ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5433/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5433/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 1999)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 12

decembrie 1997, reclamantele B.L.D. și N.C.L. au chemat în judecată pe pârâții

Consiliul General al Municipiului București, Consiliul Local al Sectorului 1

București, SC R.V. SA și SC H.N. SA, solicitând instanței ca prin hotărârea

ce o va pronunța să se constate „nulitatea titlului de deținere al

Statului Român” pentru imobilele situate în str. Ioan Slavici și str. Paris,

ambele situate în sectorul 1 București.

La data de 21

septembrie 1998 reclamantele au chemat în judecată în temeiul dispozițiilor

art. 57 C. proc. civ. și pe D.I., D.E. și D.Ș. motivat de faptul că din

imobilul situat în str. Paris au fost înstrăinate „porțiuni” cu actele de

vânzare – cumpărare din 17 ianuarie 1997 și din 17 ianuarie 1997.

În ședința

publică din data de 14 mai 1999 reclamantele au depus la dosar o altă cerere în

care au arătat că înțeleg să precizeze obiectul acțiunii formulate,

în sensul că solicită ca fiecare clădire să le fie „predată împreună cu

terenul”.

La același termen de

judecată intervenientul D.Ș., precum și D.A.C. au depus o cerere reconvențională

prin care au solicitat să se constate că sunt cumpărători de bună credință

asupra apartamentului nr. 1 situat în str. Paris, sector 1, deoarece au ocupat

imobilul inițial în temeiul contractului de închiriere din 10 august 1992,

iar pentru garaj în baza celui din 01 aprilie 1973. La data de 25 aprilie 1996

au formulat cerere la SC H.N. SA pentru cumpărarea apartamentului, iar la data

de 17 ianuarie 1997 s-a încheiat contractul de vânzare – cumpărare cu plata în

rate. În luna februarie 1997 apartamentul a fost achitat integral, iar

reclamantele nu au făcut nicio cerere de restituire a imobilului din str.

Paris, sector 1 în temeiul Legii nr. 112/1995.

S-a dispus

introducerea în cauză a moștenitorilor intervenientului D.I., numiții D.D.

și D.A. și s-au depus două cereri de intervenție în interes propriu de

către T.V.D. și C.M., C.I.C. și L.M. (fila 31 dosar nr. 5276/1999 al

Tribunalului București Secția a III-a) prin care s-a solicitat să se constate

că aceștia sunt proprietarii a câte unei suprafețe, cotă indiviză de 90

mp., teren situat în str. Ioan Slavici, aferentă apartamentelor nr. 5 și 6

cumpărate, în conformitate cu Ordinul Prefectului nr. 262 din 13 aprilie 1999

și asupra apartamentelor nr. 5 și 6 aflate în blocul construit pe teren în

conformitate cu autorizația și a garajului autorizat.

Primul ciclu

procesual s-a finalizat prin decizia nr. 2514 din 30 martie 2005 (dosar nr. 6429/2000)

a Înaltei Curți de Casație și Justiție a României, cu

consecința

casării parțiale a deciziei atacate în sensul menținerii celor

hotărâte cu privire la restituirea imobilului din str. Paris, de către cei

obligați prin decizie, respectiv D.Ș. și D.A.C. prin moștenitorul legal D.A.,

D.D., D.E. și D.A., și a cererii reconvenționale, și trimiterii cauzei

spre rejudecare cu privire la celelalte capete de cerere în contradictoriu cu

toți pârâții – chemați în litigiu, atât în privința părților

din imobilul situat în str. Paris, care nu erau deținute de pârâții –

cumpărători, cât și în ceea ce privește imobilul din București str. Ioan

Slavici, după identificările necesare. Totodată s-au respins ca nefondate

recursurile declarate de pârâții Municipiul București prin Primarul

General, D.Ș., D.A., ca succesor legal al recurentei D.A.C.

Au fost menținute

dispozițiile deciziei cu privire la obligarea pârâților–cumpărători

de a lăsa reclamanților în deplină proprietate imobilul din București,

str. Paris, sector 1, și cu privire la respingerea cererii reconvenționale

și au fost respinse ca nefondate recursurile declarate de pârâții

Municipiul București

prin

Primarul General, D.Ș., D.A.C. și continuat de moștenitorul acesteia, D.A.

Pentru a pronunța

această decizie Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția

Civilă și de Proprietate Intelectuală a reținut

că, deși din probele

administrate în cauză, respectiv titlurile de proprietate înfățișată de

reclamante, înscrisurile emise de societățile comerciale de administrare

locativă, precum și din raportul de expertiză efectuat în dosarul nr. 22917/1997,

rezultă că pe terenul din str. Ioan Slavici mai exista, la data introducerii acțiunii,

și imobilul vechi (cel naționalizat) în sensul de locuință, iar în

clădirea din str. Paris, în afară de părțile din imobil vândute intimaților

D. și D., s-a mai aflat în proprietatea statului demisolul și o locuință

construită pe garaj, ocupate de chiriași, instanța de apel a omis să se

pronunțe asupra acestor spații.

În același timp soluționând

parțial acțiunea în revendicare prin compararea titlurilor, instanța

de apel a respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute

a contractelor de vânzare – cumpărare întemeiate pe dispozițiile Legii nr.

112/1995, referitoare la imobilul din str. Paris și a titlurilor de proprietate

din 14

aprilie 1999 și din 14 aprilie 1999

referitoare la terenul din str. Ioan

Slavici, fără nici o motivare.

În aceste condiții,

numai sub aspectele menționate, s-a impus admiterea recursului și casarea

parțială a hotărârii, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare

la instanța de apel.

Recursul declarat de

Municipiul București prin Primarul General a fost considerat ca vădit nefondat,

cu motivarea că instanțele au stabilit pe deplin temei, în concordanță

cu legea, normele constituționale și practica judecătorească și constituțională

în domeniu, că deposedarea a fost abuzivă, încălcându-se însuși actul normativ

pe care s-a întemeiat, pentru că adevărații proprietari erau exceptați

de la aplicarea Decretului nr. 92/1950.

Recursul declarat de D.Ș.

și D.A.C. continuat pentru aceasta din urmă, decedată în timpul procesului, de

moștenitorul său legal D.A., a fost considerat, de asemenea, nefondat. S-a

motivat că buna credință a subdobânditorilor recurenți, în sensul art.

