ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1805/2010

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin sentința nr. 3188 din 13 octombrie 2009 a Curții de Apel București a fost respinsă acțiunea reclamantei C.N. în contradictoriu cu

Ministerul Justiției, ca rămasă fără obiect și a fost obligat pârâtul la plata

cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamanta a solicitat

redobândirea cetățeniei române încă din anul 2005, iar până la momentul

introducerii acțiunii cererea sa nu a fost soluționată, însă la data

soluționării cererii de chemare în judecată instanța a constatat că a fost

soluționată cererea reclamantei de redobândire a cetățeniei române, în sensul

că a fost examinată și avizată pozitiv de Comisia pentru Cetățenie, care a

întocmit raportul potrivit prevederilor art. 17 și 18 din Legea nr. 21/1991.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs M.J.L.C., criticând soluția pronunțată ca

netemeinică și nelegală pe aspectul obligării la plata cheltuielilor de

judecată.

Recurentul a invocat

dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9 C. proc. civ. și a arătat că în mod greșit

instanța de fond a dispus obligarea autorității la plata cheltuielilor de

judecată, atâta timp cât soluția pe fondul cererii de chemare în judecată a

fost de respingere a acțiunii, în condițiile în care instanța nu a reținut

culpa procesuală a M.J.L.C.

A arătat pe larg

procedura de acordare a cetățeniei române, așa cum este reglementată de

dispozițiile Legii nr. 21/1991, cu modificările și completările ulterioare și a

criticat sentința pronunțată sub aspectul admisibilității acțiunii reclamantei,

arătând că acțiunea reclamantei este inadmisibilă, văzând faptul că autoritatea

pârâtă nu a emis încă un act administrativ care să poată fi atacat în instanță.

Recurentul a precizat

că obligarea la plata cheltuielilor de judecată nu are fundament în condițiile

în care intră în discuție admisibilitatea acțiunii.

Înalta Curte de

Casație si Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând

motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator și

dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul formulat ca

nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Obiectul acțiunii

judiciare în contencios administrativ este reglementat prin art. 8 din Legea nr.

554/2004. Potrivit acestui text de lege, persoana vătămată în vreun drept

recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ

unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu

a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate sesiza

instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în

tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual reparații

pentru daune morale.

De asemenea, se poate

adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat

într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen sau

prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii.

Noțiunea de

contencios administrativ este definită de Legea contenciosului administrativ în

art. 2 alin (1) lit. f) ca fiind activitatea de soluționare de către instanțele

de contencios administrativ competente a litigiilor în care cel puțin una

dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din

emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul

prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul

nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes

legitim.

Verificând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul principal al cauzei

deduse judecății îl reprezintă constatarea refuzului nejustificat al pârâtului

Ministerul Justiției de a soluționa cererea reclamantei și obligarea pârâtului

la analizarea/avizarea cererii reclamantei, așa cum a solicitat expres prin

cererea introductivă. De asemenea, s-au solicitat și daune morale.

Instanța de control

judiciar reține că recurenta-reclamantă a invocat refuzul nejustificat al

pârâtului de a-i soluționa cererea, respectiv de a răspunde pretențiilor sale,

de a-i fi comunicat un răspuns în sensul admiterii/respingerii cererii, astfel

încât critica recurentului, privind excepția de inadmisibilitate a acțiunii, va

fi respinsă ca nefondată.

În

conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. cheltuielile de

judecată sunt suportate de partea care cade în pretenții.

Având ca

fundament aceste dispoziții legale s-a admis ideea că la baza răspunderii

pentru plata cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții.

Or,în cauza dedusă

judecății, rezultă fără putință de tăgadă că instituția recurentă a fost în

culpă pentru nesoluționarea cererii până la data introducerii acțiunii reclamantei

și văzând dispozițiile art. 275 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că

soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la obligarea pârâtului la

plata cheltuielilor de judecată este corectă.

De altfel, este

consacrată în jurisprudența constantă a Înaltei Curți acordarea cheltuielilor de

judecată atunci când cererea reclamantei a fost respinsă întrucât pârâtul și-a

îndeplinit obligațiile în timpul judecății.

Culpa procesuală a

pârâtului rezultă implicit din soluția dată, întrucât în plata cheltuielilor

judiciare intră atât cheltuielile făcute anterior introducerii cererii de

chemare în judecată, care se află în strânsă legătură cu judecata, cât și cheltuielile

făcute în timpul judecății, neputându-se transfera vinovăția pârâtului, care a

constat în nerezolvarea cererii reclamantei într-un termen rezonabil.

Culpa recurentului a

fost dovedită, întrucât acesta trebuia să-și ia toate diligențele pentru a

verifica stadiul cererii intimatei-reclamante și să comunice un răspuns în

acest sens.

Orice amânare în

soluționarea cererii reclamantei a însemnat depășirea termenului rezonabil avut

în vedere de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și a determinat-o să angajeze cheltuieli cu procesul ce a fost intentat

autorității pârâte, cheltuieli care ar fi putut fi evitate numai dacă cererea

reclamantei ar fi fost soluționată mai înainte de introducerea cererii de

chemare în judecată.

Pentru aceste

considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței

atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul formulat de Ministerul

Justiției împotriva sentințeinr. 3188 din 13 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 aprilie 2010.