ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 509/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 509/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 23

decembrie 2011, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 77762/3/2011,

reclamantul I.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții SC O.T. SRL, D.C.D.

și R.P., ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea

pârâților, în solidar, la plata sumei de 1.000.000 lei, reprezentând

prejudiciul adus reclamantului, prin susținerile calomnioase și insultătoare

din cadrul emisiunilor D.D.D., difuzate de postul de televiziune O.T.V., în

datele de 16 iunie 2011, 03 august 2011, 10-11 octombrie 2011, 11 octombrie

2011, emisiune desfășurată după orele 20.00, 12-13 octombrie 2011 și 13-14

octombrie 2011, susțineri ale pârâților D.D., în calitate de realizator al

emisiunii, și R.P., în calitate de invitat al emisiunii; obligarea pârâților să

publice, pe propria cheltuială, dispozitivul sentinței civile ce se va pronunța

și obligarea, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâții SC O.T. SRL,

în insolvență, și D.C.D. au formulat întâmpinare, prin care au invocat, în ceea

ce o privește pe pârâta SC O.T. SRL, excepția inadmisibilității cererii de

chemare în judecată, raportat la dispozițiile art. 109 alin. (2) coroborat cu art.

720

1

C. proc. civ.; excepția prematurității cererii de chemare în

judecată, raportat la aceleași dispoziții legale; excepția inadmisibilității

acțiunii, raportat la dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006 și la

împrejurarea că pârâta menționată se află în stare de insolvență; excepția

inadmisibilității acțiunii, motivat de împrejurarea că reclamantul nu a urmat

căile legale specifice, raportat la legislația specială în domeniul

reglementării dreptului la imagine. Pârâtul D.C.D. a invocat excepția lipsei

calității procesuale pasive. Pe fond, au solicitat respingerea acțiunii.

La termenul din 21

noiembrie 2012, Tribunalul a respins cererea de suspendare a cauzei, apreciind

că nu sunt îndeplinite condițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006; a respins

excepția prematurității acțiunii, determinat de obiectul cauzei, întemeiat pe

răspunderea civilă delictuală, reglementată de art. 998-999 C. civ., și care nu

presupune o procedură prealabilă; a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului D.C.D., reținând că susținerile invocate în

argumentarea excepției reprezintă apărări de fond, pe care urmează să le

analizeze odată cu soluționarea fondului cauzei; a respins excepția

inadmisibilității acțiunii pentru încălcarea normelor speciale în materia

dreptului la imagine și a dreptului la replică, temeiurile de drept invocate în

susținerea excepției (art. 52 alin. (1) și (2) din Decizia nr. 220/2011 a C.N.A.

și Legea nr. 504/2002) fiind diferite și vizând situații diferite.

Prin sentința civilă nr.

148 din 30 ianuarie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis,

în parte, acțiunea, a obligat pe pârâții SC O.T. SRL și D.C.D. la plata, către

reclamant, a sumei de 15.000 lei, reprezentând despăgubiri morale, a respins,

în rest, acțiunea, ca neîntemeiată, și a luat act că reclamantul nu a solicitat

cheltuieli de judecată.

În pronunțarea

acestei hotărâri, prima instanță a reținut că, potrivit art. 5 și 6 din

Rezoluția nr. 1003 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, privind etica

jurnalistică, exprimarea opiniilor jurnaliștilor poate implica comentarii

asupra unor evenimente reale, care, deși nu pot fi supuse criteriilor de

corectitudine, trebuie exprimate în mod sincer și etic.

De asemenea, conform art.

6 din aceeași recomandare, opiniile referitoare la persoane sau instituții nu

trebuie să încerce să nege realitatea faptelor sau a datelor.

În practica C.E.D.O.

se apreciază, în mod constant, că exercitarea dreptului la liberă exprimare de

către jurnaliști și transmiterea de informații și idei către public, în

probleme de interes general, presupun, în egală măsură, responsabilități și

obligații. În acest sens, jurnaliștii sunt datori să acționeze cu bună credință

pentru furnizarea de informații, în concordanță cu etica jurnalistică (Bladet

Tromso and Stensaas împotriva Norvegiei, nr. 21980/1993, Rumyana Ivanova

împotriva Bulgariei, decizia din 14 februarie 2008).

Art. 30 din

Constituția României garantează libertatea de exprimare și libertatea presei,

dar aduce limitări acestora, potrivit alin. (6), în sensul că „libertatea de

exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a

persoanei și nici dreptul la propria imagine”.

Alin. (4) din același

articol prevede că mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt

obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.

După modelul

Convenției Europene a Drepturilor Omului, și Constituția României prevede

anumite limitări ale drepturilor și libertăților, deci și pentru libertatea de

exprimare, în condițiile art. 53.

Curtea Europeană

interpretează art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul

că regula, într-o societate democratică, este reprezentată de libertatea de

exprimare, consacrată în alin. (1), iar excepțiile de la această regulă,

prevăzute în alin. (2), sunt de strictă interpretare.

A mai reținut prima

instanță că, în timp ce manifestările sau exteriorizările artistice, spre

exemplu, nu trebuie să prezinte neapărat un interes public, acesta putând fi și

personal, presa este obligată să reflecte numai problematici ce țin de

interesul public.

În speță, prin transmiterea,

spre difuzare, a acestor materiale, neverificate și nesusținute, ulterior, prin

cercetare de către organele abilitate, s-a săvârșit o faptă ilicită, cauzatoare

de prejudicii, încălcându-se, grav, drepturi personale nepatrimoniale

fundamentale, ocrotite de lege, cum sunt dreptul la onoare și reputație și

dreptul la propria imagine.

Astfel, afirmațiile

cuprinse în emisiunile difuzate, referitoare la persoana reclamantului, au

caracter insultător și calomniator, aducând atingere onoarei și reputației

sale.

Dacă, în ceea ce

privește afirmarea săvârșirii de către reclamant a unor fapte prevăzute și

pedepsite de legea penală, deși acestea nu sunt prezentate concret, ci, doar,

afirmate generic, sunt aplicabile principiile stabilite în materie de

jurisprudența și practica judiciară, ca și de jurisprudența C.E.D.O., care

prevăd că unul dintre corolarele libertății de exprimare, cu referire la

persoanele publice, este acela că aceste persoane sunt expuse criticii presei

și este specifică activității jurnalistice verificarea vieții sociale și

particulare a indivizilor implicați în viața publică, nu aceeași este concluzia

pentru afirmațiile cu caracter de insultă, adresate reclamantului.

