ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 294/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 294/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2002)

Deliberând asupra recursurilor

civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Dolj, secția civilă, sub nr. 10062/CIV/2001, la data de 31 august 2001,

reclamantul

M.I.M.L.

a formulat

contestație împotriva dispoziției din 27 iulie 2001 emisă de Spitalul Clinic

Municipal Filantropia Craiova, în contradictoriu cu acest pârât, solicitând, ca

prin hotărârea care se va pronunța, să se dispună anularea dispoziției și

trimiterea notificării, privind imobilul situat în Craiova, județul Dolj,

organelor competente; în subsidiar, să se dispună restituirea, în natură, a

imobilului către reclamant.

Prin cererea

înregistrată pe rolul aceluiași tribunal, sub nr. 1578/CIV/2002, la data de 29

ianuarie 2002, reclamanta

M.I.M.L. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român,

prin M.F.P., Primăria municipiului Craiova, Spitalul de Copii, Craiova,

Spitalul Clinic Municipal Filantropia Craiova și

Cabinetele Medicale Individuale Dr. P.M., Dr.

I.L., Dr. D.M., Dr. M.M. și Organizația „Salvați Copiii”, solicitând

desființarea dispoziției din 18 decembrie 2001 emisă de Spitalul Clinic

Municipal Filantropia Craiova și admiterea cererii de restituire, în natură, a

imobilului, construcție și teren, situat în Craiova, județul Dolj.

În ședința publică

din 29 august 2002, Tribunalul a dispus conexarea Dosarului nr.

1578/CIV/2002 la Dosarul

nr. 10062/CIV/2001, având în vedere că cele două contestații formulate în baza

Legii nr. 10/2001 se referă la același imobil.

Pe parcursul

procesului, au fost introduse în cauză, în calitate de pârâte, Cabinetele

Medicale Dr. I.S. și Dr. C.I., raportat la împrejurarea că acestea ocupă parte

din imobilul în litigiu, în baza unui contract de comodat, precum și A.R.A.S. Oltenia,

luându-se act de renunțarea reclamantei M.I.M.L. la judecata acțiunii în

contradictoriu cu Organizația „S.C.”

La termenul din 12

noiembrie 2004, s-a luat act de renunțarea la judecata cererii formulate de S.E.A.

Prin sentința civilă

nr.

46 din 04

februarie

2005, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția

civilă, a fost respinsă contestația formulată de reclamanta M.I.M.L. împotriva dispoziției

din 18

decembrie

2001 emisă de

Spitalul Clinic Municipal Filantropia Craiova.

În pronunțarea acestei sentințe, prima

instanță a reținut că, prin dispoziția contestată, a fost respinsă notificarea

reclamantei, având ca obiect restituirea, în natură, a imobilului în litigiu,

cu motivarea că sunt incidente dispozițiile

art.

16

alin.

(1)

din Legea

nr.

10/2001, imobilul fiind ocupat de o

unitate bugetară din sănătate.

Prin înscrisurile depuse la dosar,

reclamanta

a făcut dovada calității de

proprietar

asupra imobilului a autoarei sale, C.L., precum și a vocației sale succesorale

față de aceasta.

În ceea ce privește modalitatea de

preluare abuzivă a imobilului s-a reținut că reclamanta a invocat dispozițiile

art.

2

alin. (1)

lit. d)

din Legea

nr.

10/2001,

care vizează imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor, din motive

independente de voința proprietarului.

Această ipoteză de preluare abuzivă,

reglementată de lege, echivalează cu o preluare fără titlu valabil și, pentru a

fi incidentă, trebuie să se facă dovada împrejurării că neplata impozitelor nu

este imputabilă proprietarului.

Condiția prevăzută de lege apare ca

firească, dat fiind că urmărirea silită a bunurilor debitorului, pentru

neachitarea obligațiilor fiscale, nu are caracter abuziv, în sine, și astfel de

acte normative, care reglementează procedura executării silite, nu au fost

specifice perioadei de referință a legii, ci au existat și ulterior acestei

perioade.

Reclamanta nu a făcut dovada unor

împrejurări neimputabile, care au împiedicat-o pe autoarea sa să achite

impozitele datorate statului.

Este neîntemeiată susținerea în sensul

preluării imobilului cu încălcarea

art.

4

din Decretul

nr.

224/1951, privind

urmărirea imobiliară pentru realizarea creanțelor statului, întrucât, din

adresa din 25

noiembrie

1999 a D.G.P. a

Municipiului București, rezultă că autoarea S. (C.) L. figurează, în evidența

populației, că a locuit în București, în perioada 19

mai

1950-05

mai

1972, astfel încât,

la data pronunțării sentinței civile

nr.

4802/1955,

nu locuia în imobilul în litigiu.

Nu poate fi primită nici susținerea că

procedura de preluare a imobilului pentru neplata impozitelor, încuviințată

prin sentința sus-amintită, nu ar fi fost finalizată, deoarece, din procesul

verbal din 17

noiembrie

1955, a

rezultat că s-a procedat conform

art.

18

din Decretul nr. 224/1951, imobilul fiind predat Comitetului Executiv al

Sfatului Popular, care l-a predat în administrarea Î.L.L. Craiova.

Cum dreptul de proprietate asupra

imobilului a trecut în patrimoniul statului, s-a reținut că acesta a fost

preluat pentru neplata unei creanțe bugetare, constând în impozite către stat,

fiind respectată procedura prevăzută de legea în vigoare, nefiind dovedit

caracterul abuziv al preluării și neprobându-se împrejurarea că dispozițiile

Decretului

nr.

224/1951 ar fi fost

aplicate în alt scop decât acela pentru care au fost adoptate de legiuitor.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel reclamanta.

Prin Decizia civilă

nr.

341 din 19

aprilie

2006 a Curții de Apel Craiova, secția civilă,

s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă, pentru aceleași

considerente avute în vedere și de prima instanță.

Prin Decizia

nr.

2727 din 27

martie

2007,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia atacată

și a trimis cauza, spre rejudecarea apelului, la aceeași instanță, cu

cheltuieli de judecată în favoarea recurentei.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Înalta Curte a reținut că sunt incidente dispozițiile

art.

2

lit.

d)

din Legea

nr.

10/2001, preluarea imobilului având

loc cu încălcarea

art.

3

alin. (3)

,

art.

5

alin.

final,

art.

6,

art.

10,

art.

12,

art.

15

alin. (2)

din Decretul

nr.

224/1951, drepturile autoarei

reclamantei, prevăzute chiar de actul normativ în discuție, neputând fi

exercitate.

Considerând altfel, instanța de apel a

făcut aplicarea greșită a

art.

2

lit. d)

din Legea

nr.

