ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 863/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 863/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 2 august 2005

și înregistrată sub nr. 23448/3/2005 pe rolul Tribunalului București, secția a

IV-a civilă, reclamantul N.C. a chemat în judecată pe pârâții U.C.M.R. - A.D.A.,

SC E. SA, C.R.E.D.I.D.A.M., solicitând:

pârâtei SC E. SA în solidar cu pârâta U.C.M.R. - A.D.A. la plata echivalentului

în lei a sumei de 80.000 euro reprezentând drepturi de autor cuvenite

reclamantului în calitate de compozitor al unora din compozițiile muzicale

cuprinse în albumul „Cantafabule”, precum și drepturile cuvenite în calitate de

interpret pentru exploatarea acestor compoziții muzicale prin reproducerea și

distribuția pe discuri, casete audio, C.D.-uri și orice alte înregistrări

audio, pentru perioada 1974 - 2002;

pârâtei SC E. SA la plata echivalentului în lei a sumei de 20.000 euro

reprezentând drepturi de autor cuvenite reclamantului în calitate de compozitor

al unora din compozițiile muzicale cuprinse în albumul „Cantafabule”, precum și

drepturile cuvenite în calitate de interpret pentru exploatarea acestor

compoziții muzicale prin reproducerea și distribuția pe discuri, casete audio, C.D.-uri

și orice alte înregistrări audio, pentru perioada 2003 -2005;

pârâtei U.C.M.R. - A.D.A. la plata sumei de 20.000 euro reprezentând remunerația

cuvenită reclamantului în calitate de compozitor al unora din compozițiile

muzicale cuprinse în albumul „Cantafabule”, precum și drepturile cuvenite în

calitate de interpret pentru exploatarea acestor compoziții muzicale prin radiodifuzare

în perioada 1974 - 2005, iar pentru perioada 1997 - 2005, în solidar cu C.R.E.D.I.D.A.M.

În drept,

au fost invocate dispozițiile Decretului nr. 321/1956, ale Legii nr. 8/1996,

precum și ale H.C.M. nr. 632/1957 cu modificările ulterioare, H.G. nr. 143/2003,

H.G. nr. 521/1999, H.G. nr. 119/2002.

Prin încheierea

de ședință din data de 13 iunie 2006, Tribunalul, în temeiul art. 246 C. proc.

civ., a luat act de renunțarea reclamantului la judecarea cererii formulate în

contradictoriu cu pârâta C.R.E.D.I.D.A.M.

Prin

sentința nr. 609 din 27 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și,

totodată, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

În

motivarea sentinței, tribunalul a reținut următoarele:

În ceea

ce privește pretențiile formulate pentru perioada 1975 - 1990, conform

scrisorii din 29 mai 2009 depuse la dosarul cauzei de către U.C.M.R., la data

de 6 aprilie 1984 s-a achitat prin mandat poștal, către mama reclamantului, S.T.,

suma de 18.470 lei reprezentând drepturi de autor - capitolul drepturi de autor

străini -, conform referatului de plată din data de 3 aprilie 1984 și avizului

Ministerului de Finanțe din 03 februarie 1984, nu numai cele pentru albumul „Cantafabule”,

ci și pentru celelalte drepturi de autor cuvenite.

Pentru perioada

trim. II 1984 - trim. IV 1996, plățile au fost efectuate conform scrisorii din 29

mai 2009 depuse la dosarul cauzei de către U.C.M.R.. În această scrisoare se

menționează toate drepturile de autor plătite reclamantului în această perioadă,

respectiv 3.745.612 lei, reprezentând nu numai cele pentru albumul „Cantafabule”,

ci și pentru celelalte drepturi de autor cuvenite; sumele au fost achitate cu

numerar reclamantului la casieria U.C.M.R., conform copiilor chitanțelor

anexate.

Pentru perioada

trim. I 1977 - trim. IV 1998, sumele au fost calculate conform

centralizatorului anexat raportului de expertiză și au fost achitate la datele

menționate în centralizator, prin care se confirmă achitarea în această

perioadă a sumei de 13.335.594 lei, nu numai pentru albumul „Cantafabule”, ci și

pentru celelalte drepturi de autor cuvenite; sumele au fost achitate cu numerar

reclamantului la casieria U.C.M.R., conform copiilor chitanțelor anexate.

Față de

aceste considerente de fapt, tribunalul a constatat că excepția prescripției

este neîntemeiată, în conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. a)

din Decretul nr. 167/1958, dat fiind că, prin efectuarea de plăți succesive a

drepturilor de autor de către pârâți, termenul de prescripție a fost întrerupt,

ultima plată având loc conform O.P. din 25 octombrie 2005, după care a fost

introdusă cererea de chemare în judecată în cadrul termenului general de

prescripție de trei ani.

Pe

fondul cauzei, colectarea și repartizarea sumelor aferente drepturilor de autor

cuvenite autorilor de opere muzicale s-a realizat astfel:

- până

la data de 23 iulie 1996, de către U.C.M.R.;

- după

data de 23 iulie 1996, de către U.C.M.R. - A.D.A., care a fost înființată

conform sentinței nr. 2218 a Judecătoriei Sectorului 1 București; conform

statutului, U.C.M.R. - A.D.A. colectează și repartizează sumele aferente

drepturilor de autor de la toate categoriile de utilizatori de opere muzicale

prevăzute de lege.

Până la

intrarea în vigoare a Legii nr. 8 din 14 martie 1996 privind drepturile de

autor și drepturile conexe, publicată în M. Of. nr. 60 din 26 martie 1996,

atribuirea drepturilor de autor s-a realizat în baza prevederilor Decretului nr.

321 din 27 iunie 1956 și H.C.M. nr. 632 din 15 iulie 1957 (art. 64). Conform metodologiei

stabilite prin acest act normativ, remunerația de folosință cuvenită autorilor

pentru înregistrarea sonoră a operelor muzicale sau vorbite este de 4 % din prețul

de vânzare al înregistrărilor.

La

lucrările cu text, din suma rezultată prin aplicarea procentului de 4 % din prețul

de vânzare al înregistrărilor se cuvine autorului textului 40 % la cântecele de

masă și 25 % pentru celelalte lucrări muzicale cu text, iar pentru compozitorii

lor un procent de 75 %.