1898 C. civ., nu a putut fi reținută pentru păstrarea actului întrucât, la

vădita rea credință a vânzătorului, se adaugă neglijența

cumpărătorilor care nu au verificat dacă în momentul încheierii actului cel de

la care achiziționează îndeplinește toate condițiile legale spre a

putea transmite valabil proprietatea asupra imobilului.

Un al doilea ciclu

procesual a fost finalizat prin decizia civilă nr. 8502 din 2 decembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care au fost casate decizia recurată

și încheierea din 30 septembrie 2010 a Curții de Apel București, Secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și trimisă cauza spre

rejudecare la instanța de apel.

Instanța de

recurs a motivat că, prin soluția care a finalizat primul ciclu procesual,

decizia civilă nr. 2514 din 30 martie 2005, Înalta Curte de Casație și

Justiție a stabilit în mod irevocabil că preluarea celor două imobile în

litigiu a fost abuzivă deoarece nu au fost respectate înseși prevederile

Decretului de naționalizare nr. 92/1950, iar chiriașii-cumpărători în temeiul

Legii nr. 112/1995 au fost de rea credință, astfel încât acțiunea în

revendicare îndreptată împotriva pârâților D. și D. va rămâne admisă,

fiind păstrată și soluția de respingere a cererii reconvenționale

prin care pârâții D. solicitaseră să se constate că sunt cumpărători de

bună credință și să se respingă acțiunea în revendicare.

Înalta Curte a

constatat că, în ceea ce privește imobilul din str. Paris sector 1 București, instanța

a fost învestită cu următoarele capete de cerere:

Pe cererea principală:

1.

constatarea nulității titlului statului, (asupra căreia, astfel cum s-a

arătat, există autoritate de lucru judecat);

2.

revendicarea construcției (identificată prin raportul de expertiză ca

fiind compusă din demisol, parter și etaj, plus un alt garaj având o locuință

construită deasupra, cât și un garaj de tablă. Cu privire la apartamentele de

la parter și etaj există autoritate de lucru judecat, casarea vizând celelalte

spații de locuit și garajul. Deși se susține că garajul, deasupra

căruia se află o locuință, a fost restituit în primul ciclu procesual,

odată cu apartamentul împreună cu care fusese vândut familiei D., această

împrejurare nu poate fi reținută pentru că în primul apel nu sunt

analizate contractele de vânzare-cumpărare în care este menționat și

garajul folosit de familia D., iar în recurs este menținută soluția

din apel cu privire la restituirea către foștii proprietari a apartamentelor

menționate în contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.

112/1995, fără a se face nici o mențiune cu privire la garaj);

3.

revendicare teren aferent construcției (identificat prin expertiză ca

având o suprafață de 567,81 mp, asupra căruia instanța de apel în

rejudecare a omis să se pronunțe);

4.

constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie

1997 și din 17 ianuarie 1997 încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 (soluția

instanței de recurs care a soluționat acțiunea în revendicare în

mod irevocabil și a constatat existența relei credințe a

chiriașilor-cumpărători, face ca acest capăt de cerere să rămână atât lipsit de

interes, față de soluția pronunțată asupra revendicării, cât și

intrat sub autoritate de lucru judecat sub aspectul constatării relei-credințe

a chiriașilor – cumpărători;

Prin cererea reconvențională

s-a solicitat de către chiriașii-cumpărători D. să se constate că sunt de bună

credință (pentru argumentele expuse anterior, și această cerere a fost

soluționată irevocabil, intrând sub autoritate de lucru judecat).

Înalta Curte a observat

că, în rejudecare, instanța de apel a reluat analiza asupra capetelor 1 și

4 ale acțiunii și asupra cererii reconvenționale, deși acestea

intraseră sub autoritate de lucru judecat, și a lăsat nesoluționate

capetele 2 (cu privire la garaj și locuința aflată deasupra acestuia și

garajul din tablă) și 3 (referitor la revendicarea terenului) și nu s-a pronunțat

în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primar, Primăria Municipiului

București, Consiliul Local al Sectorului 1 București, Consiliul General al

Municipiului București, SC R.V. SA și SC H.N. SA asupra apartamentelor

nevândute în temeiul Legii nr. 112/1995.

Deoarece prin

nepronunțarea asupra acestor aspecte și, implicit, prin neanalizarea lor,

instanța de apel nu a cercetat cauza pe fond în întregul ei, s-a impus

casarea cu trimitere spre rejudecare a acestor recursuri, în temeiul art. 312 alin.

(5) C. proc. civ.

Cu ocazia

rejudecării, Înalta Curte a recomandat instanței de apel să se pronunțe,

în raport de capetele de cerere menționate, care nu au intrat sub puterea

de lucru judecat, cu privire la: teren, demisolul construcției principale,

garaj și construcția edificată deasupra acestuia, în raport de situația

juridică existentă la momentul rejudecării.

Urmare a acestei

verificări, s-a cerut să fie avute în vedere și criticile formulate de recurenții

Primarul sectorului 1 București și Consiliul Local sector 1 București privind

lipsa lor de calitate procesuală pasivă în cauză.

În ceea ce privește

imobilul din str. Ioan Slavici sector 1 București, Înalta Curte a constatat că

instanța a fost investită cu următoarele cereri:

Cerere principală

având următoarele capete de cerere:

titlului statului (asupra căreia, astfel cum s-a arătat, există autoritate de

lucru judecat);

(în suprafață de 819 mp, astfel cum rezultă din actele de proprietate);

construcție veche (potrivit raportului de expertiză, filele 648,665 ale

vol. III din dosarul de apel, după rejudecare, pe terenul în litigiu se află un

bloc, construcția veche care are o suprafață de 124,78 mp, 7 garaje

și o anexă. Asupra restituirii construcției vechi, instanța de apel a

omis a se pronunța);

titlurilor de proprietate din 14 aprilie 1999 și din 14 aprilie 1999, (emise în

temeiul Ordinului Prefectului nr. 232 din 13 aprilie 1999, pe care instanța

de apel le-a menținut ca fiind valabile, aducându-se ca singur argument

faptul că nu au fost contestate, ceea ce echivalează cu o nemotivare).

Prin cererea de

intervenție în interes propriu, T.M.V. și T.A. (ca moștenitori ai lui T.V.D.),

C.M. și C.I.C., L.M. au solicitat instanței să se constate că sunt

proprietarii cotei indivize de 90 mp fiecare și a apartamentelor nr. 5 și 6 din

blocul edificat pe teren.

