ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4829/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Procedura derulată în fața primei instanțe Prin acțiunea formulată, reclamantul V.T.M.

a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, obligarea acestuia la emiterea ordinului de reintegrare în funcția avută la data suspendării raportului de serviciu, obligarea pârâtului la plata sumei de 188.000 RON calculată până la data de 01 octombrie 2009, precum și a sumei de 8.000 RON lunar, până la data reintegrării efective în funcție, cu titlu de despăgubiri bănești reprezentând drepturile salariale de care a fost lipsit, din culpa autorității administrative, începând cu data 15 octombrie 2007. Totodată, a solicitat obligarea pârâtului și la plata dobânzii legale, calculată la suma reprezentând despăgubiri, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești până la plata efectivă a despăgubirilor, precum și plata sumei reprezentând valoarea ratei inflației, calculate la aceeași sumă și pentru aceeași perioada, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamantul a învederat instanței că, prin Ordinul de numire în funcție publică nr. MP.4 din 23 ianuarie 2007 al ministrului apărării, a fost numit în funcția publică de conducere de Director Adjunct al Direcției de Audit Intern din cadrul Ministerului Apărării Naționale, începând cu data de 20 februarie 2007, anterior acestei date îndeplinind funcția de Director al aceleiași direcții. După acest moment, pentru discreditarea sa, s-a formulat o sesizare la ministrul apărării naționale, cuprinzând presupuse abateri disciplinare. În vederea restabilirii legalității, a formulat o acțiune în contencios administrativ cerând sesizarea Comisiei de disciplină iar prin Raportul nr. 3822 din 17 septembrie 2007 a solicitat ministrului apărării naționale suspendarea raporturilor de serviciu pe perioada efectuării acestor cercetări, în condițiile H.G.

nr. 1210/2003. Interpretându-i greșit solicitarea, pârâtul a emis Ordinul nr. MP18 din 8 octombrie 2007, prin care a dispus suspendarea raporturilor de serviciu începând cu data de 15 octombrie 2007, pe durata cercetării penale până la rămânerea definitivă a rezoluției procurorului, nu mai puțin de o lună și nu mai mult de 3 ani. După confirmarea propunerii de neîncepere a urmăririi penale a cerut reluarea activității însă pârâtul nu i-a soluționat cererea în termen legal, ci i-a trimis o adresă redactată de un compartiment funcțional fără putere de decizie. Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Apărării Naționale a solicitat instanței respingerea acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată. În esență, pârâtul a susținut că situația de fapt este prezentată necorespunzător de către reclamant și că ordinul de suspendare din funcție nu mai poate fi contestat în această etapă.

Cu privire la reintegrarea în funcție, pârâtul a arătat că prin rezoluția aplicată de ministru pe raportul nr. A 2904 din 29 iulie 2009 s-a aprobat reluarea activității funcționarului public, însă îndeplinirea formalităților necesare a fost delegată șefului Direcției audit intern, așa încât nu există temei în susținerea că cererea de reintegrare în funcție nu a fost legal soluționată. 2. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 1882 din 9 martie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul V.T.M., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că prin Raportul nr. A 3822 din 17 septembrie 2007 adresat de reclamant ministrului apărării naționale, primul a solicitat celui de-al doilea suspendarea temporară a raportului de serviciu, începând cu data de 15 octombrie 2007, menționând că, în subsidiar, solicită a se luat act de notificarea demisiei sale din funcția publică de director adjunct al Direcției Audit Intern din cadrul Ministerului Apărării, începând cu aceeași dată. În privința acestei din urmă solicitări subsidiare, reclamantul a precizat că această demisie nu are încărcătura juridică determinată de art. 79 C. muncii, în sensul de manifestare liberă a voinței în acest sens, ci reprezintă unica soluție fortuită impusă de refuzul autorității administrative de intrare în legalitate, prin nesoluționarea în condițiile legii a rapoartelor sale anterioare.

Prin urmare, a arătat reclamantul, întrucât demisia astfel notificată în subsidiar nu constituie un act de voință în sensul statuat de legiuitor, ci o viciere a acesteia, își rezervă dreptul de a o contesta. Revenind la solicitarea principală a reclamantului, formulată prin menționatul raport, acesta și-a fundamentat cererea pe disp. art. 82 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 raportat la art. 81 alin. (2) din același act normativ, suspendarea fiind solicitată "pe durata necesară derulării procedurii cercetării, până la finalizarea legală a acesteia, fără a se depăși perioada statuată de legiuitor prin textul menționat". Din argumentele invocate în cuprinsul cererii de suspendare, s-a apreciat că acesta a făcut referire la procedura cercetării disciplinare.

