ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 20/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 20/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, reclamanții G.I., G.D.

și G.M.I. în contradictoriu cu în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Economiei și Finanțelor, C.C.S.D., obligarea acestuia să emită și să comunice

decizia privind titlul de despăgubire pentru imobilul notificat sub nr. 4/N/2002,

situat în Craiova, în termen de 90 de zile de la rămânerea irevocabilă a

hotărârii, cu plata daunelor cominatorii de 1000 lei/zi de întârziere, până la

emiterea deciziei.

În motivarea

acțiunii, s-a arătat că prin Dispoziția nr. 11595 din 19 iulie 2005, emisă de

Primarul Municipiului Craiova s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile

Titlului al VII- lea din legea nr. 247/2005 către reclamanți, pentru imobilul

imposibil de restituit în natură și deși dosarul a fost înregistrat la Comisia Centrală sub nr. 12252/ CC și nu a fost soluționat până la această dată.

La data de 17

februarie 2011 pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a Primăriei

Municipiului Craiova și a Primarului Municipiului Craiova, arătând că cei doi

chemați în garanție aveau obligația de a trimite dosarul aferent notificării

însoțit de toate actele prevăzute de art. 16.alin. (5) din H.G. 1095/2005,

obligație pe care nu și-au îndeplinit-o.

de apel

Prin Sentința nr. 611

din 23 noiembrie 2011, Curtea de Apel Craiova a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanții G.I., G.D. și G.M.I. în contradictoriu cu în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, C.C.S.D. și

a obligate pârâtul să emită reclamanților decizia reprezentând titlu de

despăgubire pentru imobilul situat în Craiova, 1, conform Dispoziției nr. 11595/2005

a Primarului Municipiului Craiova.

Totodată, Curtea de

apel a respins atât cererea privind daunele cominatorii și cea privind

obligarea Primăriei Craiova și a Prefecturii la înaintarea dosarului către C.C.S.D.,

cât și cererea de chemare în garanție.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că prin Dispoziția nr.

11595/2005, Primarul Municipiului Craiova a propus acordarea de despăgubiri

către reclamanți, pentru imobilul notificat sub nr. 4/N/2002, imposibil de

restituit în natură, situat în Craiova, iar dosarul întocmit în vederea

acordării despăgubirilor a fost transmis către C.C.S.D. pentru emiterea

deciziei reprezentând titlul de despăgubire potrivit dispozițiilor

titlului al VII- lea din Legea 554/2004, obligație ce nu a fost adusă la

îndeplinire până la acest moment de pârâta Comisia Centrală.

Prin urmare, prima

instanță a constatat că în cauză, că durata excesivă a procedurilor

administrative este de natură a încălca în mod evident dreptul la un proces

rezonabil.

S-a arătat în

considerentele sentinței atacate că că procedurile administrative,

coroborate cu cele judiciare trebuie să se desfășoare în termen rezonabil și că

depășirea unui termen de 10 ani de la data formulării cererii de acordarea a

măsurilor reparatorii constituie deja o încălcare evidentă a prevederilor art. 6

din C.E.D.O.

Curtea a mai

reținut că a fost identificat imobilul imposibil de restituit, astfel că

nu pot fi reținute ca întemeiate apărările pârâtei C.C.S.D. prin

care se invocă caracterul neîntemeiat al cererii promovate de reclamanți

privind obligarea acesteia la emiterea deciziei reprezentând titlu de

despăgubire și

aceleași considerente nu pot fi primite apărările

pârâtei referitoare la returnarea dosarului aferent dispoziției în vederea

completării sub aspectul identificării imobilului în condițiile în care Comisia

Centrală, conform Titlului al VII- lea al Legii nr. 247/2005, nu are competența

de a exercita un control asupra legalității Dispoziției date de Primar.

În ceea ce privește

returnarea dosarului în vederea completării conform art. 16 alin. (5) din H.G. 1095/2005,

judecătorul fondului a reținut că, la dosarul aferent notificării se află

procesul verbal de negociere și procesul verbal din data de 21 august 1980 în

care este descris imobilul.

