ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 863/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la data de 2 august 2005 și înregistrată sub nr. 23448/3/2005 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamantul N.C. a chemat în judecată pe pârâții U.C.M.R. - A.D.A., SC E. SA, C.R.E.D.I.D.A.M., solicitând: 1. obligarea pârâtei SC E. SA în solidar cu pârâta U.C.M.R. - A.D.A.

la plata echivalentului în lei a sumei de 80.000 euro reprezentând drepturi de autor cuvenite reclamantului în calitate de compozitor al unora din compozițiile muzicale cuprinse în albumul „Cantafabule”, precum și drepturile cuvenite în calitate de interpret pentru exploatarea acestor compoziții muzicale prin reproducerea și distribuția pe discuri, casete audio, C.D.-uri și orice alte înregistrări audio, pentru perioada 1974 - 2002; 2. obligarea pârâtei SC E. SA la plata echivalentului în lei a sumei de 20.000 euro reprezentând drepturi de autor cuvenite reclamantului în calitate de compozitor al unora din compozițiile muzicale cuprinse în albumul „Cantafabule”, precum și drepturile cuvenite în calitate de interpret pentru exploatarea acestor compoziții muzicale prin reproducerea și distribuția pe discuri, casete audio, C.D.-uri și orice alte înregistrări audio, pentru perioada 2003 -2005; 3. obligarea pârâtei U.C.M.R.

- A.D.A. la plata sumei de 20.000 euro reprezentând remunerația cuvenită reclamantului în calitate de compozitor al unora din compozițiile muzicale cuprinse în albumul „Cantafabule”, precum și drepturile cuvenite în calitate de interpret pentru exploatarea acestor compoziții muzicale prin radiodifuzare în perioada 1974 - 2005, iar pentru perioada 1997 - 2005, în solidar cu C.R.E.D.I.D.A.M. În drept, au fost invocate dispozițiile Decretului nr. 321/1956, ale Legii nr. 8/1996, precum și ale H.C.M. nr. 632/1957 cu modificările ulterioare, H.G. nr. 143/2003, H.G. nr. 521/1999, H.G. nr. 119/2002. Prin încheierea de ședință din data de 13 iunie 2006, Tribunalul, în temeiul art. 246 C. proc. civ., a luat act de renunțarea reclamantului la judecarea cererii formulate în contradictoriu cu pârâta C.R.E.D.I.D.A.M.

Prin sentința nr. 609 din 27 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și, totodată, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată. În motivarea sentinței, tribunalul a reținut următoarele: În ceea ce privește pretențiile formulate pentru perioada 1975 - 1990, conform scrisorii din 29 mai 2009 depuse la dosarul cauzei de către U.C.M.R., la data de 6 aprilie 1984 s-a achitat prin mandat poștal, către mama reclamantului, S.T., suma de 18.470 lei reprezentând drepturi de autor - capitolul drepturi de autor străini -, conform referatului de plată din data de 3 aprilie 1984 și avizului Ministerului de Finanțe din 03 februarie 1984, nu numai cele pentru albumul „Cantafabule”, ci și pentru celelalte drepturi de autor cuvenite.

Pentru perioada trim. II 1984 - trim. IV 1996, plățile au fost efectuate conform scrisorii din 29 mai 2009 depuse la dosarul cauzei de către U.C.M.R.. În această scrisoare se menționează toate drepturile de autor plătite reclamantului în această perioadă, respectiv 3.745.612 lei, reprezentând nu numai cele pentru albumul „Cantafabule”, ci și pentru celelalte drepturi de autor cuvenite; sumele au fost achitate cu numerar reclamantului la casieria U.C.M.R., conform copiilor chitanțelor anexate. Pentru perioada trim. I 1977 - trim. IV 1998, sumele au fost calculate conform centralizatorului anexat raportului de expertiză și au fost achitate la datele menționate în centralizator, prin care se confirmă achitarea în această perioadă a sumei de 13.335.594 lei, nu numai pentru albumul „Cantafabule”, ci și pentru celelalte drepturi de autor cuvenite; sumele au fost achitate cu numerar reclamantului la casieria U.C.M.R., conform copiilor chitanțelor anexate.

Față de aceste considerente de fapt, tribunalul a constatat că excepția prescripției este neîntemeiată, în conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, dat fiind că, prin efectuarea de plăți succesive a drepturilor de autor de către pârâți, termenul de prescripție a fost întrerupt, ultima plată având loc conform O.P. din 25 octombrie 2005, după care a fost introdusă cererea de chemare în judecată în cadrul termenului general de prescripție de trei ani. Pe fondul cauzei, colectarea și repartizarea sumelor aferente drepturilor de autor cuvenite autorilor de opere muzicale s-a realizat astfel: - până la data de 23 iulie 1996, de către U.C.M.R.; - după data de 23 iulie 1996, de către U.C.M.R.

- A.D.A., care a fost înființată conform sentinței nr. 2218 a Judecătoriei Sectorului 1 București; conform statutului, U.C.M.R. - A.D.A. colectează și repartizează sumele aferente drepturilor de autor de la toate categoriile de utilizatori de opere muzicale prevăzute de lege. Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 8 din 14 martie 1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, publicată în M. Of. nr. 60 din 26 martie 1996, atribuirea drepturilor de autor s-a realizat în baza prevederilor Decretului nr. 321 din 27 iunie 1956 și H.C.M. nr. 632 din 15 iulie 1957 (art. 64). Conform metodologiei stabilite prin acest act normativ, remunerația de folosință cuvenită autorilor pentru înregistrarea sonoră a operelor muzicale sau vorbite este de 4 % din prețul de vânzare al înregistrărilor.