Tribunalul a constatat

perseverența cu care, în aceste emisiuni, s-au relatat fapte jurnalistice, cu

concursul unor invitați și care îl priveau pe reclamant, virulența și vehemența

acestora situându-se într-un veritabil „crescendo”, devenind de la o emisiune

la alta tot mai vehemente.

De asemenea, prima

instanță a reținut că, deși reclamantul a solicitat, în mod repetat, un „drept

la replică”, acest drept i-a fost refuzat, după cum rezultă din adresele din 22

august 2011, 24-25 octombrie 2011 și 28 octombrie 2011.

Din adresa din 11

noiembrie 2011, rezultă că, urmare a petițiilor adresate, cu referire la

emisiunile difuzate în zilele de 11-13 octombrie 2011, „Consiliul a apreciat că,

în contextul unei dezbateri de interes public (cazul morții baschetbalistului

american C.H., în localitatea Giurgiu), moderatorul a discutat în mod

tendențios și într-un limbaj injurios cu invitații din studio despre presupuse

fapte și comportamente ilegale și imorale, atât ale dumneavoastră (L.I.), cât

și ale membrilor familiei dumneavoastră, fără a solicita dovezi care să probeze

afirmațiile acuzatoare (art. 40 alin. (1), (2), și (3) din Codul C.N.A.”, motiv

pentru care „Membrii C.N.A. au sancționat postul O.T.V. cu amendă în cuantum de

10.000 lei”, prin decizia nr. 647/08 noiembrie 2011.

În cuprinsul acestei

decizii, C.N.A. a reținut: „În esență, la adresa d-lui L.I. au fost formulate

grave acuzații de implicare în activități de natură penală, în legătură cu

licitații făcute la nivelul Primăriei Giurgiu ori de accedere în funcția de

primar, cu sprijinul unui clan considerat de tip mafiot, din municipiul

Giurgiu, clanul B. Redăm din raportul de monitorizare al ediției din 10

octombrie 2011: „R.P.: Vă spun că el, L.I., este tatăl mafiei din Giurgiu. El a

ieșit primar la ultimele alegeri cu ajutorul clanului B., care a strâns țiganii

și i-a dus cu sila la vot. Să nu-mi spună mie povești de adormit copii, că nu

suntem proști toți.”

Deși acuzațiile

formulate la adresa primarului Iliescu nu au fost susținute cu dovezi,

moderatorul emisiunii, dl. D.D., nu numai că nu a făcut niciun demers prin care

să solicite astfel de probe, dar, mai mult, a adoptat atitudinea invitaților

prezenți în emisiune, care, fără excepție, au susținut vehement idei potrivit

cărora domnul L.I. este „ciocoiul roșu, tatăl mafiei din Giurgiu, protectorul

mafiei de la Giurgiu”.”

„R.P.: Vă spun că el,

L.I., este tatăl mafiei din Giurgiu. El a ieșit primar la ultimele alegeri cu

ajutorul clanului B., care a strâns țiganii și i-a dus cu sila la vot. Să nu-mi

spună mie povești de adormit copii, că nu suntem proști toți.”

„D.D.: Să-l ascultăm

pe un telespectator care așteaptă demult să stea de vorbă cu noi, domnul C. C.

susține că Giurgiu este un oraș normal, în care poți trăi fără grijă. D.D.: Și

cum de a murit americanu, dacă e un oraș atât de liniștit? C.: Sincer, nu este

adevărat că ne e frică să ieșim din casă. Nu am sunat să iau apărarea la nimeni,

dar nu e corect să se mintă așa. R.P.: C., mă auzi? Nu mai spune aberațiile

astea că te faci de râs. Tot orașul ăla spune altceva, de trei seri avem 1.700

de S.M.S.-uri despre ce se întâmplă la Giurgiu. Hai să-ți spun altceva, dacă

tot zici că e un oraș liniștit și că nu sunt oamenii speriați: știai că

americanii care jucau - mai era un singur american și antrenorul - au plecat

din Giurgiu și nu se mai întorc. C.: Asta nu știam, vă cred, dar dvs. în locul

lor ați mai fi rămas după incident?”.

În decizie s-a

constatat că: „În aceeași ședință publică, Consiliul a analizat și emisiunea „D.D.D.”

din zilele de 11 și 23 august 2011 și a constatat că ediția din 23 august  2011

a fost transmisă cu încălcarea prevederilor articolelor 34 alin. (1), art. 40 alin.

(1), (2), (3) și art. 52 alin. (2) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de

reglementare a conținutului audiovizual”.

Această decizie nu a

fost contestată, astfel că fapta prejudicială, săvârșită cu vinovăție, a fost

apreciată de Tribunal ca dovedită, procesul verbal pentru aplicarea sancțiunii

bucurându-se de forța probantă similară celei de putere de lucru judecat, care

caracterizează o hotărâre judecătorească, în ceea ce privește constatarea

faptei și a vinovăției.

S-a mai reținut de

către Tribunal că niciun principiu statuat de C.E.D.O. și niciun text

constituțional, cu atât mai puțin art. 30, invocat, în apărare, de pârâți ca

justificare a libertății de exprimare, nu au ca scop să permită presei

expunerea atenției publice a unor situații false, de natură a atrage asupra

subiectului articolului de presă disprețul și oprobriul public, de a-l face

subiectul unor cercetări administrative ori chiar penale.

S-a apreciat că, în

ceea ce privește delictele de presă, principala reparație este aceea materială

și constă în obligarea pârâților de a publica, în același ziar, un drept la

replică, reparație pe care reclamantul nu a înțeles să o solicite.

Persoanele a căror

viață privată a fost afectată de acțiuni ale presei pot să obțină repararea

prejudiciului în baza art. 998-999 C. civ.

Astfel, pentru a se

angaja răspunderea civilă delictuală, se cer îndeplinite cumulativ, potrivit art.

998-999 C. civ., mai multe condiții, respectiv: existența unui prejudiciu, a

unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și

prejudiciu și existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul. Lipsa

oricărui element este suficientă pentru a conduce la respingerea pretențiilor.

