ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1751/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1751/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele

cauzei.

Prin acțiunea înregistrată la data de 22

iunie 2012 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios

administrativ și fiscal

, reclamanta C.L., în

contradictoriu cu pârâtul M.C.S.I., dl. D.N., a solicitat obligarea acestuia la

plata amenzii de 20% din salariul minim pe economie pe zi de întârziere pentru

neexecutarea titlurilor sale, precum și plata despăgubirilor de 700.000 lei pentru

neexecutarea Sentinței civile nr. 520 din 26 aprilie 2001 și a Sentinței civile

nr. 1487 din 25 februarie 2011 ale Curții de Apel București, secția contencios

administrativ și fiscal, irevocabile și investite cu titlu executor.

În

motivele acțiunii, reclamanta a arătat că actualul Ministru al M.C.S.I., dl. D.N.,

este chiar semnatarul Ordinului nr. 90/2003, anulat prin Sentința civilă nr. 1487/2011,

obligație neexecutată la data introducerii cererii de chemare in judecată.

A mai

susținut că neexecutarea dispozițiilor Sentinței civile nr. 520 din data de 25

aprilie 2001 durează de aproximativ 10 ani de zile, hotărârea fiind

reactualizată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul 9 judecători

prin Decizia nr. 337 din 26 aprilie 2010 prin care s-a anulat decizia fostei

Curți Supreme de Justiție prin care se admisese recursul în anulare care l-a

exonerat pe dl. D.N. de răspunderea penală.

S-a mai

arătat în acțiunea formulată că obligațiile de anulare a actelor emise de

Minister, de plată a drepturilor salariale cuvenite pe perioada desfășurării

proceselor la instanțele interne, precum și la C.E.D.O., precum și rectificarea

carnetului de muncă sunt neexecutate din rea-credință, prejudiciind-o atât

profesional, cât și social și moral, pagubele crescând în progresie geometrică

prin trecerea timpului.

A mai

susținut reclamanta că dreptul la un proces echitabil, soluționat într-un

termen rezonabil, a fost și este nesocotit.

În

drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 24, și art. 25 din

Legea nr. 554/2004

modificată și completată prin Legea nr. 262/2007.

Pârâtul a formulat

întâmpinare prin care a arătat că, privitor la executarea Sentinței civile nr.

520 din

25 aprilie 2001 pronunțată în Dosarul nr. 301/2001 al Curții de Apel

București, urmare a admiterii cererii de revizuire de către Înalta Curte de

Casație si Justiție, a fost emis ordinul M.C.S.I., din 15 februarie 2011 prin

care în executarea Sentinței civile nr. 520/2001 a Curții de Apel București a

fost dispusă reintegrarea în funcție a d-nei C.L. începând cu data de 22

februarie 2011.

În ceea

ce privește dispoziția cu privire la efectuarea mențiunilor în cartea de muncă,

s-a arătat că aceasta nu a putut fi executată întrucât prin O.U.G. nr. 148/2008

au fost abrogate cărțile de muncă, însă hotărârile judecătorești prin care a

fost anulat ordinul de concediere au fost înscrise în carnetul de muncă,

reclamanta nedând curs invitației de a-l ridica.

S-a mai

arătat că, la data de 10 ianuarie 2002, ministerul i-a achitat reclamantei suma

de 16.546.400 lei, ulterior fiind recuperată suma de 22.067.377 lei ca urmare a

admiterii recursului în anulare, iar prin Ordinul de plată din 7 decembrie 2009

au fost plătite daunele materiale și morale acordate prin hotărârea C.E.D.O.

Cu

privire la Sentința civilă nr. 1487/2011 pronunțată de Curtea de Apel București

în Dosarul nr. 705/2/2011, a precizat pârâtul că la data de 21 decembrie 2011

au fost plătite sumele rezultate din hotărârea judecătorească conform

extraselor de cont, respectiv cheltuielile de judecată, daunele morale,

despăgubiri aferente perioadei aprilie 2001 - 22 februarie 2011, fiind emis

Ordinul din 29 noiembrie 2011.

Hotărârea instanței de fond.