La lucrările cu text, din suma rezultată prin aplicarea procentului de 4 % din prețul de vânzare al înregistrărilor se cuvine autorului textului 40 % la cântecele de masă și 25 % pentru celelalte lucrări muzicale cu text, iar pentru compozitorii lor un procent de 75 %. Prin H.G. nr. 521 din 29 iunie 1996, publicată în M. Of. nr. 335 din 08 iulie 1996, au fost aprobate tabelele și metodologiile privind drepturile de autor pentru înregistrări sonore ale operelor muzicale, art. 64 din H.C.M. nr. 632/1957 fiind abrogat. În conformitate cu prevederile art. 130 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 și art. 6 din statutul său, U.C.M.R. - A.D.A. are obligația sa urmărească colectarea sumelor aferente drepturilor de autor de la toate categoriile de utilizatori prevăzuți de lege.

În cauză, nu s-a făcut dovada, astfel cum a susținut reclamantul, că respectivul album ar fi fost exportat de către casa de discuri Electrecord sau/și U.C.M.R. pe durata șederii sale în străinătate și nici a încasării unor remunerații de către organisme de gestiune colectivă din alte țări. Pe baza declarațiilor lucrărilor muzicale aflate în arhivele U.C.M.R., pentru albumul „Cantafabule”, ponderea drepturilor reclamantului N.C. este de 36,48% din total drepturi remunerație cuvenite formației Phoenix pentru acest album. Conform concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, s-a constatat că reclamantul N.C. a încasat integral sumele cuvenite de la utilizatori pentru piesele muzicale de pe albumul „Cantafabule” compuse și interpretate de acesta.

Prin Decizia nr. 58 din 3 aprilie 2012, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de ambele părți. Pentru a decide astfel, în ceea ce privește apelul reclamantului, instanța de apel a apreciat că nu pot fi primite criticile privind nulitatea raportului de expertiză judiciară întocmit în cauză, câtă vreme acestea pleacă de la premisa greșită că expertul avea obligația citării părților la fiecare dintre convocări. În realitate, prevederile art. 205 și 208 ce stabilesc o obligație a expertului de a cita părțile au în vedere asigurarea dreptului la apărare pentru fiecare dintre acestea, în sensul că părțile au astfel posibilitatea să își formuleze propriile apărări.

Or, apelantul a fost citat de către expert și a avut astfel posibilitatea să își formuleze apărările, astfel încât nu poate indica vreo vătămare ce i s-ar fi produs pentru a putea atrage aplicarea sancțiunii actului procedural, în aplicarea art. 105 C. proc. civ. Au fost înlăturate și criticile privind omisiunea expertului de a răspunde unei părți a obiectivelor încuviințate, caracterul incomplet al unora dintre răspunsuri ori redarea în cuprinsul acestuia a unor date ce nu corespund realității. Argumentele pe care le invocă apelantul cuprind, de fapt, critici privitoare la stabilirea de către prima instanță a circumstanțelor de fapt ale cauzei, pentru determinarea cărora Tribunalul s-a bazat pe concluziile raportului de expertiză.

Argumentele apelantului s-au limitat, însă, la a indica elemente de fapt colaterale circumstanțelor pe care tinde să le dovedească, precum natura matriței sau numărul aproximativ de discuri ce era produs cu ajutorul unei prese, din care trage concluzia comercializării în perioada relevantă a unui număr de discuri și casete cu albumul „Cantafabule”, mult mai mare decât cel reținut de către expert în cuprinsul raportului de expertiză. Pe de altă parte, luând în calcul numărul mediu de discuri comercializate în perioadele pentru care expertului i-au fost puse la dispoziție documente concrete, apelantul a apreciat că un număr similar ar trebui să fie luat în calcul și pentru lunile în care nu există astfel de date.

Or, niciunul din aceste raționamente nu poate fi acceptat. Din analizarea unor împrejurări precum numărul mediu al discurilor ce puteau fi realizate prin folosirea unei matrițe se poate trage o prezumție simplă, care, însă, nu este suficientă pentru a face proba faptului pretins, în speță a numărului de discuri comercializate. În mod similar, nu se poate extinde determinarea numărului de discuri comercializate în medie în perioadele reținute în cuprinsul raportului la perioadele pentru care nu există date concrete. Câtă vreme prin cererea introductivă de instanță s-a solicitat stabilirea și determinarea obligației pârâtelor de a-i achita reclamantului remunerația aferentă drepturilor sale, întinderea acestei obligații trebuie să fie clar determinată în valorificarea principiului in dubio pro reo.

Nici luarea în calcul a numărului de coperte ce au fost printate pentru albumul „Cantafabule” nu este un element de fapt suficient pentru a face proba comercializării unui număr corespunzător de discuri, câtă vreme nu poate fi stabilită această împrejurare pe calea unei deducții logice. Simplul fapt al tipăririi unui număr de coperte nu este suficient pentru a dovedi fabricarea unui număr similar de discuri și, cu atât mai puțin, comercializarea efectivă a acestei cantități de discuri. Curtea a reținut, de asemenea, că nici susținerile privind lipsa rolului activ al primei instanțe nu pot fi primite câtă vreme, prin respingerea obiecțiunilor formulate de către reclamant, tribunalul a luat doar o măsură procedurală în conformitate cu convingerea pe care și-a format-o față de lucrările cauzei.

Pe de altă parte, deși susține că prima instanță nu a analizat și nu a ținut cont de datele și documentele prezentate de către apelantul reclamant apelantul nu indică în concret documentele care ar fi fost nesocotite, critica sa fiind formulată în termeni generali, astfel că nu poate fi luată în considerație. Principiul rolului activ al judecătorului are în vedere diligența pe care instanța este obligată să o depună pentru aflarea tuturor circumstanțelor cauzei. Nu s-a reținut, însă, că efectele acestui principiu reflectă și situația în care instanța este obligată să culeagă probe în sprijinul susținerii afirmațiilor uneia dintre părți, deoarece prin aceasta s-ar nesocoti principiul disponibilității părților în procesul civil.