Potrivit art. 54 din

Decretul nr. 31/1954, „Persoana care a suferit o atingere în dreptul său la

nume ori la pseudonim, la denumire, la onoare, la reputație, în dreptul

personal nepatrimonial de autor al unei opere științifice, artistice ori

literare, de inventator sau în orice alt drept personal nepatrimonial, va putea

cere instanței judecătorești încetarea săvârșirii faptei care aduce atingere

drepturilor mai sus arătate. Totodată, cel care a suferit o asemenea atingere

va putea cere ca instanța judecătorească să oblige pe autorul faptei săvârșite

fără drept, să publice, pe socoteala acestuia, în condițiile stabilite de

instanță, hotărârea pronunțată ori să îndeplinească alte fapte destinate să

restabilească dreptul atins”.

Prin urmare, legea

consacră un caz particular de reparare a prejudiciului nepatrimonial, fiind

menționată situația atingerii dreptului la onoare și la reputație, încălcat, în

speță, de pârâți, precum și posibilitatea persoanei vătămate de a cere

publicarea hotărârii de condamnare.

Dreptul de a solicita

daune pentru prejudiciul moral astfel suferit a fost apărat, de asemenea, și de

către Curtea Constituțională în jurisprudența sa (Deciziile nr. 84/2001,

169/2001, 246/2001), însă, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, acesta

este greu de determinat, deoarece nu există un criteriu sigur de referință.

În final, Tribunalul a

reținut considerentele C.E.D.O. în cauza Papaiopol împotriva României: „Curtea

reamintește că necesitatea oricărei restricții a dreptului la libertatea de

exprimare trebuie stabilită în mod convingător, având în vedere importanța

libertății în cauză (a se vedea, printre altele, hotărârea Informationsverein

Lentia și alții împotriva Austriei din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 276, pct.

35)”.

În continuare, Curtea

reține că, dintr-un raționament contrar, „reiese în mod obligatoriu că orice

articol care ar putea provoca o oarecare neliniște poate să conducă la o

condamnare, ceea ce este, în mod evident, contrar rolului acordat presei într-o

societate democratică, de a alerta publicul atunci când este informată cu

privire la presupusele fraude ale funcționarilor sau disfuncționalități ale

instituțiilor publice [Goodwin împotriva Regatului Unit, 27 martie 1996, Culegere

1996‑II, p.500, pct. 39, și Bladet Tromsø și Stensaas împotriva

Norvegiei (GC), nr. 21980/93, pct. 59, C.E.D.O. 1999-III]. După cum a declarat

Curtea de mai multe ori, libertatea de exprimare constituie unul dintre

fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile

primordiale ale evoluției sale și ale dezvoltării fiecărei persoane”.

Conchizând, Tribunalul

a apreciat că s-a dovedit, prin probatoriul administrat de reclamant, că

pârâții SC O.T. SRL (O.T.V.) și D.D.C., în calitate de moderator și unic

acționar, în conivență, au acționat împotriva reclamantului cu rea-credință,

proferând la adresa acestuia calomnii de natură a conduce la prejudicierea

reclamantului, ca urmare a difuzării emisiunilor denigratoare la adresa acestuia,

că nu au fost respectate limitele și proporționalitatea dreptului la informare

al persoanelor interesate, astfel că s-a constatat încălcarea garanțiilor

prevăzute de art. 8 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Tribunalul a respins

acțiunea în ceea ce îl privește pe pârâtul R.P., persoană care a avut calitatea

de invitat și căruia nu i s-a cerut, în mod concret și insistent, nicio probă,

nici nu i s-a explicat această obligație, sub sancțiunea refuzului televiziunii

de a difuza, în continuare, emisiunea la care participa în calitate de invitat,

ci a fost încurajat și provocat de către moderator să continue, sugerându-i-se

chiar anumite răspunsuri și idei, profitându-se de ignoranța pârâtului.

În ceea ce privește

întinderea prejudiciului, în lipsa unor criterii obiective, prima instanță a

apreciat, în echitate, având ca reper orientativ și jurisprudența C.E.D.O.

amintită, că suma de 1.000.000 lei solicitată pentru toți cei trei pârâți este

exorbitantă și că este nedovedit aspectul principal pentru care a fost

pretinsă, respectiv afectarea concretă a șanselor reclamantului la obținerea

unui nou mandat de primar. S-a mai avut în vedere reținerea vinovăției numai

față de doi dintre pârâți, starea de evidentă insolvabilitate în care se

găsește pârâta televiziunea OTV, precum și faptul că, pentru aceste fapte,

pârâta televiziune a mai primit și alte sancțiuni, de natură a se răsfrânge și

asupra patrimoniului pârâtului D.D.C., care are nu numai calitatea de moderator

de televiziune, ci și calitatea de proprietar al postului de televiziune.

Ținând seama de toate

aceste criterii, Tribunalul a considerat că recunoașterea atingerii aduse de pârâți

onoarei și demnității reclamantului reprezintă, prin ea însăși, o reparație

morală, care se adaugă celei făcute de alte autorități ale statului, respectiv

C.N.A., astfel că acordarea unor despăgubiri morale în cuantum de 15.000 lei,

în solidar, în sarcina pârâților D.D.C. și televiziunea O.C.R.A.M. (O.T.V.),

reprezintă o reparație justă, echitabilă și proporțională cu faptele reținute

în sarcina pârâților.

Ca atare, a dispus

obligarea celor doi pârâți la plata sumei de 15.000 de lei, în solidar, către

reclamant, reprezentând daune morale, și a respins, în rest, acțiunea.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel pârâții SC O.T. SRL, în insolvență, prin

administrator judiciar A.C.S.I.S. Solv Ipurl, și D.C.D., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr.

168 din 27 iunie 2013 Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul declarat de apelanții pârâți,

s-a anulat, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că, în temeiul art. 36

din Legea nr. 85/2006, s-a dispus suspendarea judecării cauzei în

contradictoriu cu pârâta SC O.T. SRL S-au menținut celelalte dispoziții ale

sentinței. S-a luat act că apelanții pârâți și-au rezervat dreptul de a

solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

În pronunțarea

acestei decizii, instanța de apel a reținut următoarele:

I. 1. Contrar

susținerilor apelanților pârâți, prima instanță s-a pronunțat asupra

excepțiilor invocate de aceștia prin întâmpinare, respingându-le la termenul din

21 noiembrie 2012.

Subsecvent, analizând

soluțiile pronunțate de Tribunal, Curtea a constatat că, în mod corect, s-a

reținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ., întrucât

cererea cu care a fost învestită instanța nu este una în materie comercială.