Prin H.G.

nr. 521 din 29 iunie 1996, publicată în M. Of. nr. 335 din 08 iulie 1996, au

fost aprobate tabelele și metodologiile privind drepturile de autor pentru

înregistrări sonore ale operelor muzicale, art. 64 din H.C.M. nr. 632/1957

fiind abrogat.

În

conformitate cu prevederile art. 130 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 și art. 6

din statutul său, U.C.M.R. - A.D.A. are obligația sa urmărească colectarea

sumelor aferente drepturilor de autor de la toate categoriile de utilizatori

prevăzuți de lege.

În

cauză, nu s-a făcut dovada, astfel cum a susținut reclamantul, că respectivul

album ar fi fost exportat de către casa de discuri Electrecord sau/și U.C.M.R.

pe durata șederii sale în străinătate și nici a încasării unor remunerații de

către organisme de gestiune colectivă din alte țări.

Pe baza

declarațiilor lucrărilor muzicale aflate în arhivele U.C.M.R., pentru albumul „Cantafabule”,

ponderea drepturilor reclamantului N.C. este de 36,48% din total drepturi

remunerație cuvenite formației Phoenix pentru acest album.

Conform

concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, s-a constatat că

reclamantul N.C. a încasat integral sumele cuvenite de la utilizatori pentru

piesele muzicale de pe albumul „Cantafabule” compuse și interpretate de acesta.

Prin Decizia nr. 58

din 3 aprilie 2012, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări

sociale, a respins, ca nefondate,

apelurile formulate

de ambele părți.

Pentru a decide

astfel, în ceea ce privește apelul reclamantului, instanța de apel a apreciat că

nu pot fi primite criticile privind nulitatea raportului de expertiză judiciară

întocmit în cauză, câtă vreme acestea pleacă de la premisa greșită că expertul

avea obligația citării părților la fiecare dintre convocări.

În realitate,

prevederile art. 205 și 208 ce stabilesc o obligație a expertului de a cita

părțile au în vedere asigurarea dreptului la apărare pentru fiecare dintre

acestea, în sensul că părțile au astfel posibilitatea să își formuleze

propriile apărări.

Or, apelantul a fost

citat de către expert și a avut astfel posibilitatea să își formuleze apărările,

astfel încât nu poate indica vreo vătămare ce i s-ar fi produs pentru a putea

atrage aplicarea sancțiunii actului procedural, în aplicarea art. 105 C. proc.

civ.

Au fost

înlăturate și criticile privind omisiunea expertului de a răspunde unei părți a

obiectivelor încuviințate, caracterul incomplet al unora dintre răspunsuri ori

redarea în cuprinsul acestuia a unor date ce nu corespund realității. Argumentele

pe care le invocă apelantul cuprind, de fapt, critici privitoare la stabilirea

de către prima instanță a circumstanțelor de fapt ale cauzei, pentru

determinarea cărora Tribunalul s-a bazat pe concluziile raportului de

expertiză.

Argumentele

apelantului s-au limitat, însă, la a indica elemente de fapt colaterale

circumstanțelor pe care tinde să le dovedească, precum natura matriței sau

numărul aproximativ de discuri ce era produs cu ajutorul unei prese, din care

trage concluzia comercializării în perioada relevantă a unui număr de discuri

și casete cu albumul „Cantafabule”, mult mai mare decât cel reținut de către

expert în cuprinsul raportului de expertiză.

Pe de

altă parte, luând în calcul numărul mediu de discuri comercializate în

perioadele pentru care expertului i-au fost puse la dispoziție documente

concrete, apelantul a apreciat că un număr similar ar trebui să fie luat în

calcul și pentru lunile în care nu există astfel de date.

Or,

niciunul din aceste raționamente nu poate fi acceptat. Din analizarea unor împrejurări

precum numărul mediu al discurilor ce puteau fi realizate prin folosirea unei

matrițe se poate trage o prezumție simplă, care, însă, nu este suficientă

pentru a face proba faptului pretins, în speță a numărului de discuri

comercializate. În mod similar, nu se poate extinde determinarea numărului de

discuri comercializate în medie în perioadele reținute în cuprinsul raportului

la perioadele pentru care nu există date concrete. Câtă vreme prin cererea

introductivă de instanță s-a solicitat stabilirea și determinarea obligației

pârâtelor de a-i achita reclamantului remunerația aferentă drepturilor sale,

întinderea acestei obligații trebuie să fie clar determinată în valorificarea

principiului in dubio pro reo.

Nici

luarea în calcul a numărului de coperte ce au fost printate pentru albumul „Cantafabule”

nu este un element de fapt suficient pentru a face proba comercializării unui

număr corespunzător de discuri, câtă vreme nu poate fi stabilită această

împrejurare pe calea unei deducții logice.

Simplul

fapt al tipăririi unui număr de coperte nu este suficient pentru a dovedi

fabricarea unui număr similar de discuri și, cu atât mai puțin, comercializarea

efectivă a acestei cantități de discuri.

Curtea a

reținut, de asemenea, că nici susținerile privind lipsa rolului activ al primei

instanțe nu pot fi primite câtă vreme, prin respingerea obiecțiunilor formulate

de către reclamant, tribunalul a luat doar o măsură procedurală în conformitate

cu convingerea pe care și-a format-o față de lucrările cauzei. Pe de altă

parte, deși susține că prima instanță nu a analizat și nu a ținut cont de

datele și documentele prezentate de către apelantul reclamant apelantul nu

indică în concret documentele care ar fi fost nesocotite, critica sa fiind

formulată în termeni generali, astfel că nu poate fi luată în considerație.

Principiul

rolului activ al judecătorului are în vedere diligența pe care instanța este

obligată să o depună pentru aflarea tuturor circumstanțelor cauzei. Nu s-a

reținut, însă, că efectele acestui principiu reflectă și situația în care

instanța este obligată să culeagă probe în sprijinul susținerii afirmațiilor

uneia dintre părți, deoarece prin aceasta s-ar nesocoti principiul

disponibilității părților în procesul civil.

Curtea a

înlăturat și criticile privind lipsa motivării sentinței apelate, având în

vedere că aspectele privitor la care apelantul susține lipsa motivării privesc

fie situații cu care instanța nu a fost legal învestită (precum constatarea

nulității contractului de cesiune din 22 aprilie 1975), fie situații privitor

la care nu s-a putut reține, din analiza materialului probator administrat în

cauză, nici măcar existența unor indicii (precum comercializarea albumului in

străinătate) sau accesorii ale acestor cereri.

