ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 692/2022

Ședința publică din data de 31 martie 2022

Deliberând asupra recursului civil de față și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 12 ianuarie 2018, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâților Municipiul București, prin Primar General, și Primăria Municipiului București la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat prin nerespectarea obligației de a comunica unitatea deținătoare a imobilului notificat în termen de 30 zile de la înregistrarea notificării, precum și pentru nerespectarea obligației de a soluționa notificarea nr. x/2001 într-un termen rezonabil, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea depusă la 23 februarie 2018, pârâții au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Primăria Municipiului București.

Prin sentința civilă nr. 990 din 18 mai 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Primăria Municipiului București și a respins cererea formulată în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosință; a admis, în parte, cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primar General și a obligat acest pârât la plata către reclamant a sumei de 16.000 RON, cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei hotărâri au exercitat apel reclamantul A. și pârâtul Municipiul București, prin Primar General .

Prin decizia civilă nr. 558A din 2 aprilie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 990 din 18 mai 2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a III - a civilă.

Totodată, a fost admis apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primar general, împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamantul, invocând incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant a invocat, în esență, următoarele aspecte:

Cu privire la motivul de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel a decis în mod nelegal că pârâta Primăria Municipiului București nu ar avea calitate procesuală pasivă, ignorând prevederile art. 56 alin. (2) C. proc. civ., în condițiile în care entitatea a fost constituită conform legii, astfel încât poate avea calitate procesuală activă sau pasivă.

Recurentul a mai susținut că reținerea excepției lipsei calității procesuale pasive este greșită și pentru motivul că Primăria Municipiului București are competențe legale în materia aplicării legislației privitoare la procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv de regimul comunist, conform art. 28 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 și că reclamantul a invocat faptul ilicit al pârâtei constând în încălcarea prevederilor legale menționate, fapt cea fost constatat prin decizia civilă nr. 618R/8.12.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2019.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea recurată este dată cu încălcarea normelor în materia răspunderii civile delictuale, instanța de apel ignorând efectele puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 618R/8.12.2018 pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2019, irevocabilă, prin care s-a constatat că pârâta Primăria Municipiului București nu și-a îndeplinit obligația instituită de prevederile art. 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv că, în termenul de 30 de zile de la înregistrarea notificării, nu a identificat "unitatea deținătoare" și nu a comunicat elementele de identificare ale "unității deținătoare".

A considerat că, instanța de apel a reținut nelegal faptul că, nerespectarea dispozițiilor legale timp de 16 ani de către pârâtă nu produce "per se" un prejudiciu moral. Interpretarea dată, cu privire la neîndeplinirii condiției prejudiciului, este contrară jurisprudenței a Curții Europene (cauza Viașu contra României, cauza Comingersoll contra Portugaliei) în materia noțiunii privind "starea de nemulțumire/neplăcere", ca o componentă a prejudiciului moral.

În ce privește întinderea prejudiciului moral, aceast element trebuie raportat la durata încălcării legii de către autorul faptei ilicite și la consecințele negative, concrete și evidente, pe care le-a avut asemenea situație. Din cauza conduitei intimaților, reclamantul nu numai că a suferit o stare de neplăcere/nemulțumire, ci a pierdut drepturi pe care legea i le recunoștea, aspect care denotă gravitatea consecințelor faptei ilicite a intimaților, chestiune învederată pe calea apelului, ca o critică privitoare la caracterul derizoriu al despăgubirii de 16.000 de RON pe care prima instanță o acordase.

În ceea ce privește fapta ilicită de nesoluționare a notificării în termen rezonabil comisă de către intimați, recurentul a considerat nelegală motivarea instanței de apel, întrucât hotărârea dată de CEDO în cauza Maria Atanasiu și alții versus România nu a constatat faptul că procedura de restituire a imobilelor preluate abuziv presupune un efort semnificativ din partea autorităților române, ci doar a precizat, în paragraful 122 al hotărârii, că "este posibil ca implementarea cadrului legislativ să fi întâmpinat dificultăți și să fi înregistrat întârzieri", dar, și în asemenea situație, faptele autorităților Statului român sunt sancționabile, putând fi acordate despăgubiri.

