ÎCCJ, decizie (scj.ro #114081)

Contract de vânzare-cumpărare. Vicierea consimțământului prin eroare asupra substanței obiectului contractului. Condiții și efecte

Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte

Index alfabetic: acțiune în anulare

-contract de vânzare-cumpărare

-eroare asupra substanței obiectului contractului

Codul civil din 1864, art. 953, art. 954

Pentru a se reține eroarea asupra substanței obiectului contractului se impune ca partea care invocă acest viciu de consimțământ să fi fost în eroare cu privire la calitățile substanțiale ale obiectului contractului, iar cocontractantul să fi cunoscut starea de eroare a celeilalte părți cu privire la un element esențial în încheierea contractului.

Astfel, în cazul în care prin acțiunea în anularea unui contract de vânzare-cumpărare se invocă de către vânzătorul reclamant eroarea cumpărătorului asupra caracterului esențial al obligației prevăzute în sarcina cumpărătorului de construire pe terenul vândut a unui muzeu, nu este incidentă ipoteza legală din art. 954 alin. (1) C. civ. întrucât părțile contractante pot invoca doar eroarea proprie ca viciu de consimțământ, nu și eroarea cocontractantului.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3631 din 19 noiembrie 2014

Prin sentința nr. 6898 din 16 decembrie 2008, Judecătoria Sectorului 4 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., reținând că valoarea obiectului cererii este peste 500.000 lei.

Prin sentința nr. 1053 din 14 mai 2012, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamanților P.C.H. și E.N.H. în contradictoriu cu pârâții N.V. și N.D.I.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin cererea completatoare și precizatoare de la 13 mai 2008, reclamanții au solicitat, în contradictoriu cu pârâții, anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2714/24 septembrie 2004, pentru vicierea consimțământului prin eroare asupra substanței obiectului contractului. În subsidiar, reclamanții au solicitat desființarea cu efect retroactiv a contractului, pentru îndeplinirea condiției rezolutorii exprese, și restituirea prestațiilor efectuate.

Tribunalul a reținut că părțile în proces au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 2714/2004, prin care autorul reclamanților – E.N. a înstrăinat pârâților suprafața de 2100 mp teren, situat în București, pentru prețul de 1 miliard ROL, preț achitat integral la data autentificării contractului. Prin acest contract, părțile au convenit ca N.V. – cumpărător, să edifice pe terenul dobândit o construcție cu destinația de muzeu care să adăpostească operele de artă ale vânzătorului, pe toată durata acestora, obligație neîndeplinită de acesta.

Tribunalul a mai reținut că o parte are deschisă calea acțiunii în anulare pentru eroare asupra substanței obiectului doar atunci când eroarea privește substanța propriei obligații, nu și pe aceea a cocontractantului. Or, a reținut prima instanță, vânzătorul nu s-a aflat în eroare asupra obligației de a înstrăina cumpărătorului terenul vândut și de a-l preda.

Totodată, prima instanță a apreciat că lipsa din contract a mențiunilor privind termenul și condițiile în care trebuia îndeplinită de către cumpărător obligația de edificare a muzeului nu poate fi asimilată erorii asupra substanței obiectului contractului. Pe de altă parte, lipsa din contract a acestor mențiuni se datorează și vânzătorului care nu a dat dovadă de diligență la încheierea contractului, astfel încât nu-și poate invoca propria culpă constând în omisiunea menționării în contract a detaliilor obligațiilor cumpărătorului de edificare a muzeului.

În ceea ce privește capătul de cerere subsidiar privind rezoluțiunea de drept a contractului, tribunalul a reținut că în contract părțile nu au inserat un pact comisoriu de gradul IV care să atragă rezoluțiunea de drept a contractului, astfel încât reclamanta trebuie să dovedească punerea în întârziere a părților printr-o notificare anterioară cererii de chemare în judecată și, respectiv, culpa părților în executarea contractului. Or, a reținut prima instanță,

reclamanții

nu au probat

cele două aspecte învederate, din probele administrate, reieșind că

reclamanții

au făcut dovada demersurilor efectuate în vederea îndeplinirii obligației de edificare a construcției – eliberarea terenului de garajele construite fără autorizație, încheierea contractelor cu furnizorii de utilități, prezentarea autorului reclamanților a mai multor proiecte ale construcției întocmite de arhitecții contactați de pârâți. Dimpotrivă, a reținut tribunalul, autorul reclamanților nu a fost de acord cu niciunul dintre aceste proiecte, având obiecțiuni cu privire la dimensiunea terenului pe care trebuia edificat muzeul, deși înțelegerea părților nu a fost ca pe terenul respectiv să fie edificat exclusiv muzeul.

