ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1751/2013

I nstanța de fond în mod greșit a obligat M.C.S.I. la plata unor amenzi pentru executarea cu întârziere a doua hotărâri judecătorești, fără a ține cont de susținerile formulate din care rezultă că, în perioada reținută de instanță ca întârziere în executare, recurentul D.N. nu ocupa funcția de conducător al autorității publice. Astfel, instanța de judecată a aplicat amenda pentru perioada 26 aprilie 2010-22 februarie 2011 și 18 octombrie 2011 - 21 decembrie 2011, perioadă în care nu a deținut calitatea de ministru, fiind numit în această calitate la data de 7 mai 2012, prin Decretul nr. 371, răspunderea revenind conducătorului instituției doar pentru fapte ce rezultă din exercitarea funcției.

Instanța de fond a omis a analiza faptul că, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, fuseseră executate în totalitate atât obligațiile bănești, cât și cele de a face, specifice domeniului dreptului administrativ, nefiind îndeplinită cerința existenței unei hotărâri neexecutate, și, deși a constatat executarea în totalitate a respectivelor hotărâri, a omis a analiza existența unui interes actual al reclamantei în legătură cu obligarea la plata amenzii stabilită pe zi de întârziere, de vreme ce scopul aplicării amenzii fusese deja atins, anterior introducerii cererii de chemare în judecată. Din probatoriul administrat a rezultat că, la data introducerii acțiunii, hotărârile invocate de reclamantă fuseseră deja puse în executare și executate în totalitate, fapt pentru care acțiunea reclamantei prin care se solicită plata amenzii pe zi de întârziere pentru neexecutare trebuia respinsă ca fiind lipsită de interes, interesul fiind o condiție esențială pentru promovarea unei acțiuni. În situația în care hotărârea este executată, chiar cu întârziere, reclamanta nu mai poate solicita, după executarea hotărârii, obligarea la plata amenzii pe zi de întârziere, scopul avut de legiuitor prin instituirea sancțiunii amenzii - acela de asigurare a executării în natură a „obligațiilor de a face" înscrise în hotărârile judecătorești pronunțate în materie de contencios administrativ - fiind deja atins, aplicarea amenzii nefiind în măsură să aducă reclamantului niciun folos practic pentru a justifica interesul actual, condiție generală de introducere a acțiunii.

Instanța de fond a aplicat în mod greșit prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004 dispozițiilor din hotărârile judecătorești invocate de reclamantă care vizau plata unor sume de bani, fără a ține cont de faptul că pentru aceste dispoziții sunt aplicabile prevederile Codului de procedură civilă în materie de executare silită și fără a ține cont de incidența în cauză a prevederilor O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor bugetare înscrise în titluri executorii. În condițiile în care dispoziția din hotărârea judecătorească privind anularea Ordinului din 25 martie 2003 nu este susceptibilă de executare, întrucât efectul anulării respectivului Ordin este dat chiar de hotărârea judecătorească, autoritatea publica nefiind obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, în sensul art. 24 din Lege, ci doar să achite o anumită sumă de bani, în legătură cu această hotărâre judecătorească, instanța de fond a făcut în mod greșit aplicarea dispozițiilor art. 24 din Lege. Hotărârea a fost dusă la îndeplinire în totalitate, singura măsură dispusă de instanță ce trebuia executată, fiind aceea de plată, obligație adusă la îndeplinire în concordanță cu prevederile Codului de procedură civilă privind executarea și cu respectarea termenului de 6 luni prevăzut de O.G. nr. 22/2002 pentru procurarea surselor bugetare necesare executării obligațiilor de plată înscrise în hotărâri judecătorești privind instituțiile publice.

Instanța de fond a obligat în mod greșit la plata de daune și la suportarea unei amenzi civile, fără a analiza în vreun fel existența culpei pârâtului sau a autorității publice în pretinsa întârziere a punerii în executare a respectivelor hotărâri judecătorești. În motivarea sentinței, instanța a avut în vedere „traseul procedural anevoios al dosarului și existența unei hotărâri C.E.D.O. prin care se recunoaște încălcarea dreptului la un proces echitabil în perioada 2001-2009", acest aspect nefiind, însă, imputabil nici M.C.S.I., nici conducătorului Ministerului și în special ministrului D.N. care nu a deținut această funcție la momentul analizat în cauză ca întârziere în executare. Chiar și în situația în care răspunderea conducătorului unității se stabilește pe baza criteriului obiectiv de determinare, nefiind o răspundere pentru fapta proprie, instanța era obligată a analiza dacă întârzierea în executarea obligației de reintegrare se datorează autorității publice, dacă față de atitudinea reclamantei și de lipsa inițiativei acesteia în ceea ce privește reintegrarea și de susținerea acesteia că dreptul la reintegrare îi este lezat de existența Ordinului nr. 90/2003, se poate reține o eventuală culpă în întârziere a autorității publice, aspect pe care, însă, instanța de fond nu l-a făcut, fapt ce a condus la pronunțarea unei hotărâri nelegale.