Prin Ordinul Ministrului Apărării nr. MP 18 din 08 octombrie 2007, în temeiul art. 92 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, s-a aprobat suspendarea de la data de 15 octombrie 2007 a raportului de serviciu al reclamantului, "pe durata cercetării penale până la data rămânerii definitive a rezoluției procurorului privind neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale sau trimiterea în judecată, după caz, dar nu mai puțin de o lună și nu mai mult de 3 ani". Potrivit disp.

art. 95 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, în forma în vigoare la momentul adoptării ordinului, text invocat în cuprinsul acestuia "Raportul de serviciu se poate suspenda la cererea motivată a funcționarului public, pentru un interes personal legitim, în alte cazuri decât cele prevăzute la alin. (1) și la art. 94 alin. (1), pe o perioadă cuprinsă între o lună și 3 ani". Cazul reținut însă de ministrul apărării, ca premisă a suspendării raportului de serviciu al reclamantului, este finalizarea cercetării penale pentru acuzația de hărțuire sexuală formulată de numita N.I.N. Prin Rezoluția nr. 1602/P/2008 din 11 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sector 6 București a fost confirmată propunerea de neîncepere a urmăririi penale împotriva sa sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 203 1 C. pen., obiect al sesizării numitei N.I.N.

Prin urmare, în data de 1 iulie 2009, reclamantul a adus la cunoștința pârâtului acest aspect, solicitând să se dispună prin act administrativ reluarea activității și plata drepturilor salariale aferente perioadei de suspendare. Acestei cereri, pârâtul i-a răspuns prin adresa nr. A 3147 din 25 august 2009, arătându-se că cererea sa a fost aprobată, astfel că la data de 01 septembrie 2009 se poate prezenta la sediul Direcției audit intern în vederea preluării funcției și atribuțiilor, ocazie cu care va primi și decizia aferentă reluării activității, urmare a rezoluției în acest sens a ministrului.

Reclamantul nu s-a prezentat la data fixată în vederea reluării activității, transmițând pârâtului așa-numita "plângere prealabilă", prin care a solicitat a se dispune în sensul: "- anulării ordinului ministrului apărării nr. MP 18 din 08 octombrie 2007, - dispunerii prin act administrativ de aceeași valoare juridică a datei reactivării raportului de serviciu, cu referire la preluarea efectivă a funcției, în condițiile legii, în condițiile Ordinului de numire în funcție publică nr. M.P.

4 din 23 ianuarie 2007, - dispunerii asupra calculării de către compartimentul de resort, potrivit ordinului sus-menționat și lichidării debitului reprezentând despăgubiri constând în drepturile salariale de care a fost lipsit, din culpa autorității publice, - comunicarea în timp util a ordinului emis, sub aspectul dispozițiilor menționate, anterior datei stabilite pentru reluarea exercițiului atribuțiilor funcției de conducere, respectiv fie a prezentării la sediu, fie a supunerii ordinului judiciar, în vederea anulării, după cum acesta constituie o legală soluționare a situației intervenite din culpa unor persoane din vechea conducere a Ministerului Apărării Naționale sau, pentru a treia oară, o încercare de acoperire a abuzului evident și creare a unei aparențe de legalitate, pe fondul unui simulacru de respectare a legii". Prin acest înscris, ca și prin cel prin care reclamantul adusese, printre altele, la cunoștința pârâtului, rezoluția de confirmare a propunerii de neîncepere a urmăririi penale, acesta a repus în discuție natura, temeiul și legalitatea ordinului de suspendare a raportului său de serviciu, adoptat cu aproape 2 ani în urmă.

În această ordine de idei, instanța de fond a reținut că dincolo de temeinicia sau netemeinicia aspectelor invocate de reclamant în această privință, ordinul privind suspendarea raportului său de serviciu nu mai poate fi repus în discuție și supus controlului judiciar, de maniera aceasta indirectă, în sensul invocat de reclamant, de "rezolvare a situației sale". Astfel, cu toate că demersul reclamantului materializat în Raportul nr. A 4413 din 15 octombrie 2007 constituie un recurs grațios în privința Ordinului nr. M18 din 08 octombrie 2007, acest recurs grațios nu a fost urmat de contestarea, în termenul legal, a ordinului de suspendare, astfel că el nu mai poate fi repus în discuție în procedura de reluare a activității, nici în privința motivelor, a temeiului juridic și premisei suspendării și nici în privința duratei suspendării.