Tribunalul a apreciat ca nefondat și capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata către reclamanți a despăgubirilor morale pentru distrugerea majorității operelor autorului lor în incendiul din 13 octombrie 2007, întrucât neexecutarea obligației de edificare a muzeului nu le este imputabilă părților.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel, reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 272 A/26 septembrie 2013, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins apelul reclamanților ca nefondat, obligându-i la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut ca nefondată critica apelanților – reclamanți privind greșita interpretare de către prima instanță a dispozițiilor art. 953 – 954 C. civ., întrucât toate împrejurările de fapt dovedite în speță nu susțin pretenția reclamanților că autorul lor ar fi semnat un alt act decât acela convenit cu pârâții, consimțământul acestuia nefiind afectat de eroare distructivă de voință.

În ceea ce privește capătul de cerere subsidiar întemeiat pe neexecutarea obligațiilor asumate de pârâți prin contract, instanța de apel a reținut că în convenția părților nu s-a prevăzut un termen limită până la care să se realizeze construcția, nefiind prevăzut un pact comisoriu expres. În plus, probele administrate au dovedit că pârâții au făcut demersuri pentru îndeplinirea acestei obligații, iar faptul că apelanții-reclamanți invocă insuficiența acestor demersuri este fără relevanță atâta timp cât în contract părțile nu au prevăzut expres condițiile în care trebuie să fie îndeplinită această obligație.

Curtea de apel a respins ca nefondată și critica privind valoarea foarte mică a prețului în raport cu valoarea terenului, menționând că prețul de 1 miliard ROL nu este un preț derizoriu, fiind stabilit în baza voinței liber exprimate a părților contractante.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, reclamanții, criticând soluția instanței de apel pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art.304 pct.8 și 9 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea acestor critici de nelegalitate, recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel a interpretat greșit contractul de vânzare-cumpărare încheiat de părți, schimbându-i natura or înțelesul vădit neîndoielnic, precum și dispozițiile legale privind eroarea substanțială asupra obiectului contractului, conform art. 953 și 954 C. civ. Recurenții-reclamanți au arătat că, prin contractul de vânzare-cumpărare, intimații-pârâți și-au asumat obligația de a construi pe terenul cumpărat de la autorul – reclamanților un muzeu destinat să adăpostească operele de artă ale acestuia, prestația cumpărătorilor fiind considerată de către vânzător ca esențială, fiind cauza, motivul determinant al încheierii contractului, în absența căruia contractul de vânzare-cumpărare nu ar fi fost încheiat. De altfel, au arătat recurenții, acesta a fost motivul pentru care prețul vânzării a fost sub valoarea terenului. În mod greșit, s-a învederat de către recurenții-reclamanți, instanța de apel a reținut că nu s-a observat că autorul reclamanților ar fi fost în eroare cu privire la natura actului juridic, întrucât nu acesta a fost motivul de nulitate susținut în cauză.

Recurenții au susținut că în mod greșit instanța de apel a apreciat că eroarea asupra substanței obiectului putea să fie invocată doar de către cumpărători, întrucât nu se menționează nicăieri că eroarea trebuia să privească propria prestație, nu și pe aceea a cocontractantului.

Recurenții-reclamanți au învederat că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile legale privind condiția rezolutorie, respectiv, art. 1019 – 1020 C. civ., hotărârea pronunțată fiind lipsită de temei legal, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

S-a arătat că, pe lângă obligația de a construi un muzeu, intimații pârâți și-au asumat și obligația de a asigura adăpostirea și paza operelor autorului reclamanților, pe durata existenței acestora, asigurându-le toată grija necesară prestări.

Inserarea unei obligații de construire a unui muzeu într-un contract de vânzare – cumpărare se aseamănă cu pactul comisoriu expres, astfel că neîndeplinirea acestei obligații atrage desființarea actului.

