ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7691/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7691/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, la data de 25 septembrie 2009, reclamantul N.G.S.B. a chemat în judecată

pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea

acestuia la despăgubiri morale și materiale pentru condamnarea politică a tatălui

său, N.G. și pentru consecințele acestei condamnări asupra sa prin excluderea din

Baroul Ploiești.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat

că tatăl său a fost arestat de securitate la data de 30 octombrie 1958 și condamnat

de către Tribunalul Militar București prin sentința penală 404 din 18 aprilie 1959

la 8 ani închisoare și confiscare totală a averii pentru „uneltire contra ordinii

statului". A arătat că și el a suferit din plin consecințele condamnării politice

a tatălui său, în sensul că la numai 11 luni de la condamnare, a fost radiat din

Baroul Ploiești unde figura înscris ca avocat din data de 20 octombrie 1958.

În drept și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile

Legii nr. 221/2009.

Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

prin sentința nr. 468 din 1 aprilie 2010, a admis în parte acțiunea, a constatat

caracterul politic al măsurii administrative luată față de reclamant prin excluderea

acestuia din colegiul de avocați al regiunii Ploiești, prin decizia nr. 124 din

27 septembrie 1959, și a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice să plătească reclamantului suma de 80.000 euro la cursul de schimb valutar

Băncii Naționale a României RON/euro din ziua plății.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul,

în baza probatoriului administrat, a reținut că, prin sentința penală nr. 404 din

18 aprilie 1959, Tribunalul Militar București a dispus condamnarea tatălui reclamantului,

N.G., la pedeapsa închisorii corecționale de 8 ani și 4 ani interdicție corecțională,

cu suspendarea exercițiului drepturilor prevăzute de dispozițiile art. 58 pct. 2-5

C. pen., pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut de art. 209

pct. 2 C. pen.

Din biletului de eliberare nr. AA/1962,

tribunalul a constatat că autorul reclamantului s-a aflat în stare de detenție în

perioada 30 ianuarie 1958-27 octombrie 1966.

A mai constatat că, prin sentința penală

nr. 20 din 24 februarie 1992, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul extraordinar

declarat de Procurorul General al României, a casat hotărârile atacate, iar în baza

art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. a) din același cod,

a achitat pe inculpatul N.G. pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 pct. 2

lit. a) C. pen.

Tribunalul a reținut că pedeapsa aplicată

tatălui reclamantului reprezintă o condamnare cu caracter politic în sensul prevăzut

de art. 1 din Legea nr. 221/2009, ceea ce dă dreptul reclamantului, în calitate

de descendent al acestuia, la despăgubiri, conform art. 5 din aceeași legea menționată.

Totodată, tribunalul a constatat caracterul

politic al măsurii administrative dispuse față de reclamant care, la data de 15

septembrie 1959, a fost radiat din baroul Ploiești, unde fusese înscris, ca urmare

a condamnării politice a tatălui său și nu ca urmare a aplicării unei sancțiuni

disciplinare.

Ca atare, tribunalul a reținut că reclamantul,

conform dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 este îndreptățit să

solicite despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, atât în nume propriu cât

și în calitate de succesor în drepturi al autorului său.

În ceea ce privește paguba suferită, tribunalul

a reținut că prejudiciul, ca element primordial al răspunderii civile, reprezintă

rezultatul dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efect al încălcării

drepturilor subiective și intereselor legitime ale unei persoane.

Spre deosebire de prejudiciul patrimonial,

care are un conținut economic și poate fi evaluat pecuniar, prejudiciul moral (daunele

morale) reprezintă acele consecințe dăunătoare care nu pot fi evaluabile în bani,

care rezultă din încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale, cum ar fi moartea

persoanei, dureri fizice sau psihice, atingeri aduse onoarei, cinstei, demnității,

restrângerea posibilităților ființei umane de a se bucura de plăcerile firești ale

vieții etc.