Prin Sentința civilă nr. 7164 din 14 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, s-a admis în

parte cererea formulată de reclamanta C.L. în contradictoriu cu pârâtul D.N., M.C.S.I.,

a fost aplicată M.C. D.N. o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie

pe zi de întârziere începând cu data de 26 aprilie 2010 până la data de 22

februarie 2011 pentru Sentința civilă nr. 520/2001 și o amendă de 20% din

salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere de la 18 octombrie 2011

până la data de 21.12 2011 pentru Sentința nr. 1487/2011. Prin aceeași sentință

a fost obligat pârâtul să achite petentei suma de 5000 euro despăgubiri în lei

la cursul B.N.R. din ziua plății.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că,

d

acă în

urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să

înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris

sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii

definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia,

iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii

irevocabile a hotărârii.

S-a

reținut, de asemenea, că, în cazul în care termenul nu este respectat, se

aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o

amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar

reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere, iar neexecutarea din

motive imputabile sau nerespectarea hotărârilor judecătorești definitive și

irevocabile pronunțate de instanța de contencios administrativ, în termen de 30

de zile de la data aplicării amenzii prevăzute la alin. (2), constituie

infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă

de la 2.500 lei la 10.000 lei.

Cu

privire la neexecutarea Sentinței civile nr. 520 din 25 aprilie 2001, instanța

de fond a apreciat că Hotărârea C.E.D.O. din 28 iulie 2009 în cauza C. vs.

România a oferit daune materiale și morale acesteia, acoperind astfel

neexecutarea sa pe perioada anterioară emiterii sale, că ministrul a fost

învinuit de neexecutarea unei sentințe ce a fost considerată nulă din punct de

vedere juridic o perioadă de timp și că despăgubirile oferite de C.E.D.O.

acoperă prejudiciul cauzat. După revizuirea Înaltei Curți a fost dispusă

reintegrarea în funcție a doamnei C. începând cu 22 februarie 2011.

Cu

privire la neexecutarea Sentinței nr. 1487/2011, irevocabilă la data de 18

octombrie 2011 prin respingerea recursului de Inalta Curte de Casație

și Justiție, Curtea a constatat că la data de 21 decembrie 2011 au

fost plătite sumele rezultate din hotărâre, aferente perioadei aprilie 2010-22

februarie 2011.

S-a arătat

în considerentele sentinței că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin.

(2) din Lege nu a fost respectat, plățile fiind dispuse la data de 21 decembrie

2011, cu o întârziere de 30 de zile, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art.

24 alin. (2) din Lege.

În ceea

ce privește despăgubirile, a apreciat judecătorul fondului că prin hotărârea

pronunțată de C.E.D.O. reclamanta a fost despăgubită cu privire la implicațiile

instituției recursului în anulare pentru perioada în care hotărârea din 2001 a fost nulă, însă s-a reținut că, pentru perioada ulterioară pronunțării hotărârii de revizuire,

respectiv 26 aprilie 2010 - 22 februarie 2011, art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004

permite acordarea de despăgubiri pentru întârziere.

Astfel,

au fost reținute de către Curtea de Apel întârzieri de 9 luni pentru executarea

Sentinței nr. 520/2001 și întârziere de 30 de zile cu privire la Sentința nr. 1487/2011,

în total 10 luni.

În ceea

ce privește cuantumul daunelor, s-a reținut că C.E.D.O. a acordat 2.000 euro

daune morale, iar petenta a solicitat prin acțiunea introductivă de instanță

suma de 700.000 lei, cuantum care nu a fost motivat.

În fine,

a apreciat instanța de fond că se cuvin despăgubiri de minim 500 euro/lună de

întârziere, pentru asigurarea acoperirii costurilor vieții în perioada de

întârziere și a pagubelor sociale de imagine cauzate de poziția incertă ca

salariat, în total 5.000 euro despăgubiri.

Cu

privire la amenda de 20%, Curtea de Apel a apreciat aplicabile dispozițiile

art. 24 alin. (2) din Lege în favoarea statului.

Recursul.

Împotriva acestei

sentințe au formulat recurs C.L. și D.N., M.C.S.I.

Recursul declarat de

recurenta reclamantă C.L.:

Recurenta-reclamantă

a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței instanței de fond, în

sensul admiterii acțiunii inițiale, astfel cum a fost formulată.