Este adevărat că, pe

lângă faptele de comerț obiective, a căror comercialitate este independentă de

calitatea persoanei care le săvârșește, Codul comercial reglementează și

faptele de comerț subiective, care dobândesc caracterul comercial din calitatea

de comerciant a persoanei care le săvârșește (calitate pe care o are o

societate comercială); pe de altă parte, de vreme ce legiuitorul român a

folosit noțiunea de „fapte de comerț”, iar nu de „acte de comerț”, înseamnă că

a voit să supună legii comerciale nu numai raporturile rezultate din actele

juridice, ci toate raporturile juridice legate de activitatea unui comerciant,

deci încălcarea oricărei obligații stabilite în sarcina sa, indiferent de

izvorul acesteia, inclusiv răspunderea civilă delictuală. În concluzie, în

cazul faptelor ilicite săvârșite de o societate comercială, litigiul este de

natură comercială.

Cu toate acestea, pot

fi considerate faptele persoanei juridice înseși numai faptele, licite sau

ilicite, ale organelor de conducere ale respectivei persoane juridice, în acest

sens fiind și prevederile art. 35 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954.

Or, în cauză, nu s-a

invocat săvârșirea unei fapte ilicite de către organele de conducere ale

apelantei pârâte SC O.T. SRL, aceasta nefiind chemată să răspundă pentru o

faptă proprie, în temeiul art. 998-999 C. civ. de la 1864 (pentru faptele

săvârșite anterior datei de 01 octombrie 2011), respectiv în temeiul art. 1357-1359

din Noul C. civ. (pentru faptele săvârșite ulterior intrării sale în vigoare),

ci în calitate de comitent, pentru fapta presupușilor săi, în temeiul art. 1000

alin. (3) C. civ. de la 1864, căruia îi corespunde art. 1373 din Noul C. civ.

Excepția

inadmisibilității este neîntemeiată și din perspectiva raportului dintre norma

specială și norma generală, deoarece legislația permite (spre exemplu, prin art.

108

3

, art. 201 alin. (4), art. 241

21

, art. 404 alin. (1)

1

C. proc. civ.), putându-se reține aceasta cu valoare de principiu, un cumul al

plății unei amenzi în favoarea statului pentru săvârșirea unei fapte ilicite cu

plata unor despăgubiri în favoarea persoanei vătămate prin aceeași faptă.

În mod corect a

respins prima instanță și excepția lipsei calității procesuale pasive a

apelantului pârât D.C.D., față de dispozițiile art. 30 alin. (8) din

Constituție, care prevăd că: „Răspunderea civilă pentru informația sau pentru

creația adusă la cunoștință publică revine editorului sau realizatorului,

autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de

multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii”. De

asemenea, potrivit unei soluții unanim admise în practica judiciară și în

literatura de specialitate, răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu

o exclude pe cea a prepusului. Din contră, s-a stabilit că, pe temeiuri

diferite și cu fundamentări diferite, comitentul, ca răspunzător garant pentru

fapta prepusului, iar prepusul, ca răspunzător pentru fapta proprie față de

victima prejudiciului, răspund solidar.

Aceeași

soluție rezultă și din dispozițiile art. 40 din Codul de reglementare a

conținutului audiovizual, adoptat prin Decizia nr. 220/2011 a C.N.A.: „(1) În

virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele

audiovizuale se aduc acuzații unei persoane privind fapte sau comportamente

ilegale ori imorale, acestea trebuie susținute cu dovezi, iar persoanele

acuzate au dreptul să intervină pentru a-și exprima punctul de vedere; dacă

acuzațiile sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale, acesta trebuie

să respecte principiul audiatur et altera pars; în situația în care persoana

vizată refuză să prezinte un punct de vedere, trebuie să se precizeze acest

fapt. (2) Moderatorii programelor au obligația să solicite ferm

interlocutorilor să probeze afirmațiile acuzatoare sau să indice, cel puțin,

probele care le susțin, pentru a permite publicului să evalueze cât de

justificate sunt acuzațiile. (3) Moderatorii programelor au obligația să nu

folosească și să nu permită invitaților să folosească un limbaj injurios sau să

instige la violență”.

Este de menționat că,

pentru reținerea calității procesuale pasive, este suficientă existența unei

identități între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este

obligat în raportul juridic dedus judecății, astfel încât stabilirea

împrejurării dacă, în sarcina pârâtului, există efectiv, iar nu doar se invocă,

o obligație de reparare a prejudiciului, ca urmare a săvârșirii unei fapte

ilicite, constituie un aspect cu relevanță nu din perspectiva cadrului procesual

subiectiv, ci din cea a fondului cauzei, urmând a fi analizată ca atare.

greșit Tribunalul a respins cererea de suspendare a judecării cauzei, deși, din

notificarea din 29 martie 2012 emisă de A.C.S.I.S. Solv, reiese că, împotriva

debitoarei SC O.T. SRL, s-a deschis procedura de insolvență în procedura

generală, prin sentința civilă nr. 3885/28 martie 2012 pronunțată de Tribunalul

București, secția a VII-a civilă, în Dosarul nr. 74879/3/2011, în cursul

soluționării cauzei în primă instanță.

Potrivit art.

36 din Legea nr. 85/2006: „De la data deschiderii procedurii se suspendă de

drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare

silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale”.

Prima

teză are în vedere toate acțiunile judiciare, referirea la „realizarea

creanțelor”, fiind în legătură numai cu executarea creanțelor, de vreme ce s-a

folosit imediat după sintagma „asupra debitorului sau bunurilor sale”,

specifică fazei executării silite a procesului civil.

De

asemenea, având în vedere că, prin art. 36 din O.U.G. nr. 66/2011, s-a prevăzut

că: „Prin derogare de la dispozițiile art. 36 și art. 86 alin. (1) din Legea nr.

85/2006 privind procedura insolvenței, cu modificările și completările ulterioare,

în termen de 15 zile de la data luării la cunoștință a hotărârii judecătorești

prin care s-a dispus deschiderea procedurii de insolvență a unui beneficiar,

autoritățile cu competențe în gestionarea fondurilor europene sunt obligate să

demareze activitatea de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor

bugetare prevăzută de prezenta ordonanță de urgență pentru sumele acordate în

cadrul contractului/acordului/deciziei de finanțare din fonduri europene și/sau

din fonduri publice naționale aferente acestora.”, rezultă că intenția

legiuitorului, cu valoare de regulă, este să se suspende acțiunile de stabilire

a unor creanțe, indiferent de obiectul lor.