Curtea a înlăturat și criticile privind lipsa motivării sentinței apelate, având în vedere că aspectele privitor la care apelantul susține lipsa motivării privesc fie situații cu care instanța nu a fost legal învestită (precum constatarea nulității contractului de cesiune din 22 aprilie 1975), fie situații privitor la care nu s-a putut reține, din analiza materialului probator administrat în cauză, nici măcar existența unor indicii (precum comercializarea albumului in străinătate) sau accesorii ale acestor cereri. În conformitate cu prevederile art. 1169 C. civ., sarcina probei incumbă acelei părți care face o alegație în fața instanței de judecată. Prin urmare, nu se poate susține că Tribunalul a răsturnat sarcina probei, câtă vreme a apreciat că incumbă reclamantului sarcina de a proba exportarea albumului „Cantafabule”.

instanța de apel a admis că documente concrete cuprinzând date numărul discurilor exploatate ar fi putut exista doar în posesia pârâtei, însă a apreciat că, pentru a i se pune în vedere pârâtei obligația administrării de probe, era necesar ca reclamantul să producă măcar niște indicii privitor la această exportare sau date prin care perioada exportului să poată fi măcar determinabilă. Pentru aceleași motive, nu s-a reținut nici existența unei obligații a expertului de a depune diligențe în „descoperirea” de probe în lipsa oricăror probe administrate de către reclamant. Privitor la apelul apelantei pârâte U.C.M.R.

- A.D.A., au fost înlăturate criticile referitoare la nesocotirea dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, câtă vreme apelanta nu a indicat elemente potrivit cărora plățile valorificate de către Tribunal ca elemente de natură să întrerupă prescripția ar fi fost făcute, în realitate, pentru drepturile de autor aferente altor opere muzicale, iar nu compozițiilor de pe albumul „Cantafabule”. Termenul de 6 luni prevăzut de art. 134 din Legea 8/1996 poate fi reținut doar pentru remunerațiile aferente perioadei ulterioare intrării în vigoare a acestei legi, iar nu și pretențiilor aferente perioadei anterioare. Pe de altă parte, invocarea acestui termen nu este de natură să afecteze legalitate soluției pronunțate de către Tribunal în soluționarea excepției prescripției câtă vreme epuizarea acestui termen este doar punctul de plecare al termenului de prescripție de 3 ani.

Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs, în termen legal, reclamantul C.N. și pârâta U.C.M.R. - A.D.A., criticând-o pentru nelegalitate și susținând, în esență, următoarele: 1. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamantul C.N. a invocat dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. și a susținut că decizia recurată, ca, de altfel, și hotărârea primei instanțe, se bazează pe un raport de expertiză nul și care nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, pentru următoarele considerente: - Prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității la art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ.). Instanța de apel avea obligația de a dispune, în baza art. 105 alin. (2) C. proc. civ., refacerea expertizei contabile efectuate în cursul judecății în primă instanță cu încălcarea art. 208 C. proc. civ., prin necitarea reclamantului ori a reprezentanților acestuia pentru fiecare convocare a expertizei judiciare. Instanța de apel a apreciat în mod greșit că nu există temei de nulitate a raportului de expertiză, câtă vreme subsemnatul nu a putut indica vreo vătămare ce i s-a produs pentru a putea atrage aplicarea sancțiunii actului procedural, deși vătămarea este evidentă, ca urmare a concluziilor formulate de expert. Fără a nega viciile de procedură de citare privind realizarea expertizei, instanța a apreciat ca acoperitoare citarea secvențială de către expert, dar a ignorat împrejurarea că partea nu a avut, astfel, posibilitatea să își formuleze apărările.

Mai mult decât atât, încheierea de ședință din 23 martie 2010, atacată odată cu fondul, este nelegală sub aspectul respingerii cererii de anulare a raportului de expertiză, întrucât în condițiile în care expertul a convocat părțile la efectuarea mai multor acte privind expertiza (menționate în raport la pag. 3 pct. II.1 parag. 1), chiar dacă erau printre altele și verificări ale actelor aflate în arhivele unor părți din proces, era necesară și obligatorie convocarea și prezența subsemnatului sau al reprezentanților subsemnatului, dispozițiile art. 200 C. proc. civ. fiind imperative.

Recurentului i s-a încălcat dreptul la apărare, atât timp cât tocmai citarea părților pentru efectuarea expertizei la fața locului constituie o garanție a dreptului la apărare, deoarece se creează posibilitatea de a da lămuririle necesare expertului, precum și de a solicita expertului să facă toate constatările legate de obiectivele fixate pentru expertiză, fiind nelegală hotărârea care se bazează pe o expertiză efectuată la fața locului fără citarea părților. Întrucât expertul nu a înțeles să efectueze convocări pentru toate datele când au fost necesare cercetări și verificări de acte aflate în arhivele pârâtelor, a întocmit acte cu încălcarea prevederilor art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., cauzând recurentului o serie de vătămări majore ce nu pot fi înlăturate decât prin anularea raportului de expertiză contabilă judiciară, atât timp cât concluziile acestui raport de expertiză stau la baza ambelor hotărâri judecătorești pronunțate în prezenta cauză și prin care a fost respinsă acțiunea. Instanța de apel a respins criticile privind atitudinea părtinitoare a expertului, care a oferit o interpretare subiectivă întregului material probatoriu ce i-a fost pus la dispoziție, dar a și lăsat nesoluționate mai multe obiective din cele propuse, fără ca instanța să prezinte o motivare pentru care a adoptat această poziție sau care sunt răspunsurile expertului la obiectivele indicate de către reclamant (la obiectivele nr. 2, 4, 10, 11 nu s-a răspuns deloc, iar la restul obiectivelor răspunsul este incomplet, respectiv nu vizează toată perioada solicitată - 1974-2005, nefiind expertizată perioada 1974-1995).

Contrar aprecierii instanței de apel, expertul judiciar avea obligația să depună diligențele necesare pentru a obține date și informații suplimentare ori pentru a obține date și documente acolo unde motivarea pentru neformularea unui răspuns a fost lipsa de documente ori a informațiilor, deoarece scopul unei expertize de specialitate nu poate fi doar constatarea unei stări de fapt pe baza unor documente puse la dispoziție de părți, ci aflarea adevărului în întregime pe baza datelor, informațiilor și documentelor, inclusiv solicitate de către expert, care în calitatea sa de specialist în respectivul domeniu poate să ofere date și informații și să lămurească aspecte pe care nici instanța și nici părțile nu au cum să le cunoască sau să le înțeleagă.