A mai arătat că nu există nicio prevedere legală care să fi interzis sau să interzică intimaților să soluționeze notificarea, chiar și în condițiile în care recurentul a formulat acțiunea în justiție în anul 2009 (dosar nr. x/2009, nr. y/2009* în prima rejudecare, iar în prezent nr. z/2009**, în a doua rejudecare). Așadar este nelegală aprecierea instanței de apel potrivit căreia, pentru perioada ulterioară anului 2009, intimații nu pot fi sancționați pentru nesoluționarea notificării, pe motiv că reclamantul s-a adresat instanței de judecată.

În ceea ce privește perioada 2001 - 2008, în paragraful 123 al Hotărârii pilot dată în cauza Maria Atanasiu contra României, CEDO a statuat faptul că "lipsa de răspuns a autorităților administrative la cererile de restituire introduse în temeiul legilor nr. 112/1995 și nr. 10/2001, la care se adaugă lipsa, în perioada menționată, a unei căi de atac, le-a determinat să sufere o sarcină disproporționată". Or, această situație se verifică și cazul de față, fiind de neînțeles pe ce bază și criterii acele persoane au dreptul de a fi dezdăunate, iar reclamantul nu.

Prin argumentele expuse în hotărârea recurată, instanța de apel a aprobat și justificat conduita nelegală a pârâților și a ignorat faptul că această conduită ilegală a condus la încălcarea drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului, respectiv dreptul la demnitate, prevăzut de art. 72 C. civ., astfel încât intimații-pârâți trebuie să răspundă pentru fapta lor ilicită, fiind întrunite toate cerințele legale pentru atragerea răspunderii delictuale pentru fapta proprie, cu atât mai mult cu cât art. 1357 alin. (2) C. civ. consacră principiul potrivit căruia "autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă".

În concluzie, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Intimații - pârâți nu au formulat întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Prin încheierea din 3 februarie 2022 a fost admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 558A din 2 aprilie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, fiind stabilit termen pentru judecarea acestuia în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, susceptibile de încadrare în art. 488 alin. (1), pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va constata că recursul reclamantului este nefondat, având în vedere considerentele care succed:

Pretenția dedusă judecății a vizat solicitarea reclamantului A. de a dispune obligarea pârâților Municipiul București, prin Primar General și Primăria Municipiului București la acordarea unor daune morale de 1.000.000 euro, pentru prejudiciul cauzat prin nerespectarea obligației de a comunica persoanei îndreptățite datele privind unitatea deținătoare a imobilului notificat cu nr. x/09.08.2001, în termen de 30 zile de la înregistrarea notificării, precum și pentru nerespectarea obligației de soluționare a notificării într-un termen rezonabil, cu cheltuieli de judecată.

Prima instanță a respins cererea formulată în contradictoriu cu Primăria Municipiului București ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosință și a admis, în parte, cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primar General, dispunând obligarea acestui pârât la plata, către reclamant, a sumei de 16.000 RON, cu titlu de daune morale.

Instanța de apel, investită fiind cu apelurile declarate de reclamant și de pârâtul Municipiul București, prin Primar General a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant și a admis apelul declarat de pârâtul Municipiul București, a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a respins, ca nefondată, chemarea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, menținând celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

1.1. Prin recursul de față, din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București, soluție ce contravine dispozițiilor art. 56 alin. (2) din C. proc. civ.

Susținerea recurentului, deși susceptibilă în cazul de casare evocat, nu este întemeiată.

Art. 56 alin. (2) C. proc. civ. stipulează că:

"...pot sta în judecată asociațiile, societățile sau alte entități fără personalitate juridică, dacăț sunt constituite potrivit legii."