Înalta Curte a observat

că, în primul ciclu procesual, a fost analizat numai capătul 1 al acțiunii,

stabilindu-se cu autoritate de lucru judecat că preluarea imobilului de către

stat s-a realizat fără titlu valabil, cauza fiind trimisă spre rejudecare

deoarece instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor celorlalte capete

de cerere, inclusiv asupra cererii de intervenție în interes propriu.

În rejudecare, instanța

de apel a omis să se pronunțe asupra cererii de intervenție cu

privire la cota indiviză de 90 mp teren solicitată de către fiecare intervenient,

asupra restituirii construcției vechi, care ocupă terenul în suprafață

de 124,78 mp.

De asemenea, nu a

argumentat admiterea capătului 2 privind terenurile de 819 mp și 214 mp, (în

condițiile în care terenul de 214 mp face parte din terenul de 819 mp,

fiind ocupat de construcția veche, deci nu este distinct de acesta),

respingerea cererii de constatare a nulității titlurilor de proprietate

din 14 aprilie 1999 și din 14 aprilie 1999 (capătul 4), admiterea parțială

a cererii de intervenție cu privire la apartamentele 5 și 6 și la garaj.

Prin cererea de

îndreptare a erorilor materiale s-a solicitat tocmai îndreptarea acestor

omisiuni, însă nici recursul formulat împotriva încheierii prin care s-a

respins această cerere nu a putut fi analizat deoarece aspectele puse în discuție

se suprapun celor care fac obiectul recursului împotriva deciziei din apel,

astfel încât nepronunțarea asupra tuturor capetelor de cerere și lipsa

motivării sau motivarea necorespunzătoare a măsurilor dispuse de către instanța

de apel în rejudecare fac imposibilă analizarea motivelor de recurs.

Prin nepronunțarea

asupra acestor aspecte și, implicit, prin neanalizarea lor, prin nemotivarea

măsurilor dispuse asupra celorlalte capete de cerere, Înalta Curte a apreciat că

instanța de apel nu a analizat cauza pe fond în întregul ei și nu a

prezentat argumentele pe care și-a întemeiat raționamentul juridic, ceea

ce nu permite exercitarea controlului de legalitate.

Cu ocazia

rejudecării, Înalta Curte a recomandat instanței de apel să se pronunțe

asupra tuturor capetelor de cerere, atât din cererea principală, cât și din

cererea de intervenție, cu excepția capătului de cerere privind

constatarea nevalabilității titlului statului, care a intrat sub

autoritate de lucru judecat prin soluționarea acestui capăt de cerere în

primul ciclu procesual.

Astfel cum rezultă

din mențiunea existentă la fila 4 a deciziei civile nr. 2154 din 30 martie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, casa veche se

află în proprietatea municipiului București și în administrarea SC R.V. și a

Primăriei Sectorului 1 București, astfel încât, în rejudecare, urmau a fi avute

în vedere și motivele de recurs formulate de Primarul Sectorului 1 București și

de Consiliul Local al Sectorului 1 București privind lipsa calității lor

procesuale pasive.

În rejudecarea

apelului, în cel de-al treilea ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 452A

din 06 decembrie 2013, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și familie a respins excepția lipsei de calitate

procesuală pasivă a pârâtului Consiliul Local al Sectorului 1 București, ca

nefondată, a constatat că excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a

Primăriei Sectorului 1 București, invocată de această instituție, a fost

formulată de un terț față de cauză, a respins excepțiile

inadmisibilității acțiunii în revendicare, ca nefondate, a respins

cererile de introducere în cauză în calitate de intervenienți forțați,

de obligare la demolarea garajelor, constatare a nulității absolute a

autorizațiilor și avizelor, și a titlurilor de proprietate, formulate la

data de 18 aprilie 2006, precum și cererea de constatare a nulității

absolute a titlului de proprietate exhibat de numiții V.R.M. și V.V.T.,

formulată la data de 25 martie 2010, ca inadmisibile.

Pe cale de consecință,

a respins excepțiile de necompetență materială a instanței, de

lipsă calitate procesuală pasivă a numiților G.M.S., V.M.P., V.R.M. și O.A.,

de uzucapiune invocată de V.R.M. și de V.V.T., ca fiind formulate de terți

față de proces. A admis apelul formulat de apelantele – reclamante B.L.D.

și N.C.L.

A schimbat în parte

sentința civilă (modificată deja prin decizia civilă nr. 588/2000 a Curții

de Apel București, astfel cum a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 2514/2005

a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția Civilă și

de Proprietate Intelectuală ), în sensul că:

A admis excepția

lipsei de interes în privința capetelor de cerere privind constatarea

nulității absolute a contractelor de vânzare – cumpărare din 17 ianuarie

1997 și din 17 ianuarie 1997 și în consecință, respinge acest capăt de

cerere ca lipsit de interes.

A obligat pe pârâții

Municipiul București, Primăria Municipiului București, Consiliul General al

Municipiului București, Consiliul Local al Sectorului 1 București, SC H.N. SA, D.A.,

D.Ș., D.A., D.D. și D.E., să lase reclamantelor în deplină proprietate și

liniștită posesie, imobilul teren situat în București, sectorul 1, în suprafață

de 567,81 mp. conform raportului de expertiză realizat de expert L.M., pe pârâții

D., doar în limita celor 83,02 mp. dobândiți prin contractul de

vânzare-cumpărare, iar pe pârâții D., doar în limita celor 65,54 mp.

dobândiți prin contractul.

A obligat pe pârâții

Municipiul București, Primăria Municipiului București, Consiliul General al

Municipiului București, Consiliul Local al Sectorului 1 București, SC H.N. SA,

să lase în deplină proprietate și pașnică posesie, reclamantelor, demisolul

corpului A, edificat la adresa menționată (str. Paris), garajul și locuința

edificată pe garaj (corp B), individualizate conform raportului de expertiză

L.M.

A respins cererea de

revendicare în privința garajului în suprafață de 17,96 mp., ca

nefondată.

A admis în parte

cererile de intervenție în interes propriu formulate de T.A. și T.M.V., C.I.C.,

C.M. și L.M. A constatat că intervenienții T. sunt proprietari asupra

apartamentului nr. 5 din blocul edificat pe strada Ioan Slavici, București, iar

intervenienții C. și L. sunt proprietarii apartamentului nr. 6 din același

bloc. Respinge în rest, adică în privința suprafețelor de teren

atestate prin titlurile de proprietate din 14 aprilie 1999 și din 14 aprilie

1999, cererile de intervenție în interes propriu.