În spiritul

facilitării accesului la justiție, constatând că ipoteza normativă a art. 36 din

Legea nr. 85/2006 este întrunită numai în privința unuia dintre pârâți,

instanța judecătorească trebuie să dispună nu cea mai drastică măsură legală,

ci pe aceea care asigură un just echilibru între interesele părților aflate în

conflict, respectiv să dispună suspendarea numai raportat la acel pârât.

II. Pe fond, Curtea a

reținut, în ceea ce privește situația de fapt, că moartea baschetbalistului

american H.C. (decedat la 9 octombrie 2011) de la C.S.S. Giurgiu (echipă al

cărei manager este I.S., soția intimatului reclamant I.L.), într-un bar din

Giurgiu, a condus la reluarea, în mare parte, din presa centrală („Ev. z.”,

„Cotidianul”, „R.”, „R.”, „Antena 3 ” etc.), a unor informații apărute în anul

2009, în presa locală din Giurgiu (giurgiu-news.ro), privind existența unor

legături între autoritățile publice și așa-numita lume interlopă: O.G., cunoscut

sub numele de „B.”, l-ar fi sprijinit, în campania electorală, pe primarul PNL,

L.I.; drept recompensă, acesta ar fi vrut să-l răsplătească cu titlul de „cetățean

de onoare al orașului”, însă ar fi cedat la presiunea opiniei publice; înainte

de alegeri, L.I. a ajuns la înțelegere cu C.A., liderul P.N.L., amândoi făcând

o vizită acasă la „B.”. Totodată, în aceleași articole de presă și emisiuni de

televiziune s-a arătat că primarul L.I. a negat asemenea legături, iar liderul

de campanie al PNL a negat, de asemenea, presupusa întâlnire.

În emisiunile

postului de televiziune O.T.V., pe lângă aceste informații, au mai fost

prezentate și altele, dintre care, prin cererea de chemare în judecată, s-a

făcut referire la următoarele: în data de 16 iunie 2011 - Primăria a cheltuit

pe spațiile verzi dintr-un sens giratoriu și un scuar 15 miliarde lei din

bugetul local; suplimentarea amenajării parcării adiacente str. M.B. a costat

3,4 miliarde lei; întreruperea emisiei postului O.V.T. în Giurgiu a fost

cauzată de intervenția primarului L.I., care a fost comparat cu N.C.; firma de

construcții a lui „B.” a făcut un sens giratoriu fără autorizație și licitație,

astfel că, după ce niște consilieri locali au făcu plângere penală, primarul

i-a impus lui „B.” să doneze această lucrare și să spună că e făcută în onoarea

vizitei la Giurgiu a patriarhului D., urmând ca, pentru această donație, să fie

numit cetățean de onoare al Municipiului Giurgiu; Primăria a avut legătură cu

privatizarea C.E.T. Giurgiu către o firmă controlată de un ofițer K.G.B.;

intimatul reclamant are imobile în Florida, Miami și pe Coasta de Azur; în data

de 3 august 2011 - Primăria a atribuit un teren de 1.00 mp în parcul din

centrul orașului către o societate comercială deținută de un membru al familiei

primarului; în datele de 10-11 octombrie 2011 - șeful Poliției Județene, D., a

fost schimbat din funcție, când i-a făcut dosar penal lui „B.”, de către șeful

P.D.L. Giurgiu, la presiunile primarului Municipiului Giurgiu, „ciocoiul roșu”;

în data de 11 octombrie 2011 - apartamentele construite de A.N.L., în Giurgiu

au fost date pe șpagă de 5.000 euro; primarul a distrus piețele țărănești din

oraș pentru a favoriza afacerile lui „B.” și ale fiului său; primarul a

incendiat un shop și a încasat o asigurare de un milion de euro; în datele de

12-13 octombrie - intimatul reclamant i-a dat 500.000 euro lui „B.” la ora 18,

în ziua de vot, ca să aducă la vot persoanele de etnie rromă.

În urma alegerilor

locale din iunie 2012, intimatul reclamant, aflat în funcția de primar de 16

ani, a pierdut al cincilea mandat în defavoarea unui candidat independent,

susținut de P.P.D.D., iar, în urma alegerilor parlamentare din decembrie 2012, a devenit senator în colegiul Giurgiu.

III. 1. Acestea fiind

faptele imputate apelantului pârât a fi ilicite, întrucât aduc atingere onoarei

și reputației intimatului reclamant, trebuie avute în vedere nu numai

prevederile art. 998-999 C. civ. de la 1864, respectiv ale art. 1357-1359 din

noul C. civ., ci și cele ale art. 30 alin. (1) din Constituție, conform cărora

„libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor sunt

inviolabile,” precum și dispozițiile alin. (6) ale aceluiași text de lege,

potrivit cărora „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea,

onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la imagine”. Articolul

31 din Constituție mai prevede că dreptul persoanei, de a avea acces la orice

informație de interes public, nu poate fi îngrădit și că mijloacele de

informare în masă sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei

publice.

Libertatea de

exprimare este garantată și de art. 10 din Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului, care, prin paragraful al doilea, permite statelor să aducă

anumite limitări acestei libertăți, cu condiția să respecte cerințele prevăzute

de Convenție, pentru valabilitatea lor. Astfel, s-a prevăzut că „exercitarea

acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă

unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care

constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru (…) protecția

reputației sau a drepturilor altora (…)”.

condiții, trebuie avute în vedere principiile care se degajă din jurisprudența

Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, ce impune realizarea unui

just echilibru între, pe de o parte, protecția dreptului consacrat de articolul

10 și, pe de altă parte, aceea a dreptului la reputație al persoanelor vizate,

care, ca element al vieții private, este garantat de articolul 8 al Convenției.

2.1. În soluționarea

litigiului, instanța de apel a făcut referire și la hotărârile relevante din jurisprudența

C.E.D.O., în cauzele în care pârât figurează Statul Român, respectiv la

hotărârile pronunțate în cauza Cornelia Popa împotriva României, hotărârea

din data de 29 martie 2011; în cauza Gabriel Andreescu împotriva României,

hotărârea din 8 iunie 2010; în cauza Niculescu - Dellakeza împotriva României, hotărârea

din 23 martie 2013; în cauza Bugan împotriva României, hotărârea din 12

februarie 2013, prin toate aceste hotărâri, Curtea constatând încălcarea art. 10

din Convenție.