Recurenții-reclamanți au arătat că în mod greșit instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se dispune rezoluțiunea contractului. În ceea ce privește absența punerii în întârziere a părților, recurenții au învederat că autorul lor le-a atras atenția pârâților în repetate rânduri, amenințându-i că-i va acționa în judecată, iar relativ la absența termenului de îndeplinire a obligației intimaților-pârâți s-a arătat că, deși contractul nu prevede un astfel de termen, instanțele de judecată erau obligate, să facă referire la termenul rezonabil de executare, termen care, în raport de data încheierii actului – 24 septembrie 2004, și data acționării în judecată – 20 septembrie 2007, a fost depășit.

Cât privește reținerea instanței de apel relativă la așa-zisele demersuri efectuate de către intimați pentru îndeplinirea obligațiilor contractuale, aceasta este infirmată de probele administrate care dovedesc că, în fapt, intimații-pârâți nu și-au îndeplinit obligațiile asumate. De asemenea, în mod greșit s-a reținut că autorul reclamanților ar fi refuzat proiectele propuse de către pârâți, întrucât la dosar nu exista refuzul scris al acesteia.

Recurenții-reclamanți au mai arătat că instanța de apel a interpretat greșit și dispozițiile Ordinului nr. 2297/2006 care prevede criteriile de acordare a avizului prealabil al Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor, ordin la care pârâții nu fac nicio referire, fiind evident că nu știau că trebuie să obțină un atare aviz.

Intimații-pârâți au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de nelegalitate formulate, văzând și dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ, Înalta Curte a reținut că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente

:

Conform art. 954 alin. (1) C. civ.: „Eroarea nu produce efecte decât atunci când cade asupra substanței obiectului convenției”.

Art. 954 C. civ. reglementează în alin. (1) eroarea – viciu de consimțământ, respectiv, falsa reprezentare a realității asupra calităților substanțiale, fizice și intelectuale ale obiectului actului juridic, de către una dintre părțile acesteia –

error in substantium

. Ca atare, eroarea – viciu de consimțământ presupune un element de factură psihologică – falsa reprezentare a realității la încheierea actului care, pentru a determina vicierea consimțământului și, în consecință, pentru a testa valabilitatea actului juridic, trebuie să îndeplinească două condiții: elementul asupra căruia cade eroarea să fi fost hotărâtor, determinant pentru încheierea actului, în sensul că în caz contrar, nu s-ar fi încheiat actul juridic și, respectiv, cocontractantul să fi cunoscut faptul că elementul asupra căruia există eroare este determinant pentru încheierea contractului. În alți termeni, pentru a se reține eroarea asupra substanței obiectului contractului se impune ca partea care invocă acest viciu de consimțământ să fi fost în eroare cu privire la calitățile substanțiale ale obiectului contractului, iar cocontractantul să fi cunoscut starea de eroare a celeilalte părți cu privire la un element esențial în încheierea contractului.

Pornind de la aceste considerații teoretice, Înalta Curte a reținut că instanțele de fond au făcut o corectă interpretare a art. 953 și art. 954 C. civ., întrucât recurenții-reclamanți invocă faptul că autorul său a considerat că edificarea muzeului este un element esențial al contractului încheiat – per à contrario, nu a existat eroare în reprezentarea realității la data perfectării actului juridic întrucât această obligație este prevăzută în contract și recunoscută de intimații-pârâți. Ceea ce susțin, în realitate, recurenții-reclamanți este că falsa reprezentare vizează caracterul esențial sau neesențial al obligației menționate, aspect care privește

modul de executare a unui contract

, neafectând valabilitatea acestuia. Ca atare, capătul principal din acțiunea reclamanților – anularea contractului de vânzare-cumpărare pentru eroare asupra substanței obiectului, față de modul în care a fost susținut de recurenții-reclamanți nu se încadrează în ipoteza legală din art. 954 alin. (1) C. civ.