A constatat nulitatea

absolută a titlurilor de proprietate din 14 aprilie 1999 și din 14 aprilie 1999.

A admis în parte,

cererea de revendicare a imobilului teren și construcție din București,

str. Ioan Slavici.

A obligat pe pârâții

Municipiul București, Consiliul General al Municipiului București, Consiliul

Local al Sectorului 1 București și SC R.V. SA, să lase în deplină proprietate

și liniștită posesie, reclamantelor, construcția veche (în suprafață

de 126,11 mp.) și terenul aflat sub aceasta (în suprafață tot de 126,11

mp.), individualizate conform expertizei completate realizate de expert Ș.E.

A obligat pe pârâții

intervenienți C.I.C., C.M. și L.M., pe de o parte, respectiv pe

intervenienții-pârâți T.A., T.M.V., pe de altă parte, să lase în

deplină proprietate și liniștită posesie, reclamantelor, suprafața de câte

90 mp. aflată în indiviziune, aferentă fiecăruia dintre cele două titluri de

proprietate din 14 aprilie 1999 și din 14 aprilie 1999.

A respins cererea de

revendicare pentru restul terenului din str. Ioan Slavici, ca nefondată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Cu privire la excepțiile

invocate, Curtea a respins excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a

pârâtului Consiliul Local al Sectorului 1 București, ca nefondată, întrucât

ambele imobile revendicate se află în cadrul sectorului 1 al municipiului București,

consiliul local având în temeiul art. 36 din

cadrul Legii nr. 215/2001, atribuții

în privința administrării imobilelor aflate în domeniul său privat; a

respins excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a Primăriei

Sectorului 1 București deoarece a fost formulată de un terț față de

cauză; a admis excepția de inadmisibilitate a cererilor de introducere în

cauză în calitate de intervenienți forțați, de obligare la

demolarea garajelor, de constatare a nulității absolute a autorizațiilor

și avizelor, și a titlurilor de proprietate, cereri formulate la data de 18

aprilie 2006, precum și cererea de constatare a nulității absolute a

titlului de proprietate exhibat de numiții V.R.M. și V.V.T., cerere

formulată la data de 25 martie 2010, întrucât ele au fost formulate pentru

prima dată în apel, contrar dispozițiilor speciale ale art. 57 alin. (3) C.

proc. civ., dar și ale art. 294 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât invocarea

de către aceștia, de excepții în dosar, nu este posibilă. Pentru acest

motiv, excepțiile de necompetență materială a instanței (în

favoarea celei de fond funciar), de lipsă calitate procesuală pasivă a numiților

G.M.S., V.M.P., V.R.M. și O.A., de uzucapiune invocată de V.R.M. și de V.V.T.,

vor fi respinse ca fiind formulate de terți față de proces.

Au fost respinse

ambele excepții ale inadmisibilității acțiunii în revendicare

prezente, atât cu referire la existența Legii nr. 18/1991, în raport de

dispozițiile art. 60 din acest act normativ special, cât și în referire la

existența Legii nr. 10/2001, întrucât nu mai pot fi aduse în discuție

aspecte legate de inadmisibilitatea acțiunii prezente în revendicare pe

calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, conform deciziei

de recurs în interesul legii nr. 33/2008 și a art. 6 CEDO .

Cererea de constatare

a nulității absolute a contractelor de vânzare – cumpărare din 17 ianuarie

1997 și din 17 ianuarie 1997 încheiate de pârâții persoane fizice obligate

la restituirea construcției (parter și etaj) a fost considerată ca lipsită

de interes, întrucât deja acțiunea în revendicare a fost admisă, aspect

care trebuie considerat și prin raportare la art. 315 C. proc. civ., sub acest

aspect instanța de recurs arătând că acest capăt de cerere a rămas lipsit

de interes.

Plecând de la premisa

constatată de instanța de casare, că nevalabilitatea titlului statului în

privința ambelor imobile în litigiu a intrat sub autoritate de lucru

judecat Curtea constată în privința terenului aferent imobilului construcție

din București, sectorul 1, s-a impus admiterea cererii de revendicare a

reclamantel

or.

Pentru restul de

teren (ce nu a fost vândut pe Legea nr. 112/1995 chiriașilor-cumpărători D.A. (prin

autorul său), D.Ș., D.A., D.D. și D.E., prin autorul dumnealor), titlul reprezentat

de Decretul nr. 92/1950 a fost considerat ca nevalabil, soluția admiterii

restituirii întregului teren (identificat ca fiind în suprafață de 567,81

mp. conform raportului de expertiză realizat de expert L.M. (filele 131 dosar

fond judecătorie) impunându-se așadar.

În privința

demisolului corpului A, edificat la adresa menționată (str. Paris),

garajului și locuinței edificate pe garaj (corp B), din raportul de

expertiză a rezultat că demisolul este proprietate de stat la fel ca și locuința

edificată pe garaj care este ocupată de chiriași ai aceluiași consiliu local.

Având în vedere

totodată, că garajul din cadrul corpului B, este menționat și în actul

vechi de proprietate al autorilor reclamantelor, Curtea a obligat pe pârâții

Municipiul București, Primăria Municipiului București, Consiliul General al

Municipiului București, Consiliul Local al Sectorului 1 București, SC H.N. SA,

să lase în deplină proprietate și pașnică posesie, reclamantelor, demisolul

corpului A, edificat la adresa menționată (str. Paris), garajul și locuința

edificată pe garaj (corp B), individualizate conform raportului de expertiză

L.M.

garajului de tablă în suprafață de 17,96 mp, Curtea a observat că nu s-a

realizat dovada titlului de proprietate asupra sa, iar, datorită caracterului

provizoriu al acestei construcții, este mai degrabă verosimil ca acesta să

fi fost edificat ulterior naționalizării decât anterior. În aceste condiții,

cererea pentru restituirea sa a fost respinsă, ca nefondată.

Titlurile

de proprietate din 14 aprilie 1999 și din 14 aprilie 1999 au fost emise în

temeiul art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991,

premisa aplicării acestei norme

legale, reprezentând-o calificarea terenurilor ca proprietate de stat. Având în

vedere constatarea cu caracter irevocabil a faptului că titlul statului asupra

imobilului din str.