În motivarea

recursului, recurenta – reclamantă a arătat că instanța de fond a pronunțat o

hotărâre nelegală și netemeinică, reținând ca atare susținerile pârâtului în

sensul că s-ar fi executat dispozițiile hotărârilor judecătorești, fără însă a

rezulta acest lucru din actele depuse de către acesta.

A

susținut recurenta-reclamantă că, prin refuzul pârâtului de a anula cele două

Ordine, din 2001 și 2003, i s-a cauzat o lezare apreciabilă a drepturilor sale

legitime, aspect ce a fost ignorat de Curte, fără nici o apreciere.

A mai

arătat că refuzul de a i se rectifica corespunzător și în timp util Carnetul de

muncă este unul din motivele care a condus la prejudicierea sa substanțială,

aspect ignorat pur și simplu de Curte în soluționarea cauzei. Această obligație

„de a face" a fost nesocotită de pârât și anterior pronunțării recursului

în anulare, însă prima instanță a nesocotit aspectul de rea-credință manifestat

și acum și atunci.

Recurenta

a învederat că pârâtul nu a făcut până în prezent dovada anulării Ordinelor

revăzute la pct. 1 din fiecare hotărâre judecătorească, rezultând, astfel,

reaua – credință și intenția de a o vătăma prin refuzul sistematic de a anula Ordinul

din 2003, prin care Ministrul D.N. a luat act de admiterea recursului în

anulare care i-a desființat titlul executor – Sentința civilă nr. 520/2001,

executorie acum.

A

precizat, de asemenea, că atâta timp cât recursul în anulare a fost declarat

ilegal de către C.E.D.O. prin hotărârea din 28 iulie 2009, aspect confirmat

prin Decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție,

pronunțată în 26 aprilie 2010, cu atât mai mult era imperios necesară anularea

acestui act de către reprezentanții legali ai Ministerului.

Recursul

declarat de Ministrul pentru M.C.S.I., D.N.

Recurentul-pârât

a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței instanței de fond în

sensul respingerii acțiunii, în principal pentru lipsa calității procesuale

pasive și, în subsidiar, ca neîntemeiată, susținând, în esență următoarele:

nstanța de fond în

mod greșit a obligat M.C.S.I. la plata unor amenzi pentru executarea cu

întârziere a doua hotărâri judecătorești, fără a ține cont de susținerile

formulate din care rezultă că, în perioada reținută de instanță ca întârziere

în executare, recurentul D.N. nu ocupa funcția de conducător al autorității

publice.

Astfel,

instanța de judecată

a

aplicat amenda pentru perioada 26 aprilie 2010-22 februarie 2011 și 18

octombrie 2011 - 21 decembrie 2011, perioadă în care nu a deținut calitatea de

ministru, fiind numit în această calitate la data de 7 mai 2012, prin Decretul nr.

371, răspunderea revenind conducătorului instituției doar pentru fapte ce

rezultă din exercitarea funcției.

2.

Instanța

de fond a omis a analiza faptul că, la momentul introducerii cererii de chemare

în judecată, fuseseră executate în totalitate atât obligațiile bănești, cât și

cele de a face, specifice domeniului dreptului administrativ, nefiind

îndeplinită cerința existenței unei hotărâri neexecutate, și, deși a constatat

executarea în totalitate a respectivelor hotărâri, a omis a analiza existența

unui interes actual al reclamantei în legătură cu obligarea la plata amenzii

stabilită pe zi de întârziere, de vreme ce scopul aplicării amenzii fusese deja

atins, anterior introducerii cererii de chemare în judecată.

Din

probatoriul administrat a rezultat că, la data introducerii acțiunii,

hotărârile invocate de reclamantă fuseseră deja puse în executare și executate

în totalitate, fapt pentru care acțiunea reclamantei prin care se solicită

plata amenzii pe zi de întârziere pentru neexecutare trebuia respinsă ca fiind

lipsită de interes, interesul fiind o condiție esențială pentru promovarea unei

acțiuni.

În

situația în care hotărârea este executată, chiar cu întârziere, reclamanta nu

mai poate solicita, după executarea hotărârii, obligarea la plata amenzii pe zi

de întârziere, scopul avut de legiuitor prin instituirea sancțiunii amenzii -

acela de asigurare a executării în natură a „obligațiilor de a face"

înscrise în hotărârile judecătorești pronunțate în materie de contencios administrativ

- fiind deja atins, aplicarea amenzii nefiind în măsură să aducă reclamantului

niciun folos practic pentru a justifica interesul actual, condiție generală de

introducere a acțiunii.