Recurentul a susținut că raportul de expertiză întocmit în cauză conține date neconforme realității, precum și contrare actelor depuse la dosar, astfel că acest raport nu numai că este nelegal, dar este esențialmente eronat. Astfel, una din premisele care stau la baza întregului raport de expertiză, precum și la baza raționamentului instanțelor de fond care au preluat concluziile raportului de expertiză, este aceea că numărul de discuri fabricat și vândut pentru toată perioada 1975-1977 ar fi fost de 7.927 bucăți. Or, din documentele existente la dosarul cauzei, ignorate total atât de către instanța de judecată, cât și de către expertul contabil, rezultă clar că numărul de discuri produse și vândute de pârâta SC E. SA în perioada vizată a fost în realitate cu mult mai mare și implicit valoarea drepturilor de autor ce i s-ar fi cuvenit este mult mai mare.

Astfel, factura din 30 octombrie 1975 menționează o cantitate de 61.750 de bucăți discuri cu un preț de 7429 lei, iar talonul facturii nr. 2010-2071 din 31 octombrie 1975 menționează o valoare de 64.057 lei, ambele fiind emise de către Întreprinderea P. Bucureștii Noi către C.D.E. Aplicând regula de trei simplă, dacă pentru o cantitate de 61.750 bucăți discuri s-a plătit un preț de 7.429 lei, rezultă că la o valoare de 64.057 lei corespunde un nr. de 532.443,094 bucăți discuri. În acest context, instanța de apel a reținut în mod greșit că argumentele apelantului s-ar fi limitat la indicarea elementelor de fapt colaterale circumstanțelor de fapt pe care tinde să le dovedească, deoarece au fost ignorate facturile depuse la dosarul cauzei, astfel încât, în virtutea rolului activ al judecătorului, instanța de apel avea obligația de a dispune refacerea ori completarea probatoriului administrat pentru clarificarea situației de fapt.

Pe de altă parte, s-au ignorat și alte documente esențiale aflate la dosarul cauzei, din care rezultă că volumul înregistrărilor cu albumul „Cantafabule” fabricate și vândute este mult mai mare decât cel menționat în cuprinsul expertizei și omologat de ambele instanțe. În acest context, recurentul a reiterat pe larg susținerile din motivarea apelului, inclusiv referirile la înscrisurile existente la dosar. Recurentul a susținut că nu este corect argumentul instanței de apel care, apreciază că din analiza împrejurărilor indicate de către reclamant, precum numărul mediu al discurilor ce puteau fi realizate prin folosirea unei matrițe, ar rezulta o prezumție simplă care, însă, nu este suficientă pentru a face proba faptului pretins.

Dimpotrivă, împrejurările invocate sunt fapte notorii a căror autenticitate nu poate fi pusă la îndoială, fiind vorba despre aspecte foarte cunoscute pentru perioada de referință. Pe de altă parte instanța nu a pornit, așa cum impune textul de lege, de la fapte cunoscute (bazate pe probe directe), care să inducă existența faptului vecin și conex cu cel generator de drepturi, respectiv cu privire la perioadele în care nu există date concrete privind numărul de discuri comercializate.

În ceea ce privește sumele pretins a fi încasate de către reclamantul-recurent, menționate în cuprinsul raportului de expertiză, recurentul a susținut că nu s-a dovedit că reprezintă plăți efectuate doar pentru drepturile de autor cuvenite în calitate de compozitor și interpret al unor compoziții de pe albumul „Cantafabule”, dimpotrivă, atât din expertiză cât și din hotărârile judecătorești rezultă că aceste plăți sunt aferente și altor drepturi de autor cuvenite, fie acestuia personal, fie formației Phoenix, astfel că, din raportul de expertiză nu se poate distinge care este suma care ar fi trebuit să-i revină reclamantului, raportul de expertiză fiind incomplet și sub acest aspect.

Având în considerare toate aceste aspecte, recurentul a susținut că este necesară efectuarea unui nou raport de expertiză contabilă, care să analizeze toate înscrisurile depuse la dosarul cauzei, precum și toate documentele care completează situația raportărilor conținând cifrele de vânzări, respectiv drepturile de autor vărsate de Electrecord în contul U.C.M.R. - A.D.A. pentru fiecare interval de referință în parte, urmând a se dispune casarea în parte a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului reclamantului. - Argumentele instanței de apel privind faptul că nu există temei de nulitate a raportului de expertiză sunt contradictorii (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.). Astfel, pe de o parte, instanța a reținut că prevederile art. 205 și 208 C. proc. civ. stabilesc o obligație a expertului de a cita părțile în vederea asigurării dreptului la apărare, în sensul că părțile au astfel posibilitatea să își formuleze propriile apărări, iar pe de altă parte, a reținut că reclamantul nu poate indica vreo vătămare ce i s-a produs pentru a putea atrage aplicarea sancțiunii actului procedural, cată vreme a fost citat de către expert și a avut astfel posibilitatea să își formuleze apărările.

- Instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecații, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, prin interpretarea greșită a întregului material probator administrat în cauză, inclusiv a raportului de expertiză contabilă judiciară, care nu se coroborează cu celelalte probe aflate la dosarul cauzei, înlăturând toate celelalte probe în mod nelegal, fără să existe o motivare pertinentă care să justifice această măsură, inclusiv obiecțiunile formulate la expertiza contabilă judiciară (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.). - Prin hotărârea pronunțată a fost încălcat dreptul reclamantului la apărare, în condițiile în care nerespectarea de către expert a dispozițiilor legale a cauzat reclamantului o serie de vătămări majore ce nu pot fi înlăturate decât prin anularea raportului de expertiză contabilă judiciară.

Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii și din perspectiva prezumțiilor ce s-ar fi putut formula pe baza unor fapte notorii a căror autenticitate nu poate fi pusă la îndoială. Prin acest motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au fost reluate susțineri expuse în cadrul motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 5 C. proc. civ. 2. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâta U.C.M.R. - A.D.A. a susținut, în esență, că, în mod greșit, a fost menținută hotărârea primei instanțe sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune, cu privire la remunerațiile pretinse pentru utilizări ale operelor muzicale anterioare datei de 2 august 2002, decizia fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1, art. 3 și art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Litigiul nu poartă asupra existenței sau inexistenței dreptului de autor al reclamantului, drept imprescriptibil pentru durata protecției legale și necontestat, ci asupra mai multor drepturi de creanță născute din mai multe utilizări ale operelor muzicale invocate de reclamant. Plata unei remunerații corespunzătoare unei utilizări a unei opere nu întrerupe prescripția dreptului material la acțiune pentru valorificarea unui nou drept de creanță născut dintr-o altă utilizare ulterioară sau anterioară a operei muzicale, astfel cum a apreciat instanța de apel. De asemenea, hotărârea a fost pronunțată și cu încălcarea art. 134 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 8/1996, care prevede că „dreptul de creanță se naște la împlinirea a 6 luni de la data colectării remunerațiilor de către organismul de gestiune colectivă”.

Practic, potrivit hotărârii recurate, termenul de prescripție nu se va împlini niciodată în cazul organismelor de gestiune colectivă, pentru simplul motiv că acestea fac plăți succesive ale unor remunerații colectate din utilizări diferite, de la utilizatori diferiți, dar pentru aceeași operă muzicală. Odată cu cererea de recurs, pârâta a formulat și cerere de repunere în termenul de declarare a recursului, în temeiul art. 103 alin. (1) C. proc. civ., față de împrejurarea că decizia de apel nu i-a fost comunicată. Sediul pârâtei, astfel cum a fost indicat în fața instanțelor de fond, a rămas același, pentru perioada prevăzută de art. 264 alin. (1) C. proc. civ. În prezent, sediul principal al subscrisei este în Mun.

București, sector 1, însă comunicarea actelor de procedură către subscrisa se realizează atât în Calea V., cât și în Str. O. Mai mult, agentul procedural a restituit la dosar hotărârea, deși la adresa din Calea V. existau persoane care puteau primi corespondența sau indica noul sediu. Pârâta a susținut că necomunicarea hotărârii la sediul indicat are drept consecință faptul că termenul de recurs nu a început să curgă decât de la data de 4 octombrie 2013, când partea a luat cunoștință de conținutul deciziei. La termenul din 14 martie 2014, Înalta Curte, față de cererea recurentei - pârâte de repunere în termenul de declarare a recursului, în temeiul art. 103 alin. (1) C. proc.

civ., a constatat că recursul este declarat în termen, deoarece termenul de declarare a recursului nu a curs, în condițiile în care schimbarea sediului pârâtei a intervenit ulterior pronunțării deciziei din apel, iar procedura de comunicare a deciziei recurate este lovită de nulitate, restituită fiind la dosar cu mențiunea „destinatar mutat”. S-a apreciat că nu este aplicabilă sancțiunea prevăzută de art. 98 C. proc. civ., întrucât obligația prevăzută de textul legal menționat, de aducere la cunoștința instanței a schimbării sediului, subzistă până la închiderea dezbaterilor în fața instanței. S-a constatat, în aceste condiții, că cererea de repunere în termenul de declarare a recursului a rămas fără obiect.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate. 1. În ceea ce privește recursul declarat de către reclamantul C.N., se reține că au fost indicate, drept temei juridic al criticilor formulate, dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. Cu toate acestea, din dezvoltarea motivelor de recurs, se apreciază că motivele de recurs pot fi încadrate exclusiv în cazurile prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., din perspectiva cărora urmează a fi analizate. Se constată că nu sunt întrunite premisele de aplicare a dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Referirea legiuitorului, în cuprinsul acestei norme, la „actul juridic dedus judecății”, al cărui înțeles „lămurit și vădit neîndoielnic” ar fi fost schimbat de către instanța de apel prin interpretarea greșită a acestuia, vizează cauza cererii de chemare în judecată sau fundamentul dreptului invocat de reclamant (causa debendi). În speță, cauza cererii rezidă în protecția legală recunoscută autorului, după caz, interpretului unei opere muzicale, din care decurg drepturile patrimoniale a căror valorificare se urmărește de către reclamant prin cererea dedusă judecății. Or, invocând prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul nu a pretins vreo denaturare a actului juridic dedus judecății (în speță, a faptului producător de efecte juridice), pretins a fi fost săvârșită de către instanța de apel, ci a susținut interpretarea greșită a întregului material probator administrat în cauză, finalitate ce nu atrage incidența cazului de recurs în discuție.

Aceste susțineri nu pot fi încadrate în vreunul dintre celelalte cazuri descrise de art. 304 C. proc. civ., întrucât nu vizează legalitatea deciziei recurate, ci temeinicia acesteia, după cum se va dezvolta în considerentele ce vor fi expuse în prezenta decizie. Criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. vizează aceleași aspecte de nelegalitate a deciziei, astfel încât urmează a fi analizate împreună, nu în mod necesar în ordinea stabilită de către recurent, ci în succesiunea logică presupusă de raționamentul juridic pe care se fundamentează soluția adoptată în cauză și de expunerea coerentă a argumentelor reținute de către această instanță. În acest context, se reține că, în esență, recurentul a criticat dispoziția instanței de apel de respingere a cererii sale de refacere a expertizei contabile efectuate în fața primei instanțe.

Solicitarea de refacere a probei deja administrate a fost formulată prin motivele de apel și reiterată în cursul judecării apelului. În susținerea acestei cereri, reclamantul C.N. a invocat, în primul rând, nulitatea raportului de expertiză întocmit de expertul judiciar G.N.M.G. (file 541 - 563 vol. II dosar fond), pentru necitarea reclamantului ori a reprezentanților acestuia pentru fiecare convocare a expertizei judiciare, astfel cum prevede art. 208 C. proc. civ. Art. 208 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia partea trebuie convocată atunci când „pentru expertiză este nevoie de o lucrare la fața locului”, are caracter dispozitiv, și nu imperativ, deoarece norma nu ocrotește un interes general, ci unul particular, cel al părților din proces.