În

conformitate cu prevederile art. 1169 C. civ., sarcina probei incumbă acelei

părți care face o alegație în fața instanței de judecată. Prin urmare, nu se

poate susține că Tribunalul a răsturnat sarcina probei, câtă vreme a apreciat

că incumbă reclamantului sarcina de a proba exportarea albumului „Cantafabule”.

instanța

de apel a admis că documente concrete cuprinzând date numărul discurilor

exploatate ar fi putut exista doar în posesia pârâtei, însă a apreciat că, pentru

a i se pune în vedere pârâtei obligația administrării de probe, era necesar ca

reclamantul să producă măcar niște indicii privitor la această exportare sau

date prin care perioada exportului să poată fi măcar determinabilă. Pentru

aceleași motive, nu s-a reținut nici existența unei obligații a expertului de a

depune diligențe în „descoperirea” de probe în lipsa oricăror probe

administrate de către reclamant.

Privitor

la apelul apelantei pârâte U.C.M.R. - A.D.A., au fost înlăturate criticile

referitoare la nesocotirea dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul

nr. 167/1958, câtă vreme apelanta nu a indicat elemente potrivit cărora plățile

valorificate de către Tribunal ca elemente de natură să întrerupă prescripția

ar fi fost făcute, în realitate, pentru drepturile de autor aferente altor

opere muzicale, iar nu compozițiilor de pe albumul „Cantafabule”.

Termenul

de 6 luni prevăzut de art. 134 din Legea 8/1996 poate fi reținut doar pentru

remunerațiile aferente perioadei ulterioare intrării în vigoare a acestei legi,

iar nu și pretențiilor aferente perioadei anterioare. Pe de altă parte,

invocarea acestui termen nu este de natură să afecteze legalitate soluției

pronunțate de către Tribunal în soluționarea excepției prescripției câtă vreme

epuizarea acestui termen este doar punctul de plecare al termenului de prescripție

de 3 ani.

Împotriva

deciziei menționate, au declarat recurs, în termen legal, reclamantul C.N. și

pârâta U.C.M.R. - A.D.A., criticând-o pentru nelegalitate și susținând, în

esență, următoarele:

dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamantul C.N. a invocat

dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. și a susținut că decizia

recurată, ca, de altfel, și hotărârea primei instanțe, se bazează pe un raport

de expertiză nul și care nu se coroborează cu celelalte probe administrate în

cauză, pentru următoarele considerente:

- Prin hotărârea

dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității la art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (motiv de recurs prevăzut de art.

304 pct. 5 C. proc. civ.).

Instanța de apel avea

obligația de a dispune, în baza art. 105 alin. (2) C. proc. civ., refacerea

expertizei contabile efectuate în cursul judecății în primă instanță cu încălcarea

art. 208 C. proc. civ., prin necitarea reclamantului ori a reprezentanților

acestuia pentru fiecare convocare a expertizei judiciare.

Instanța de apel a

apreciat în mod greșit că nu există temei de nulitate a raportului de

expertiză, câtă vreme subsemnatul nu a putut indica vreo vătămare ce i s-a

produs pentru a putea atrage aplicarea sancțiunii actului procedural, deși vătămarea

este evidentă, ca urmare a concluziilor formulate de expert. Fără a nega

viciile de procedură de citare privind realizarea expertizei, instanța a

apreciat ca acoperitoare citarea secvențială de către expert, dar a ignorat împrejurarea

că partea nu a avut, astfel, posibilitatea să își formuleze apărările.

Mai mult decât atât,

încheierea de ședință din 23 martie 2010, atacată odată cu fondul, este

nelegală sub aspectul respingerii cererii de anulare a raportului de expertiză,

întrucât în condițiile în care expertul a convocat părțile la efectuarea mai

multor acte privind expertiza (menționate în raport la pag. 3 pct. II.1 parag. 1),

chiar dacă erau printre altele și verificări ale actelor aflate în arhivele

unor părți din proces, era necesară și obligatorie convocarea și prezența

subsemnatului sau al reprezentanților subsemnatului, dispozițiile art. 200 C.

proc. civ. fiind imperative.

Recurentului i s-a

încălcat dreptul la apărare, atât timp cât tocmai citarea părților pentru efectuarea

expertizei la fața locului constituie o garanție a dreptului la apărare,

deoarece se creează posibilitatea de a da lămuririle necesare expertului,

precum și de a solicita expertului să facă toate constatările legate de obiectivele

fixate pentru expertiză, fiind nelegală hotărârea care se bazează pe o expertiză

efectuată la fața locului fără citarea părților.

Întrucât expertul nu

a înțeles să efectueze convocări pentru toate datele când au fost necesare

cercetări și verificări de acte aflate în arhivele pârâtelor, a întocmit acte

cu încălcarea prevederilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cauzând recurentului

o serie de vătămări majore ce nu pot fi înlăturate decât prin anularea

raportului de expertiză contabilă judiciară, atât timp cât concluziile acestui

raport de expertiză stau la baza ambelor hotărâri judecătorești pronunțate în

prezenta cauză și prin care a fost respinsă acțiunea.

Instanța de apel a

respins criticile privind atitudinea părtinitoare a expertului, care a oferit o

interpretare subiectivă întregului material probatoriu ce i-a fost pus la

dispoziție, dar a și lăsat nesoluționate mai multe obiective din cele propuse, fără

ca instanța să prezinte o motivare pentru care a adoptat această poziție sau

care sunt răspunsurile expertului la obiectivele indicate de către reclamant (la

obiectivele nr. 2, 4, 10, 11 nu s-a răspuns deloc, iar la restul obiectivelor

răspunsul este incomplet, respectiv nu vizează toată perioada solicitată -

1974-2005, nefiind expertizată perioada 1974-1995).

Contrar aprecierii

instanței de apel, expertul judiciar avea obligația să depună diligențele

necesare pentru a obține date și informații suplimentare ori pentru a obține

date și documente acolo unde motivarea pentru neformularea unui răspuns a fost

lipsa de documente ori a informațiilor, deoarece scopul unei expertize de

specialitate nu poate fi doar constatarea unei stări de fapt pe baza unor

documente puse la dispoziție de părți, ci aflarea adevărului în întregime pe

baza datelor, informațiilor și documentelor, inclusiv solicitate de către

expert, care în calitatea sa de specialist în respectivul domeniu poate să

ofere date și informații și să lămurească aspecte pe care nici instanța și nici

părțile nu au cum să le cunoască sau să le înțeleagă.