10/2001, așa încât criticile formulate întrunesc

cerințele

art.

304

pct.

9

C. proc. civ.

Soluționarea eronată a motivului de apel

întemeiat pe încălcarea de către prima instanță a textului de lege

sus-menționat a determinat Curtea să considere că nu se mai impune cercetarea

celorlalte aspecte invocate prin motivele de apel. S-a ajuns, astfel, la o

necercetare culpabilă a fondului raportului juridic dedus judecății, ceea ce

determină incidența prevederilor

art.

312

alin. (3)

C. proc. civ.

, decizia fiind casată, cu trimitere

la instanța de apel, pentru rejudecarea căii de atac declarate de reclamantă.

Cu ocazia rejudecării, Înalta Curte a

stabilit că se vor avea în vedere și aspectele ce au constituit motive de

critică în recurs.

În rejudecare, Curtea de Apel Craiova,

secția civilă, prin Decizia

nr.

699 din 26

iunie

2007, a admis apelul declarat de

reclamantă, a desființat sentința civilă atacată și a trimis cauza, spre

rejudecare, aceluiași tribunal, reținând că soluția de respingere a

contestației, pronunțată de această instanță, se fundamentează pe argumente ce

țin de excepția inadmisibilității contestației, Tribunalul considerând că

imobilul nu a fost preluat în mod abuziv și, în consecință, nu intră sub

incidența Legii

nr.

10/2001.

Prin Decizia civilă

nr.

312 din 21

ianuarie

2008, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat

de

reclamantă împotriva deciziei

sus-menționate, pe care a casat-o și a trimis cauza aceleiași instanțe, pentru

rejudecarea apelului.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Înalta Curte a reținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile

art.

315

alin. (1)

C. proc. civ.

, instanța de casare dezlegând, cu

caracter irevocabil, problema de drept a preluării în mod abuziv a imobilului

aflat în litigiu și hotărând, în mod obligatoriu, trimiterea cauzei la Curtea

de Apel, pentru rejudecarea apelului, ocazie cu care trebuia să fie avute în

vedere și aspectele ce au constituit motive de critică în recurs.

Nu s-a hotărât de către instanța de

recurs nici trimiterea pricinii, spre rejudecare, la prima instanță, nici că

prima instanță ar fi rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului.

În plus, prima instanță a intrat în

cercetarea fondului cauzei, contestația nefiind respinsă, ca inadmisibilă, cum,

în mod greșit, a considerat Curtea de Apel.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul

Curții de Apel Craiova, sub

nr.

10938.3/1/2006, la data

de 21

martie

2008.

Prin

încheierea

din 02

iunie

2009

a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, s-a admis cererea formulată de reclamanta M.I.M.L. și s-a dispus

strămutarea cauzei de la Curtea de Apel Craiova la Curtea de Apel Timișoara, măsură

în raport de care această instanță a scos cauza de pe rol și a trimis-o, spre

soluționare, Curții de Apel Timișoara, prin încheierea pronunțată la data de 8

iulie

2009.

Prin Decizia civilă

nr.

419/A din 04

noiembrie

2010, Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă, a admis apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinței civile

nr.

46 din 04

februarie

2005 pronunțată de Tribunalul Dolj, a

schimbat, în tot, sentința atacată și, rejudecând, a admis acțiunea, a anulat dispoziția

din 18

decembrie

2001 emisă de

Spitalul Clinic Municipal Filantropia Craiova.

A constatat preluarea abuzivă a

imobilului compus din casă, anexe și teren, situat în Craiova.

A obligat pe pârâții Statul Român,

prin M.F.P., Consiliul local al municipiului Craiova, prin Primar, și Spitalul

Clinic Municipal Filantropia Craiova să restituie, în natură, reclamantei

imobilul

compus din casă, anexe și teren,

situat în Craiova, partea de est, așa cum acesta se regăsește pe amplasamentul

existent

la

data preluării abuzive

de către autoritățile

fostului

stat comunist și ținând cont de concluziile raportului de expertiză tehnică,

întocmit de

expertul

G.M.,

privind identificarea bunului imobil, cu cheltuieli de judecată în favoarea

reclamantei.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Curtea de Apel a reținut următoarele:

Reclamanta are calitatea de persoană

îndreptățită, în sensul

art.

3 din Legea

nr.

10/2001, în a revendica, în numele

autorilor săi, imobilul în litigiu, preluat, în mod abuziv, de către stat.

Situația de fapt a imobilului, care

este o casă cu curte și anexe, a fost stabilită

inclusiv

prin planșele foto depuse la dosar, la filele 170 - 174, iar destinația acestui

imobil, la data soluționării apelului, a fost, de asemenea, stabilită de către

instanțe, în sensul că o parte a cabinetelor medicale din proces își mai

desfășoară activitatea în imobil; acesta se află într-o stare de degradare

continuă, iar persoanele care folosesc imobilul nu au realizat niciun fel de

acte de conservare sau administrare a acestuia.

Raportat la principiile hotărârii pilot

pronunțate în cauza Atanasiu ș.a. contra României și prin coroborarea acestora

cu dispozițiile Legii

nr.

10/2001,

Curtea

a reținut că reclamanta justifică un drept actual, real, de proprietate, asupra

unui bun imobil confiscat, în mod abuziv, de autoritățile fostului stat

comunist, iar cererea sa de restituire, în natură, a acestui bun este, de

asemenea, actuală și legitimă.

În condițiile în care reclamanta a

făcut dovada și a refuzului administrației, de a proceda la restituirea, în

natură, a bunului, aceasta reprezintă, în plus, o ingerință în dreptul la

respectarea bunurilor, așa

cum este reglementat în

primul alineat al

art.

1 din Protocolul

nr.

1 al Convenției Europene a Drepturilor

Omului.

Curtea a constatat că hotărârea

atacată se plasează în afara sferei principiilor jurisprudenței Curții Europene

și a cadrului legal instituit prin Legea

nr.

10/2001, modificată, prin Legea

nr.

247/2005, motiv pentru care a admis apelul declarat de

reclamantă și a schimbat, în tot, sentința atacată, în sensul celor redate în

dispozitivul deciziei.

În ceea ce privește imobilul restituit

în natură, instanța a ținut seama de concluziile părților, care au acceptat

amplasamentul propus de expert, reținând că eventualele inadvertențe care pot

apărea cu ocazia executării hotărârii pot fi

clarificate

pe calea procedurii de executare silită, dacă este cazul, și nu afectează

caracterul esențial al soluției de restituire, în natură, a bunului imobil, la

care este îndreptățită reclamanta.

Apelanta reclamantă M.I.M.L. a

formulat cerere de lămurire a dispozitivului deciziei instanței de apel, solicitând

ca, în dispozitivul acesteia, să se indice punctele de contur ale imobilului

restituit, astfel cum au fost menționate în schița anexă a raportului de

expertiză.