Ca atare, sancțiunea pentru nerespectarea acestei norme este nulitatea relativă, ce trebuia invocată de partea interesată, pretins vătămată prin întocmirea nelegală a actului de procedură, în condițiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., respectiv la prima zi de înfățișare după depunerea raportului de expertiză și înainte de a se pune concluzii în fond, în faza procesuală în care a intervenit neregularitatea pretinsă. Sancțiunea nerespectării termenului prevăzut de art. 108 alin. (3) C. proc. civ. constă în decăderea părții din dreptul de a invoca nulitatea raportului de expertiză. În cauză, după depunerea raportului de expertiză, reclamantul a formulat obiecțiuni (file 572 - 582 vol. II dosar fond), fără a invoca nulitatea raportului pentru motivul neconvocării sale la toate termenele la care expertul s-a deplasat la sediul pârâtelor.

În condițiile în care această susținere a fost formulată pentru prima dată prin motivele de apel, Înalta Curte constată că a operat decăderea reclamantului din dreptul de a invoca nulitatea pentru încălcarea art. 208 alin. (1) C. proc. civ., invocarea excepției nulității direct în apel fiind tardivă. Drept urmare, în mod corect, instanța de apel a respins solicitarea reclamantului de refacere a expertizei, întemeiată pe nulitatea raportului întocmit la judecata în primă instanță.

Se reține, în același timp, că, susținând verbal obiecțiunile la raportul de expertiză, la termenul de judecată din data de 9 martie 2010 în fața tribunalului, reprezentantul ales al reclamantului a invocat un motiv suplimentar de nulitate a raportului, constând în modalitatea de convocare a expertului - parte desemnat de către reclamant, P.E., care a participat la două ședințe de efectuare a expertizei, fără ca, ulterior, expertul judiciar să depună dovezi ale convocării expertului - parte. Față de acest motiv de nulitate, Înalta Curte constată că, de această dată, a fost invocat cu respectarea termenului prevăzut de art. 108 alin. (3) C. proc. civ., însă, în mod corect, instanța de apel a considerat că nu există temei pentru refacerea raportului de expertiză.

După cum rezultă din cuprinsul art. 208 alin. (1) C. proc. civ., obligația expertului desemnat de către instanța de judecată privind convocarea la efectuarea expertizei nu vizează decât pe părțile din proces, nu și pe experții desemnați de părți, încuviințați ca atare de către instanță. De asemenea, nu există vreo altă normă, în Codul de procedură civilă ori în legea specială, reprezentată de O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară, care să impună o atare obligație în sarcina expertului judiciar. Rațiunea încuviințării de către instanță a participării, la efectuarea expertizei, a specialiștilor desemnați de părți, în calitate de consilieri, astfel cum prevede art. 201 alin. (5) C. proc.

civ. și O.G. nr. 2/2000, este aceea a garantării dreptului la apărare al părților, prin asistența calificată pe care specialistul o poate acorda în domeniul în care se efectuează expertiza, dat fiind că, potrivit art. 18 alin. (2) din O.G. nr. 2/2000, consilierul părții trebuie să dețină aceeași specializare cu cea a expertului tehnic judiciar desemnat de instanță ori o specializare înrudită, dar în același domeniu. Așadar, ar trebui verificat dacă, în raport de dispozițiile legale menționate, a fost încălcat dreptul reclamantul la apărare, cu consecința refacerii expertizei. Consilierul părții este îndreptățit să participe la efectuarea ședinței, să aibă acces la înscrisurile relevante și să-și exprime punctul de vedere propriu, fie prin raportul întocmit de către expertul judiciar, fie printr-un raport distinct.

În contextul în care, după cum s-a arătat, nu există vreo obligație legală a convocării directe, la efectuarea expertizei, a expertului desemnat de parte, eventuala încălcare a dreptului la apărare al părții ar putea decurge doar din îngrădirea accesului consilierului său, care s-a prezentat la efectuarea expertizei, la documentele de studiu ori a posibilității de a-și prezenta punctul de vedere. Or, din cuprinsul raportului de expertiză întocmit de expertul judiciar, s-a menționat că expertul desemnat de către reclamant a participat doar la primele două deplasări la sediile pârâtelor, nu și la următoarele 7 (expertul a precizat că a convocat părțile pentru 10 deplasări), retrăgându-se din lucrare.

Așadar, nu s-a relevat împiedicarea consilierului părții de participare la efectuarea expertizei, în vreuna dintre modalitățile arătate anterior și, în condițiile în care reclamantul nu a susținut că nu ar fi avut posibilitatea concretă de a studia documentele înfățișate expertului judiciar (ci doar că nu a fost convocat, dar a invocat tardiv acest motiv de nulitate), nu a fost încălcat dreptul reclamantului la apărare, astfel încât, în mod corect, instanța de apel nu a procedat la refacerea expertizei. Chiar dacă, pentru a respinge cererea reclamantului, instanța de apel nu a reținut decăderea acestuia din dreptul de a invoca nulitatea raportului de expertiză în temeiul art. 208 C. proc. civ., c ontrar susținerilor recurentului, nu există vreo contradicție în argumentarea instanței de apel în respingerea criticilor pe acest aspect.

Prin decizia recurată, s-a arătat că art. 208 alin. (1) nu impune obligația convocării părților pentru fiecare deplasare la fața locului, astfel cum pretinde reclamantul, context în care încălcarea dreptului la apărare al părții prin administrarea probei cu expertiză s-ar fi putut reține doar prin dovedirea unei vătămări decurgând din imposibilitatea formulării apărărilor. Or, cât timp partea a avut posibilitatea să-și formuleze apărările, nu există vătămare. Așadar, instanța de apel nu a reținut nelegalitatea convocării reclamantului, după cum se susține prin motivele de recurs, din moment ce s-a apreciat că expertul nu avea obligația convocării de fiecare dată a părților.