Tribunalul a avut în vedere că, prin măsura

condamnării au fost cauzate tatălui reclamantului suferințe psihice, fiindu-i atinse

onoarea și demnitatea, iar reclamantului sentimentul de frustrare accentuată datorită

excluderii din barou, fiindu-i atinsă onoarea și demnitatea întrucât nu a mai putut

să-și desfășoare profesia de avocat potrivit pregătirii urmate, fiind angajat în

diverse locuri de muncă necalificate.

Reținând că suma de 250.000 euro solicitată

de reclamant este exorbitantă și că acordarea de daune morale nu se poate transforma

într-un mijloc de înavuțire pentru cel care le solicită, iar pe de o parte, ar reprezenta

chiar o sumă mult mai mare decât venitul pe care l-ar putea obține un cetățean român

mediu pe tot timpul vieții sale și că ar reprezenta un efort financiar al Statului

Român mult prea mare față de posibilitățile economice concrete ale României, tribunalul

a apreciat că suma de 80.000 euro este suficientă și rezonabilă.

Împotriva acestei sentințe au formulat

apel reclamantul, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

La data de 24 ianuarie 2011, reclamantul

și-a completat acțiunea, arătând că și-o întemeiază pe dispozițiile art. 2 și 3

din Legea nr. 221/2009, art. 504-506 C. proc. pen. și art. 998 C. civ.

Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, prin decizia nr. 408A din 12 aprilie 2011, în complet de divergență, a respins,

ca nefondate, apelurile.

În motivarea deciziei instanța de apel

a avut în vedere considerentele care urmează:

Sentința tribunalului a fost pronunțată

la 01 aprilie 2010, anterior modificării Legii nr. 221/2009 prin O.U.G. nr. 62/2010,

publicată în M. Of. nr. 62/30.06.2010.

Ca urmare a sesizării formulate de Avocatul

Poporului, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010,

a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. I

pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 sunt neconstituționale.

Curtea Constituțională a concluzionat că

prin adoptarea O.U.G. nr. 62/2010 s-a creat premisa discriminării între persoane

care, deși aflate în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic

diferit, ceea ce contravine art. 16 alin. (1) (egalitatea în drepturi) raportat

și la art. 15 alin. (6), dar și art. 15 alin. (2) (principiul neretroactivității)

din Constituție, în sensul că se aplică inclusiv situațiilor în care există o hotărâre

judecătorească pronunțată de prima instanță care, deși nedefinitivă, poate fi legală

și temeinică prin raportare la legislația aflată în vigoare la data pronunțării

acesteia.

Astfel, la data introducerii cererii de

chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G.

nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate

sub aspectul întinderii, iar O.G. nr. 62/2010 nu constituie norme de procedură pentru

a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde

dispoziții de drept material.

Prin Decizia civilă nr. 1354 din 20

octombrie 2010, Curtea Constituțională a stabilit că dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010

încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1) raportat la art. 115

alin. (6) și art. 1 alin. (4) (potrivit opiniei concurente) din Constituția României,

fiind declarate neconstituționale textele de modificare ale Legii nr. 221/2009 și

a statuat că la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii

nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune

pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel încât,

legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă

pe tot parcursul procesului, deci, inclusiv, în căile de atac - apel și recurs în

cazul hotărârilor judecătorești pronunțate înainte de intrarea în vigoare a Legii

nr. 202/2010 și respectiv, recurs, pentru hotărârile judecătorești pronunțate după

intrarea în vigoare a acestei legi.

Astfel, dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I au fost considerate constituționale în sensul reglementat anterior

modificărilor dispuse prin O.U.G. nr. 62/2010, text aplicabil tuturor acțiunilor

introduse înainte de modificare, până la soluționarea irevocabilă a acțiunilor.