Ioan

Slavici, sector 1, București, nu este valabil, Curtea a constatat greșita

aplicare a art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 în beneficiul intervenienților

și spre vătămarea reclamantelor, astfel încât va constata nulitatea celor două

titluri de proprietate.

În ce privește

terenul din str. Ioan Slavici, de 813,84 mp, restul proprietarilor de teren de

la adresa menționată nu au fost atrași în proces, în termenul și condițiile

legale, astfel încât revendicarea prezentă nu va putea purta decât asupra părții

din terenul în litigiu aflată în posesia Municipiului București, Consiliului

General al Municipiului București, Consiliului Local al Sectorului 1 București

și a SC R.V. SA, precum și a intervenienților C.I.C., C.M. și L.M., T.A. și

T.M.V., pentru restul urmând pe cale de consecință, a se respinge ca

nefondată.

Terenul deținut

de către autoritățile publice menționate se configurează în terenul

situat sub construcția veche, în suprafață de 126,11 mp, construcție

care a aparținut autorilor reclamantelor și care este închiriată către mai

mulți chiriași.

Având în vedere că

titlul statului, prin autoritățile sale, asupra imobilului teren și

construcție veche, a fost constatat deja ca nevalabil, nemaiputând fi opus

în operațiunea juridică de comparare a titlurilor, se impune obligarea

pârâților Municipiul București, Consiliul General al Municipiului

București, Consiliul Local al Sectorului 1 București și SC R.V. SA, să lase în

deplină proprietate și liniștită posesie, reclamantelor, construcția veche

(în suprafață de 126,11 mp.) și terenul aflat sub aceasta (în suprafață

tot de 126,11 mp.), individualizate conform expertizei completate realizate de

expert Ș.E.

În privința pârâților

intervenienți C.I.C., C.M. și L.M., pe de o parte, respectiv T.A. și T.M.V.,

pe de altă parte, aceste părți nu mai exhibă un titlu de proprietate

valabil în concurs cu reclamantele. Așadar, fiecare grup specificat de

intervenienți a fost obligat să lase în deplină proprietate și liniștită posesie,

reclamantelor, suprafața de câte 90 mp. aflată în indiviziune, aferentă

fiecăruia dintre cele două titluri de proprietate din 14 aprilie 1999 și din 14

aprilie 1999 anulate.

Împotriva menționatei

decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâtul Consiliul Local al

Sectorului 1 București și V.R.M. și V.V.T., intervenienții C.I.C., C.M. și

L.M., T.A. și T.M.V., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile

art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

recursului său, pârâtul Consiliul Local al Sectorului 1 București a solicitat admiterea

recursului și

modificarea deciziei civile atacate în sensul admiterii excepției lipsei

calității procesuale pasive a Consiliul Local al Sectorului 1, privind

obligarea sa să lase reclamantelor în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul teren situat în București, str. Paris, Sector 1 în suprafață de

567.81 mp. demisolul corpului A, garajul și locuința edificată pe garaj (corp

11) din str. Paris, construcția veche ( în suprafață de 126 mp) și terenul

aflat sub aceasta din str. Ioan Slavici, Sector 1, precum și privind obligarea sa

la plata cheltuielilor de judecată aferente ciclului procesual al apelului.

Instanța de apel

a respins în mod eronat excepția lipsei calității procesuale pasive a

Consiliului Local al Sectorului 1 al Municipiului București, deoarece folosul

practic urmărit de către reclamante nu poate fi determinat în concret față

de Consiliului local al Sectorului 1, având în vedere că acesta nu este

unitatea deținătoare a bunurilor imobile de pe raza Sectorului 1 întrucât,

conform art. 119 din Legea nr. 215/2001, municipiul București (în calitate de

titular al patrimoniului) este unitatea administrativ-teritorială care deține

bunurile mobile și imobile care aparțin domeniului public al unității

administrativ-teritoriale și domeniului privat al acesteia.

Recurenta a precizat

că cererea sa intră sub incidența prevederilor art. 17 din Legea nr. 146/1997,

art. 26 alin. (2) din Ordinul Ministrului Justiției nr. 760C/l999 privind

aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 fiind scutită

de plata taxei judiciare de timbru.

recursului, intervenienții V.R.M. și V.V.T. au arătat următoarele:

Soluția de

respingere a cererii de intervenție în proces formulată de acești recurenți

este nelegală, constatându-se greșit că sunt terți față de proces, cu

toate că în faza apelului au fost introduse în mod forțat alte persoane și

s-a constatat că sunt părți în proces, iar în privința recurenților

s-a constatat că nu pot avea calitatea de intervenienți.

Față de cererea lor

de intervenție părțile reclamante nu s-au opus, motiv pentru care sunt

incidente dispozițiile art. 50 alin. (3) C. proc. civ.

Nu în ultimul rând,

cererea formulată putea să fie considerată ca fiind și o cerere în interesul

uneia dintre părți, motiv pentru care era oricum admisibilă.

Nu au fost respectate

nici dispozițiile art. 52 C. proc. civ., motiv pentru care recurenții

au rămas ca părți în proces, iar instanța trebuia să se pronunțe

asupra cererii lor.

Recurenții aduc

critici și asupra modului de soluționare pe fond a cauzei.

declarat, intervenientii C.I.C., C.M. și L.M. au arătat următoarele:

Nu au fost respectate

limitele deciziei de casare, potrivit dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

deoarece, așa cum s-a consemnat și în încheierea din data de 17 iunie 2010,

apelul după casare privește numai o construcție în suprafață de 123

mp și terenul aferent, instanța de recurs constatând cu putere de lucru

judecat că recurenții și ceilalți intervenienți sunt

proprietarii imobilului construit în anul 1957, împreună cu cota parte din

suprafața de 900 mp care revine fiecărui coproprietar.

De altfel, limitele

rejudecării după casare au fost stabilite prin decizia de casare în care s-a

dispus rejudecarea cu privire la capătul de cerere privind imobilul din București,

str. Ion Slavici, sector 1, „după ce vor fi făcute identificările necesare

" (pag. 5, par. Ultim din decizia de casare a Înaltei Curți de Casație

și Justiție).