Prima instanță în mod greșit a acordat despăgubiri - materiale și morale pentru executarea cu întârziere a unor obligații de a da - respectiv de plată a unor sume de bani, obligație care nu este susceptibilă de aplicare de amendă civilă sau de despăgubiri în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004, ci de executare silită, respectiv de actualizare a sumei, potrivit dispozițiilor art. 371 alin (3) C. proc. civ. O interpretare contrară, în sensul celor reținute de instanță contravine prevederilor art. 1088 C. civ. vechi, aplicabil speței. Din conținutul normativ al art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 rezultă, fără echivoc, că obligațiile a căror neexecutare poate conduce la aplicarea sancțiunii amenzii și la plata de despăgubiri sunt obligații de "a face", adică obligații de a emite un act administrativ, de a modifica un astfel de act, de a se elibera o adeverință sau un înscris sau să se efectueze o operațiune administrativă, obligații ce nu se pot executa pe cale silită datorită specificului acestora, ținând seama și de emitentul actului care întotdeauna are calitate de autoritate publică. Așadar executarea obligațiilor de a da având ca obiect o sumă de bani nu intră sub incidența prevederilor art. 24 din Legea nr. 554/2004.

In legătură cu obligațiile de a face, pretins executate cu întârziere, daunele puteau fi acordate numai în măsura dovedirii lor. Or, instanța de fond nu a administrat un probatoriu în acest sens, daunele acordate nefiind dovedite sub niciun aspect, instanța de fond neținând cont de faptul că prejudiciul material produs a fost achitat în totalitate, în condițiile în care s-au acordat reclamantei drepturi salariale până la momentul executării Sentinței nr. 520/2001, prin Sentința nr. 1487/2011. Daunele puteau fi acordate numai în măsura dovedirii lor, or reclamanta nu a depus nicio dovadă pentru dovedirea prejudiciului sau a cuantumului acestuia. Instanța a înțeles să acorde despăgubiri care să acopere atât daunele morale cât și pe cele materiale, fără însă a efectua vreun probatoriu pentru dovedirea acestui prejudiciu. Se menționează în hotărâre faptul că despăgubirile se cuvin în cuantum de 500 euro/lună întârziere pentru asigurarea acoperirii costurilor vieții în perioada de întârziere și a pagubelor sociale de imagine cauzate de poziția incertă ca salariat. Or, dincolo de aspectul acoperirii anterioare a prejudiciului atât moral, cât și material, prin efectul Sentinței nr. 1487/2011, pentru a pretinde daune suplimentare, reclamanta trebuia să dovedească atât îndeplinirea condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale, condiții care nu sunt îndeplinite în persoana ministrului D.N., cât și temeinicia pretențiilor sale în ceea ce privește cuantumul sumelor solicitate. Recurentul – pârât Ministrul, D.N., M.C.S.I. a depus înscrisuri în susținerea recursului. A formulat, de asemenea, întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanta Colceru Lili, ca nefondat. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursurilor Analizând actele și lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate, instanța de control judiciar constată că, în speță, nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii, sentința atacată fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2044, respectiv a procedurii de executare specifice a unei hotărâri irevocabile prin care a fost soluționat un litigiu de contencios administrativ. În fapt, Curtea constata că prin Sentința civilă nr. 520 din 25 aprilie 2001 pronunțată în Dosarul nr. 301/2001, Curtea de Apel București, a dispus anularea Ordinului nr. 394 din 3 ianuarie 2001, obligarea M.C.T.I. la reintegrarea reclamantei în funcția avută anterior emiterii ordinului cu mențiunile respective în carnetul de muncă, plata sumei de 14.800.000 lei cu titlu de daune materiale reprezentând câștiguri nerealizate în perioada cuprinsă 10 ianuarie 2001-aprilie 2011 reactualizată, începând cu data rămânerii definitive a hotărâri și până la executarea acesteia. Prin Decizia nr. 131 din 4 octombrie 2002 dată în recursul în anulare promovat de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva Sentinței civile nr. 520 din 25 04.2011 a Curții de Apel București, și a Deciziei nr. 3062 din 09 octombrie 2001, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare declarat împotriva hotărârilor anterior menționate și a admis pe fond recursul declarat de M.C.T.I. împotriva Sentinței civile nr. 520 din 25 aprilie 2011 a Curții de Apel București, în sensul respingerii întru totul a cererii de chemare în judecată. Reclamanta C.L. a sesizat C.E.D.O. cu o cerere îndreptată împotriva României. Prin hotărârea din 28 iulie 2009 în cauza C. împotriva României, C.E.D.O. a admis cererea reclamantei și a constatat că a fost încălcat principiul securității raporturilor juridice si, în consecință, dreptul la un proces echitabil și dreptul la respectarea bunurilor. C.E.D.O. a obligat statul român la plata către reclamantă a sumei de 800 euro cu titlu de daune materiale și a sumei de 2.000 euro cu titlu de daune morale. Pentru acordarea daunelor materiale, Curtea a constatat că prin Sentința civilă nr. 520 din 25 aprilie 2001 reclamantei i s-a recunoscut o creanță de 14.800.000 lei , adică 600 euro si procedând la reactualizarea acesteia în funcție de rata inflației a acordat reclamantei suma de 800 euro. Ca urmare a deciziei C.E.D.O., reclamanta a formulat pe rolul Înaltei Curții de Casație și Justiție cererea de revizuire formând obiectul Dosarului nr. 2846/1/2010. Instanța supremă a admis cererea de revizuire și, pe fond, a respins recursul în anulare declarat de Procurorul General, menținându-se Sentința civilă nr. 520/2011. Ca urmare a admiterii cererii de revizuire de către Înalta Curte de Casație si Justiție, a fost emis Ordinul M.C.S.I. din 15 februarie 2011 prin care în executarea Sentinței civile nr. 520/2001 a Curții de Apel București, a fost dispusă reintegrarea în funcție a d-nei C.L. începând cu data de 22 februarie 2011. Prin Sentința civilă nr. 1487/2011, pronunțată de Curtea de Apel București, în Dosarul nr. 705/2/2011 s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, instanța dispunând anularea ordinului M.C.T.I. din 24 martie 2003, obligarea M.C.S.I. la plata drepturilor salariale cuvenite acesteia aferente perioadei aprilie 2010 - 22 februarie 2011 și la plata sumei de 3000 lei cu titlu de daune morale. Totodată, au fost respinse capetele de cerere privind reîncadrarea în muncă și rectificarea carnetului de muncă, admițându-se excepția autorității de lucru judecat prin raportare la Sentința civilă nr. 520 din 25 aprilie 2001 a Curții de Apel București. În drept, Înalta Curte constată că p otrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii”. Dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, prevăd că în cazul în care termenul de executare a hotărârilor judecătorești nu este respectat „se aplică conducătorului autorității sau după caz persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamanta are dreptul la despăgubiri pentru întârziere”. Privitor la recursul formulat de reclamantă împotriva hotărârii instanței de fond, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Susținerea recurentei-reclamante cu privire la refuzul pârâtului de a proceda la anularea Ordinelor din 3 ianuarie 2001 și 24 martie 2003, este neîntemeiată, în condițiile în care acestea au fost anulate expres prin hotărâri judecătorești irevocabile. Astfel, prin Sentința civilă nr. 520 din 25 aprilie 2001 s-a dispus anularea Ordinului din 3 ianuarie 2001, iar prin Sentința civilă nr. 1487/2011 s-a dispus anularea Ordinului din 24 martie 2003. Înalta Curte constată că dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 se referă la ipoteza în care autoritatea publică este obligată, să încheie, să înlocuiască sau să modifice un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, ori în speță, în ceea ce privește anularea ordinelor, nu implică nicio altă acțiune din partea pârâtului, respectiv emiterea unui alt act administrativ de către ministru. Cu privire la neînscrierea mențiunilor din carnetul de muncă, Înalta Curte reține pe de o parte că, astfel cum rezultă din copia Carnetului de muncă depus la filele 103 și 108 dosar fond, s-a înscris la poziția 89 hotărârea judecătorească prin care s-a anulat Ordinul din 2001, iar pe de altă parte, că prin O.U. nr. 148/2008 pentru modificarea Legii nr. 53/2003 a fost abrogat Decretul nr. 92/1976 privind carnetul de muncă, procedându-se la închiderea acesteia. Cu privire la celelalte susțineri ale recurentei, în sensul că nu s-a angajat răspunderea administrativă