Prin urmare, în raport de starea de fapt expusă, instanța de fond a reținut că nu ne aflăm în prezența unui refuz nejustificat al pârâtului de a soluționa cererea reclamantului de reluare a activității, cât timp aceasta a fost aprobată prin rezoluția ministrului, reclamantului comunicându-i-se să se prezinte la serviciu în data de 1 septembrie 2009, în vederea reluării funcției și a atribuțiilor, solicitare căreia reclamantul nu i-a dat curs. Reclamantul nu poate în mod justificat refuza să se prezinte în vederea reluării funcției și a atribuțiilor în considerarea unor aspecte pe care dorește să le rezolve într-un anume mod, cât timp demersul și procedura urmate de pârât se înscriu în limitele procedurii legale.

Astfel, prezentarea la serviciu nu poate fi condiționată de rezolvarea pretențiilor sale accesorii, referitoare la stabilirea în avans a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri reprezentând drepturi salariale pe perioada suspendării, și cu atât mai puțin de reconsiderarea aspectelor invocate ca nelegale din cuprinsul ordinului de suspendare a raportului de serviciu, ordin care, așa cum s-a arătat, nu a fost contestat în termen, pe cale judiciară. 3. Calea de atac exercitată Împotriva acestei hotărâri, reclamantul V.T.M. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând, în drept, motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Structurând aspectele învederate de recurent, instanța de recurs reține că hotărârea fondului este combătută sub următoarele aspecte: - instanța a încălcat dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., prin aceea că, ignorând principiul disponibilității, s-a pronunțat asupra altor petite iar nu a obiectului acțiunii cu care fusese învestită; - situația de fapt a fost, în parte, greșit expusă, nefiind real că nu a contestat în justiție ordinul de încetare a raportului de serviciu; - cauza nu a fost soluționată într-un termen rezonabil; - normele legale incidente au fost aplicate greșit, instanța nesancționând emiterea unui ordin de reintegrare nelegal, emis de o autoritate necompetentă și care nu satisface "condiționalitățile" prevăzute într-o atare situație de dispozițiile legii referitoare la statutul funcționarilor publici. 4. Apărările intimatului Prin concluziile scrise formulate, intimatul Ministerul Apărării Naționale a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimatul a arătat că prima instanță s-a pronunțat exact asupra obiectului cauzei, stabilind corect că nu există un refuz nejustificat de soluționare a cererii reclamantului, în condițiile în care, deși s-a emis ordinul de reintegrare după finalizarea cercetărilor penale, acesta și-a condiționat reluarea activității de rezolvarea unor pretenții financiare. Referitor la actul de suspendare din funcție emis la data de 15 iulie 2007, intimatul a precizat că acesta nu a fost atacat în niciun mod de către recurent. În fine, intimatul a mai precizat că, între timp, a intrat în vigoare Legea nr. 329/2009 în temeiul căreia i s-a solicitat recurentului să opteze între pensie și salariu, dar, neexprimându-și nicio opțiune, raportul de serviciu al recurentului a încetat, decizia emisă în temeiul acestui act normativ nefiind contestată.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor din concluziile scrise, precum și sub toate aspectele, după cum permit dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există motive de modificare ori casare a acesteia, pentru argumentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Recurentul-reclamant V.T.M. a solicitat instanței de contencios administrativ, în esență, să constate refuzul nejustificat al intimatului-pârât Ministerul Apărării Naționale de a emite un ordin de reluare a activității, după încetarea cauzei de suspendare a raportului de serviciu, precum și de acordare a unor compensații bănești, după cum s-a prezentat detaliat la pct. I.1 din această decizie.

După administrarea unui probatoriu complex, instanța de fond a ajuns la concluzia că nu există elemente care să contureze un refuz nejustificat de soluționare a cererii reclamantului, câtă vreme ministrul i-a aprobat solicitarea și i s-a comunicat să se prezinte, în vederea reluării atribuțiilor de serviciu, la data de 1 septembrie 2009. Corelativ, prima instanță a mai punctat că toate celelalte aspecte privind pretențiile sale bănești, urmau să se rezolve distinct, reclamantul neavând temei legal pentru condiționarea prezentării sale la locul de muncă de stabilirea în avans a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri aferente perioadei în care raportul de serviciu a fost suspendat. Această concluzie este corectă, ea fiind împărtășită și de instanța de control judiciar.

Reevaluând înscrisurile administrate și răspunzând, în același timp, criticilor formulate de recurent, Înalta Curte reține următoarele: Referitor la respectarea limitelor învestirii Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată că prima instanță nu și-a depășit limitele învestirii, dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., fiind respectate. Este real că în expunerea argumentației sale, curtea de apel s-a raportat la împrejurările în care s-a dispus suspendarea raportului de serviciu al reclamantului, dar aceasta s-a realizat în contextul în care atât în motivarea cererii de chemare în judecată cât și în "precizările" formulate ulterior reclamantul însuși prezentase pe larg criticile îndreptate împotriva Ordinului nr. MP 18 din 8 octombrie 2007 al ministrului apărării naționale.