Referitor la cererea

de obligare la daune cominatorii, prima instanță a constatat că aceasta

este nefondată, întrucât prin art. 24 din Legea nr. 554/2004 s-a prevăzut o

procedură specială de sancționare a autorităților, în cazul în care acestea nu

execută hotărâri definitive și irevocabile, procedură care este subsecventă

actualei etape judiciare.

În fine, având în

vedere că pârâta C.C.S.D. nu a căzut în pretenții materiale față de reclamanți,

prima instanță a respins cererea de chemare în garanție formulată de

această pârâtă.

Împotriva acestei

sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta C.C.S.D.,

în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea cererii

de recurs, se arată, în esență, că instanța de fond în mod greșit a reținut că

a fost nesocotit termenul rezonabil de soluționare a cererii reclamanților,

neținând seama de faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul al VII-

lea din Legea nr. 247/2005 presupune mai multe etape: a transmiterii și

înregistrării dosarelor, a analizei acestora, etapa evaluării, emiterea

deciziei ce reprezintă titlul de despăgubiri.

Totodată, arată

recurenta, la dosarul de despăgubire al reclamanților nu se regăsesc toate

înscrisurile ce au stat la baza emiterii dispoziției emise în temeiul

Legii nr. 10/2001.

Recurenta a

susținut că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererii de

chemare în garanție și nu și-a manifestat rolul active pentru

identificarea imobilului.

Recurenta susține, de

asemenea, că instanța de fond a obligat-o să emită decizia reprezentând titlu

de despăgubire cu încălcarea etapelor administrative premergătoare, respectiv

cea a evaluării.

De

asemenea, s-a arătat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 4/2012

în conformitate cu care este suspendată emiterea titlurilor de despăgubire pe o

perioadă de 6 luni, sens în care a solicitat acordarea unui termen de grație de

6 luni pentru punerea în executare a hotărârii.

II. Considerentele

Înaltei Curți a asupra recursului

Înalta

Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat,

analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată,

materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge

recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează:

fapt și de drept relevante

Intimații–reclamanți

au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând obligarea

pârâtei la emiterea deciziei privind titlul de despăgubire pentru imobilul

situat în Craiova, pentru care s-a propus acordarea despăgubirilor prin

Dispoziția nr. 11595 din 19 iulie 2005 emisă de Primarul Municipiului Craiova.

Înalta Curte constată

că în mod corect, în raport de dispozițiile din Capitolul V – Titlul al VII- lea

„Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în

mod abuziv” din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare,

instanța de fond a obligat pârâta C.C.S.D. să procedeze la efectuarea

demersurilor pentru evaluarea imobilului și să emită o decizie privind titlul de

despăgubire aferent Dispoziției nr. 11595 din 19 iulie 2005 emisă de Primarul

Municipiului Craiova,

Soluția

instanței de fond se impune pentru că, prin nesoluționarea cererii întru-un

interval de timp foarte mare, în raport cu data emiterii dispoziției, respectiv

28 iunie 2005, este evidentă depășirea termenului rezonabil de finalizare a

procedurii administrative, prin emiterea deciziei reprezentând titlul de

despăgubire; aceasta cu atât mai mult cu cât pârâtei îi revin obligații în

acest sens, fiind ținută de respectarea principiului operativității specifice

oricărei activități a autorităților administrative.

Astfel, perioada mare

de timp scursă de la data înregistrării dosarului la autoritatea recurentă

îndreptățește pe intimată să invoce încălcarea principiului soluționării

cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția

europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Împrejurarea că Legea

nr. 247/2005 nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu exclude

incidența acestui principiu, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 20 din

Constituția României, normele interne cuprinse în legislația primară și

secundară, inclusiv cele având ca obiect de reglementare procedura de acordare

a despăgubirilor, nu pot fi interpretate și aplicate decât în acord cu dreptul

la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, statuat ca o garanție a unui

proces echitabil atât în procedura judiciară, cât și în cadrul procedurii

administrative.