În cauza Sipoș împotriva României, hotărârea din 3

mai 2011, Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului a constatat

încălcarea art. 8 din Convenție, obligând statul să-i plătească reclamantei

3.000 euro pentru prejudiciul moral. De asemenea, o încălcare a art. 8 a fost constatată de instanța de contencios european și în cauza Liviu Petrina împotriva României,

hotărârea din 14 octombrie 2008, obligând statul să-i plătească

5.000 euro. În favoarea art. 8 a înclinat balanța C.E.D.O. și prin decizia de

inadmisibilitate din data de 15 ianuarie 2013, pronunțată în cauza Mugur

Cristian Ciuvică împotriva României.

considerații teoretice în cauza de față, Curtea a reținut că trebuie stabilit

dacă afirmațiile pârâtului, chiar dacă nu se sprijină pe probe obiective, cel

puțin, au fost prezentate ca ipoteze pe care le-a formulat pârâtul în cadrul și

în limitele exercițiului liber al dreptului la exprimare, mai concret dacă a

pornit de la o informație corectă, cu valoare de premisă, și a ajuns, pe baza

unui raționament mai mult sau mai puțin riguros, la o anumită concluzie, cu

condiția, în același timp, să nu fi fost de rea credință, iar limbajul folosit

să nu poată fi considerat ca fiind excesiv. Prin prezentarea bazei factuale de

la care pornește și a modului în care a interpretat-o, jurnalistul lasă

cititorului/telespectatorului posibilitatea de a face propria apreciere asupra

concluziilor sale, cărora le dă, astfel, caracterul de judecăți de valoare,

privite în antiteză cu faptele. Existența faptelor poate fi dovedită, în timp

ce adevărul judecăților de valoare nu poate fi dovedit, motiv pentru care nu

poate fi nici imputat celui care le-a expus.

Din această

perspectivă, în privința faptelor care au apărut și în restul mass - media

centrală, se poate reține că pârâtul, la fel ca și ceilalți jurnaliști, și-a

fundamentat opinia pe materialele din presa locală, apărute ca urmare a unor

investigații făcute de mai mulți ziariști, a căror valoare este recunoscută de art.

4 din Rezoluția nr. 1003/1993 a Adunării Generale a Consiliului Europei, cu

privire la etica ziaristică, deci, pe o sursă credibilă. În plus, relatările

făcute pe baza unor informații publicate de alți ziariști constituie un mod de

a transmite informații și idei cu privire la chestiunile de interes public.

În schimb, cu privire

la alocarea unor fonduri pentru îmbunătățirea calității mediului, luând în

considerare obiectivele proiectului „Îmbunătățirea calității mediului și a

vieții prin înființarea unui parc situat pe terenul adiacent lacului de

agrement de pe strada Unirii și înființarea a cinci spații verzi situate

central în municipiul Giurgiu”, precum și sursele de finanțare a lucrărilor menționate

în cuprinsul acestui proiect, publicat pe site-ul Primăriei municipiului Giurgiu,

care provin, într-o proporție covârșitoare, de la A.F.M., iar nu de la Primăria

municipiului Giurgiu, Curtea a reținut că informația a fost denaturată cu rea

credință, cu scopul de a susține concluzia caracterului excesiv al cheltuielile

alocate din bugetul Primăriei.

Întreruperea emisiei

postului O.T.V., ca urmare a intervenției intimatului reclamant, nu a fost

prezentată ca o ipoteză cu un grad ridicat de probabilitate, dedusă pe baza

acestei coincidențe, ceea ce ar fi permis telespectatorilor să aprecieze

justețea conexiunii făcute, ci ca o certitudine, pentru că informația ar

proveni de la alți telespectatori.

În fine, și cu

privire la celelalte informații, prezentate tot în termeni de afirmații

categorice, fie au fost indicate, drept surse, declarațiile telespectatorilor,

care nu au arătat, însă, că ar fi fost de față la anumite evenimente și nici că

ar fi văzut anumite documente, fie nu au fost indicate deloc.

De aceea,

referitor la informațiile care nu au apărut și în restul presei centrale, instanța

de apel a reținut că intimatul reclamant a fost acuzat, în cadrul celor cinci

emisiuni, de săvârșirea unor fapte determinate, fără a se furniza o bază

factuală suficientă. A menționat că nu este necesar ca aceasta să fie precisă,

fiabilă și solidă, cu aceeași forță probantă ca cea care ar conduce la

condamnarea sa de către o instanță judecătorească, fiind suficient ca judecata

de valoare, reprezentată de raționamentul deductiv al ziaristului, să nu fie

excesivă, fiind lipsită total de fundament.

Deși trebuie avut în

vedere și faptul că limitele critice acceptabile sunt mai largi în cazul

persoanelor publice față de individul obișnuit, pentru că, spre deosebire de

cel din urmă, politicienii trebuie să accepte, în mod inevitabil și conștient,

verificarea strictă a activității lor, atât din partea jurnaliștilor, cât și a

marelui public, și în consecință, trebuie să dovedească un grad mai mare de

toleranță, absența unei minime baze factuale și denaturarea sa depășesc aceste

limite.

Pe de altă parte,

limbajul folosit nu poate fi considerat excesiv, având în vedere și întreg

contextul dat de informațiile apărute în presă, cu privire la intimatul

reclamant.

În

consecință, Curtea a constatat că nu se poate reține că jurnalistul și-a

exercitat un drept prevăzut de Constituție, și anume dreptul la exprimare, ceea

ce ar constitui o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei, astfel

încât, sub aspectul moderării celor cinci emisiuni, cu încălcarea art. 40 alin.

(2) și (3) din Codul de reglementare a conținutului audiovizual, adoptat prin

Decizia nr. 220/2011, sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale,

astfel cum această instituție este reglementată de art. 998-999 C. civ. de la

1864, respectiv art. 1357-1359 din Noul C. civ.

Discreditarea,

cel puțin, în fața unei părți dintre apropiați, colegi de partid și opinia

publică, este inerentă imputării unor asemenea fapte pe un post de televiziune,

astfel că nu prezintă relevanță împrejurarea dacă s-a mai produs încă un

prejudiciu, constând în afectarea carierei politice a intimatului reclamant,

acesta din urmă, de altfel, nefiind nici invocat.

stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la

consecințele negative suferite de cei în cauză, importanța valorilor morale

lezate, măsura în care acestea au fost lezate, toate aceste criterii cu

referire la practica C.E.D.O.. Cuantumul acestui prejudiciu trebuie să se

raporteze la gradul de gravitate al faptei ilicite și să fie unul echitabil și

rezonabil, astfel încât să dea satisfacție celui ce a suferit un prejudiciu,

iar cel ce a creat acel prejudiciu să fie conștient de suferința morală creată.