3.

Instanța de fond a aplicat în mod greșit prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004

dispozițiilor din hotărârile judecătorești invocate de reclamantă care vizau

plata unor sume de bani, fără a ține cont de faptul că pentru aceste dispoziții

sunt aplicabile prevederile Codului de procedură civilă în materie de executare

silită și fără a ține cont de incidența în cauză a prevederilor O.G. nr. 22/2002

privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor bugetare înscrise în

titluri executorii.

În

condițiile în care dispoziția din hotărârea judecătorească privind anularea

Ordinului din 25 martie 2003 nu este susceptibilă de executare,

întrucât efectul

anulării respectivului Ordin este dat chiar de hotărârea judecătorească,

autoritatea publica nefiind obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice

actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite

operațiuni administrative, în sensul art. 24 din Lege, ci doar să achite o

anumită sumă de bani, în legătură cu această hotărâre judecătorească, instanța

de fond a făcut în mod greșit aplicarea dispozițiilor art. 24 din Lege.

Hotărârea

a fost dusă la îndeplinire în totalitate, singura măsură dispusă de instanță ce

trebuia executată, fiind aceea de plată, obligație adusă la îndeplinire în

concordanță cu prevederile Codului de procedură civilă privind executarea și cu

respectarea termenului de 6 luni prevăzut de O.G. nr. 22/2002 pentru procurarea

surselor bugetare necesare executării obligațiilor de plată înscrise în

hotărâri judecătorești privind instituțiile publice.

4.

Instanța de fond a obligat în mod greșit la plata de daune și la suportarea

unei amenzi civile, fără a analiza în vreun fel existența culpei pârâtului sau

a autorității publice în pretinsa întârziere a punerii în executare a

respectivelor hotărâri judecătorești.

În

motivarea

sentinței, instanța a avut în vedere „traseul procedural anevoios al dosarului

și existența unei hotărâri C.E.D.O. prin care se recunoaște încălcarea

dreptului la un proces echitabil în perioada 2001-2009", acest aspect

nefiind, însă, imputabil nici M.C.S.I., nici conducătorului Ministerului și în

special ministrului D.N. care nu a deținut această funcție la momentul analizat

în cauză ca întârziere în executare.

Chiar și în situația

în care răspunderea conducătorului unității se stabilește pe baza criteriului

obiectiv de determinare, nefiind o răspundere pentru fapta proprie, instanța

era obligată a analiza dacă întârzierea în executarea obligației de reintegrare

se datorează autorității publice, dacă față de atitudinea reclamantei și de

lipsa inițiativei acesteia în ceea ce privește reintegrarea și de susținerea

acesteia că dreptul la reintegrare îi este lezat de existența Ordinului nr. 90/2003,

se poate reține o

eventuală culpă în întârziere

a autorității publice, aspect pe care, însă, instanța de fond nu l-a făcut,

fapt

ce a condus la pronunțarea unei hotărâri nelegale.

mod greșit a acordat despăgubiri - materiale și morale pentru executarea cu

întârziere a unor obligații de a da - respectiv de plată a unor sume de bani,

obligație care nu este susceptibilă de aplicare de amendă civilă sau de despăgubiri

în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004, ci de executare silită, respectiv de

actualizare a sumei, potrivit dispozițiilor art. 371 alin (3) C. proc. civ. O

interpretare contrară, în sensul celor reținute de instanță contravine

prevederilor art. 1088 C. civ. vechi, aplicabil speței.

Din

conținutul normativ al art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 rezultă, fără

echivoc, că obligațiile a căror neexecutare poate conduce la aplicarea sancțiunii

amenzii și la plata de despăgubiri sunt obligații de "a face", adică obligații

de a emite un act administrativ, de a modifica un astfel de act, de a se elibera

o adeverință sau un înscris sau să se efectueze o operațiune administrativă, obligații

ce nu se pot executa pe cale silită datorită specificului acestora, ținând

seama și de emitentul actului care întotdeauna are calitate de autoritate

publică. Așadar executarea obligațiilor de

a

da având ca obiect o sumă de bani nu

intră sub incidența prevederilor art. 24 din Legea

nr. 554/2004.