Prin încheierea din 13

ianuarie

2011, Curtea de Apel Timișoara a

respins cererea, constatând că imobilul restituit există în natură pe

amplasamentul pe care construcția a fost edificată, iar restituirea acestuia se

va realiza conform situației naturale existente, ceea ce nu implică o nouă

redimensionare a coordonatelor limitelor imobilului. De altfel, acest aspect ar

presupune o nouă judecată, ceea ce excede conținutului dispozițiilor

art.

281

1

C. proc. civ.

Împotriva deciziei sus-menționate au

declarat recurs pârâții Consiliul local al municipiului Craiova, prin Primar,

Statul Român, prin M.F.P., Spitalul Clinic Municipal Filantropia Craiova și SC C.M.I.

Dr. P.I.M. S.R.L. și Dr. C.I.

Reclamanta a declarat recurs împotriva

încheierii de respingere a cererii de lămurire a dispozitivului deciziei Curții

de Apel Timișoara, pronunțată la data de 13

ianuarie

2011.

Prin Decizia civilă

nr.

1617 din 7

martie

2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

a

respins excepția tardivității

recursurilor declarate de Consiliul local al municipiului Craiova și Statul

Român, prin M.F.P., reprezentat de

D.G.F.P. Dolj.

A admis recursurile declarate de

pârâți, a casat decizia atacată și a trimis cauza la aceeași curte de apel,

pentru rejudecare.

A respins, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantă împotriva încheierii de ședință din 13 ianuarie 2011.

În pronunțarea acestei decizii, Înalta

Curte a reținut următoarele:

Pentru a dispune restituirea în natură

a imobilului, instanța avea obligația de a identifica, în afara oricărui dubiu,

partea de est din imobil care se supune acestei măsuri, prin stabilirea

configurației, respectiv indicarea suprafeței de teren, eventual cu vecinătăți,

și a construcțiilor, dacă acestea există. Simpla mențiune din dispozitiv,

potrivit căreia se restituie, în natură, partea de est a imobilului, fără

niciun element de identificare, nu este suficientă, atât pentru soluționarea

corectă a cauzei, respectiv convingerea instanței că obiectul dedus judecății

este exact identificat, fiind în sarcina, exclusivă, a instanței să verifice

amplasamentul, întinderea și situația juridică a imobilelor care fac obiectul

contestației, cât și pentru punerea în executare a deciziei.

Ca atare, s-a reținut temeinicia criticii

privind neidentificarea imobilului, inserată în recursurile declarate de

pârâții SC C.M. Dr. P.I.M. SRL, SC C.M.I. Dr. C.I. SRL  și Consiliul local Craiova.

Din analiza probelor administrate, s-a

constatat că autoarea recurentei, respectiv S.A.L., a primit despăgubiri pentru

cota de ½ din imobil, în baza Legii nr. 112/1995, prin hotărârea din 1996,

existentă la fila 160 a dosarului de apel. Potrivit

art.

21 din Normele metodologice de aplicare a Legii

nr.

10/2001, dacă persoana îndreptățită a

primit o despăgubire,

restituirea, în natură, a imobilului

este condiționată de rambursarea sumei reprezentând despăgubirea primită,

actualizată, aspect care, de asemenea, trebuie avut în vedere cu ocazia

rejudecării.

Instanța va aprecia dacă este de reținut

și critica privind menținerea afectațiunii imobilului, pe o perioadă de trei

sau cinci ani, inserată în recursurile formulate de Spitalul Clinic Filantropia

și M.F.P., având în vedere că

această solicitare s-a

formulat, pentru prima dată, în motivarea acestor recursuri.

Pentru soluționarea unitară a cauzei,

au fost admise toate recursurile declarate de pârâți, s-a dispus casarea

deciziei atacate și trimiterea apelului, spre rejudecare, la aceeași instanță.

S-a mai stabilit de către instanța de

casare că instanța de apel, în rejudecare, va ține seama de toate aspectele

semnalate în prezentele considerente și va avea în vedere, drept apărări,

celelalte critici formulate de recurenți.

Ca o consecință a admiterii

recursurilor pârâților și trimiterii cauzei,

spre

rejudecare, pentru individualizarea imobilului, recursul reclamantei

împotriva

încheierii din 13

ianuarie

2011 a fost

considerat ca fiind nefondat. În urma rejudecării și stabilirii exacte a

configurației

părții de imobil ce va fi restituită

în natură, dispozitivul viitoarei decizii va cuprinde toate elementele necesare

pentru

punerea sa în executare.

În rejudecare, prin Decizia

civilă nr. 80 din 22 mai 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a

admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 46 din 04

februarie 2005 pronunțată de Tribunalul Dolj, a schimbat sentința atacată, în

sensul că a admis acțiunea precizată, formulată de reclamantă; a anulat dispoziția

din 18 decembrie 2001 emisă de Spitalul Clinic Municipal Filantropia Craiova; a

obligat pe pârâții Spitalul Clinic Municipal Filantropia Craiova, Primarul

municipiului Craiova și Consiliul local al municipiului Craiova să restituie,

în natură, reclamantei imobilul situat în Craiova, (poarta de est),

individualizat în raportul de expertiză întocmit de experții G.M., M.P. și A.M.L.,

respectiv teren de 1.633 mp, identificat pe contur, precum și o parte din

construcțiile edificate pe acest teren, potrivit expertizei și schițelor anexă,

care fac parte integrantă din prezenta decizie.

A obligat pe pârâți,

în solidar, să plătească reclamantei suma de 2.568,10 lei și 9.645 lei, cu titlu

de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu experți și onorariu de avocat,

în toate instanțele.

În pronunțarea acestei decizii, Curtea

a reținut următoarele:

În ciclurile procesuale anterioare, s-a

stabilit, cu putere de lucru judecat, că terenul a aparținut autoarei

reclamantei,

defuncta S.L., și că preluarea imobilului s-a făcut în mod abuziv, în cauză fiind

incidente prevederile

art.

2

lit. d)

din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, Curtea a constatat că, în

rejudecarea apelului, în cauza pendinte, trei chestiuni urmează a fi dezlegate,

potrivit Deciziei de casare

nr.

1617 din 7 martie 2012

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, și anume:

iar dezlegarea acestei probleme implică verificarea amplasamentului, întinderii

și situației juridice a imobilelor.

acest imobil, dacă au fost primite sau nu, în caz afirmativ, în ce limite și

care este persoana care le-a încasat, precum și consecințele ce decurg în

funcție de dezlegarea acestei probleme.

invocată de Spitalul Clinic „F.” și de M.F.P., pentru prima dată, în motivarea recursurilor

declarate de aceste părți.

imobilului, expertiza efectuată în prezentul apel confirmă că imobilul este

situat în Craiova, această identificare rezultând din cuprinsul certificatului

de nomenclatură stradală emis de Primăria Craiova, din 29

octombrie

2001,

care

atestă schimbarea denumirii străzii, succesiv, de la momentul preluării abuzive

și până în prezent.