Recurentul a susținut

că raportul de expertiză întocmit în cauză conține date neconforme realității,

precum și contrare actelor depuse la dosar, astfel că acest raport nu numai că

este nelegal, dar este esențialmente eronat.

Astfel, una din

premisele care stau la baza întregului raport de expertiză, precum și la baza

raționamentului instanțelor de fond care au preluat concluziile raportului de expertiză,

este aceea că numărul de discuri fabricat și vândut pentru toată perioada 1975-1977

ar fi fost de 7.927 bucăți.

Or, din documentele

existente la dosarul cauzei, ignorate total atât de către instanța de judecată,

cât și de către expertul contabil, rezultă clar că numărul de discuri produse

și vândute de pârâta SC E. SA în perioada vizată a fost în realitate cu mult

mai mare și implicit valoarea drepturilor de autor ce i s-ar fi cuvenit este

mult mai mare. Astfel, factura din 30 octombrie 1975 menționează o cantitate de

61.750 de bucăți discuri cu un preț de 7429 lei, iar talonul facturii nr. 2010-2071

din 31 octombrie 1975 menționează o valoare de 64.057 lei, ambele fiind emise

de către Întreprinderea P. Bucureștii Noi către C.D.E.

Aplicând regula de

trei simplă, dacă pentru o cantitate de 61.750 bucăți discuri s-a plătit un

preț de 7.429 lei, rezultă că la o valoare de 64.057 lei corespunde un nr. de

532.443,094 bucăți discuri.

În acest context, instanța

de apel a reținut în mod greșit că argumentele apelantului s-ar fi limitat la

indicarea elementelor de fapt colaterale circumstanțelor de fapt pe care tinde

să le dovedească, deoarece au fost ignorate facturile depuse la dosarul cauzei,

astfel încât, în virtutea rolului activ al judecătorului, instanța de apel avea

obligația de a dispune refacerea ori completarea probatoriului administrat

pentru clarificarea situației de fapt.

Pe de altă parte,

s-au ignorat și alte documente esențiale aflate la dosarul cauzei, din care

rezultă că volumul înregistrărilor cu albumul „Cantafabule” fabricate și

vândute este mult mai mare decât cel menționat în cuprinsul expertizei și omologat

de ambele instanțe. În acest context, recurentul a reiterat pe larg susținerile

din motivarea apelului, inclusiv referirile la înscrisurile existente la dosar.

Recurentul a susținut

că nu este corect argumentul instanței de apel care, apreciază că din analiza

împrejurărilor indicate de către reclamant, precum numărul mediu al discurilor

ce puteau fi realizate prin folosirea unei matrițe, ar rezulta o prezumție

simplă care, însă, nu este suficientă pentru a face proba faptului pretins.

Dimpotrivă, împrejurările invocate sunt fapte notorii a căror autenticitate nu

poate fi pusă la îndoială, fiind vorba despre aspecte foarte cunoscute pentru perioada

de referință.

Pe de altă parte

instanța nu a pornit, așa cum impune textul de lege, de la fapte cunoscute (bazate

pe probe directe), care să inducă existența faptului vecin și conex cu cel

generator de drepturi, respectiv cu privire la perioadele în care nu există

date concrete privind numărul de discuri comercializate.

În ceea ce privește

sumele pretins a fi încasate de către reclamantul-recurent, menționate în cuprinsul

raportului de expertiză, recurentul a susținut că nu s-a dovedit că reprezintă

plăți efectuate doar pentru drepturile de autor cuvenite în calitate de

compozitor și interpret al unor compoziții de pe albumul „Cantafabule”,

dimpotrivă, atât din expertiză cât și din hotărârile judecătorești rezultă că

aceste plăți sunt aferente și altor drepturi de autor cuvenite, fie acestuia

personal, fie formației Phoenix, astfel că, din raportul de expertiză nu se

poate distinge care este suma care ar fi trebuit să-i revină reclamantului,

raportul de expertiză fiind incomplet și sub acest aspect.

Având în considerare

toate aceste aspecte, recurentul a susținut că este necesară efectuarea unui

nou raport de expertiză contabilă, care să analizeze toate înscrisurile depuse

la dosarul cauzei, precum și toate documentele care completează situația

raportărilor conținând cifrele de vânzări, respectiv drepturile de autor

vărsate de Electrecord în contul U.C.M.R. - A.D.A. pentru fiecare interval de

referință în parte, urmând a se dispune casarea în parte a hotărârii atacate și

trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului reclamantului.

- Argumentele

instanței de apel privind faptul că nu există temei de nulitate a raportului de

expertiză sunt contradictorii (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ.).

Astfel, pe de o

parte, instanța a reținut că prevederile art. 205 și 208 C. proc. civ.

stabilesc o obligație a expertului de a cita părțile în vederea asigurării

dreptului la apărare, în sensul că părțile au astfel posibilitatea să își

formuleze propriile apărări, iar pe de altă parte, a reținut că reclamantul nu

poate indica vreo vătămare ce i s-a produs pentru a putea atrage aplicarea

sancțiunii actului procedural, cată vreme a fost citat de către expert și a

avut astfel posibilitatea să își formuleze apărările.

- Instanța,

interpretând greșit actul juridic dedus judecații, a schimbat natura ori

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, prin interpretarea greșită

a întregului material probator administrat în cauză, inclusiv a raportului de

expertiză contabilă judiciară, care nu se coroborează cu celelalte probe aflate

la dosarul cauzei, înlăturând toate celelalte probe în mod nelegal, fără să

existe o motivare pertinentă care să justifice această măsură, inclusiv

obiecțiunile formulate la expertiza contabilă judiciară (motiv de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).

- Prin hotărârea

pronunțată a fost încălcat dreptul reclamantului la apărare, în condițiile în

care nerespectarea de către expert a dispozițiilor legale a cauzat

reclamantului o serie de vătămări majore ce nu pot fi înlăturate decât prin

anularea raportului de expertiză contabilă judiciară.

Hotărârea a fost dată

cu aplicarea greșită a legii și din perspectiva prezumțiilor ce s-ar fi putut

formula pe baza unor fapte notorii a căror autenticitate nu poate fi pusă la

îndoială.