Potrivit textului normativ menționat, legea de procedură civilă recunoaște, într-adevăr, posibilitatea unor entități fără personalitate juridică de a sta în judecată sub condiția de a fi constituite potrivit legii.

Primăria este o entitate fără personalitate juridică.

Potrivit art. 77 din Legea nr. 2015/2001 (în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată) primăria reprezintă o structură funcțională cu activitate permanentă, care aduce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, fiind constituită din primar, viceprimar, de scretarul unității administrativ-teritoriale și aparatul de specialitate a primarului. Totodată, Legea stipulează că pentru punerea în aplicare a activităților date în competența sa, primarul beneficiază de o structură funcțională cu activitate permanentă ce grupează aparatul de specialitate, denumită primărie (art. 61 alin. (3) din Legea nr. 215/2001).

Ca atare, legea nu recunoaște personalitate juridică primăriei, aceasta fiind doar structura funcțională unde pesoanele ce constituie această structură își desfășoară activitatea. Personalitatea juridică este recunoscută doar unității administrativ-teritoriale.

Cum posibilitatea de a sta în judecată este recunoscută de legea procesual civilă doar acelor entități fără personalitate juridică sub condiția de a fi constituite potrivit legii, rezultă că reținerea instanței de apel potrivit căreia primăria nu reprezintă o "entitate fără personalitate juridică, constituită potrivit legii", în sensul art. 56 alin. (2) C. proc. civ., este corectă, întrucât, potrivit art. 77 din Legea nr. 215/2001, aceasta constituie doar o structură funcțională, fără capacitate procesuală, ceea ce semnifică că nu poate exercita drepturi și nu își poate asuma obligații în plan procesual.

Așadar, cum corect s-a reținut prin decizia recurată, nefiind o persoană juridică, primăria nu are capacitate de folosință și de exercițiu pentru a sta în judecată, ceea ce denotă că soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București a fost realizată în consens cu normele legale evocate.

1.2 Subsumat aceluiași temei de casare, recurentul-reclamant a mai susținut că soluționarea excepției calității procesuale pasive s-a realizat cu ignorarea competențelor date de lege în sarcina primăriei în materia aplicării legislației privitoare la procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv de regimul comunist, respectiv a celor înscrise în art. 28 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001. A pretins că faptul ilicit reclamat în cauză constă tocmai în încălcarea de către Primăria Municipiului București a acestor prevederi legale, faptul ilicit fiind constatat prin decizia civilă nr. 618R/2018 a Curții de Apel București.

Nici acestă susținere nu este întemeiată din perspectiva legitimării procesuale pasive a Primăriei Municipiului București.

Chiar dacă, prin demersul judiciar declanșat în cauză, reclamantul a urmărit angajarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul moral cauzat în componenta referitoare la încălcarea obligațiilor primăriei înscrise în art. 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv cele privind obligația de a identifica și comunica persoanei îndreptățite care este unitatea deținătoare a imobilului preluat abuziv, natura delictuală a răspunderii a cărei antrenare a intenționat-o reclamantul nu poate fi verificată decât în raport cu persoana juridică, cu capacitate juridică și patrimoniu propriu, titulară de drepturi și obligații civile care este unitatea administrativ-teritorială și nu primăria, astfel cum corect s-a reținut prin decizia recurată.

Prin demersul judiciar promovat, recurentul-reclamant a invocat răspunderea civilă delictuală solicitând repararea prejudiciului moral ce i-a fost cauzat prin nesoluționarea culpabilă a notificării adresate de autorul său Municipiului București, în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001. Astfel, s-a imputat pârâtului depășirea termenului rezonabil de soluționare a cererii adresate autorității statului.