De altfel, identificarea adresei

imobilului nu a fost obiect de controversă în acest dosar, unitatea deținătoare,

respectiv Spitalul Clinic Municipal „Filantropia” Craiova, recunoscând acest

element de identificare (în adresa din 14

octombrie

2008, emitenta arată: „în corpul din

spate al clădirii situate în strada X (fostă S.), unitatea nu mai are încheiat

contract de închiriere cu A.R.A.S. Oltenia din anul  2006”).

Și alți pârâți din prezentul dosar,

inclusiv M.F.P. și Consiliul local Craiova, fac trimitere la adresa imobilului

(în motivarea recursurilor din ciclul procesual anterior).

Referitor la întinderea terenului,

Curtea a constatat, în raport cu ultima expertiză efectuată în cauză, că face

obiectul restituirii în natură doar suprafața de 1.633 mp, determinată de

conturul punctelor, suprafață care a fost determinată în planul de situație

anexă la raportul întocmit de cei trei experți.

Prin dispoziția din 2001 emisă de

Spitalul Municipal Filantropia, nu este individualizată întinderea imobilului

ce a aparținut autoarei reclamantei, S.L., însă acest litigiu a debutat prin

formularea de către reclamantul S.E. a contestației pentru cota de 1/1 din

imobil, cu privire la care reclamantul a afirmat că partea de vest aparține

autoarei sale, E.C.

Reclamanta M., la rândul său, a

formulat cerere de restituire în natură și de anulare a dispoziției din 2001,

pentru drepturile care au aparținut autoarei sale, L.S.

Reclamantul S.E. a acceptat să

primească despăgubiri, prin Decizia

nr.

10902

din 16

iunie

2004, pentru partea de vest a

imobilului, respectiv pentru cota de ½ parte, renunțând la acțiunea din

dosarul de față.

În cuprinsul deciziei sus-menționate

se arată că a fost emisă pentru „jumătate din terenul de la această adresă” și

construcțiile identificate pentru această cotă de ½ parte, adică

jumătate din terenul total de 3.524 mp, iar reclamanta M. nu a cerut

despăgubiri, continuând demersurile în acest dosar, pentru restituirea în

natură.

De altfel, aspectul că partea de est a

aparținut autoarei S.L. nu este contestat nici de Spitalul Clinic Municipal „F.”

Prin adresa din 2005 emisă de această pârâtă către A.N.R.P., se arată, în mod

clar, că partea de vest a aparținut E.C., având ca moștenitor pe S.E., iar cu

privire la partea de est se arată că „pe terenul din partea de est se află o

construcție în care funcționează cabinete medicale individuale și A.R.A.S. Oltenia,

fiind revendicată, în baza Legii nr. 10/2001, de către d-na M.I.L. -

moștenitoarea lui S.L., născută C. Totodată a fost revendicată și cota de 1/2

de teren, respectiv suprafața de 1.735 mp.”

Este evident, din conținutul acestui

document, că suprafața totală a imobilului este recunoscută de pârâtă, unitatea

deținătoare, ca fiind de 3.524 mp, mențiunile din înscris fiind confirmate și

de expertiza tehnică judiciară.

Experții au identificat întinderea

terenului prin raportare la mențiunile din actele de preluare a imobilului,

observându-se că imobilul a făcut obiectul Decretului

nr.

224, fiind predat „fără plată” fostului Comitet executiv

al Sfatului Popular Craiova - proces-verbal din 17 noiembrie 1955. Anterior, în

procesul-verbal din 3 noiembrie 1953, se atestă că imobilul „a fost scos în

vânzare pentru neplata datoriilor provenite din impozite și taxe”, menționându-se

că terenul este construit și neconstruit, în suprafață de 3.266 mp.

Curtea a constatat că sunt aplicabile

dispozițiile

art.

24 din Legea nr. 10/2001,

potrivit cu care, în absența unor probe contrare, existența și, după caz,

întinderea

dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau

de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare

măsura preluării abuzive”.

Reclamanta a achiesat, în prezentul

apel, la punctul de vedere exprimat în expertizele efectuate în acest ciclu

procesual, care au avut în vedere actele de preluare a imobilului, chiar dacă, în

procesele verbale indicate mai sus, suprafața întregului teren este

individualizată ca fiind de 3.266 mp.

Susținerile pârâtelor, Cabinete

Medicale, în sensul că, în actul de împărțeală voluntară, imobilul este descris,

având „la sud, Calea S.” (actual str. X) și „la nord, str. Y” (actual str. G.E.)

și că, în aceste condiții, nu s-ar fi realizat o identificare corectă sunt

infirmate nu numai de recunoașterea pârâtei, unitatea deținătoare, care a emis Decizia

nr. 10902 din 10

iunie

2004 în favoarea

lui S.E., prin individualizarea terenului, având la bază un raport de expertiză

întocmit de expertul D.N., conform căruia terenul are front numai la str. N.T.,

dar și de actele de preluare, în care frontul la stradă al imobilului este

numai la str. S. (procesul-verbal din 17 noiembrie 1955, unde, la miazăzi,

terenul este învecinat cu str. S.).

Conform proceselor-verbale din 3

noiembrie 1953 și 17 noiembrie 1955, de preluare efectivă a suprafeței de 3, 266

mp, terenul nu se învecinează cu vreo altă stradă.

Astfel, în aceste acte de preluare, în

partea de miazănoapte apare „căminul de copii infirmi”, explicația fiind aceea

că, de la momentul încheierii actului de împărțeală voluntară, respectiv între

anii 1945 și 1955, Statul a preluat atât terenul care a aparținut E.C. (soția

lui I.C.), cât și o parte din terenul care a aparținut lui I.C.

I.C. și E.C. au avut, ca fiice, pe E.C.,

căreia i se mai spunea și L., căsătorită D.N., și, ulterior, divorțată, care

are, ca moștenitor testamentar, pe S.E., și pe S.L., autoarea reclamantei.

Din actul de partaj voluntar reiese că

descendenții lui I.C. au făcut împărțeala fără mama lor, deoarece, potrivit

legii în vigoare la acel moment, soția supraviețuitoare nu putea moșteni pe

soțul său, iar terenul în discuție apare ca fiind învecinat „la vest, cu

proprietatea mamei noastre, E. Dr. C”.