Prin acest motiv de

recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au fost reluate

susțineri expuse în cadrul motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 5 C.

proc. civ.

dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâta U.C.M.R. - A.D.A. a susținut,

în esență, că, în mod greșit, a fost menținută hotărârea primei instanțe sub

aspectul prescripției dreptului material la acțiune, cu privire la

remunerațiile pretinse pentru utilizări ale operelor muzicale anterioare datei

de 2 august 2002, decizia fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită

a dispozițiilor art. 1, art. 3 și art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Litigiul nu poartă

asupra existenței sau inexistenței dreptului de autor al reclamantului, drept imprescriptibil

pentru durata protecției legale și necontestat, ci asupra mai multor drepturi

de creanță născute din mai multe utilizări ale operelor muzicale invocate de

reclamant.

Plata unei

remunerații corespunzătoare unei utilizări a unei opere nu întrerupe

prescripția dreptului material la acțiune pentru valorificarea unui nou drept

de creanță născut dintr-o altă utilizare ulterioară sau anterioară a operei

muzicale, astfel cum a apreciat instanța de apel.

De asemenea,

hotărârea a fost pronunțată și cu încălcarea art. 134 alin. (2) lit. d) din

Legea nr. 8/1996, care prevede că „dreptul de creanță se naște la împlinirea a

6 luni de la data colectării remunerațiilor de către organismul de gestiune

colectivă”.

Practic, potrivit

hotărârii recurate, termenul de prescripție nu se va împlini niciodată în cazul

organismelor de gestiune colectivă, pentru simplul motiv că acestea fac plăți

succesive ale unor remunerații colectate din utilizări diferite, de la

utilizatori diferiți, dar pentru aceeași operă muzicală.

Odată cu cererea de

recurs, pârâta a formulat și cerere de repunere în termenul de declarare a

recursului, în temeiul art. 103 alin. (1) C. proc. civ., față de împrejurarea

că decizia de apel nu i-a fost comunicată.

Sediul pârâtei,

astfel cum a fost indicat în fața instanțelor de fond, a rămas același, pentru perioada

prevăzută de art. 264 alin. (1) C. proc. civ. În prezent, sediul principal al

subscrisei este în Mun. București, sector 1, însă comunicarea actelor de

procedură către subscrisa se realizează atât în Calea V., cât și în Str. O. Mai

mult, agentul procedural a restituit la dosar hotărârea, deși la adresa din

Calea V. existau persoane care puteau primi corespondența sau indica noul

sediu.

Pârâta a susținut că necomunicarea

hotărârii la sediul indicat are drept consecință faptul că termenul de recurs

nu a început să curgă decât de la data de 4 octombrie 2013, când partea a luat

cunoștință de conținutul deciziei.

La termenul din 14

martie 2014, Înalta Curte, față de cererea recurentei - pârâte de repunere în

termenul de declarare a recursului, în temeiul art. 103 alin. (1) C. proc. civ.,

a constatat că recursul este declarat în termen, deoarece termenul de declarare

a recursului nu a curs, în condițiile în care schimbarea sediului pârâtei a

intervenit ulterior pronunțării deciziei din apel, iar procedura de comunicare

a deciziei recurate este lovită de nulitate, restituită fiind la dosar cu

mențiunea „destinatar mutat”. S-a apreciat că nu este aplicabilă sancțiunea

prevăzută de art. 98 C. proc. civ., întrucât obligația prevăzută de textul

legal menționat, de aducere la cunoștința instanței a schimbării sediului,

subzistă până la închiderea dezbaterilor în fața instanței. S-a constatat, în

aceste condiții, că cererea de repunere în termenul de declarare a recursului a

rămas fără obiect.

Examinând

decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte

constată că recursurile sunt nefondate.

ceea ce privește recursul declarat de către reclamantul C.N., se reține că au

fost indicate, drept temei juridic al criticilor formulate, dispozițiile art. 304

pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Cu toate

acestea, din dezvoltarea motivelor de recurs, se apreciază că motivele de

recurs pot fi încadrate exclusiv în cazurile prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și

9 C. proc. civ., din perspectiva cărora urmează a fi analizate.

Se constată

că nu sunt întrunite premisele de aplicare a dispozițiilor art. 304 pct. 8 C.

proc. civ.

Referirea

legiuitorului, în cuprinsul acestei norme, la „actul juridic dedus judecății”,

al cărui înțeles „lămurit și vădit neîndoielnic” ar fi fost schimbat de către

instanța de apel prin interpretarea greșită a acestuia, vizează cauza cererii

de chemare în judecată sau fundamentul dreptului invocat de reclamant (causa

debendi).

În speță, cauza

cererii rezidă în protecția legală recunoscută autorului, după caz,

interpretului unei opere muzicale, din care decurg drepturile patrimoniale a

căror valorificare se urmărește de către reclamant prin cererea dedusă

judecății.

Or, invocând

prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul nu a pretins vreo

denaturare a actului juridic dedus judecății (în speță, a faptului producător

de efecte juridice), pretins a fi fost săvârșită de către instanța de apel, ci a

susținut interpretarea greșită a întregului material probator administrat în

cauză, finalitate ce nu atrage incidența cazului de recurs în discuție.

Aceste susțineri nu

pot fi încadrate în vreunul dintre celelalte cazuri descrise de art. 304 C.

proc. civ., întrucât nu vizează legalitatea deciziei recurate, ci temeinicia

acesteia, după cum se va dezvolta în considerentele ce vor fi expuse în

prezenta decizie.

Criticile întemeiate

pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. vizează aceleași aspecte

de nelegalitate a deciziei, astfel încât urmează a fi analizate împreună, nu în

mod necesar în ordinea stabilită de către recurent, ci în succesiunea logică presupusă

de raționamentul juridic pe care se fundamentează soluția adoptată în cauză și

de expunerea coerentă a argumentelor reținute de către această instanță.

În acest context, se

reține că, în esență, recurentul a criticat dispoziția instanței de apel de respingere

a cererii sale de refacere a expertizei contabile efectuate în fața primei

instanțe.

Solicitarea de

refacere a probei deja administrate a fost formulată prin motivele de apel și

reiterată în cursul judecării apelului.

În susținerea acestei

cereri, reclamantul C.N. a invocat, în primul rând, nulitatea raportului de

expertiză întocmit de expertul judiciar G.N.M.G. (file 541 - 563 vol. II dosar

fond), pentru necitarea reclamantului ori a reprezentanților acestuia pentru

fiecare convocare a expertizei judiciare, astfel cum prevede art. 208 C. proc.

civ.