Soluționarea

cererilor într-un termen rezonabil constituie, de asemenea, un element al

dreptului la o bună administrație, drept fundamental al cetățeanului U.E.,

consacrat de art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a U.E. și care

reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităților

publice ale statelor membre.

Statului îi revine,

așadar, obligația de a organiza funcționarea sistemului autorităților sale

astfel încât să răspundă acestei cerințe, pentru ca persoana îndreptățită să

poată beneficia efectiv de protecția asigurată prin prevederile art. 6 din C.E.D.O.

Complexitatea

etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui, într-adevăr, un

criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil însă nu poate fi

invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivității

autorității publice.

Or, în speță,

termenul în care autoritatea recurentă nu a dat curs solicitării

intimatei-reclamante de soluționare a cererii sale nu se încadrează în noțiunea

de termen rezonabil, astfel încât instanța de fond în mod corect a admis

acțiunea, soluția impunându-se în raport atât cu prevederile Legii nr. 247/2005,

Titlul al VII- lea, cât și cu dispozițiile art. 6 din C.E.D.O.

Înalta Curte constată

că susținerile recurentei în sensul că instanța de fond nu s-a

pronunțat asupra cererii de chemare în garanție sunt nefondate,

întrucât, așa cum rezultă din dispozitivul sentinței atacate, Curtea

de apel a respins cererea de chemare în garanție, arătând în

considerentele sentinței și motivul pentru a apreciat că această cerere

este nefondată.

De asemenea, nici

criticile recurentei referitoare la faptul că instanța de fond nu

și-a manifestat rolul activ cu privire la identificarea imobilului, nu

sunt fondate, întrucât la dosarul cauzei există suficiente date pentru a se

putea evalua imobilul revendicat de reclamantă. Orice amânare în soluționarea

cererii reclamantului ar însemna depășirea termenului rezonabil avut în vedere

de dispozițiile art. 6 din C.E.D.O.

Pe de altă parte,

Înalta Curte are în vedere că art. 16 alin. (4) din Titlul al VII- lea al Legii

nr. 247/2005, conferă Comisiei Centrale atribuția de a verifica legalitatea

respingerii cererii de restituire în natură, iar nu de a cenzura dispoziția

emisă în temeiul art. 20 din Legea nr. 10/2001 din alte perspective ce intrau exclusiv

în competența entității învestite cu soluționarea notificării și a instanțelor

competente să exercite controlul judecătoresc asupra acesteia.

De asemenea, contrar

celor susținute de autoritatea recurentă, Înalta Curte constată că instanța de

fond nu a obligat-o să emită decizia cu încălcarea etapelor administrative, ci

a sancționat pasivitatea manifestată de aceasta în perioada scursă de la data

înregistrării dosarului de despăgubire, prin neexercitarea atribuțiilor legale

în soluționarea acestuia; evident, recurenta-pârâtă va emite decizia la care a

fost obligată prin sentința recurată, cu respectarea dispozițiilor cuprinse în

actul normativ susmenționat, adică, implicit, după parcurgerea etapei

evaluării.

Înalta

Curte nu poate reține solicitarea de acordare a unui termen de grație de 6

luni, termen prevăzut de O.U.G. nr. 4/2012, pentru executarea hotărârii de

față, având în vedere faptul că hotărârea privind emiterea titlului de

despăgubire, ce face obiectul cauzei de față, va fi pusă în executare cu

respectarea dispozițiilor normative aplicabile în cauză.

În

temeiul actului normativ invocat, respectiv O.U.G. nr. 4/2012, pe perioada

prevăzută de act este evident că este suspendată de drept emiterea titlului de

despăgubire, urmând ca după expirarea termenului prevăzut de lege să fie

reluată procedura de emitere a titlului.

soluției adoptate în recurs

Pentru

aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a

sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursurile formulate ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de C.C.S.D. împotriva Sentinței nr. 611 din 23 noiembrie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 8 ianuarie 2013.