În absența unui temei juridic în cuprinsul legii reparatorii, de natură a fi aplicat direct pretențiilor reclamantului, ambele instanțe de fond au examinat pretenția dedusă judecății din perspectiva incidenței dispozițiilor de drept substanțial care reglementează răspunderea civilă delictuală, fundament juridic circumscris remediului din dreptul intern susceptibil de a permite instanței naționale evaluarea pretinselor încălcări ale dispozițiilor art. 6 din Convenția europeană, care se referă la noțiunea de "proces echitabil", care include și componenta examinării cererii într-un termen rezonabil.

Astfel, în ceea ce privește solicitarea de plată a despăgubirilor pentru nesoluționarea într-un termen rezonabil a notificării, formulate de autorul recurentului-reclamant, se constată că atât prima instanță, cât și instanța de apel s-au raportat la jurisprudența Curții europene a Drepturilor Omului, analizând cauza în baza raționamentului instanței europene pentru evaluarea unei plângeri din perspectiva incidenței art. 6 paragr. 1 din Convenție, fiind avute în dezlegările relevante ale instanței de contencios european din perspectiva respectării de către autoritățile statului a unui termen rezonabil în soluționarea unei cereri formulate de justițiabili în baza legilor naționale, cereri prin care se declanșează o procedură obligatorie, prealabilă, sesizării instanței de judecată.

Examinând rezonabilitatea duratei procedurii judiciare reclamate, instanțele de fond au realizat o analiză concretă a circumstanțelor cauzei, în raport de criteriile enunțate de Curtea europeană, pentru a evalua dacă procedura a fost sau nu rezonabilă, criterii care se referă la complexitatea cauzei, comportamentul părților și cel al autorităților statale competente.

În conformitate cu mecanismul Legii nr. 10/2001, persoanele care se considerau îndreptățite la măsurile reparatorii reglementate prin această lege specială, în temeiul art. 22 din lege, aveau obligația formulării, în termenul imperativ stabilit de lege, unei notificări adresate fie unității deținătoare a imobilului a cărui restituire se cerea, fie entității desemnate de lege cu soluționarea notificării în privința imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 1945-1989.

Prin edictarea art. 25 alin. (1) din lege, legiuitorul a pus la dispoziția unităților deținătoare un interval de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, pentru emiterea deciziei sau dispoziției motivate de soluționare a cererii.

În aprecierea caracterului rezonabil al procedurii, instanțele fondului s-au raportat la perioada cuprinsă în intervalul dintre data formulării prezentei cereri deduse judecății și cea a notificării, fiind avut în vedere că, până în prezent, notificarea nr. x/2001 formulată de autorul reclamantului nu a fost soluționată.

Deși a fost reținută obligația autorităților române de a asigura mecanismele și resursele necesare pentru respectarea termenelor legale instituite pentru soluționarea notificărilor formulate în temeiul legilor de reparație, din perspectiva evaluării criteriului complexității și a conduitei autorităților, cu referire la circumstanțele concrete ale cauzei, Curtea de Apel a avut în vedere că omisiunea soluționării notificării într-un termen rezonabil nu poate fi circumscrisă unei fapte ilicite de natură a antrena răspunderea civilă delictuală a pârâtului-intimat Municipiul București.

Sub acest aspect, instanța de apel a avut în vedere împrejurarea că unitățile administrativ-teritoriale au fost învestite cu un număr foarte mare de notificări, fiind practic imposibil să procedeze la soluționarea tuturor acestor solicitări în termenul defipt de lege.

Referirea instanțelor fondului la hotărârea-pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu ș.a. contra României este corectă, de vreme ce Curtea europeană, constatând existența unei probleme de sistem, generate de ineficiența mecanismului de despăgubire prevăzut de Legea nr. 247/2005, a hotărât să suspende pe o perioadă de 18 luni analiza tuturor cererilor vizând această problematică, acordând, astfel, timp autorităților române să reacționeze pentru refacerea legislației cu privire la sistemul de despăgubire, pentru a fi mai previzibil în aplicarea sa. În contextul dificultățile obiective de respectare a unui termen rezonabil, recunoscute și de Curtea europeană, legiuitorul național a adoptat Legea nr. 165/2013, prin care a instituit o nouă procedură administrativă dilatorie, acordând unităților deținătoare noi termene, de până la 36 de luni (cu începere din data 01.01.2014), pentru soluționarea notificărilor.