Mai mult, Înalta Curte a reținut că recurenții-reclamanți au invocat eroarea asupra substanței obiectului contractului, susținând fie că, deși obligația de construire a muzeului era considerată ca esențială de autorul acestora, cocontractanții-pârâți nu i-au acordat aceeași valoare – sub acest aspect, fiind corectă soluția instanțelor de fond care au reținut că părțile contractante pot invoca

doar eroarea proprie

ca viciu de consimțământ, nu și

eroarea cocontractantului

, fie natura esențială a obligației arătate nu a fost suficient relevată de clauzele contractuale. Și sub acest aspect, este corectă reținerea instanțelor de fond că nemenționarea condițiilor în care trebuie executată obligația de edificare a muzeului îi este imputabilă autorului reclamanților care nu a dat dovadă de diligență la momentul perfectării actului, astfel încât, clauza cuprinzând obligația de construire asumată de către intimații-pârâți, fiind îndoielnică și lapidară, se interpretează în favoarea debitorilor-pârâți, conform art. 983 C. civ.

Înalta Curte a respins și motivul privind greșita reținere a instanței de apel, în sensul că eroarea ar privi natura actului încheiat, în realitate, invocându-se eroarea asupra caracterului esențial al obligației de construire a muzeului, întrucât astfel cum s-a arătat anterior, acțiunea recurenților-reclamanți este motivată, inclusiv în susținerea motivelor de recurs, ca fiind o falsă reprezentare a obligației de construire, considerată motivul determinant al actului de vânzare-cumpărare. Or, contractul dedus judecății este un contract de vânzare-cumpărare, aspectul invocat de recurenții-reclamanți nefiind inclus în clauzele acestui contract.

Înalta Curte a respins și motivul de recurs relativ la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1019 – 1020 C. civ. Sub acest aspect, recurenții-reclamanți au invocat existența în contractul de vânzare-cumpărare a unui pact comisoriu de gradul IV pentru ipoteza în care intimații-pârâți nu îndeplinesc obligația de construire a muzeului. Instanța de recurs reține că, pentru a înlătura rolul instanței de judecată în stabilirea și aprecierea condițiilor rezoluțiunii contractuale, conținutul pactului comisoriu de gradul IV trebuie să fie clar și explicit.

Per à contrario

, revine instanței de judecată pe baza probelor administrate, sarcina de a aprecia dacă sunt îndeplinite condițiile pentru aplicarea acestei sancțiuni ce intervine în caz de neexecutare culpabilă a obligațiilor contractuale. Or, clauza la care fac referire recurenții-reclamanți este una generică făcând referire la „anularea” contractului, anulare care, în toate cazurile, se dispune de către instanța de judecată, nefiind la îndemâna părților contractante care, conform art. 969 C. civ., pot

conveni

, așadar, este vorba despre un acord de voință –

mutuus dissensus

– desființarea actului încheiat. Ca atare, în mod corect instanțele de fond au apreciat că, nefiind vorba despre un pact comisoriu, se impune analizarea condițiilor rezoluțiunii judiciare, respectiv, punerea în întârziere, existența unui termen de executare a obligației de construire a muzeului, existența unor neexecutări culpabile. Dacă aspectul privind punerea în întârziere a intimaților-pârâți poate fi o critică de nelegalitate, întrucât, pentru debitorul care nu este de drept în întârziere, legea impune obligația efectuării acestui demers de către creditor, prevăzând expres modalitatea de realizare a acestuia, art. 1079 C. civ., astfel încât faptul invocat de recurenți privind avertizarea intimaților nu se încadrează în această dispoziție legală, toate celelalte aspecte nu mai pot fi invocate în fața instanței de recurs, fiind aspecte de netemeinicie, ce nu pot face obiectul căii extraordinare de atac a recursului, conform art. 304 C. proc. civ., care stabilește motivele exprese ce pot fi invocate în această cale de atac.

Cu aceeași motivare va fi respins și motivul privind greșita reținere a instanței de apel cu privire la așa-zisele demersuri ale intimaților-pârâți, recurenții-reclamanți invocând aspecte de netemeinicie ce nu pot fi analizate de către instanța de recurs.

Nu poate fi reținut nici motivul de recurs relativ la greșita interpretare a Ordinului nr. 2297/2006 de către instanța de apel, Înalta Curte reținând că în mod corect instanța de fond a reținut că neobținerea avizului prevăzut de acest ordin nu poate fi asimilată unei neexecutări culpabile a contractului, atâta timp cât părțile nu au prevăzut expres condițiile în care să fie îndeplinită obligația de construire asumată de intimații-pârâți.

Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ.‚ Înalta Curte a respins recursul declarat ca nefondat.