Relevant este și faptul că, în

Decretul

nr.

169 din 20 aprilie 1949, se

menționează, la pct. a, exproprierea unei suprafețe de teren aparținând

domnului U., care are „la est, proprietatea Dr. C.”,

iar,

la pct. b, se menționează exproprierea suprafaței de „556,38 mp, proprietatea

moștenitorilor E.Dr. C.”

Susținerea Cabinetelor Medicale, în

sensul că suprafețele care au aparținut lui I. și E.C. se suprapun, este

infirmată de aceste documente, pentru că, în finalul Decretului

nr.

169, se individualizează suprafața de

556,38 mp, prin vecinătăți, astfel: „la apus, cu proprietatea Urdăreanu

.

, la sud-est, cu proprietatea C., la

est, cu moștenitorii Dr. C. la nord-est, cu str. X”, aspecte care fac

indubitabil faptul că, la acel moment, a fost expropriată numai o parte din

suprafața ce a aparținut soției lui I.C.

Pe de altă parte, obiectul prezentului

dosar se referă numai la terenul care a aparținut, inițial, lui I.C., iar, în

actele de preluare, s-a făcut de la început distincția între proprietățile

fiecăruia dintre cei doi soți, acte utile, în prezent, pentru identificare, în

condițiile absenței cărții funciare și a unor planuri cadastrale asociate unei

asemenea cărți.

De asemenea, niciunul dintre pârâți nu

a contestat latura estică și, evident, vecinătatea proprietății private estice,

după cum nu s-a contestat nici frontul la stradă, respectiv la strada N.T.

În concluzie, Curtea a reținut, cu

privire la acest aspect, că individualizarea făcută de experți, prin prisma

actelor de preluare a imobilului, este realizată cu respectarea dispozițiilor

art.

24 din Legea nr. 10/2001.

În ce privește individualizarea

construcțiilor, instanța de apel a constatat că, pentru cele două surori, S.L.

și C.E., s-au întocmit două procese-verbale, ambele din data de 2 iulie 1953; în

procesul-verbal întocmit pentru autoarea S.L., „suprafața clădită” este

menționată ca fiind de 523 mp,

în timp ce, în procesul-verbal

întocmit pentru C.E., „suprafața clădită” menționată este de 512 mp.

În fiecare dintre cele două

procese-verbale se menționează că cealaltă cotă, de ½, aparține

celuilalt coindivizar.

Expertiza efectuată în cauză, prin

care sunt identificate construcțiile aflate pe terenul de 1.633 m.p., face referire atât la suprafața construită, cât și la suprafața construită desfășurată,

iar, cu privire la construcțiile C1 și C2, este cert că acestea existau pe

teren înainte de preluarea imobilului de către stat, fiind individualizate, ca

atare, și în buletinul clădirii la care se face trimitere în raportul de

expertiză. Anul edificării este menționat ca fiind anul 1890. Față de această

situație, construcțiile C1 și C2 se impun a fi restituite în natură.

Același regim trebuie aplicat și în

ceea ce privește construcțiile, de 70 mp, și de 36 mp, de vreme ce, în

expertiză, se menționează anul edificării ca fiind 1946 și se face trimitere la

buletinul clădirii, arătându-se, în mod expres, că, pentru niciuna dintre

aceste două construcții, „nu s-a prezentat autorizație de construire”; aceasta

conduce la prezumția că edificiile aparțin proprietarului terenului,

art.

10 din Legea

nr.

10/2001 reprezentând o reiterare a principiului

accesiunii imobiliare artificiale, pârâții nereușind să răstoarne prezumția

reglementată de

art.

493

C. civ.

În plus, nu există nicio dispoziție

legală, care să interzică restituirea construcțiilor neautorizate, edificate

înainte de 1 ianuarie 1990, proprietarului terenului sau moștenitorilor

acestuia.

încasarea unor despăgubiri de către reclamantă, în temeiul Legii

nr.

112/1995, Curtea a avut în vedere

declarația acestei părți, autentificată din 18 ianuarie 2006, la B.N.P. C.T.,

în care a arătat că nici mătușa sa, nici autoarea sa, nu au încasat despăgubiri

pentru imobil.

Curtea a mai reținut că nici S.A.L. nu

a primit despăgubiri pentru acest imobil, în baza Legii nr. 112/1995 și nici în

baza vreunei alte legi, un aspect notabil fiind acela că defuncta

S.A.L.

nu este autoarea reclamantei, ci este mătușa acesteia, în condițiile în care

proprietarul imobilului, anterior naționalizării, a fost S.L.

Potrivit certificatului de moștenitor din

17

noiembrie

1993 eliberat de Notariatul de Stat al

sectorului 3 București, autoarea S.L. are, ca moștenitori, pe fiica sa, S.A.L.,

iar reclamanta apare, în acest certificat, ca fiind nepoată de fiică.

Stănculescu A.L. este fiica autoarei S.L.

(decedată) și aceasta a făcut, într-adevăr, cerere pentru a primi despăgubiri,

atât pentru imobilul din comuna Moțăței, cât și pentru cota de 1/2 parte din

imobilul de pe str. X, care a aparținut autoarei S.L., însă a primit

despăgubiri plafonate numai pentru imobilul din comuna Moțăței.

În decizia de casare se arată că

trebuie verificat dacă s-a primit o despăgubire „pentru cota de ½ din

imobil, în baza Legii nr. 112/1995, prin hotărârea din 1996, existentă la fila 160

a dosarului de apel”.

Or, la fila 160 a dosarului de apel,

în ciclul procesual anterior, se află hotărârea Consiliului Județean Dolj din

12

decembrie

1996, pronunțată în Dosarul

nr.

574/1996; prin această hotărâre, se

recunoaște fiicei autoarei dreptul de a primi despăgubiri pentru ½ parte

din imobilul care face obiectul dosarului pendinte, arătându-se, în

art.

2, că: „valoarea despăgubirilor este

prevăzută în anexa

nr.

1 la prezenta hotărâre,

ce se va comunica ulterior”.

Prin anexa

nr.

3 la hotărârea din 12

decembrie

1996, se individualizează

îndreptățirea mătușii reclamantei, de a primi despăgubiri, menționându-se

temeiul juridic ca fiind

art.

13

alin. (2)

din Legea nr. 112/1995, și se arată

că valoarea totală este de 76.549.101 lei; la rubrica „Observații” se arată,

însă, că respectiva valoare se cumulează cu valoarea din hotărârea din 16

august

1996.

Curtea a mai constatat că, la rubrica

„Despăgubiri, conform

art.

13

alin. (2)

din Legea nr. 112/1995” nu există

nicio mențiune, ceea ce înseamnă că nu s-au primit despăgubiri pentru imobilul

din Craiova, valoarea imobilului din comuna Moțăței depășind, oricum, plafonul

stabilit în

art.