Cu toate acestea, în condițiile în care Legea nr. 10/2001 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care persoana juridică deținătoare a imobilului nu emite decizia ori dispoziția prevăzută de textul de lege menționat, în termenul de 60 de zile, persoanei îndreptățite i se recunoaște dreptul de a se adresa instanței competente, întrucât absența răspunderii persoanei juridice deținătoare echivalează cu un refuz de restituire a imobilului, care poate fi cenzurat, tot în condițiile procedurii speciale.

Așadar, sub aspectul examinării conduitei reclamantului, din perspectiva uzitării căilor recunoscute în dreptul intern, instanțele fondului au avut în vedere posibilitatea acestuia de a uzita de acele mecanisme de natură a permite valorificarea deplină a drepturilor reclamate. Astfel, formularea unor cereri adresate autorității administrative în legătură cu comunicarea stadiului soluționării notificării sau formularea fie a unei cereri în obligație de a face (obligarea entității notificate de a soluționa notificarea prin emiterea unei decizii sau dispoziții motivate, ca urmare a depășirii termenului stabilit de lege), fie a unei cereri adresate instanței de judecată de soluționare pe fond a notificării, în suplinirea competențelor entității notificate, reprezintă remedii interne eficiente care puteau fi uzitate, ca remedii acceleratorii, pentru deblocarea disfuncțiilor în aplicarea legii speciale, astfel cum s-a stabilit și în cuprinsul Deciziilor nr. 9/2006 și 20/2007, pronunțate în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secții Unite. Sub aspectul valorificării acestor remedii, după cum s-a evidențiat și în cuprinsul hotărârii atacate, reclamantul, în scopul soluționării notificării, s-a adresat direct instanței de judecată, cererea acestuia formând obiectul dosarului nr. x/2009 al Tribunalului București.

Așadar, în contextul circumstanțial reținut în cauză, se vădește a fi corectă concluzia instanțelor de fond în sensul că fapta omisivă imputată pârâtului nu îmbracă caracter ilicit, astfel încât nici răspunderea civilă delictuală a acestuia nu poate fi angajată.

Referitor la cererea de despăgubiri care vizează fapta ce constă în nerespectarea obligației de comunicare a datelor privind unitatea deținătoare a imobilului notificat, din perspectiva incidenței cazului de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a pretins încălcarea normelor în materia răspunderii civile delictuale, întrucât instanța de apel a ignorat efectele puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 618R/8.12.2018 pronunțate de Curtea de Apel București prin care s-a constatat că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația de a comunica elementele de identificare ale unității deținătoare. S-a mai susținut a fi greșită și concluzia instanței de apel cu privire la condiția prejudiciului, ca element al răspunderii civile delictuale, interpretare ce ar fi contrară jurisprudenței Curții europene.

Si aceste susțineri se vădesc a fi nefondate și nu pot atrage incidenta motivului de recurs evocat.

Cu privire la neîndeplinirea obligației de comunicare a datelor privind unitatea deținătoare, prima instanță a reținut că, în considerentele deciziei civile nr. 618R/2017 pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2009 s-a evocat, cu putere de lucru judecat, că Primăria Municipiului București nu și-a îndeplinit obligația de a identifica unitatea deținătoare și de a comunica persoanei îndreptățite elementele de identificare ale acesteia. În acest context, prima instanță a avut în vedere că neîndeplinirea obligației legale imperative de către pârât constituie o faptă cu caracter ilicit și, reținând vinovăția autorului faptei ilicite, a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 16000 RON cu titlu de daune morale către reclamant.