Pornindu-se de la această premisă, nu s-a analizat în concret dacă reclamantul a fost sau nu convocat pentru fiecare deplasare la fața locului, iar concluzia lipsei vătămării a fost formulată prin nedovedirea încălcării dreptului la apărare, în condițiile în care reclamantul a avut posibilitatea să-și formuleze apărările. Întrucât această instanță de recurs consideră că reclamantul a invocat tardiv nulitatea raportului de expertiză în temeiul art. 208 alin. (1) C. proc. civ., nu se va analiza aprecierea instanței de apel privind conținutul obligației expertului în contextul acelei norme.

Concluzia la care s-a ajuns prin prezenta decizie de recurs, aceea a respectării dreptului părții la apărare, coincide cu cea a instanței de apel, iar considerentele anterior expuse sunt de natură a complini motivarea din decizia recurată, în susținerea soluției corect adoptate, aceea de respingere a cererii de refacere a raportului de expertiză, ce se impune a fi menținută ca atare, urmând a fi înlăturate criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ. Se constată că solicitarea de refacere a raportului de expertiză adresată instanței de apel s-a fundamentat, în al doilea rând, pe caracterul incomplet și nereal al constatărilor expertului din raportul întocmit în cursul judecății în primă instanță.

O asemenea motivare nu relevă necesitatea refacerii probei, care reprezintă un remediu pentru vătămarea produsă prin nerespectarea dispozițiilor procedurale, ci ar putea susține, eventual, o solicitare de completare a expertizei de către același expert ori de efectuare a unei noi expertize, de către unul sau trei experți, în condițiile art. 295 alin. (2) cu referire la art. 201 alin. (1) C. proc. civ. Modul de respectare a dispozițiilor procedurale la efectuarea unei expertize poate fi cenzurat de instanța de recurs, în cadrul controlului de legalitate presupus de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în schimb, dispoziția instanței de apel privind respingerea solicitării de completare a probelor administrate la prima instanță sau de administrare de probe noi excede atribuțiilor instanței de control judiciar, deoarece administrarea probelor în condițiile art. 295 alin. (2) C. proc.

civ. este la aprecierea instanței de apel, în funcție de necesitatea acestora pentru soluționarea cauzei. Or, aprecierea asupra necesității probelor interesează temeinicia, și nu legalitatea deciziei, astfel încât nu este incident vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Se observă că, deși recurentul se referă la refacerea probei, pe temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în realitate, invocă motive care ar fi putut conduce la completarea probelor sau administrarea de probe noi, după cum a solicitat, de altfel, în fața instanței de apel, astfel încât dispoziția instanței de apel nu poate fi cenzurată pe vreunul dintre temeiurile descrise de art. 304 C. proc. civ.

Verificarea legalității deciziei de apel, în contextul acestor cazuri de recurs, din perspectiva probelor administrate, poate fi efectuată doar în privința modului de argumentare a respingerii cererii de administrare a probei cu expertiză contabilă în faza apelului, precum și a motivelor de apel care vizau raportul de expertiză întocmit în faza judecății în primă instanță, în contextul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., respectiv în privința modului de apreciere a puterii doveditoare a anumitor mijloace de probă, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în limitele susținerilor din motivarea recursului. Față de considerentele expuse în decizia recurată, se constată că niciunul dintre cazurile de recurs menționate nu este incident.

Instanța de apel a răspuns susținerilor reclamantului privind omisiunea expertului desemnat de prima instanță de a se pronunța asupra unora dintre obiectivele expertizei, caracterul incomplet al unora dintre răspunsuri ori inserarea unor date neconforme cu realitatea, reținând, în mod generic, că, prin asemenea critici, reclamantul vizează situația de fapt stabilită de către prima instanță, dar expunând, în același timp, considerente cu referire la fiecare susținere a reclamantului în dezvoltarea criticilor enunțate generic. Astfel, se observă că, deși afirmă lipsa unui răspuns al expertului la anumite obiective (2, 4, 10 și 11), reclamantul dezvoltă în continuare critici în legătură și cu împrejurări vizate de acele obiective, ceea ce contrazice susținerea inițială și denotă că, în realitate, reclamantul este nemulțumit de răspunsul expertului la obiectivele expertizei.

Acest mod de înfățișare a criticilor la adresa raportului de expertiză este confirmat de faptul că reclamantul nici nu a invocat lipsa unui răspuns al expertului la obiective, în cadrul obiecțiunilor la raportul de expertiză depuse la tribunal. În acest context, se constată că instanța de apel, chiar dacă nu a precizat că expertul s-a conformat dispozițiilor instanței privind împrejurările pe care trebuia să le constate, a analizat celelalte critici ale reclamantului, iar acest fapt este suficient pentru a se considera că a inserat considerentele avute în vedere în legătură cu raportul de expertiză întocmit în faza judecății în primă instanță.

Împrejurările vizate de obiectivele indicate de către recurentul - reclamant au în vedere tocmai numărul de discuri produse de pârâta SC E. SA și de către Casa de Producție G. în perioada de referință, în legătură cu care reclamantul a contestat fie calculul din raportul de expertiză, pe baza documentelor existente și analizate, fie constatările privind inexistența producerii de discuri sau casete audio în anumite perioade de timp.

Astfel, expertul a relevat producerea de către SC E. SA, în perioada iulie 1991 - aprilie 1993, de discuri cuprinzând piesele albumului inițial „Cantafabule”, făcând referire la numerele de catalog, ceea ce coincide cu indicativele arătate de reclamant în cuprinsul obiecțiunilor la raportul de expertiză ca reflectând reeditarea albumului inițial, aspect vizat de obiectivul nr. 2. Ceea ce îl nemulțumește pe reclamant nu este, în realitate, neindicarea de către expert a tirajului reeditării, cât timp expertul a menționat numărul discurilor rezultate din reeditare, ci tocmai aspectul numărului de discuri precizat de expert.