6.

In legătură cu obligațiile de a face, pretins executate cu întârziere, daunele

puteau fi acordate numai în măsura dovedirii lor. Or, instanța de fond nu a

administrat un probatoriu în acest sens, daunele acordate nefiind dovedite sub

niciun aspect, instanța de fond neținând cont de faptul că prejudiciul material

produs a fost achitat în totalitate, în condițiile în care s-au acordat

reclamantei drepturi salariale până la momentul executării Sentinței nr. 520/2001,

prin Sentința nr. 1487/2011.

Daunele

puteau fi acordate numai în măsura dovedirii lor,

or reclamanta nu a depus nicio dovadă pentru dovedirea prejudiciului sau a cuantumului

acestuia. Instanța a înțeles să acorde despăgubiri care să acopere atât daunele

morale cât și pe cele materiale, fără însă a efectua vreun probatoriu pentru

dovedirea acestui prejudiciu.

Se

menționează în hotărâre faptul că despăgubirile se cuvin în cuantum de 500

euro/lună întârziere pentru asigurarea acoperirii costurilor vieții în perioada

de întârziere și a pagubelor sociale de imagine cauzate de poziția incertă ca

salariat. Or, dincolo de aspectul acoperirii anterioare a prejudiciului atât moral,

cât și material, prin efectul Sentinței nr. 1487/2011, pentru a pretinde daune

suplimentare, reclamanta trebuia să dovedească atât îndeplinirea condițiilor

generale ale răspunderii civile delictuale, condiții care nu sunt îndeplinite în

persoana ministrului D.N., cât și temeinicia pretențiilor sale în ceea ce

privește cuantumul sumelor solicitate.

Recurentul

– pârât

Ministrul,

D.N., M.C.S.I. a depus înscrisuri în susținerea recursului.

A

formulat, de asemenea, întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului

declarat de reclamanta Colceru Lili, ca nefondat.

Considerentele Înaltei Curți de

Casație și Justiție asupra recursurilor

Analizând actele și lucrările dosarului de fond, precum

și motivele de recurs invocate, instanța de control judiciar constată că, în

speță, nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304

1

C.

proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii, sentința atacată fiind

dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr.

554/2044, respectiv a procedurii de executare specifice a unei hotărâri

irevocabile prin care a fost soluționat un litigiu de contencios administrativ.

În

fapt, Curtea constata că prin Sentința civilă nr. 520 din 25 aprilie 2001

pronunțată în Dosarul nr. 301/2001, Curtea de Apel București, a dispus anularea

Ordinului nr. 394 din 3 ianuarie 2001, obligarea M.C.T.I. la reintegrarea

reclamantei în funcția avută anterior emiterii ordinului cu mențiunile

respective în carnetul de muncă, plata sumei de 14.800.000 lei cu titlu de

daune materiale reprezentând câștiguri nerealizate în perioada cuprinsă 10

ianuarie 2001-aprilie 2011 reactualizată, începând cu data rămânerii definitive

a hotărâri și până la executarea acesteia.

Prin Decizia

nr. 131 din 4 octombrie 2002 dată în recursul în anulare promovat de către Procurorul

General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva Sentinței

civile nr. 520 din 25 04.2011 a Curții de Apel București, și a Deciziei nr. 3062

din 09 octombrie 2001, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare

declarat împotriva hotărârilor anterior menționate și a admis pe fond recursul

declarat de M.C.T.I. împotriva Sentinței civile nr. 520 din 25 aprilie 2011 a

Curții de Apel București, în sensul respingerii întru totul a cererii de

chemare în judecată.

Reclamanta

C.L. a sesizat C.E.D.O. cu o cerere îndreptată împotriva României. Prin

hotărârea din 28 iulie 2009 în cauza C. împotriva României, C.E.D.O. a admis

cererea reclamantei și a constatat că a fost încălcat principiul securității

raporturilor juridice si, în consecință, dreptul la un proces echitabil și dreptul

la respectarea bunurilor.