Constatând, pe de o

parte, că, în mod greșit, prima instanță a reținut, drept criterii de

cuantificare a prejudiciului, numărul pârâților în privința cărora a constat

existența vinovăției și starea de insolvabilitate în care se găsește pârâta,

dar, pe de altă parte, și numărul acuzațiilor aduse intimatului reclamant fără

nicio bază reală, care, combinate cu prezentarea unor date ce circulau la acel

moment în presă, erau de natură să creeze o aparență de veridicitate din cauza

confuziei produse, Curtea a apreciat cuantumul sumei acordate de prima instanță

justificat, sumă de 15.000 lei constituind o satisfacție suficientă și

echitabilă.

Față de aceste

considerente, reținând nelegalitatea hotărârii atacate numai sub aspectul

învederat, Curtea, în temeiul art. 296 C. proc. civ., în forma în vigoare la

data sesizării primei instanțe, a admis apelul declarat de pârâți, a anulat, în

parte, sentința civilă apelată, în sensul că, în baza art. 36 din Legea nr. 85/2006,

a dispus suspendarea judecării cauzei, în contradictoriu cu pârâta SC O.T. SRL,

menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul D.C.D., criticând-o pentru următoarele

motive:

- Decizia Curții de

Apel București nu cuprinde motivele pe care se sprijină și cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

- Hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

I. O primă critică de

nelegalitate, pe care recurentul a adus-o hotărârii primei instanțe, a constat

în aceea că Tribunalul nu s-a pronunțat asupra excepțiilor invocate de acesta,

deși excepțiile au fost puse în discuția părților, în ședință publică.

În aceste condiții,

aprecierea instanței de apel, în sensul că Tribunalul s-a pronunțat asupra

excepțiilor, este fără niciun fundament, sentința criticată neavând nicio

motivare în acest sens, cu toate că dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc.

civ. obligau prima instanță să se pronunțe, cu prioritate, asupra excepțiilor

invocate de pârât, înainte de a proceda la analiza fondului litigiului.

Nelegalitatea

deciziei Curții de Apel rezultă și din modul în care este motivată această

hotărâre, prin raportare la elementele expuse mai sus. Deși, instanța de apel

consideră că toate excepțiile invocate de pârât în fața Tribunalului au fost

soluționate de această instanță, totuși, pentru a acorda o aparență de

legalitate soluției presupuse a primei instanțe, a reluat apărările pârâtului

și a motivat respingerea lor.

Această practică este

deosebit de periculoasă, lăsând iluzia unei judecăți reale, în fond, deși judecata

în primă instanță asupra excepțiilor nu a existat.

Mai mult, dacă ar fi

admis că, într-adevăr, Tribunalul nu s-a pronunțat asupra excepțiilor invocate,

instanța de apel ar fi trebuit să admită și acest capăt al cererii de apel,

urmând a proceda în consecință, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, sau,

dacă ar fi găsit oportun, cu reținerea cauzei spre soluționare, cu modificarea

sentinței apelate. Curtea de Apel nu a procedat în acest sens, motivând o

soluție nemotivată a primei instanțe.

II. În susținerea

acestui motiv de recurs, pârâtul reiterează criticile formulate în cadrul

motivului precedent, în legătură cu neanalizarea excepțiilor invocate în primă

instanță, de către Tribunal, și examinarea acestora de către instanța de apel,

susținând, totodată, motivarea contradictorie a instanței care a pronunțat

decizia recurată. Arată recurentul, sub acest aspect, că, de vreme ce a

considerat că prima instanță s-a pronunțat asupra excepțiilor în discuție,

Curtea nu trebuia să procedeze la soluționarea acestora. Excepțiile nu vizau

judecata în apel, ci pe cea din prima instanță.

În continuare,

recurentul invocă excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că postul

de televiziune O.T.V., precum și emisiunile televizate, în care s-ar fi adus

eventuale atingeri imaginii intimatului reclamant, aparțin SC O.T. SRL. Prin

urmare, orice eventuală răspundere ar aparține numai titularului postului de

televiziune care produce emisiunea în cadrul căreia au avut loc pretinsele

încălcări ale drepturilor reclamantului, iar nu moderatorului acesteia, care

este un simplu prepus al societății și care, în timpul emisiunilor, nu

acționează în nume propriu, ci în numele și pe seama societății menționate.

În fața terților

telespectatori numai persoana juridică poate răspunde pentru actele și faptele

sale, iar prepușii acesteia pot răspunde numai în fața societății, în limitele

mandatului sau ale legii (art. 72, 73 din Legea nr. 31/1990).

Mai mult,

reclamantul, în motivarea acțiunii îndreptate împotriva recurentului pârât, indică

art. 1000 alin. (3) C. civ., ca temei de drept. Or, acest text legal

reglementează tocmai instituția juridică a răspunderii comitentului pentru

fapta prepusului, ceea ce, în cazul de față, ar reprezenta răspunderea Ocram

Televiziune S.R.L. pentru fapta prepusului său, respectiv a pârâtului D.C.D.

Rezultă din textul de

lege că răspunderea nu aparține pârâtului, cu atât mai mult cu cât reclamantul a

înțeles să-și formuleze acțiunea în acest mod, motiv pentru care, în temeiul art.

129 alin. (6) C. proc. civ., instanța era ținută să se pronunțe asupra cererii

în forma și cadrul stabilite de reclamant.

Pe de altă parte, recurentul

pârât nu justifică legitimare procesuală pasivă și în raport de dispozițiile art.

33 alin. (4) și art. 40 din Decizia nr. 220/2011 a C.N.A., texte de lege

invocate în fața primei instanțe, dar neanalizate. În consecință, prin

neexaminarea excepției de către Tribunal, pârâtul a fost privat de primul grad

de jurisdicție, sub acest aspect. Soluția Curții de Apel nu aduce niciun

remediu acestei situații, perpetuând soluția nelegală a primei instanțe.

Recurentul arată că dezbaterile televizate, avute în vedere de intimatul reclamant,

priveau o persoană publică și o temă de interes public, general. Ca atare,

devin incidente prevederile art. 33 alin. (4) din actul normativ ante-menționat.