Pe de altă parte, deși cererea de chemare în judecată nu are ca obiect și anularea ordinului indicat (în plângerea prealabilă se formulase o atare solicitare) instanța de fond era obligată să antameze efectele pe care acesta le-a generat, din perspectiva petitului privind plata despăgubirilor constând în drepturi salariale, părțile situându-se pe poziții divergente în privința incidenței dispozițiilor art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 în situația suspendării raporturilor de serviciu din inițiativa funcționarului public. Conchizând în această privință, instanța de recurs reține că în speță nu se pune problema încălcării principiului fundamental al disponibilității, câtă vreme prima instanță s-a limitat a observa că necontestarea în termen legal a unui act administrativ individual determină în mod necesar concluzia că dispozițiile acestuia nu mai pot fi reconsiderate ulterior, prin schimbarea temeiului legal ce a stat la baza emiterii sale.

Referitor la situația de fapt Aspectul pe care recurentul îl reproșează primei instanțe nu se regăsește în partea considerentelor care reflectă motivarea propriu-zisă. Curtea de apel și-a fundamentat raționamentul, după cum s-a analizat la punctul anterior, pe ideea că ordinul de suspendare din funcție, iar nu ordinul de încetare a raportului de serviciu, nu a fost contestat în termen legal. Referirea pe care recurentul o face la Dosarul nr. 7343/2/2007 nu poate conduce la o altă concluzie, pricina respectivă având un cu totul alt obiect (trimiterea unei sesizări la Comisia de Disciplină), chiar dacă aflat în legătură cu aceeași situație litigioasă. Nu în ultimul rând, instanța de recurs observă că acțiunea ce a făcut obiectul dosarului menționat i-a fost respinsă irevocabil (Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal nr. 4005 din 1 octombrie 2009), așa încât nu poate avea vreo relevanță în această cauză.

Referitor la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil Acțiunea judiciară a fost formulată la data de 2 octombrie 2009 iar sentința s-a pronunțat la data de 9 martie 2011. Verificând încheierile pronunțate în acest interval, instanța de control judiciar remarcă respectarea dispozițiilor care garantează caracterul echitabil al procedurii, amânările dispuse fiind justificate de respectarea dreptului la apărare al părților, de comunicarea actelor de procedură ale adversarului ori de lămurirea situației de fapt. Cât privește depășirea termenului de redactare a sentinței, aceasta nu constituie un veritabil motiv de recurs, recurentul având la dispoziție alte căi de acțiune pentru sesizarea acestui aspect.

Referitor la fondul cauzei Potrivit dispozițiilor art. 96 alin. (1) din Legea nr. 188/1999: "Reluarea activității se dispune prin act administrativ al persoanei care are competența legală de numire în funcția publică". Prin Adresa nr. A 3147 din 25 august 2009 emisă de șeful Direcției Audit Intern din cadrul Ministerului Apărării Naționale i s-a comunicat recurentului că ministrul apărării naționale i-a aprobat cererea de reluare a activității, indicându-i-se totodată, să se prezinte la sediul direcției "în vederea preluării funcției și atribuțiilor, ocazie cu care veți primi și decizia aferentă reluării funcției". În aceste coordonate, instanța de recurs remarcă, la fel ca judecătorul fondului, că nu s-a făcut dovada îndeplinirii cerințelor cuprinse în art. 1 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 pentru a se reține existența unui refuz nejustificat al Ministerului Apărării Naționale de a soluționa cererea funcționarului public de reluare a activității după încetarea cauzei de suspendare a raportului de serviciu.

Este, de asemenea, pertinent considerentul fondului potrivit căruia cadrul normativ existent nu conferă funcționarului public prerogativa de a condiționa prezentarea la serviciu de rezolvarea unor pretenții bănești. De altfel, declanșând litigiul în această etapă a procedurii administrative și refuzând să se prezinte la locul de muncă pentru înmânarea deciziei de reluare a activității, recurentul nu a făcut decât să emită supoziții despre modul în care ar fi acționat intimatul ulterior, despre cum nu i-ar fi fost respectate drepturile, etc., instanța de judecată neputând să sancționeze "preventiv" pe intimatul-pârât, speculând asupra acțiunilor ori inacțiunilor sale viitoare. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc.

civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de V.T.M. împotriva Sentinței civile nr. 1882 din 9 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2012. Procesat de GGC - GV