C.E.D.O.

a obligat statul român la plata către reclamantă a sumei de 800 euro cu titlu

de daune materiale și a sumei de 2.000 euro cu titlu de daune morale. Pentru

acordarea daunelor materiale, Curtea a constatat că prin Sentința civilă nr. 520

din 25 aprilie 2001 reclamantei i s-a recunoscut o creanță de 14.800.000 lei ,

adică 600 euro si procedând la reactualizarea acesteia în funcție de rata

inflației a acordat reclamantei suma de 800 euro.

Ca

urmare a deciziei C.E.D.O., reclamanta a formulat pe rolul Înaltei Curții de

Casație și Justiție cererea de revizuire formând obiectul Dosarului nr. 2846/1/2010.

Instanța supremă a admis cererea de revizuire și, pe fond, a respins recursul

în anulare declarat de Procurorul General, menținându-se Sentința civilă nr. 520/2011.

Ca

urmare a admiterii cererii de revizuire de către Înalta Curte de Casație si

Justiție, a fost emis Ordinul M.C.S.I. din 15 februarie 2011 prin care în

executarea Sentinței civile nr. 520/2001 a Curții de Apel București, a fost

dispusă reintegrarea în funcție a d-nei C.L. începând cu data de 22 februarie 2011.

Prin Sentința

civilă nr. 1487/2011, pronunțată de Curtea de Apel București, în Dosarul nr. 705/2/2011

s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, instanța dispunând anularea

ordinului M.C.T.I. din 24 martie 2003, obligarea M.C.S.I. la plata drepturilor

salariale cuvenite acesteia aferente perioadei aprilie 2010 - 22 februarie 2011

și la plata sumei de 3000 lei cu titlu de daune morale. Totodată, au fost

respinse capetele de cerere privind reîncadrarea în muncă și rectificarea

carnetului de muncă, admițându-se excepția autorității de lucru judecat prin

raportare la Sentința civilă nr. 520 din 25 aprilie 2001 a Curții de Apel

București.

În

drept, Înalta Curte constată că p

otrivit

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

„Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie,

să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris

sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii

definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia,

iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii

irevocabile a hotărârii”.

Dispozițiile

art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, prevăd că în cazul în care termenul

de executare a hotărârilor judecătorești nu este respectat „se aplică

conducătorului autorității sau după caz persoanei obligate o amendă de 20% din

salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamanta are dreptul

la despăgubiri pentru întârziere”.

Privitor

la recursul formulat de reclamantă împotriva hotărârii instanței de fond,

Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Susținerea

recurentei-reclamante cu privire la refuzul pârâtului de a proceda la anularea

Ordinelor din 3 ianuarie 2001 și 24 martie 2003, este neîntemeiată, în

condițiile în care acestea au fost anulate expres prin hotărâri judecătorești

irevocabile. Astfel, prin Sentința civilă nr. 520 din 25 aprilie 2001 s-a

dispus anularea Ordinului din 3 ianuarie 2001, iar prin Sentința civilă nr. 1487/2011

s-a dispus anularea Ordinului din 24 martie 2003.

Înalta Curte constată

că dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 se referă la ipoteza în care

autoritatea publică este obligată, să încheie, să înlocuiască sau să modifice

un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite

operațiuni administrative, ori în speță, în ceea ce privește anularea ordinelor,

nu implică nicio altă acțiune din partea pârâtului, respectiv emiterea unui alt

act administrativ de către ministru.

Cu privire la

neînscrierea mențiunilor din carnetul de muncă, Înalta Curte reține pe de o

parte că, astfel cum rezultă din copia Carnetului de muncă depus la filele 103 și

108 dosar fond, s-a înscris la poziția 89 hotărârea judecătorească prin care

s-a anulat Ordinul din 2001, iar pe de altă parte, că prin O.U. nr. 148/2008

pentru modificarea Legii nr. 53/2003 a fost abrogat Decretul nr. 92/1976

privind carnetul de muncă, procedându-se la închiderea acesteia.

Cu privire la

celelalte susțineri ale recurentei, în sensul că nu s-a angajat răspunderea

administrativă și disciplinară cu privire la angajații din subordine, că nu i

s-a comunicat și nu a avut cunoștință de Ordinul din 1180/2011, precum și plata

unor sume de bani care nu făceau obiectul executării, Înalta Curte constată că

acestea nu reprezintă veritabile critici ale sentinței recurate, în condițiile

în care nu fac obiectul acțiunii întemeiate pe art. 24,și art. 25 din

Legea nr. 544/2004.

