ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1805/2010

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele: Prin sentința nr. 3188 din 13 octombrie 2009 a Curții de Apel București a fost respinsă acțiunea reclamantei C.N. în contradictoriu cu Ministerul Justiției, ca rămasă fără obiect și a fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamanta a solicitat redobândirea cetățeniei române încă din anul 2005, iar până la momentul introducerii acțiunii cererea sa nu a fost soluționată, însă la data soluționării cererii de chemare în judecată instanța a constatat că a fost soluționată cererea reclamantei de redobândire a cetățeniei române, în sensul că a fost examinată și avizată pozitiv de Comisia pentru Cetățenie, care a întocmit raportul potrivit prevederilor art. 17 și 18 din Legea nr. 21/1991.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs M.J.L.C., criticând soluția pronunțată ca netemeinică și nelegală pe aspectul obligării la plata cheltuielilor de judecată. Recurentul a invocat dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9 C. proc. civ. și a arătat că în mod greșit instanța de fond a dispus obligarea autorității la plata cheltuielilor de judecată, atâta timp cât soluția pe fondul cererii de chemare în judecată a fost de respingere a acțiunii, în condițiile în care instanța nu a reținut culpa procesuală a M.J.L.C. A arătat pe larg procedura de acordare a cetățeniei române, așa cum este reglementată de dispozițiile Legii nr. 21/1991, cu modificările și completările ulterioare și a criticat sentința pronunțată sub aspectul admisibilității acțiunii reclamantei, arătând că acțiunea reclamantei este inadmisibilă, văzând faptul că autoritatea pârâtă nu a emis încă un act administrativ care să poată fi atacat în instanță.

Recurentul a precizat că obligarea la plata cheltuielilor de judecată nu are fundament în condițiile în care intră în discuție admisibilitatea acțiunii. Înalta Curte de Casație si Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul formulat ca nefondat, pentru considerentele ce urmează: Obiectul acțiunii judiciare în contencios administrativ este reglementat prin art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit acestui text de lege, persoana vătămată în vreun drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii.

Noțiunea de contencios administrativ este definită de Legea contenciosului administrativ în art. 2 alin (1) lit. f) ca fiind activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. Verificând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul principal al cauzei deduse judecății îl reprezintă constatarea refuzului nejustificat al pârâtului Ministerul Justiției de a soluționa cererea reclamantei și obligarea pârâtului la analizarea/avizarea cererii reclamantei, așa cum a solicitat expres prin cererea introductivă.

De asemenea, s-au solicitat și daune morale. Instanța de control judiciar reține că recurenta-reclamantă a invocat refuzul nejustificat al pârâtului de a-i soluționa cererea, respectiv de a răspunde pretențiilor sale, de a-i fi comunicat un răspuns în sensul admiterii/respingerii cererii, astfel încât critica recurentului, privind excepția de inadmisibilitate a acțiunii, va fi respinsă ca nefondată. În conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. cheltuielile de judecată sunt suportate de partea care cade în pretenții. Având ca fundament aceste dispoziții legale s-a admis ideea că la baza răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții. Or,în cauza dedusă judecății, rezultă fără putință de tăgadă că instituția recurentă a fost în culpă pentru nesoluționarea cererii până la data introducerii acțiunii reclamantei și văzând dispozițiile art. 275 C. proc.

civ., Înalta Curte a constatat că soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată este corectă. De altfel, este consacrată în jurisprudența constantă a Înaltei Curți acordarea cheltuielilor de judecată atunci când cererea reclamantei a fost respinsă întrucât pârâtul și-a îndeplinit obligațiile în timpul judecății. Culpa procesuală a pârâtului rezultă implicit din soluția dată, întrucât în plata cheltuielilor judiciare intră atât cheltuielile făcute anterior introducerii cererii de chemare în judecată, care se află în strânsă legătură cu judecata, cât și cheltuielile făcute în timpul judecății, neputându-se transfera vinovăția pârâtului, care a constat în nerezolvarea cererii reclamantei într-un termen rezonabil.

Culpa recurentului a fost dovedită, întrucât acesta trebuia să-și ia toate diligențele pentru a verifica stadiul cererii intimatei-reclamante și să comunice un răspuns în acest sens. Orice amânare în soluționarea cererii reclamantei a însemnat depășirea termenului rezonabil avut în vedere de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a determinat-o să angajeze cheltuieli cu procesul ce a fost intentat autorității pârâte, cheltuieli care ar fi putut fi evitate numai dacă cererea reclamantei ar fi fost soluționată mai înainte de introducerea cererii de chemare în judecată. Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de Ministerul Justiției împotriva sentințeinr. 3188 din 13 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie 2010.