelor strânse atât în faza nepublică, dar și în cadrul cercetării judecătorești, cu respectarea principiilor care guvernează procesul penal, instanța de apel a reținut temeinic și motivat în sarcina inculpaților funcționari ai Administrației financiare sectror YY București (cu excepția inculpaților N.F. și D.C.S.) săvârșirea infracțiunii prev. de art. 36 din Legea nr. 345/2002 cu aplicarea art. 13 C. pen. și art. 41 alin. (2) C. pen. sub forma complicității, autori ai faptei fiind inculpații ce administrau firmele beneficiare ale rambursărilor nelegale de TVA. Taxa pe valoarea adăugată, ca principal impozit indirect și principala sursă de alimentare a bugetului de stat a fost reglementată inițial prin O.G. nr. 3/1992 și O.G. nr. 1178/1996 prin care au fost aprobate normele metodologice pentru aplicarea acestei ordonanțe. Pentru simplificarea normelor și completarea O.G. nr. 31/1992 Guvernul României a modificat actul normativ prin O.G. nr. 34/1997, O.U.G. nr. 56/1997, O.G. nr. 2/1998, H.G. nr. 512/1998, O.U.g. nr. 17/2000, la care s-au adăugat ordine ale miniștrilor de finanțe pentru aprobarea normelor metodologice sau modificarea acestora, toate având ca obiect, modul de aplicare al TVA. Prin Ordinul M.F. nr. 2627 din 24 decembrie 1998, a fost prevăzută expres în art. 2 documentația necesară în vederea verificării, analizării și aprobării rambursării, menționând printre altele: jurnalele de vânzare, respectiv de cumpărare în care sunt înregistrate operațiunile pentru care se solicită rambursarea, facturi fiscale și alte documente specifice aprobate conform legii, legal întocmite din care să rezulte taxa pe valoarea adăugată deductibilă și orice documente pe care organele fiscale le consideră necesare pentru justificarea sumelor solicitate la rambursare. Comun acestor reglementări, care s-au adoptat succesiv, este interdicția de ducere a taxei pe valoarea adăugată, dacă documentele nu conțin sau nu furnizează toate informațiile prevăzute de dispozițiile în vigoare la data efectuării operațiunii pentru care se solicită deducerea TVA. Altfel spus, actele supuse controlului efectuat de inspectorii fiscali în vederea examinării legalității deducerilor de TVA, nu puteau fi analizate decât conform principiului, „tempus regit actum" respectiv potrivit normelor legale aplicabile în momentul nașterii fiecărui raport juridic. S-a mai reținut că apărarea recurenților inculpați, angajați ai administrației financiare, în sensul că deficiențele în activitatea de verificare și rambursare nelegală de TVA, se explică doar prin fluctuația excesivă a legislației în materie ce determina dificultăți în asimilare, și inexistenței unei obligații de a verifica realitatea operațiunilor consumate în documente, nu poate fi primită. Dacă s-ar accepta acest punct de vedere, răspunderea penală pentru acest gen de infracțiune ar reveni exclusiv reprezentanților societăților care solicită rambursări de TVA în baza unor documente, care nu s-ar impune a fi verificate de organul fiscal sub aspectul realității operațiunilor. Controalele efectuate de inspectorii de specialitate s-au dovedit formale, permițând în final aprobarea rambursărilor nelegale de TVA. Situațiile evidențiate de instanța de apel cu titlu exemplificativ, constând în procese-verbale întocmite în lipsa documentelor justificative, uneori în lipsa cererii de rambursare sau cele în care inexistența raporturilor comerciale era evidentă, unite cu declarațiile inculpaților administratori ai firmelor din care rezultă că nu aveau activitate comercială, sau au înființat societățile la sugestia unor funcționari ai administrației, sunt probe care fac dovada vinovăției inculpaților în săvârșirea infracțiunilor continuate prevăzute de art. 36 din Legea nr. 345/2002 cu aplicarea art. 13 C. pen. Față de aceste probe, precizările Ministerului de Finanțe făcute în corespondența angajată cu Ministerul de Interne la o dată la care se