În

ceea ce privește criticile formulate de recurentul-pârât M.S.I. – D.N.,

împotriva sentinței recurate, se rețin următoarele:

Sentința de fond

reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor art. 24 din Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004 și cuprinde motivele pe care se

sprijină expuse într-o manieră clară și logică, prima instanță apreciind în mod

corect că cererea reclamantei întemeiată pe dispozițiile acestui text de lege

este fondată, reținându-se în cauză o întârziere în executarea hotărârilor

judecătorești.

Este

neîntemeiată susținerea recurentului - pârât referitoare la faptul că a fost

obligat de către judecătorul fondului la amendă pentru executarea cu întârziere

a celor două hotărâri judecătorești, fără a se avea în vedere că în perioada

reținută ca întârziere în executare nu ocupa funcția de conducător al

autorității publice, fiind evident că aplicarea art. 24 din Legea nr. 554/2004

a contenciosului administrativ nu condiționează măsura aplicării amenzii de

participarea în litigiu a exact aceluiași reprezentant legal al autorității -

parte la proces, care era dator să pună în executare hotărârea irevocabilă.

Cum în înțelesul art.

24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu

modificările și completările ulterioare, M.

C.S.I.,

în raport de cele statuate prin cele două

hotărâri judecătorești, are calitatea de autoritate publică obligată să

efectueze anumite operațiuni administrative, în mod indiscutabil pârâtul are

calitatea de conducător al autorității publice menționate și, implicit,

legitimare procesuală pasivă în cererile având ca obiect obligarea la amenda de

20% din salariul minim pe economie, pe fiecare zi de întârziere pentru

nerespectarea termenului de punere în executare a hotărârii pronunțată de

instanța de contencios administrativ.

De

asemenea, fără a nega caracterul de mijloc de constrângere al amenzii prevăzute

de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, aplicarea acestuia nu este

condiționată de existența unei culpe a conducătorului autorității, cu atât mai

mult cu cât, în prezenta cauză, motivele arătate de recurent în legătură cu

respectiva întârziere a executării obligațiilor și anume incertitudinea

privitoare la executarea dispozițiilor primei hotărâri judecătorești,

incertitudine generată de reclamantă, care în Dosarul nr. 705/2/2011 în care

s-a pronunțat Sentința nr. 1487 din 28 februarie 2011 a formulat alături de

solicitarea de anulare a Ordinului din 24 martie 2003 și pe cea de reintegrare

în funcția deținută anterior și de rectificare corespunzătoare a carnetului de

muncă, la momentul formulării cererii, 28 februarie 2011, apreciind ca nu

deține o hotărâre judecătorească care sa-i permită reintegrarea, nu pot fi

reținute de instanță ca fiind cauze justificate pentru nepunerea în executare în

termenul de 30 de zile a hotărârii irevocabile.

Așadar,

sub

aspectul modului în care instanța de fond a soluționat ”fondul” cererii

reclamantei, prin raportare la prevederile art. 24 alin. (1) și alin. (2)

din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și

completările ulterioare și la înscrisurile administrate în cauză, se reține că

subzistă temei legal pentru obligarea pârâtului în calitate de conducător al

autorității publice la plata amenzii de 20% din salariul minim brut pe economie

pe zi de întârziere în executarea obligațiilor dispuse în sarcina M.C.S.I. prin

dispozitivul hotărârilor judecătorești.

În

ceea ce privește obligarea pârâtului la despăgubiri, conform dispozițiilor art.

24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, se apreciază că aceasta a fost în mod

corect admisă, fiind, de altfel, justă și aprecierea instanței de fond cu

privire la întinderea acestora, fiind corect avute în considerare atât

asigurarea acoperirii costurilor vieții în perioada de întârziere, cât și

pagubele sociale cauzate de poziția incertă de salariat.

Față

de cele expuse mai sus, Curtea, în baza art. 312 alin. (1) și alin. (2) C.

proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, menținând ca legală și temeinică

sentința pronunțată de instanța de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E CI D E

Respinge

recursurile declarate de C.L. și de D.N., M.C.S.I. împotriva Sentinței nr. 7164

din 14 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 26 februarie 2013.