13

alin. (2)

din Legea nr. 112/1995.

Acest aspect este confirmat și de

hotărârea din 16

august

1996, care, în anexa

1, arată valoarea construcției, valoarea terenului și se menționează totalul

valorii, ca fiind de 357.348.951 lei, iar, în adresa din 30

iunie

1998 emisă de D.G.F.P. Dolj, se arată

că, în baza

art.

13

alin. (2)

din Legea nr. 112/1995, s-a procedat

la actualizarea și plafonarea valorii despăgubirilor, care este de 229.033.200

lei.

În aceeași adresă, se menționează că

despăgubirile s-au stabilit la suma de 811.747.247 lei, însă, prin plafonare, a

rezultat suma indicată.

Reclamanta apelantă a mai depus la

dosar și adresa din 6

ianuarie

2005 a

Consiliului județean Dolj, în care se menționează că semnul „-„ din coloana a VIII-a

a anexei

nr.

l la hotărârea din 12

decembrie

1996 specifică faptul că, în

conformitate cu prevederile

art.

13

alin. (2)

din Legea nr. 112/1995, persoana

îndreptățită nu mai are dreptul la despăgubiri, deoarece i s-au stabilit

despăgubiri pentru un alt imobil, prin hotărârea

din

1996, a căror valoare a fost plafonată.

Prin urmare, concluzia Curții a fost

în sensul că hotărârea din 12

decembrie

1996 trebuie

privită în strânsă legătură cu hotărârea din 16

august

1996, prin trimiterea reciprocă care se face în anexa

fiecăreia la cealaltă hotărâre, și că, deși i-a fost recunoscut dreptul la

despăgubiri mătușii reclamantei, S.A.L., prin ambele hotărâri, nu i s-au mai

acordat despăgubiri în baza hotărârii din 1996, deoarece, în anexa la această

hotărâre, la rubrica

nr.

8, este trecut semnul -

adică zero lei.

Cu privire la această problemă,

referitor la cota de ½ parte, Curtea a constatat că reclamanta este

singura persoană îndreptățită care a înțeles să demareze procedura judiciară,

în baza Legii nr. 10/2001. Ca atare, în temeiul

art.

4 din această lege, care reglementează un veritabil drept

de acrescământ, urmează să beneficieze de întreaga cotă a autoarei.

imobilului, Curtea a stabilit că imobilul nu mai are destinația arătată în

anexa

nr.

2

lit. a)

și

art.

16 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit

art.

16, obligarea la menținerea afectațiunii este incidentă

doar în situația imobilelor având destinațiile arătate în anexa

nr.

2

lit. a)

, care face parte integrantă din prezenta lege, necesare

și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de învățământ,

sănătate ori social culturale. Foștilor proprietari li se restituie imobilul în

proprietate, cu obligația de a-i menține afectațiunea pentru o perioadă de până

la trei ani, pentru cele arătate la punctul 3 din anexa

nr.

2

lit. a)

, sau de până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau a

dispoziției, pentru cele arătate la pct. 1 din anexa

nr.

2

lit.

a)

.

În anexa

nr.

2

lit.

a)

la Legea

nr.

10/2001, se individualizează imobilele

ocupate de unități sanitare și de asistență medico-socială din sistemul public

(creșe, cămine-spital pentru bătrâni, spitale, centre de plasament, case de

copii).

Raportat la cazul concret din speță,

Curtea a constatat că numai în construcția C1 mai funcționează, în prezent,

două cabinete medicale, respectiv SC C.M. Dr. P.M. SRL și SC C.M. Dr. C.I. SRL,

toate celelalte spații fiind nefuncționale, nefolosite.

Acest aspect rezultă din mențiunile

făcute de expertul în construcții în raportul de expertiză, raport necontestat

de vreuna dintre părți, în această privință.

Cabinetele medicale care se mai află

în construcția C1 (celelalte cabinete medicale și Asociația Anti-SIDA nu mai

funcționează în imobil) nu sunt protejate de dispozițiile

art.

16 din Legea nr. 10/2001. Aceste

cabinete folosesc părți din construcții, cu titlu gratuit, deoarece Spitalul

Clinic Municipal Filantropia a încheiat cu ele contracte de comodat.

Dispoziția legală menționată prevede o

condiție cumulativă, prin sintagma „necesare și afectate exclusiv și nemijlocit

activităților de interes public”. Cea mai interesată pârâtă în această cauză

este unitatea deținătoare, respectiv Spitalul Clinic Municipal Filantropia,

care nu a formulat niciun fel

de obiecțiuni în privința

constatării nefuncționalității construcțiilor. În privința folosinței concrete,

pe parcursul soluționării apelului pendinte, această pârâtă nu s-a prezentat

decât la efectuarea măsurătorilor făcute de experți. A mai reținut Curtea că, în

acest imobil, a funcționat Spitalul T.B.C. - Secția pediatrie, care este

instituție publică de interes local, iar, în prezent, în incinta acestui imobil

își desfășoară activitatea medicală cabinete medicale - medici de familie.

Atât din cuprinsul raportului de

expertiză, cât și din planșele fotografice, se poate observa că starea

construcțiilor este degradată, singura construcție care mai rezistă fiind aceea

în care funcționează cabinetele medicale, restul fiind într-o stare avansată de

degradare.

Prin încheierea pronunțată în camera

de consiliu, la data de 28

iunie

2013, aceeași

instanță a admis cererea de îndreptare a erorii materiale, formulată de

apelanta reclamantă, și a rectificat eroarea materială strecurată în

dispozitivul deciziei civile sus-menționate, în sensul că, la determinarea

conturului terenului revendicat și restituit reclamantei, se înlocuiește prima

cifră din determinare, „27”, care este incorectă, cu cifra corectă „37”.

Împotriva

Deciziei civile nr. 80 din 22 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

I civilă, au declarat recurs

pârâții Consiliul local al municipiului Craiova și

Primarul municipiului Craiova, SC C.M. Dr. P.I.M. SRL și Cabinet Medical

Individual Dr. C.I., precum și Spitalul Clinic Municipal Filantropia Craiova.

I. Recurenții Consiliul

local al municipiului Craiova și Primarul municipiului Craiova au criticat

decizia, pentru următoarele motive:

ce privește restituirea, în natură, a imobilului ce formează obiectul

litigiului, Consiliul local al municipiului Craiova nu are calitate procesuală

pasivă.

De

altfel, prin acțiunea formulată, reclamanta nu a invocat un drept care să fi

fost încălcat de către Consiliul local al municipiului Craiova, contestația

formulată fiind îndreptată împotriva unui act emis de către altă instituție

publică, respectiv Spitalul Clinic Municipal Craiova.