și disciplinară cu privire la angajații din subordine, că nu i s-a comunicat și nu a avut cunoștință de Ordinul din 1180/2011, precum și plata unor sume de bani care nu făceau obiectul executării, Înalta Curte constată că acestea nu reprezintă veritabile critici ale sentinței recurate, în condițiile în care nu fac obiectul acțiunii întemeiate pe art. 24,și art. 25 din Legea nr. 544/2004. În ceea ce privește criticile formulate de recurentul-pârât M.S.I. – D.N., împotriva sentinței recurate, se rețin următoarele: Sentința de fond reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor art. 24 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și cuprinde motivele pe care se sprijină expuse într-o manieră clară și logică, prima instanță apreciind în mod corect că cererea reclamantei întemeiată pe dispozițiile acestui text de lege este fondată, reținându-se în cauză o întârziere în executarea hotărârilor judecătorești. Este neîntemeiată susținerea recurentului - pârât referitoare la faptul că a fost obligat de către judecătorul fondului la amendă pentru executarea cu întârziere a celor două hotărâri judecătorești, fără a se avea în vedere că în perioada reținută ca întârziere în executare nu ocupa funcția de conducător al autorității publice, fiind evident că aplicarea art. 24 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ nu condiționează măsura aplicării amenzii de participarea în litigiu a exact aceluiași reprezentant legal al autorității - parte la proces, care era dator să pună în executare hotărârea irevocabilă. Cum în înțelesul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, M. C.S.I., în raport de cele statuate prin cele două hotărâri judecătorești, are calitatea de autoritate publică obligată să efectueze anumite operațiuni administrative, în mod indiscutabil pârâtul are calitatea de conducător al autorității publice menționate și, implicit, legitimare procesuală pasivă în cererile având ca obiect obligarea la amenda de 20% din salariul minim pe economie, pe fiecare zi de întârziere pentru nerespectarea termenului de punere în executare a hotărârii pronunțată de instanța de contencios administrativ. De asemenea, fără a nega caracterul de mijloc de constrângere al amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, aplicarea acestuia nu este condiționată de existența unei culpe a conducătorului autorității, cu atât mai mult cu cât, în prezenta cauză, motivele arătate de recurent în legătură cu respectiva întârziere a executării obligațiilor și anume incertitudinea privitoare la executarea dispozițiilor primei hotărâri judecătorești, incertitudine generată de reclamantă, care în Dosarul nr. 705/2/2011 în care s-a pronunțat Sentința nr. 1487 din 28 februarie 2011 a formulat alături de solicitarea de anulare a Ordinului din 24 martie 2003 și pe cea de reintegrare în funcția deținută anterior și de rectificare corespunzătoare a carnetului de muncă, la momentul formulării cererii, 28 februarie 2011, apreciind ca nu deține o hotărâre judecătorească care sa-i permită reintegrarea, nu pot fi reținute de instanță ca fiind cauze justificate pentru nepunerea în executare în termenul de 30 de zile a hotărârii irevocabile. Așadar, sub aspectul modului în care instanța de fond a soluționat ”fondul” cererii reclamantei, prin raportare la prevederile art. 24 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare și la înscrisurile administrate în cauză, se reține că subzistă temei legal pentru obligarea pârâtului în calitate de conducător al autorității publice la plata amenzii de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere în executarea obligațiilor dispuse în sarcina M.C.S.I. prin dispozitivul hotărârilor judecătorești. În ceea ce privește obligarea pârâtului la despăgubiri, conform dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, se apreciază că aceasta a fost în mod corect admisă, fiind, de altfel, justă și aprecierea instanței de fond cu privire la întinderea acestora, fiind corect avute în considerare atât asigurarea acoperirii costurilor vieții în perioada de întârziere, cât și pagubele sociale cauzate de poziția incertă de salariat. Față de cele expuse mai sus, Curtea, în baza art. 312 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, menținând ca legală și temeinică sentința pronunțată de instanța de fond.