Această înseamnă că

trebuie făcute delimitările între proprietatea recurenților (8/10 din

teren și garajele situate pe acesta) și restul de proprietate (2/10 din teren

și construcția veche situată pe această porțiune de teren, aflate în

administrarea C.G.M.B.).

Cu alte cuvinte,

instanța de apel era învestită să se pronunțe numai asupra aspectului

dacă cererea reclamantelor de restituire a cotei de 2/10 din terenul în suprafață

de 900 mp și construcția veche situată pe această porțiune de teren

este întemeiată și dacă poate fi admisă.

Recurenții

consideră că dreptul lor de proprietate asupra cotei de 8/10 din terenul în

discuție a fost stabilit cu caracter de putere de lucru judecat și nu mai

poate fi pus în discuție în această fază procesuală.

Totodată se arată că

excepția de inadmisibilitate a acțiunii reclamantelor nu a fost soluționată

de către instanța de apel. În susținerea acestei excepții s-a

arătat că recurenții sunt proprietari, împreună cu alți

coproprietari, ai cotei de 8/10 din terenul în suprafață totală de 900 mp,

situat în București, str. Ion Slavici, a cărei situație juridică este

reglementată de dispozițiile Legii nr. 18/1991, respectiv art. 36 alin. (2)

din lege. În baza acestei legi au fost obținute titlurile de proprietate

invocate în instanță.

Pentru a emite o

pretenție în legătură cu acest teren, reclamantele trebuiau să urmeze

procedura prevăzută pentru restituirea în natură a terenului sau pentru obținerea

despăgubirilor prevăzute de dispozițiile art. 51-59 din Legea nr. 18/1991,

republicată, fiind exclusă calea dreptului comun.

Se

aplică și dispozițiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ. care prevăd că nu

pot fi primite acțiunile în justiție care nu au respectat o procedură

prealabilă prevăzută de lege.

În ceea ce privește

soluția instanței prin care se constată că reclamantele sunt

proprietarele terenului în suprafață de 819 mp și de 124 mp, ocupat de

vechea casă de locuit, această soluție este greșită în raport cu cei care

au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului conform dispozițiilor Legii

nr. 18/1991.

Instanța de apel

nu a analizat în nici un fel acest aspect și nu rezultă cum a ajuns la soluția

de admitere a cererii reclamantelor de a se constata că sunt proprietarele

terenului. De altfel, soluția este și contradictorie din moment ce titlul

de proprietate al recurenților asupra terenului nu a fost desființat,

chiar instanța de apel statuând că acest titlul este valabil.

Așa fiind, soluția

pronunțată nu are fundament și este contradictorie, motiv pentru care sunt

incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Recurenții susțin

că imobilele au fost preluate de către stat cu titlu valabil, în temeiul

dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, art. I. pct. 2 și că nu pot fi avute

în vedere stipulațiile cuprinse în Declarația Universală a

Drepturilor Omului, votată de Adunarea Generală a O.N.U. la data de 10

decembrie 1948, deoarece România nu era membră a ONU în anul 1950, iar această

declarație nu a fost considerată niciodată ca fiind un act juridic capabil

să producă efecte juridice, ci a fost privită numai ca o declarație

politică cu putere de recomandare pentru statele membre ale O.N.U. la date

edictării ei.

Instanța a

greșit considerând că există deja o hotărâre judecătorească prin care s-a

constatat cu caracter irevocabil că titlul statului asupra imobilului din str. Ioan

Slavici, București nu este valabil, deoarece nu există o hotărâre

judecătorească pe acest aspect, care să aibă caracter de hotărâre irevocabilă.

Imobilul din str. Ioan

Slavici, București s-a construit în deplină legalitate și, dacă s-ar merge pe

raționamentul instanței de apel, s-ar desființa dispozițiile

art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, ca și alte texte de lege în vigoare. Or,

nu pot fi abrogate, prin lipsirea de efecte juridice, niște texte de lege în

vigoare.

Soluția de

anulare a titlului de proprietate emis în baza art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991

este nelegală, deoarece obținerea titlului de proprietate s-a realizat în

baza unei legi și este de principiu că cel care dobândește un drept în baza

unei legi este o persoană de bună-credință.

În ceea ce privește cererea

de constatare a nulității absolute a titlului lor de proprietate abia în

faza apelului, recurenții consideră că instanța de apel s-a pronunțat

asupra unei cereri care nu mai putea să fie făcută și analizată în faza

apelului, conform art. 296 C. proc. civ., încălcând principiul disponibilității

și normele imperative care reglementează judecata în apel.

Din soluția

pronunțată nu se înțelege dacă, prin constatarea asupra calității

de proprietari asupra apartamentului nr. 6 din blocul edificat pe str. Ioan

Slavici, București, respectivele persoane sunt și proprietarii terenului de sub

construcție întrucât, în acest caz, soluția de desființare a

titlurilor de proprietate emise în baza Legii nr. 18/1991 este greșită, întrucât

nu se poate restitui mai mult teren decât cel existent.

Hotărârea este

contradictorie și pentru că nu se poate respinge cererea de revendicare pentru

restul terenului din str. Ioan Slavici ca nefondată și să fie admisă pentru

anumite porțiuni de teren, având în vedere că există aceeași situație

juridică, aceeași rațiune juridică și aceleași texte de lege care se

aplică la situația supusă judecății.

recursului declarat, intervenienții T.A., T.M.V. au reiterat aceleași

motive de recurs și aceleași argumente în susținerea lor ca și recurenții

C.I.C., C.M. și L.M.

Analizând recursurile

formulate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte reține

următoarele:

privește recursul declarat de pârâtul Consiliul Local al Sectorului 1

București, Înalta Curte constată că aceasta este fondat pentru următoarele

considerente:

Potrivit dispozitivul

deciziei recurate, Consiliul Local al Sectorului 1 București a fost obligat să

lase reclamantelor

în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul teren situat în

București, sectorul 1, în suprafață de 567,81 mp. conform raportului de

expertiză realizat de expert L.M., demisolul corpului A, edificat la adresa menționată

(str. Paris), garajul și locuința edificată pe garaj (corp B),

individualizate conform raportului de expertiză L.M., construcția veche

(în suprafață de 126,11 mp.) și terenul aflat sub aceasta (în suprafață

tot de 126,11 mp.), individualizate conform expertizei completate realizate de

expert Ș.E., situate în str. Ioan Slavici.

Ca atare, acțiunea

în revendicare a fost admisă și în contradictoriu cu Consiliul Local al

Sectorului 1 al municipiului București.