efectuau cercetări penale pentru același gen de fapte la o altă unitate teritorială financiară, nu sunt concludente în cauză, neputând absolvi de răspundere penală pe inculpați. În continuare s-a arătat că probatoriul anterior amintit se coroborează cu declarațiile inculpaților B.I., B.N., B.N., B.A., B.E.C., C.O.N., O.l., N.V., C.C., C.E., P.M., P.C., N.L., D.M.S., B.C., B.M.V., A.G.D., P.N.E., și dovedește vinovăția acestora în săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 36 din Legea nr. 345/2002 cu aplicarea art. 13 C. pen. și art. 41 alin. (2) C. pen., în calitate de autori, firmele administrate de ei sau în care aveau statut de asociat beneficiind de restituiri nelegale de TVA. Potrivit declarațiilor date la urmărirea penală și menținute la instanță, majoritatea acestora cunoșteau că cererile de rambursare nu aveau suport legal, întrucât firmele nu aveau activitate comercială, sau nu derulaseră relațiile comerciale confirmate de documentele întocmite exclusiv pentru a da o aparență de legalitate, aspecte dezvoltate de instanța de apel în hotărâre și care nu se impun a fi reluate. În fapt, în prezenta cauză, toate aceste adrese invocate nu numai că nu constituie nașterea de motive sau împrejurări care noi să instituie desființarea deciziei de condamnare a recurentelor ci, în fapt, reprezintă doar interpretări ale actelor normative aplicabile în materie, de către organele administrativ fiscale, nefiind susceptibile de a anula puterea actelor normative ce au fost reținute pe tot parcursul procesual al cauzei pe fond și care au stat la baza soluționării cauzei. Chiar dacă aceste adrese emise de organele fiscale ar avea caracterul unor acte administrative în sensul instanțelor de contencios constituțional, care oricum nu fac parte din categoria actelor normative fiscale, nu pot conduce la valorificarea lor în sensul aprecierii stabilirii unei vinovății, sau nu, în cadrul legii penale nefiind, de drept, prevăzute cu regim sancționator penal. În plus, aceste adrese (unele dintre ele, așa cum precizează și revizuientele în prezentul recurs), au fost aduse la cunoștința instanțelor la soluționarea pe fond a cauzei, instanțele pronunțându-se în cadrul hotărârilor pronunțate. Astfel, revizuientele susțin că legislația în vigoare la data faptelor nu impunea inspectorilor să verifice veridicitatea operațiunilor economice atestate în dosarele firmelor ce solicitau rambursarea TVA, ori această susținere se referă la o problemă de drept și nu la o situație de fapt, problemă cu privire la care nu poate fi incident cazul de revizuire prev. de art. 394 lit. a) C. proc. pen. În cauză nu sunt incidente cazurile de revizuire enumerate limitativ de dispozițiile legale citate mai sus, nefiind vorba de fapte sau împrejurări necunoscute de instanță la data pronunțării, ci de apărări ale revizuientelor ce nu ar fi fost reținute de instanță. II. Referitor la critica recurentelor vizând nerelevanța concluziilor expertizei contabile extrajudiciare, Înalta Curte constată că nici aceasta nu este întemeiată. Împrejurarea nouă invocată de recurente în acest raport de expertiză extrajudiciară întocmit de expert Ș.E., constă în aceea că se precizează că: "doamnele Ș.V., l.E. și M.M.L. nu se fac vinovate de încălcarea prevederilor lepale privind rambursările de TVA, răspunderea revenind administratorilor societăților comerciale și a persoanelor care au condus contabilitatea", și că în raportul de expertiză judiciară întocmit în dosarul penal nr. 00155/2000 de la I.G.P.