Legea nr.

10/2001 stabilește competența autorităților publice cu atribuții în soluționarea

notificărilor formulate în temeiul legilor speciale de retrocedare, astfel

încât calitate procesuală pasivă o are numai primarul.

Potrivit art.

21 din Legea nr. 215/2001, republicată, unitățile administrativ-teritoriale

sunt titulare ale drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractele privind

administrarea

bunurilor care aparțin domeniului public și privat,

în care acestea sunt parte, precum și din raporturile cu alte persoane fizice

sau juridice, în condițiile legii.

În

justiție, unitățile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de

primar sau de președintele consiliului județean.

Doar

unitățile administrativ-teritoriale, care beneficiază de personalitate

juridică, pot sta în justiție, nu și autoritățile administrației publice

locale, acestea din urmă fiind înzestrate doar cu exercitarea unor atribuții

legale, în numele și pe seama colectivității locale.

În

concluzie, nu pot fi confundate persoanele de drept public cu autoritățile

publice, deoarece unele dintre acestea din urmă nu au buget propriu, altele nu

au patrimoniu propriu, ci administrează doar patrimoniul statului. În toate

cazurile, personalitatea juridică de drept public se dobândește doar în mod

expres, prin lege sau hotărâre a guvernului. Simpla competență de a emite acte

administrative nu echivalează cu dobândirea personalității de drept public.

ceea ce privește problema afectațiunii imobilului ce face obiectul litigiului,

acesta are destinația arătată în anexa nr. 2 lit. a), coroborat cu art. 16 din

Legea nr. 10/2001.

În

imobilul ce face obiectul litigiului funcționează cabinete medicale ce

desfășoară activități sanitare și de asistență medico-sanitară, imobilul fiind

necesar și afectat, exclusiv și nemijlocit, activităților de interes public.

Mai mult

decât atât, partea de imobil supusă restituirii este necesară pentru buna

funcționare a unității sanitare.

ceea ce privește obligarea Consiliului local Craiova la plata cheltuielilor de

judecată, nu poate fi reținută culpa procesuala a acestuia, întrucât obiectul litigiului

a fost o contestație îndreptată împotriva unui act juridic emis de către

Spitalul Clinic Municipal Filantropia Craiova, astfel încât partea

care cade în pretenții este emitentul actului prin care a

fost respinsă notificarea reclamantei, instituție publică ce a refuzat, practic,

restituirea, în natură, a bunului imobil.

Consiliul

local al municipiului Craiova a fost introdus, în cauză, ulterior, dat fiind

faptul că regimul juridic al imobilului a fost schimbat, iar bunul a fost

inventariat în domeniul public al Municipiului, astfel că obligarea acestuia la

plata cheltuielilor de judecată este lipsită de temei legal

Recurenții

pârâți au solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate și, în

consecință, respingerea acțiunii, în ceea ce privește restituirea, în natură, a

imobilului.

II. Recurentele SC C.M.

Dr. P.I.M. SRL și Cabinet Individual Dr. C.I. au criticat decizia, pentru

următoarele motive:

Prin decizia pronunțată,

Curtea de Apel Timișoara a dat o soluționare greșită apelului, rezultată

dintr-o interpretare greșită a actelor juridice deduse judecății, schimbând

natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora, îndeosebi cu

privire la întinderea, amplasamentul și compunerea imobilului (teren)

revendicat și, respectiv cu privire la drepturile de moștenire ale reclamantei.

decizia anterioară, dispozitivul deciziei recurate identifică, în mod clar,

imobilul restituit și arată motivele pentru care instanța a ajuns la această

soluție, sunt înlăturate fără o justificare temeinică sau nu sunt analizate

unele apărări, formulate de recurente și întemeiate pe înscrisurile depuse la

dosar.

Prin aceasta, Curtea

de Apel a încălcat dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 1 și 5 C. proc. civ.

Expertul G.M. a

arătat, în raportul său de expertiză - iar, concluziile sale sunt întemeiate pe

înscrisuri necontestate, - că, după ce, în alte procese sau prin alte

proceduri, au fost restituite părți importante din imobil ori au fost plătite

despăgubiri, practic, în prezent, nu mai există de restituit alte construcții,

deoarece valoarea acestora a fost avută în vedere la acele alte măsuri

reparatorii deja aplicate.

Față de această

împrejurare, care nu este contrazisă de raportul comun de expertiză, Curtea de

Apel trebuia să arate motivele pentru care a procedat contrar constatărilor raportului

de expertiză mai vechi, întocmit de expert G.M.

Raportul de expertiză

tehnică judiciară ing. G.M., coroborat cu celelalte probe administrate, ar fi

trebuit să conducă la o altă soluție în apel.

în deliberarea sa, decât în mică măsură, asupra unui aspect esențial pentru

soluționarea pricinii, și anume cota de moștenire la care are dreptul

reclamanta.

Recurentele au arătat

instanței de apel, prin obiecțiunile la raportul de expertiză și, apoi, în

concluzii orale și concluziile scrise, că reclamanta nu are dreptul decât la o

cotă de 1/6 din moștenirea bunicii sale, S. (fostă C.) L.

Această cotă, de 1/6,

a fost stabilită prin certificatul de moștenitor din 17 februarie 1993 emis de

Notariatul de stat București sector 3.

Reclamanta nu a

solicitat niciodată extinderea drepturilor sale de revendicare peste aceasta

cotă, extindere care putea fi făcută numai în condițiile art. 4 alin. (4) din Legea

nr. 10/2001, republicată.

Aceste chestiuni nu

au fost analizate de Curtea de Apel Timișoara, deși au fost susținute de pârâte.

O analiză a acestora

ar fi condus Curtea la soluția care se impunea, și anume că eventuala cerere de

extindere a dreptului la revendicare peste cota de moștenire stabilită prin

certificatul de moștenitor ar fi fost neîntemeiată, deoarece procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001 a fost urmată de mai mulți moștenitori ai

aceleiași autoare, S.L., respectiv:

Reclamanta M.I.M.L.,

nepoată de fiică predecedată a autoarei, mama reclamantei fiind soră cu S.M. și

cu S.A.L.;

S.M., fiica autoarei

(și mătușa reclamantei), având o cotă de 2/6; aceasta, împreună cu reclamanta,

au revendicat și au primit suprafața de 832,50 mp teren, care este inclusă în

imobilul revendicat;

S.A.L., fiica

autoarei (și mătușa reclamantei), având o cotă de 2/6. Aceasta a făcut

notificare în baza Legii nr. 10/2001, care pare a fi fost respinsă (instanța nu

s-a preocupat de lămurirea acestui aspect, deși unele înscrisuri îl atestă).