Or, acțiunea în

revendicare este acțiunea în justiție aflată la îndemâna

proprietarului bunului împotriva posesorului sau împotriva altei persoane care

deține bunul respectiv, fără drept.

Potrivit art. 119 din

Legea nr. 215/2001, „Constituie patrimoniu al unității

administrativ-teritoriale bunurile mobile și imobile care aparțin

domeniului public al unității administrativ-teritoriale, domeniului privat

al acesteia, precum și drepturile și obligațiile cu caracter patrimonial„,

iar, conform art. 1 alin. (2) lit. i) al aceleiași legi, constituie unități

administrativ-teritoriale: comunele, orașele și județele; în condițiile

legii, unele orașe pot fi declarate municipii. În art. 78 din Legea nr. 215/2001

se precizează că „Municipiul București este organizat în 6 subdiviziuni

administrativ-teritoriale, numite sectoare”.

Consiliul

Local Sector 1 București constituie una dintre autoritățile administrației

publice locale din municipiul București, ca autoritate deliberativă, astfel cum

este prevăzut în art. 80 al Legii nr. 215/2001 privind administrația

publică locală.

Atribuțiile

sale în administrarea domeniului privat al unității administrativ

teritoriale sunt menționate în art. 36 alin. (2) lit. c) a Legii nr. 215/2001

potrivit căruia „Consiliul local exercită atribuții privind administrarea

domeniului public și privat al comunei, orașului sau municipiului”.

Din

interpretarea sistematică a textelor legale menționate, rezultă că titular

al patrimoniului în care se includ și posesia sau detenția asupra

bunurilor imobile în litigiu, ca drepturi cu caracter patrimonial, este

municipiului București, în calitate de unitate administrativ-teritorială, deci

numai acesta va suporta consecința ieșirii respectivului drept din

patrimoniul său ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare, iar nu

autoritățile administrației publice locale din municipiul București,

ca autorități deliberative.

De aceea, Înalta

Curte consideră că instanța de apel a respins în mod eronat excepția

lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local al Sectorului 1 al

Municipiului București, deoarece folosul practic urmărit de către reclamante nu

poate fi determinat în concret față de Consiliului Local al Sectorului 1

București, având în vedere că acesta nu se află în posesia sau detenția bunurilor

în litigiu, unitatea deținătoare a bunurilor imobile de pe raza Sectorului

1 fiind unitatea administrativ-teritorială, respectiv municipiul București.

Ca atare,

citarea în cauză a Consiliului Local al Sectorului 1 București, în calitate de

pârât, nu se impunea deoarece, nefiind posesor sau detentor al imobilelor în

litigiu, nu poate fi obligat în raportul juridic dedus judecății.

Totodată,

se observă că în mod greșit Consiliul Local al Sectorului 1 București a fost

obligat la plata cheltuielilor de judecată, câtă vreme, neavând calitate de

parte în cauză, nu putea fi socotit ca „parte căzută în pretenții” în

accepțiunea art. 274 alin. (1) C. proc. civ. De aceea se impune înlăturarea

obligării recurentului Consiliul Local al Sectorului 1 București la plata

sumelor puse în sarcina sa cu titlu de cheltuieli de judecată. În acest

context, rămân fără obiect criticile aceluiași recurent referitoare la scutirea

sa de la plata taxei judiciare de timbru.

declarat de V.R.M. și V.

V.T.,

Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat pentru argumentele următoare:

Prin decizia recurată,

decizia nr. 452 din 6 decembrie 2012 a Curții de Apel București Secția

a III-a civilă, a fost respinsă cererea din 25 martie 2010, de introducere în

cauză a numiților V.R.M. și V.V.T., ca inadmisibilă.

Cu privire la aceste

persoane se observă că, la data de 21 ianuarie 2010, s-a solicitat de către

reclamante introducerea lor în cauză, în calitate de deținători actuali ai

apartamentului nr. 8 din blocul situat în str. Ioan Slavici București, pe care

l-au cumpărat de la C.A., care a fost chemat în judecată de către reclamante în

calitate de intervenient forțat prin cererea din data de 18 aprilie 2006.

Ulterior, la data de

25 martie 2010, reclamantele au precizat că doresc introducerea în cauză a

acestor persoane în calitate de pârâți, în contradictoriu cu care solicită

să se constate nulitatea absolută a titlului lor de proprietate, respectiv a

contractului de vânzare-cumpărare.

Deoarece această

cerere a fost formulată pentru prima dată în faza procesuală a apelului și constituie

o cerere nouă prin care se completează obiectul acțiunii și se introduc

părți noi, în mod corect cererea a fost respinsă ca inadmisibilă, în

temeiul art. 294 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cu care „În apel nu se poate

schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în

judecată și nici nu se pot face alte cereri noi”.

Totodată, prin

decizia de casare

nr.

8502/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat o singură cerere

de intervenție în interes propriu, pe cea formulată în termen legal de C.I.C.,

C.M., L.M., T.A., T.M.V. iar, în rejudecarea apelului, V.R.M. și V.V.T. nu au

formulat în nume propriu cerere de intervenție, astfel încât aceștia nu au

dobândit calitatea de intervenienți, deci nu pot invoca aplicarea greșită

a dispozițiilor legale în materie de intervenție în ceea ce privește

îi privește.

Prin urmare, recurenții

V. nu au avut calitatea de intervenienți, ci de pârâți, astfel încât

criticile lor relative la incidența art. 50 și 52 C. proc. civ., care

reglementează cererea de intervenție, sunt nefondate.

Recurenții au

formulat critici și cu privire la fondul cauzei, critici care nu vor fi

analizate deoarece față de aceștia cererea a fost respinsă ca

inadmisibilă, astfel că nu au dobândit calitatea de părți în prezenta

cauză. Ca urmare, câtă vreme soluția pe fond nu le este opozabilă, ei nu

au interesul să formuleze critici decât în ceea ce privește soluția de

respingere ca inadmisibilă a cererii în contradictoriu cu ei.

declarat de intervenientii C.I.C., C.M. și L.M., cât și pe cel declarat de

intervenienții T.A., T.