Art. 208 alin. (1) C.

proc. civ., potrivit căruia partea trebuie convocată atunci când „pentru

expertiză este nevoie de o lucrare la fața locului”, are caracter dispozitiv, și

nu imperativ, deoarece norma nu ocrotește un interes general, ci unul particular,

cel al părților din proces.

Ca atare, sancțiunea pentru

nerespectarea acestei norme este nulitatea relativă, ce trebuia invocată de

partea interesată, pretins vătămată prin întocmirea nelegală a actului de

procedură, în condițiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., respectiv la prima

zi de înfățișare după depunerea raportului de expertiză și înainte de a se pune

concluzii în fond, în faza procesuală în care a intervenit neregularitatea pretinsă.

Sancțiunea

nerespectării termenului prevăzut de art. 108 alin. (3) C. proc. civ. constă în

decăderea părții din dreptul de a invoca nulitatea raportului de expertiză.

În cauză, după

depunerea raportului de expertiză, reclamantul a formulat obiecțiuni (file 572 -

582 vol. II dosar fond), fără a invoca nulitatea raportului pentru motivul

neconvocării sale la toate termenele la care expertul s-a deplasat la sediul

pârâtelor.

În condițiile în care

această susținere a fost formulată pentru prima dată prin motivele de apel, Înalta

Curte constată că a operat decăderea reclamantului din dreptul de a invoca

nulitatea pentru încălcarea art. 208 alin. (1) C. proc. civ., invocarea

excepției nulității direct în apel fiind tardivă.

Drept urmare, în mod

corect, instanța de apel a respins solicitarea reclamantului de refacere a

expertizei, întemeiată pe nulitatea raportului întocmit la judecata în primă

instanță.

Se reține, în același

timp, că, susținând verbal obiecțiunile la raportul de expertiză, la termenul

de judecată din data de 9 martie 2010 în fața tribunalului, reprezentantul ales

al reclamantului a invocat un motiv suplimentar de nulitate a raportului,

constând în modalitatea de convocare a expertului - parte desemnat de către

reclamant, P.E., care a participat la două ședințe de efectuare a expertizei,

fără ca, ulterior, expertul judiciar să depună dovezi ale convocării expertului

- parte.

Față de acest motiv

de nulitate, Înalta Curte constată că, de această dată, a fost invocat cu

respectarea termenului prevăzut de art. 108 alin. (3) C. proc. civ., însă, în

mod corect, instanța de apel a considerat că nu există temei pentru refacerea raportului

de expertiză.

După cum rezultă din

cuprinsul art. 208 alin. (1) C. proc. civ., obligația expertului desemnat de

către instanța de judecată privind convocarea la efectuarea expertizei nu

vizează decât pe părțile din proces, nu și pe experții desemnați de părți,

încuviințați ca atare de către instanță. De asemenea, nu există vreo altă normă,

în Codul de procedură civilă ori în legea specială, reprezentată de O.G. nr. 2/2000

privind

organizarea

activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară, care să impună o

atare obligație în sarcina expertului judiciar.

Rațiunea încuviințării

de către instanță a participării, la efectuarea expertizei, a specialiștilor

desemnați de părți, în calitate de consilieri, astfel cum prevede art. 201 alin.

(5) C. proc. civ. și O.G. nr. 2/2000, este aceea a garantării dreptului la

apărare al părților, prin asistența calificată pe care specialistul o poate

acorda în domeniul în care se efectuează expertiza, dat fiind că, potrivit art.

18 alin. (2) din O.G. nr. 2/2000, consilierul părții trebuie să dețină aceeași

specializare cu cea a

expertului tehnic judiciar desemnat de instanță ori o specializare înrudită,

dar în același domeniu.

Așadar, ar trebui

verificat dacă, în raport de dispozițiile legale menționate, a fost încălcat

dreptul reclamantul la apărare, cu consecința refacerii expertizei.

Consilierul părții

este îndreptățit să participe la efectuarea ședinței, să aibă acces la

înscrisurile relevante și să-și exprime punctul de vedere propriu, fie prin

raportul întocmit de către expertul judiciar, fie printr-un raport distinct.

În contextul în care,

după cum s-a arătat, nu există vreo obligație legală a convocării directe, la

efectuarea expertizei, a expertului desemnat de parte, eventuala încălcare a

dreptului la apărare al părții ar putea decurge doar din îngrădirea accesului

consilierului său, care s-a prezentat la efectuarea expertizei, la documentele de

studiu ori a posibilității de a-și prezenta punctul de vedere.

Or, din cuprinsul

raportului de expertiză întocmit de expertul judiciar, s-a menționat că

expertul desemnat de către reclamant a participat doar la primele două

deplasări la sediile pârâtelor, nu și la următoarele 7 (expertul a precizat că

a convocat părțile pentru 10 deplasări), retrăgându-se din lucrare.

Așadar, nu s-a

relevat împiedicarea consilierului părții de participare la efectuarea

expertizei, în vreuna dintre modalitățile arătate anterior și, în condițiile în

care reclamantul nu a susținut că nu ar fi avut posibilitatea concretă de a

studia documentele înfățișate expertului judiciar (ci doar că nu a fost

convocat, dar a invocat tardiv acest motiv de nulitate), nu a fost încălcat

dreptul reclamantului la apărare, astfel încât, în mod corect, instanța de apel

nu a procedat la refacerea expertizei.

Chiar dacă, pentru a

respinge cererea reclamantului, instanța de apel nu a reținut decăderea acestuia

din dreptul de a invoca nulitatea raportului de expertiză în temeiul art. 208 C.

proc. civ., c

ontrar

susținerilor recurentului, nu există vreo contradicție în argumentarea

instanței de apel în respingerea criticilor pe acest aspect.

Prin decizia

recurată, s-a arătat că art. 208 alin. (1) nu impune obligația convocării

părților pentru fiecare deplasare la fața locului, astfel cum pretinde

reclamantul, context în care încălcarea dreptului la apărare al părții prin

administrarea probei cu expertiză s-ar fi putut reține doar prin dovedirea unei

vătămări decurgând din imposibilitatea formulării apărărilor. Or, cât timp

partea a avut posibilitatea să-și formuleze apărările, nu există vătămare.