De asemenea, instanța de apel a înlăturat susținerile reclamantului privind exportul în străinătate de discuri, casete audio sau C.D.-uri în perioada 1974 - 2005, în legătură cu care expertul a arătat (la obiectivul nr. 4) că nu a identificat realizarea de astfel de exporturi, motivând că, în absența documentelor provenind de la producătorii de asemenea suporturi, sarcina probei efectuării de asemenea exporturi revenea reclamantului, în aplicarea art. 1169 C. civ. Așadar, instanța de apel a expus argumentele pentru care a înlăturat susținerile reclamantului, fără ca prin motivele de recurs să fie formulate critici în legătură cu sarcina probei pe acest aspect. Se constată, totodată, că expertul a răspuns obiectivului nr. 11 al expertizei, contrar susținerilor reclamantului, arătând drepturile repartizate acestuia de către U.C.M.R.

- A.D.A. ca urmare a producției de casete audio efectuate de Casa de Producție G. în legătură cu piesele din albumul inițial „Cantafabule” în perioadele 1997 - 2000 și 2002 - 2005 (când reclamantul a cesionat acestui utilizator drepturile sale pentru producerea de casete audio cu mai multe albume ale formației P., printre care și albumul „Cantafabule”).

Recurentul nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză și nici motive de apel sau de recurs în legătură cu întinderea drepturilor astfel calculate, astfel încât este lipsită de finalitate critica vizând nemotivarea instanței de apel pe aspectul neidentificării de către expert, în cadrul obiectivului nr. 10, a numărului de copii realizate de către Casa de Producție G. Se constată că principala nemulțumire a recurentului în legătură cu raportul de expertiză, din care decurg criticile referitoare la nemotivarea deciziei și aplicarea greșită a legii, este aceea privind numărul de discuri produse și comercializate de către SC E. SA, aspect relevant pentru calculul remunerației cuvenite autorului unei opere muzicale în temeiul art. 64 din H.C.M.

nr. 632/1957 (aplicabil până la data intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996), în raport de prețul de vânzare al înregistrărilor sonore (aplicarea legii în privința criteriilor de calcul al remunerației nu a făcut obiectul vreunei critici a reclamantului). Expertul și-a fundamentat calculul pe baza înscrisurilor provenind de la cele două pârâte, iar reclamantul a propus o interpretare proprie a conținutului acestor înscrisuri. Astfel, se observă că numărul de discuri pretins de reclamant ca fiind relevat de înscrisurile emise de SC E. SA (file 609 - 676 vol. II dosar fond) este indicat în raportul de expertiză ca fiind, în fapt, numărul de piese raportat de către SC E. SA (și luat în considerare de către U.C.M.R.

la calcularea drepturilor cuvenite reclamantului în calitate de compozitor al unora dintre piesele de pe albumul inițial „Cantafabule”), în timp ce numărul de discuri este indicat distinct. Pornind de la premisa greșită că înscrisurile provenind de la SC E. SA (care arată, în fapt, numărul de piese) relevă un număr de discuri mai mare decât cel menționat de către expert, reclamantul a încercat să dovedească această susținere prin prezumții formulate pe baza unor împrejurări precum numărul de coperte comandat și achitat de către C.D.E. în octombrie 1975, numărul de discuri ce putea fi produs, în mod normal, cu echipament industrial (presa), seriile matrițelor inscripționate pe discuri. Instanța de apel a apreciat că aceste împrejurări pot genera doar o prezumție simplă în sensul producerii unui anumit număr de discuri, insuficientă pentru a face dovada faptului pretins.

Prin motivele de recurs, s-a susținut că această apreciere a instanței este greșită, întrucât împrejurările relevate sunt fapte notorii în perioada de referință, a căror autenticitate nu poate fi pusă la îndoială. Aceste susțineri nu pot fi primite, în condițiile în care instanța de apel a făcut o aplicare corespunzătoare a dispozițiilor art. 1199 C. civ., potrivit cărora „Prezumțiile sunt consecințele ce legea sau magistratul le trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut”. Astfel, nu s-a contestat că împrejurările invocate de către reclamant nu ar fi „cunoscute”, fie chiar notorii, astfel cum pretinde recurentul, dimpotrivă, s-a acceptat că, pe baza lor, s-ar putea formula concluzia producerii unui anumit număr de discuri.

S-a considerat, însă, că această prezumție simplă nu este suficientă pentru a se tranșa aspectul numărului de discuri produs efectiv, ceea ce înseamnă o apreciere a instanței de apel a puterii doveditoare a unuia dintre mijloacele de probă în contextul întregului probatoriu administrat. Astfel, instanța de apel a apreciat în mod corect că nu se poate acorda o valoare absolută de adevăr unei singure probe, prin ignorarea celorlalte administrate în cauză, ci este necesară coroborarea probelor, pentru a se constata că pretenția sau afirmația părții este dovedită.

Concluzia nedovedirii numărului de discuri pretins de către reclamant, la care instanța de apel a ajuns prin aprecierea coroborată a probelor administrate, în special a constatărilor expertului, care a analizat înscrisurile puse la dispoziție de către pârâte, nu poate fi cenzurată de către această instanță de recurs, ale cărei atribuții sunt circumscrise verificării exclusiv a legalității, nu și a temeiniciei deciziei.

Cât privește plățile efectuate către reclamant cu titlu de remunerație, se reține că prima instanță a constatat, iar instanța de apel a confirmat, achitarea integrală a remunerației cuvenite reclamantului în calitate de compozitor al câtorva piese de pe albumul „Cantafabule” (ca autor exclusiv a 5 piese și coautor al piesei „Invocație”), pentru perioada 1974 - 2005, respectiv în calitate de interpret al pieselor de pe album, pentru perioada 1996 - 2005 (după data intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996, în condițiile în care, sub imperiul reglementării anterioare, reprezentate de Decretul nr. 321/1956, numai dreptul de autor beneficia de protecția legală, nu și drepturile conexe, precum cele decurgând din execuția muzicală).

Chiar dacă, astfel cum susține recurentul, înscrisurile doveditoare ale plăților nu menționează expres operele în considerarea cărora s-a achitat remunerația către reclamant, Înalta Curte constată că înscrisurile la care reclamantul face referire atestă doar încasarea efectivă a sumelor de bani, în condițiile în care cuantumul remunerației cuvenite reclamantului a fost