Există indicii că și fratele

reclamantei, S.Ș., a urmat această procedură, cu privire la imobile din

București.

Nici această

chestiune nu a fost lămurită, prin probe, de către Curte, deși era obligația

instanței să stabilească dacă, în condițiile existenței mai multor moștenitori

ai autoarei S.L., aceștia și-au exercitat sau nu drepturile prevăzute de art. 4

din Legea nr. 10/2001.

Întinderea

drepturilor reclamantei depinde, în mod esențial, de existența unor notificări

ale celorlalți moștenitori.

Art. 4 alin. (4) din Legea

nr. 10/2001 prevede extinderea dreptului moștenitorului notificant (dreptul de

acrescământ) numai pentru situația în care ceilalți moștenitori nu au urmat

procedura legală, fără a face vreo referire la soluția care s-ar da în cazul în

care au fost depuse mai multe notificări.

Dacă ceilalți

moștenitori au depus notificări în termen, dreptul de extindere al unuia sau

unora dintre ei în dauna celorlalți nu există.

Pe de altă parte,

dispoziția de lege citată nu prevede necesitatea ca fiecare moștenitor să fi

făcut notificări pentru întreaga moștenire revendicată.

Această normă, fiind

o dispoziție de excepție, trebuie interpretată restrictiv.

În consecință,

dreptul de extindere, prevăzut de art. 4 alin. (4), nu există chiar dacă unii

moștenitori au făcut notificări pentru unele bunuri, iar alții pentru alte

bunuri ale aceluiași autor, deoarece însăși situația de acest gen arată un

partaj sui generis al moștenirii, care, însă, nu poate fi opus Statului sau

persoanei notificate, și la care art. 4 alin. (4) nu se referă. Pe de altă

parte, orice partaj presupune o stabilire a cotelor asupra întregii

universalități a masei de împărțit, cu consecința că, atâta timp cât sunt mai

mulți succesori care revendică imobilele din moștenire, nu sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, pentru

extinderea drepturilor unuia sau altuia dintre moștenitori

Cum, în cazul

reclamantei, toți ceilalți moștenitori ai autoarei S.L. au făcut notificări în

termenul legal, reclamanta, chiar dacă ar cere, nu poate beneficia de dreptul

de extindere, prevăzut de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

În consecință,

dreptul reclamantei este restrâns la o cotă de 1/6 din cota de ½,

deținută de bunica sa, din imobilul revendicat.

La argumentele de mai

sus se adaugă și faptul că imobilul în litigiu este solicitat, prin acțiune de

drept comun (Dosar nr. 2266/2000 al Tribunalului Dolj), de reclamantă și de

mătușa ei, S.A.L., procesul fiind suspendat până la soluționarea procedurilor

prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Timișoara a dat preferință unor probe cu înscrisuri în defavoarea altora, fără a

justifica, suficient, o astfel de preferință, în condițiile în care probele

sunt, în parte, contradictorii.

Astfel, suprafața de

teren a imobilului partajat în anul 1945 este aceea arătată în raportul de

expertiză al expertului G.M.l, depus la dosar la 07 ianuarie 2009.

Întregul imobil

partajat în anul 1945, identificat ca fiind situat pe str. X (actualmente, str.

N.T.), avea o suprafață de teren de 2.870,64 mp, care se întindea între

străzile S. și S. (actualmente G.E).

Această suprafață a

fost măsurată de expert și nu lasă loc niciunei îndoieli.

Curtea de Apel

Timișoara stabilește că imobilul revendicat nu ar fi amplasat între două străzi

- str. N.T. (fostă S.) și str. G.E. (fostă S.).

Această motivare este

contrară chiar umor înscrisuri provenind de la reclamantă.

Astfel, în cererea

făcută de reclamantă și de mătușa ei, S.A.L., în Dosarul nr. 2266/2000 al

Tribunalului Dolj, se arată că imobilul revendicat este teren de 3.000 mp, cu o

construcție P+E, cu 8 camere mari și dependințe și 2 barăci din cărămidă,

imobilul învecinându-se, la Nord, cu str. G.E. și la Sud, cu str. N.T.

Expertiza G.M. este

în concordanță cu înscrisurile citate și arată, în baza măsurătorilor făcute,

cele două parcele de teren din care se compune suprafața de 3.429 mp și foștii

proprietari, respectiv:

- suprafața de 558,38

mp, care a aparținut unei terțe persoane, E. dr. C., și nu formează obiectul

cauzei;

- suprafața de 2.870,64

mp, care a aparținut autoarei reclamantei și celorlalți moștenitori, formând obiectul

prezentei cauze.

Din suprafața de 2.870,64

mp a fost restituită reclamantei o parcelă de 832,50 mp, prin dispoziția de

restituire din 10 martie 2004 a Președintelui Consiliului județean Dolj.

Chestiunea suprafeței

deja restituite în natură și aceea a faptului că această suprafața (amplasată

pe str. G.E., fostă S.) este, neîndoielnic, inclusă în terenul partajat în anul

1945 nu au format obiectul unei preocupări substanțiale a instanței de apel.

Expertul G.M. a

stabilit, cu certitudine, faptul că suprafața de 832,50 mp face parte din

imobilul partajat în anul 1945, care avea o suprafață totală de 2.870,64 mp.

Suprafața determinată

de această expertiză concordă cu cererea formulată în Dosarul nr. 2266/2000 al

Tribunalului Dolj, în care se arată că imobilul revendicat este de 3.000 mp.

Pe de altă parte,

Curtea de Apel ar fi trebuit să înlăture expertizele M., deoarece sunt contrare

realității.

Nu trebuia ignorată

împrejurarea că acest expert nu poate fi obiectiv, întrucât a mai realizat o

expertiză (în Dosarul nr. 2266/2000 al Tribunalului Dolj), pe care s-a

întemeiat notificarea reclamantei.

Chiar între cele două

expertize judiciare executate de M.P. există evidente și grave contradicții, care

se pot observa, mai ales, din planurile de situație anexe la expertize.

Există grave

neconcordanțe și între acele expertize și alte înscrisuri depuse la dosar,

inclusiv în raport de actele de preluare a imobilului și de Buletinul clădirii,

care arată o suprafață totală de 3.429 mp.

Cea mai gravă eroare

a expertului M. este aceea că a stabilit o suprafață de peste 5.400 mp,

suprafață care nu a existat niciodată și nici nu există.

Prin urmare, la

aprecierea valorii probatorii a rapoartelor de expertiză administrate în acest

dosar, Curtea ar fi trebuit să aibă în vedere și aceste aspecte și, în

consecință, să nu dea putere absolută unui singur raport, ultimul administrat

în apel.

primit, așa cum s-a dovedit, din partea d