Așadar, instanța de

apel nu a reținut nelegalitatea convocării reclamantului, după cum se susține

prin motivele de recurs, din moment ce s-a apreciat că expertul nu avea

obligația convocării de fiecare dată a părților. Pornindu-se de la această

premisă, nu s-a analizat în concret dacă reclamantul a fost sau nu convocat

pentru fiecare deplasare la fața locului, iar concluzia lipsei vătămării a fost

formulată prin nedovedirea încălcării dreptului la apărare, în condițiile în

care reclamantul a avut posibilitatea să-și formuleze apărările.

Întrucât această

instanță de recurs consideră că reclamantul a invocat tardiv nulitatea

raportului de expertiză în temeiul art. 208 alin. (1) C. proc. civ., nu se va

analiza aprecierea instanței de apel privind conținutul obligației expertului în

contextul acelei norme. Concluzia la care s-a ajuns prin prezenta decizie de

recurs, aceea a respectării dreptului părții la apărare, coincide cu cea a

instanței de apel, iar considerentele anterior expuse sunt de natură a complini

motivarea din decizia recurată, în susținerea soluției corect adoptate, aceea

de respingere a cererii de refacere a raportului de expertiză, ce se impune a

fi menținută ca atare, urmând a fi înlăturate criticile întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ.

Se constată că

solicitarea de refacere a raportului de expertiză adresată instanței de apel

s-a fundamentat, în al doilea rând, pe caracterul incomplet și nereal al

constatărilor expertului din raportul întocmit în cursul judecății în primă

instanță.

O asemenea motivare

nu relevă necesitatea refacerii probei, care reprezintă un remediu pentru vătămarea

produsă prin nerespectarea dispozițiilor procedurale, ci ar putea susține,

eventual, o solicitare de completare a expertizei de către același expert ori

de efectuare a unei noi expertize, de către unul sau trei experți, în condițiile

art. 295 alin. (2) cu referire la art. 201 alin. (1) C. proc. civ.

Modul de respectare a

dispozițiilor procedurale la efectuarea unei expertize poate fi cenzurat de

instanța de recurs, în cadrul controlului de legalitate presupus de art. 304 pct.

5 C. proc. civ., în schimb, dispoziția instanței de apel privind respingerea

solicitării de completare a probelor administrate la prima instanță sau de

administrare de probe noi excede atribuțiilor instanței de control judiciar,

deoarece administrarea probelor în condițiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ.

este la aprecierea instanței de apel, în funcție de necesitatea acestora pentru

soluționarea cauzei. Or, aprecierea asupra necesității probelor interesează

temeinicia, și nu legalitatea deciziei, astfel încât nu este incident vreunul

dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Se observă că, deși

recurentul se referă la refacerea probei, pe temeiul art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., în realitate, invocă motive care ar fi putut conduce la completarea

probelor sau administrarea de probe noi, după cum a solicitat, de altfel, în

fața instanței de apel, astfel încât dispoziția instanței de apel nu poate fi

cenzurată pe vreunul dintre temeiurile descrise de art. 304 C. proc. civ.

Verificarea

legalității deciziei de apel, în contextul acestor cazuri de recurs, din

perspectiva probelor administrate, poate fi efectuată doar în privința modului

de argumentare a respingerii cererii de administrare a probei cu expertiză

contabilă în faza apelului, precum și a motivelor de apel care vizau raportul

de expertiză întocmit în faza judecății în primă instanță, în contextul art. 304

pct. 7 C. proc. civ., respectiv în privința modului de apreciere a puterii

doveditoare a anumitor mijloace de probă, din perspectiva art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., în limitele susținerilor din motivarea recursului.

Față de

considerentele expuse în decizia recurată, se constată că niciunul dintre

cazurile de recurs menționate nu este incident.

Instanța de apel a

răspuns susținerilor reclamantului privind omisiunea expertului desemnat de

prima instanță de a se pronunța asupra unora dintre obiectivele expertizei,

caracterul incomplet al unora dintre răspunsuri ori inserarea unor date

neconforme cu realitatea, reținând, în mod generic, că, prin asemenea critici,

reclamantul vizează situația de fapt stabilită de către prima instanță, dar expunând,

în același timp, considerente cu referire la fiecare susținere a reclamantului

în dezvoltarea criticilor enunțate generic.

Astfel, se observă că,

deși afirmă lipsa unui răspuns al expertului la anumite obiective (2, 4, 10 și

11), reclamantul dezvoltă în continuare critici în legătură și cu împrejurări

vizate de acele obiective, ceea ce contrazice susținerea inițială și denotă că,

în realitate, reclamantul este nemulțumit de răspunsul expertului la

obiectivele expertizei. Acest mod de înfățișare a criticilor la adresa

raportului de expertiză este confirmat de faptul că reclamantul nici nu a

invocat lipsa unui răspuns al expertului la obiective, în cadrul obiecțiunilor la

raportul de expertiză depuse la tribunal. În acest context, se constată că instanța

de apel, chiar dacă nu a precizat că expertul s-a conformat dispozițiilor

instanței privind împrejurările pe care trebuia să le constate, a analizat

celelalte critici ale reclamantului, iar acest fapt este suficient pentru a se

considera că a inserat considerentele avute în vedere în legătură cu raportul

de expertiză întocmit în faza judecății în primă instanță.

Împrejurările vizate

de obiectivele indicate de către recurentul - reclamant au în vedere tocmai

numărul de discuri produse de pârâta SC E. SA și de către Casa de Producție G. în

perioada de referință, în legătură cu care reclamantul a contestat fie calculul

din raportul de expertiză, pe baza documentelor existente și analizate, fie constatările

privind inexistența producerii de discuri sau casete audio în anumite perioade

de timp.

Astfel, expertul a

relevat producerea de către SC E. SA, în perioada iulie 1991 - aprilie 1993, de

discuri cuprinzând piesele albumului inițial „Cantafabule”, făcând referire la

numerele de catalog, ceea ce coincide cu indicativele arătate de reclamant în

cuprinsul obiecțiunilor la raportul de expertiză ca reflectând reeditarea

albumului inițial, aspect vizat de obiectivul nr. 2. Ceea ce îl nemulțumește pe

reclamant nu este, în realitate, neindicarea de către expert a tirajului

reeditării, cât timp expertul a menționat numărul discurilor rezultate din

reeditare, ci tocmai aspectul numărului de discuri precizat de expert.