-Direcția de Cercetări penale nu s-au avut în vedere documentele și reglementările consemnate în raportul de expertiză extrajudiciară". Împrejurare care a determinat schimbarea fundamentală a opiniei instanțelor în ceea ce privește soluția cauzei deduse judecății. Cererea formulată de către revizuiente nu poate fi admisă nici ca urmare a invocării acestui argument. Astfel, din economia dispozițiilor art. 393 și art. 394 C. proc. pen. rezultă caracterul revizuirii, drept cale extraordinară de atac, prin folosirea căreia se pot înlătura erorile judiciare cu privire la faptele reținute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, datorită necunoașterii de către instanțe a unor împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri conforme cu legea și adevărul. Potrivit art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., pe care a fost întemeiată cererea, revizuirea poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări care nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, iar conform alin. (2) al aceluiași articol, cazul de la lit. a) constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare. În acest sens, constituie asemenea fapte sau împrejurări orice întâmplare, situație, stare care, în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii de achitare, încetare a procesului penal sau de o condamnare. Prin urmare, pentru a exista cazul de revizuire menționat, faptele sau împrejurările invocate sau faptele probatorii și mijloacele de probă ce urmează a fi administrate în cauză trebuie să fie noi. Or, nu pot fi considerate probe noi, în sensul cerut de lege, mijloacele de probă propuse în completarea dovezilor administrate (bunăoară, propunerea unor martori noi, care ar cunoaște un fapt discutat în fața instanței de fond) sau reiterarea cererilor formulate în fața instanțelor în căile de atac (cum este, în cauză, efectuarea unei noi expertize contabile). Cu atât mai puțin, nu se poate solicita, pe calea revizuirii, readministrarea probelor sau reaprecierea lor. Nu se învederează deci împrejurări noi, necunoscute instanței de fond, ci aceleași împrejurări, pentru care se încearcă să se obțină o prelungire a probațiunii și o nouă analiză a probelor deja administrate, în scopul modificării soluției deja pronunțate, pe calea revizuirii, aspect ce nu poate fi primit de instanța de recurs. În speță, se cere primirea ca împrejurare nouă, printr-o expertiză contabilă extrajudiciară, efectuată în afara cadrului procesual, pe cheltuiala părții interesate. Dincolo de faptul că instanța se îndoiește de aprecierea acestei expertize cu atât mai mult cu cât, fiind vorba de o expertiză contabilă, nu lasă loc la aprecieri subiective din partea persoanei care o întocmește, putând fi vorba cel mult de erori de calcul, care nu ar fi putut fi omise însă cu ocazia judecării cauzei, în condițiile în care probele au fost discutate în condiții de publicitate, oralitate și contradictorialitate nu numai în primă instanță, dar și în apel și recurs, ambele căi de atac fiind respinse ca nefondate revizuentei. Cât despre existența sau nu a unor norme legale care să fie încălcate de către inculpate sau vinovăția acestora din urmă, acestea sunt atributul exclusiv al organelor judiciare, nefiind de competența unui expert contabil. În această ordine de idei, în acord cu prima instanță, și instanța de apel, Înalta Curte reține că susținerea revizuentelor în sensul că legislația în vigoare la data faptelor nu impunea inspectorilor să verifice veridicitatea operațiunilor economice atestate la dosarul firmelor ce solicitau rambursarea de TVA se referă la o problemă de drept și nu la o faptă sau la o împrejurare care să fie avută în vedere pentru a considera incident cazul de revizuire de la art. 394 lit. a) C. proc. pen. Rezultă că sfera de aplicare a revizuirii pentru împrejurări sau fapte noi nu este foarte limitată. În speță, se reține că împrejurările noi invocate de revizuiente îl constituie aprecierea conținutului unui raport de expertiză extrajudiciară, întocmit, la solicitarea exclusivă a revizuientelor prin care se susține nevinovăția acestora și, raport care conține înscrisuri ce nu au fost avute în vedere la întocmirea raportului de expertiză în faza de urmărire penală. Acceptând chiar o interpretare mai extinsă a noțiunii de împrejurări sau fapte noi, în sensul că și raportul de evaluare a imobilului s-ar încadra în această categorie, Înalta Curte constată că, în speță, nu este întrunită cumulativ cealaltă condiție impusă de art. 394 alin. (2) C. proc. pen., dar și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care impune ca desființarea unei hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat să nu poată interveni decât pentru „defecte fundamentale" ale hotărârii, care au devenit cunoscute instanței, numai după terminarea procesului. Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, astfel cum este garantat la art. 6 din Convenție trebuie interpretat în contextul preambulului la Convenție, ale cărui dispoziții relevante afirmă că statul de drept face parte din patrimoniul comun al statelor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept este principiul certitudinii juridice, care impune printre altele ca, atunci când instanțele pronunțată o hotărâre definitivă/irevocabilă, decizia acestora să nu fie contestată (hotărârea Brumărescu împotriva României, 28 octombrie 1999, Culegere de hotărâri și decizii, 1999-VII, pct. 61, Curtea Europeană a Drepturilor Omului). Acest principiu subliniază faptul că niciuna din părți nu are dreptul de a solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o reaudiere și o nouă decizie într-o cauză. Atribuția de revizuire a instanțelor superioare ar trebui exercitată pentru corectarea erorilor judiciare, neîndeplinirea justiției și nu pentru substituirea unei revizuirii. Revizuirea nu poate fi tratată ca un apel sau recurs simulat, iar simpla posibilitate de a avea două puncte de vedere asupra subiectului nu este un motiv pentru reexaminare. Îndepărtarea de la principiul respectiv este justificată doar când este impusă de circumstanțe cu caracter substanțial și convingător (cauza Riabik împotriva Rusiei nr. 52854/1999, pct. 52, Curtea Europeană a Drepturilor Omului - 2003-X; cauza Stanca Popescu împotriva României nr. 8727/03, hotărârea din 7 iulie 2009). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că reprezintă - defect fundamental, care justifică revizuirea unei hotărâri intrată în puterea lucrului judecat, numai „circumstanțele nou descoperite", iar nu „circumstanțele noi". Circumstanțele care au legătură cu cazul, existaseră în cursul procesului și nu fuseseră dezvăluite judecătorului, devenind cunoscute numai după terminarea procesului sunt „nou descoperite", în timp ce circumstanțele, care privesc cazul dar au luat naștere după proces sunt „noi". Simpla divergență de păreri, chiar și între doi experți, nu va putea reprezenta un asemenea defect fundamental și nu justifică desființarea unei hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat (C. Stanca Popescu vs. România, hotărârea din 7 iulie 2009; Cauza Pradevnaia împotriva Rusiei, cerere nr. 69529/01, hotărârea din 18 noiembrie 2004). III. Referitor la modificarea prejudiciului - în sensul exonerării revizuientelor de la plata acestuia - după rămânerea definită a hotărârii de condamnare nu este de natură a atrage revizuirea laturii civile soluționată prin hotărârea penală definitivă a cărei revizuire se solicită, Înalta Curte constatând că acest prejudiciu a fost stabilit ca urmare a dovedirii vinovăției recurentelor reviziuiente pentru faptele de natură penală comise. Sentința comercială invocată în sensul stabilirii prejudiciului SC S. SRL pentru un pasiv în cuantum de 11.470.640 RON, recuperare ce a fost stabilită de către judecătorul sindic în sarcina administratorului B.A. nu poate genera o împrejurare sau faptă nouă în sensul art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. IV. De asemenea, critica hotărârii instanței de apel în sensul greșitei aprecieri, în sensul că invocarea unei alte cauze prin care s-a dispus netrimiterea în judecată având ca obiect restituiri de TVA, s-a apreciat de instanța de apel că nu constituie fapte sau împrejurări no