De asemenea, nu poate

fi tras la răspundere pentru fapte pe care nu le-a săvârșit, cum ar fi

afirmațiile invitaților prezenți în emisiunile respective, în acest sens fiind

dispozițiile art. 40 din Decizia nr. 220/2011 a C.N.A., care reglementează,

expres, obligațiile participanților la emisiunile televizate, distinct pentru

calitatea fiecăruia - moderator, invitat etc.

Solicită admiterea

excepției lipsei calității procesual pasive și, în consecință, respingerea

cererii de chemare în judecată.

III. Decizia Curții

de Apel este contradictorie și conține motive străine de natura pricinii. La paginile

17 și 18 din hotărârea recurată, instanța de apel reproduce o dispoziție legală

ce nu are nicio legătură cu prezenta cauză, după care interpretează art. 36 din

Legea nr. 85/2006 în sensul că ar privi executarea silită împotriva societății

aflate în procedura insolvenței.

Cu toate aceste

argumente contradictorii, Curtea ajunge la o concluzie corectă și legală, și

anume că dispoziția specială din Legea insolvenței nu permite declanșarea altor

acțiuni - în afara procedurii speciale - împotriva patrimoniului societății

debitoare.

Un alt exemplu de

motivare contradictorie se regăsește la pagina 29 a deciziei recurate, unde instanța de apel menționează greșeala primei instanțe, cu privire la cuantificarea

prejudiciului presupus a fi fost adus intimatului reclamant, dar, în mod

paradoxal apreciază cuantumul sumei acordate de Tribunal ca fiind justificat.

În aceste condiții,

motivarea hotărârii recurate nu numai că prezintă motive ce nu țin de litigiul

în cauză, dar este contradictorie și face imposibilă verificarea

raționamentului în urma căruia instanța a admis, în parte, apelul declarat.

IV. Prima instanță a

procedat la o analiză excesivă asupra fondului litigiului, deși nu verificase

dacă se poate evoca fondul cauzei, pe de o parte, iar, pe de altă parte, fără a

fi administrat un probatoriu adecvat. În principal, concluziile Ia care a ajuns

Tribunalul derivă din deducții și prezumții. Singurele probe avute în vedere

sunt înscrisurile depuse de intimatul reclamant ca emanând de la C.N.A. Or, aceste

înscrisuri, în măsura în care corespund realității, sunt nerelevante în cauză, de

vreme ce privesc un raport juridic de autoritate publică, în materia dreptului

administrativ, și condițiile respectării unor norme stabilite de autoritatea

publică.

Decizia recurată este

nelegală, întrucât, deși Curtea a constatat ca fiind greșită modalitatea de

determinare a cuantumului prejudiciului acordat de către Tribunal

reclamantului, ulterior a menținut exact aceeași sumă.

Instanța de apel a

procedat în acest sens, deși a dispus suspendarea cauzei față de pârâta Ocram

Televiziune S.R.L., ceea ce determină ca atât răspunderea, cât și paguba, să

aibă întinderi diferite. În condițiile în care cererea de chemare în judecată

viza mai mulți pârâți și diverse acuzații, înlăturarea unora - cum ar fi

soluția de suspendare a cauzei în raport cu societatea pârâtă – presupune,

automat, o modificare și a spectrului acuzațiilor ce puteau fi reținute în

sarcina recurentului. Ca atare, de vreme ce toate datele problemei au fost schimbate

de către instanța de apel, menținerea aceleiași obligații și, implicit, a

aceleiași răspunderi a pârâtului față de intimatul reclamant este fără

fundament legal.

Totodată, întrucât instanța

de apel a dispus, strict, obligarea recurentului la repararea prejudiciului,

trebuia să constate, în privința acestuia, întrunirea tuturor cerințelor

răspunderii civile delictuale - faptă ilicită, culpă, prejudiciu, raport de

cauzalitate între faptă și prejudiciu, analiză pe care nu a făcut-o în ceea-l

ce privește pe pârât.

Pe de altă parte,

respingerea acțiunii față de pârâtul R.P. se întemeiază pe un raționament total

opus celui care a determinat instanța să admită acțiunea față de recurentul

pârât. Astfel, instanța reține aplicabilitatea principiului in dubio pro reo,

în privința pârâtului Radu, în schimb, răstoarnă aceeași prezumție referitor la

recurent, considerând, în cazul lui, existența unei acțiuni concertate în dauna

intimatului reclamant.

Instanța a ajuns la

aceste concluzii contradictorii în baza acelorași probe, respectiv înscrisuri.

Este inexplicabil cum afirmațiile unei persoane pot fi considerate

nevătămătoare - făcute din ignoranța pârâtului - iar același comportament - dar

al altei persoane - este calificat drept intenție de a aduce atingere unei presupuse

imagini ce a avut, ulterior, de suferit. În același raport și în aceleași

condiții, rezultatul nu poate fi decât același; în mod inexplicabil, însă,

ambele instanțe arată contrariul.

În ceea ce privește

prejudiciul, Tribunalul a arătat că nu există niciun criteriu în raport de care

să se poată analiza întinderea acestuia, urmând a judeca în echitate; raționamentul

a fost menținut de către instanța de apel, fiind pronunțată, astfel, o decizie

lipsită de temei legal.

În condițiile în care

trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, elementele răspunderii civile delictuale,

pentru a putea fi antrenată răspunderea pecuniară a recurentului față de

intimatul reclamant, iar prejudiciul este incert și nedovedit, în mod greșit, Curtea

de Apel a considerat că acțiunea, chiar și în parte, se impune a fi admisă,

menținând soluția primei instanțe.

Tot referitor la

prejudiciu, deși intimatul reclamant a invocat o gravă atingere adusă imaginii

sale, în realitate, situația este cu totul alta. În prezent, într-adevăr, intimatul

reclamant nu mai este primarul municipiului Giurgiu, însă este senator în

Parlamentul României, ales din circumscripția electorală a județului Giurgiu.

Ca atare, se poate constata că toate discuțiile despre persoana publică I.L. nu

au produs nicidecum un efect negativ asupra carierei politice a intimatului reclamant,

dimpotrivă, i-au adus un spor de publicitate.

În acest sens,

alegerile parlamentare au la bază sistemul de vot uninominal, ceea ce înseamnă

că alegătorii votează omul, iar nu partidul (adică o listă electorală a unui

partid). De aici rezultă că persoana intimatului a fost votată la alegerile

parlamentare din 09 decembrie 2012, iar nu formațiunea politică d