De asemenea, instanța

de apel a înlăturat susținerile reclamantului privind exportul în străinătate de

discuri, casete audio sau C.D.-uri în perioada 1974 - 2005, în legătură cu care

expertul a arătat (la obiectivul nr. 4) că nu a identificat realizarea de

astfel de exporturi, motivând că, în absența documentelor provenind de la

producătorii de asemenea suporturi, sarcina probei efectuării de asemenea

exporturi revenea reclamantului, în aplicarea art. 1169 C. civ. Așadar,

instanța de apel a expus argumentele pentru care a înlăturat susținerile

reclamantului, fără ca prin motivele de recurs să fie formulate critici în

legătură cu sarcina probei pe acest aspect.

Se constată,

totodată, că expertul a răspuns obiectivului nr. 11 al expertizei, contrar

susținerilor reclamantului, arătând drepturile repartizate acestuia de către U.C.M.R.

- A.D.A. ca urmare a producției de casete audio efectuate de Casa de Producție

G. în legătură cu piesele din albumul inițial „Cantafabule” în perioadele 1997 -

2000 și 2002 - 2005 (când reclamantul a cesionat acestui utilizator drepturile

sale pentru producerea de casete audio cu mai multe albume ale formației P.,

printre care și albumul „Cantafabule”). Recurentul nu a formulat obiecțiuni la

raportul de expertiză și nici motive de apel sau de recurs în legătură cu întinderea

drepturilor astfel calculate, astfel încât este lipsită de finalitate critica

vizând nemotivarea instanței de apel pe aspectul neidentificării de către

expert, în cadrul obiectivului nr. 10, a numărului de copii realizate de către

Casa de Producție G.

Se constată că principala

nemulțumire a recurentului în legătură cu raportul de expertiză, din care

decurg criticile referitoare la nemotivarea deciziei și aplicarea greșită a

legii, este aceea privind numărul de discuri produse și comercializate de către

SC E. SA, aspect relevant pentru calculul remunerației cuvenite autorului unei

opere muzicale în temeiul art. 64 din H.C.M. nr. 632/1957 (aplicabil până la

data intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996), în raport de prețul de vânzare al

înregistrărilor sonore (aplicarea legii în privința criteriilor de calcul al

remunerației nu a făcut obiectul vreunei critici a reclamantului).

Expertul și-a fundamentat

calculul pe baza înscrisurilor provenind de la cele două pârâte, iar reclamantul

a propus o interpretare proprie a conținutului acestor înscrisuri. Astfel, se

observă că numărul de discuri pretins de reclamant ca fiind relevat de

înscrisurile emise de SC E. SA (file 609 - 676 vol. II dosar fond) este indicat

în raportul de expertiză ca fiind, în fapt, numărul de piese raportat de către SC

E. SA (și luat în considerare de către U.C.M.R. la calcularea drepturilor

cuvenite reclamantului în calitate de compozitor al unora dintre piesele de pe

albumul inițial „Cantafabule”), în timp ce numărul de discuri este indicat

distinct.

Pornind de la premisa

greșită că înscrisurile provenind de la SC E. SA (care arată, în fapt, numărul

de piese) relevă un număr de discuri mai mare decât cel menționat de către

expert, reclamantul a încercat să dovedească această susținere prin prezumții formulate

pe baza unor împrejurări precum numărul de coperte comandat și achitat de către

C.D.E. în octombrie 1975, numărul de discuri ce putea fi produs, în mod normal,

cu echipament industrial (presa), seriile matrițelor inscripționate pe discuri.

Instanța de apel a

apreciat că aceste împrejurări pot genera doar o prezumție simplă în sensul

producerii unui anumit număr de discuri, insuficientă pentru a face dovada faptului

pretins.

Prin motivele de

recurs, s-a susținut că această apreciere a instanței este greșită, întrucât

împrejurările relevate sunt fapte notorii în perioada de referință, a căror

autenticitate nu poate fi pusă la îndoială.

Aceste susțineri nu

pot fi primite, în condițiile în care instanța de apel a făcut o aplicare

corespunzătoare a dispozițiilor art. 1199 C. civ., potrivit cărora „Prezumțiile

sunt consecințele ce legea sau magistratul le trage din un fapt cunoscut la un

fapt necunoscut”.

Astfel, nu s-a

contestat că împrejurările invocate de către reclamant nu ar fi „cunoscute”,

fie chiar notorii, astfel cum pretinde recurentul, dimpotrivă, s-a acceptat că,

pe baza lor, s-ar putea formula concluzia producerii unui anumit număr de

discuri.

S-a considerat, însă,

că această prezumție simplă nu este suficientă pentru a se tranșa aspectul

numărului de discuri produs efectiv, ceea ce înseamnă o apreciere a instanței

de apel a puterii doveditoare a unuia dintre mijloacele de probă în contextul

întregului probatoriu administrat.

Astfel, instanța de

apel a apreciat în mod corect că nu se poate acorda o valoare absolută de

adevăr unei singure probe, prin ignorarea celorlalte administrate în cauză, ci

este necesară coroborarea probelor, pentru a se constata că pretenția sau

afirmația părții este dovedită.

Concluzia nedovedirii

numărului de discuri pretins de către reclamant, la care instanța de apel a

ajuns prin aprecierea coroborată a probelor administrate, în special a

constatărilor expertului, care a analizat înscrisurile puse la dispoziție de

către pârâte, nu poate fi cenzurată de către această instanță de recurs, ale

cărei atribuții sunt circumscrise verificării exclusiv a legalității, nu și a

temeiniciei deciziei.

Cât privește plățile

efectuate către reclamant cu titlu de remunerație, se reține că prima instanță

a constatat, iar instanța de apel a confirmat, achitarea integrală a

remunerației cuvenite reclamantului în calitate de compozitor al câtorva piese

de pe albumul „Cantafabule” (ca autor exclusiv a 5 piese și coautor al piesei

„Invocație”), pentru perioada 1974 - 2005, respectiv în calitate de interpret

al pieselor de pe album, pentru perioada 1996 - 2005 (după data intrării în

vigoare a Legii nr. 8/1996, în condițiile în care, sub imperiul reglementării

anterioare, reprezentate de Decretul nr. 321/1956, numai dreptul de autor

beneficia de protecția legală, nu și drepturile conexe, precum cele decurgând

din execuția muzicală).

Chiar dacă, astfel

cum susține recurentul, înscrisurile doveditoare ale plăților nu menționează

expres operele în considerarea cărora s-a achitat remunerația către reclamant, Înalta

Curte constată că înscrisurile la care reclamantul face referire atestă doar

încasarea efectivă a sumelor de bani, în condițiile în care cuantumul remunerației

cuvenite reclamantului a fost