Procedând la examinarea criticilor din apelul declarat de pârât, din perspectiva întrunirii condițiilor cumulative pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în privința celei de a doua fapte omisive imputate pârâtului, instanța de apel nu a negat, contrar susținerilor formulate de recurent, cele reținute în considerentele deciziei civile nr. 618R/8.12.2018 pronunțate de Curtea de Apel București referitoare la încălcarea obligației înscrise în art. 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în contextul în care caracterul ilicit al inacțiunii pârâtului nici nu a fost contestat în calea de atac exercitată de acesta, criticile fiind formulate doar sub aspectul neîndeplinirea condiției privind existența prejudiciului, ca element al răspunderii civile delictuale.

Referitor la susținerea recurentului care vizează prejudiciul produs prin fapta omisivă a pârâtului referitoare la încălcarea obligației de identificare a unității deținătoare și de comunicare a elementelor de identificare ale acesteia, Înalta Curte are în vedere că fapta imputată a fost încadrată în sfera ilicitului civil. Or, în acest context, ceea ce este de stabilit în recursul de față este doar problema existentei unui prejudiciu, a producerii lui, pentru a putea a se verifica dacă poate fi antrenat răspunderea civilă delictuală în sarcina pârâtului, de vreme ce chestiunea legată de întinderea (evaluarea) acestuia constituie o chestiune de evaluare a probelor, care nu poate fi supusă cenzurii în recurs, oricum subsidiară clarificării celei dintâi.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieții private, în sfera art. 8 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar și de valori apărate de Constituție și de legile interne, existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs persoanei lezate. Or, din această perspectivă, semnalând distincția dintre dovada existenței prejudiciului moral și întinderea acestuia din urmă, care nu poate fi stabilită matematic, ci îndeosebi pe considerente de echitate, instanța de apel a concluzionat că fapta ilicită nu este de natură să conducă, per se, la concluzia prejudicierii unuia dintre atributele esențiale ale persoanei, fiind necesar a se dovedi existența unui prejudiciu efectiv încercat de reclamant.

Într-adevăr, pentru obligarea pârâtului la plata unor daune morale este necesar să se fi produs efectiv un prejudiciu moral ca urmare a încălcării unui drept subiectiv, însă simpla încălcare a unui drept subiectiv nu conduce de plano la concluzia producerii unui prejudiciu moral titularului dreptului subiectiv.

Or, în cauză, fapta omisivă ilicită imputată, constând în necomunicarea datelor de identificare ale unității deținătoare a imobilului notificat, nu generează un efect a cărui consecință directă ar consta în lezarea unui drept personal nepatrimonial, reclamantul având sarcina de a arăta implicațiile morale, pe plan afectiv, ale faptei omisive imputate pârâtului.

Înalta Curte apreciază că reclamantul-recurent se raportează eronat, în contextul speței de față, la dreptul Uniunii Europene, chiar în condițiile existenței Cartei europene a drepturilor omului, de vreme ce, în speță, interesează jurisprudența CEDO, ce constituie reper jurisprudențial și pentru instanțele Uniunii Europene. Totodată, nu poate fi imputat instanței de apel că ar fi nesocotit jurisprudența Curții europene, cu referire directă la hotărârea pronunțată în cauza Viașu contra României, din 9 decembrie 2008, întrucât situația premisă avută în vedere de instanța de contencios european nu este similară celei din prezenta cauză, instanțele fondului raportându-se, însă, la jurisprudența instanțelor naționale și europene în examinarea drepturilor pretins încălcate, ca și componentă a dreptului la un proces echitabil, în raport cu faptele ilicite ce au fost reclamate în cauză.

În consecință, constatând că motivele de recurs înscrise în art. 488 alin. (1), pct. 5 și 8 C. proc. civ. nu sunt incidente, decizia recurată fiind pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 558A din 2 aprilie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 martie 2022.