M.V., Înalta Curte constată că acesta este nefondat din

perspectiva următoarelor considerente comune:

Instanța de

apel, în rejudecare, nu a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ.,

sub aspectul întinderii obiectului revendicării imobilului din str. I. Slavici

București ce urma a fi analizat în cel de-al treilea ciclu procesual câtă vreme,

în decizia de casare care a finalizat cel de-al doilea ciclu procesual, instanța

de recurs a recomandat instanței de apel să se pronunțe, cu privire

la acest imobil, asupra tuturor capetelor de cerere, atât din cererea

principală, cât și din cererea de intervenție, cu excepția capătului

de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, care a

intrat sub autoritate de lucru judecat prin soluționarea acestui capăt de

cerere în primul ciclu procesual.

Prin urmare, susținerile

recurenților potrivit cărora instanța

de apel era învestită să se pronunțe

numai asupra aspectului dacă cererea reclamantelor de restituire a cotei de

2/10 din terenul în suprafață de 900 mp și construcția veche situată

pe această porțiune de teren sunt contrare celor menționate în

îndrumările date de instanța de recurs, redate anterior, deci nefondate

din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenții-intervenienți

aduc critici și sub aspectul omisiunii instanței de apel de a se pronunța

asupra excepției inadmisibilității prezentei acțiuni din

perspectiva urmării procedurii prealabile a Legii nr. 18/1991 pentru revendicarea

sau obținerea de despăgubiri pentru imobilele în litigiu.

Înalta Curte constată

că excepția inadmisibilității a făcut obiect al analizei instanței

de apel, aceasta apreciind că dispozițiile art. 60 al Legii nr. 18/1991

trimiteau terții vătămați de actele funciare emise în temeiul acestei

legi la calea dreptului comun, în special la calea acțiunii în

revendicare, astfel cum reclamantele au și procedat (fila 18 liniuța a

doua a deciziei nr. 452/2012 a Curții de Apel București Secția a

III-a civilă). Ca atare și această critică, subsumată motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este nefondată.

Recurenții-intervenienți

aduc, în susținerea motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., și argumentul contrarietății considerentelor instanței de

apel care constată că reclamantele sunt proprietare asupra terenului în suprafață

de 819 + 124 mp, deși există titluri de proprietate ale altor persoane care nu

au fost anulate, astfel încât admiterea în parte a acțiunii constituie o

respingere în parte a acțiunii, deși situația juridică a imobilului

este identică sub aspectul terenului pentru care au fost emise titluri de

proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991.

Verificând aceste susțineri,

Înalta Curte constată că la fila 22 a deciziei recurate, în paragraful 1,

instanța de apel a reținut că „imobilul vechi teren ce a aparținut

autorilor reclamantelor, se regăsește în prezent, parțial (813, 84 mp) la

adresa indicată de reclamante – str. Ioan Slavici, și parțial (5,16 mp),

la adresa din str. Gh. Lazăr ai cărui proprietari nu sunt părți în

prezenta cauză”. Din conținutul celor citate rezultă că instanța de

apel nu s-a referit la terenul aflat în prezent în proprietatea reclamantelor,

ci la terenul care a aparținut autorilor acestora, astfel încât nu a

recunoscut dreptul reclamantelor asupra întregii suprafețe de teren în

litigiu (curte și terenul de sub construcția veche), astfel cum susțin

recurenții.

De altfel, considerentele

sunt în acord cu dispozitivul hotărârii recurate prin care reclamantelor li s-a

restituit în natură din imobilul aflat la adresa din București, str. Ioan

Slavici, numai construcția veche (în suprafață de 126,11 mp) și

terenul aflat sub aceasta, cât și suprafața de 90 mp aflată în

indiviziune, aferentă celor două titluri de proprietate, ambele emise la data

de 14 aprilie 1999.

Admiterea parțială

a cererii de chemare în judecată a fost motivată tocmai de nechemarea în

judecată a tuturor proprietarilor actuali ai cotelor de proprietate de 1/10 din

imobilul teren aferent curții în suprafață de 909 mp, cărora le-au

fost emise titluri de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991.

Prin urmare, chiar

dacă situația juridică a dreptului de proprietate consfințit prin

emiterea titlurilor de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 ar fi aceeași, instanța

de apel nu se putea pronunța decât în limitele învestirii sale prin

motivele de apel, fără a putea lărgi cadrul procesual prin cereri noi în

contradictoriu cu alte părți decât cele care au fost chemate în judecată

în fața primei instanțe, limită impusă cu caracter imperativ de art. 294

alin. (1) C. proc. civ.

Susținerile

recurenților asupra motivării contradictorii cu privire la întinderea

dreptului ce a făcut obiectul judecății în apel apar astfel ca nefondate,

fiind bazate pe o interpretare eronată a considerentelor deciziei.

Recurenții

reiterează critici și în ceea ce privește valabilitatea titlului statului, cu

toate că instanța de recurs din al doilea ciclu procesual a constatat că

acest capăt de cerere a intrat sub autoritate de lucru judecat, deci nu mai

poate face obiect de analiză în rejudecare.

Pornind de la

constatarea nevalabilității titlului statului, instanța de apel a

făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 36 alin. (2) al Legii nr. 18/1991

potrivit cărora „Terenurile proprietate de stat, situate în intravilanul

localităților, atribuite, potrivit legii, în folosință veșnică sau în

folosință pe durata existenței construcției, în vederea

construirii de locuințe proprietate personală sau cu ocazia cumpărării de

la stat a unor asemenea locuințe, trec, la cererea proprietarilor actuali

ai locuințelor, în proprietatea acestora, integral sau, după caz, proporțional

cu cota deținută din construcție„.

Întrucât terenurile

care au format obiectul titlurilor de proprietate din 14 aprilie 1999 și 14

aprilie 1999 nu erau proprietate de stat, ca urmare a constatării, cu putere de

lucru judecat, a nevalabilității titlului statului în primul ciclu

procesual al acestui dosar, acestea au fost emise cu încălcarea art. 36 alin.

(2) al Legii nr. 10/2001.

Întrucât situația

premisă a aplicării art. 36 alin. (2) al Legii nr. 18/1991 este aceea ca

terenurile să fie proprietate de stat, este evident că, urmare a neîndeplinirii

acestei condiții, textul devine inaplicabil ori de câte ori se constată că

trecerea respectivelor terenuri în proprietatea statului s-a realizat fără

titlu valabil, deci că nu sunt proprietate de stat.

Urmare a unei astfel

de constatări, apare ca nerelevant argumentul existenței bunei credințe

a dobânditorilor unor