Având în considerație aspectele soluționate

în acest sens, la data de 20 octombrie 2010, în ziua următoare – 21 octombrie 2010,

Curtea Constituțională a pronunțat Deciziile nr. 1358 și nr. 1360, prin care a soluționat

excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I

din Legea nr. 221/2009, excepție invocată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Această excepție a fost admisă, constatându-se

că prevederile acestui articol din Legea nr. 221/2009, cu completările și modificările

ulterioare, sunt neconstituționale. În considerentele celor două decizii, Curtea

Constituțională a reținut că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat și completat prin art. I pct. 1 din O.U.G.

nr. 62/2010, cuprind două soluții legislative distincte și anume, pe de o parte

teza I privind acordarea unor despăgubiri, iar pe de altă parte teza a II-a, adică

pct. 1 și 3 ale lit. a), referitoare la plafonarea cuantumului acestor despăgubiri.

Cele trei Decizii ale Curții Constituționale

nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, au fost

publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010, intrând în vigoare, astfel, în același moment

și având un efect complementar. S-a apreciat că interpretarea și aplicarea acestora

trebuie făcută în mod unitar, în sensul că Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21

octombrie 2010 vin în completarea Deciziei nr. 1354 din 20 octombrie 2010, astfel

încât, constatarea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009, putea avea ca efect formal dispariția temeiului de drept doar pentru

acțiunile formulate după expirarea termenului de 45 de zile de la data publicării

– 15 noiembrie 2010, în care, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile

constatate ca neconstituționale sunt suspendate de drept, în timp ce toate acțiunile

introduse înainte de această dată vor avea ca temei de drept pe tot parcursul judecății,

art. 5.

Prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri

pentru soluționarea accelerării proceselor, intrată în vigoare la data de 25 noiembrie

2010, în 30 de zile de la data publicării în M. Of. nr. 714/26.10.2010, la art.

XIII s-a prevăzut că: Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie

1945- 22 decembrie 1989, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 396/11.06.2009,

cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum

urmează:

La art. 4, după alin. (5) se introduce

un nou alineat, alin. (6), având următorul cuprins: (6) „Hotărârea pronunțată potrivit

alin. (4) este supusă recursului care este de competența curții de apel."

La art. 5 partea introductivă a alin.

(1) se modifică și va avea următorul cuprins: „Art. 5 alin. (1) Orice persoană care

a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 – 22

decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia

până la gradul al Il-lea inclusiv, pot solicita instanței prevăzută la art. 4

alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea

statului la (...) acordarea de despăgubiri (...)".

La art. 5 alin. (2) se modifică și va avea

următorul cuprins: „(2) Hotărârile judecătorești pronunțate în temeiul prevederilor

alin. (1) lit. a) și b) sunt supuse recursului care este de competența curții de

apel și sunt puse în executare prin Ministerul Finanțelor Publice prin direcțiile

generale ale finanțelor publice județene, respectiv a municipiului București".

Analizând aceste dispoziții legale s-a

considerat că trebuie remarcat faptul că legea a fost modificată în sensul arătat,

iar modificările au fost publicate în M. Of. din 26 octombrie 2010, deci, după pronunțarea

celor trei decizii ale Curții Constituționale - 20 și 21 octombrie 2010 și înainte

de producerea efectelor juridice ale acestora, prin publicare în M. Of., respectiv

nr. 761/15.11.2010, în sensul reglementat de art. 147 alin. (1) din Constituție.

Rezultă că legiuitorul a înțeles să acționeze

prin introducerea art. XIII în Legea nr. 202/2010 - ce vizează chiar art. 5

alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, alături de alte dispoziții considerate

de o importanță majoră pentru reformarea sistemului judiciar din România, pentru

respectarea Mecanismului de Cooperare și Verificare în sensul adoptării unui text

conform cu dispozițiile constituționale și care, înlăturând limitarea despăgubirilor

acordate pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, a înțeles să acționeze

în intervalul prevăzut de lege pentru adoptarea modificărilor necesare a fi aduse

Legii nr. 221/2009.

Textul menționat în Legea nr. 202/2010

la art. 5 alin. (1) partea introductivă este identic cu cel existent în Legea

nr. 221/2009, atât anterior modificării prin O.U.G. nr. 62/2010, cât și ulterior

acestei modificări, care a vizat doar introducerea unui plafon al despăgubirilor.

Din modul de redactare rezultă cu claritate că după partea introductivă a art. 5

alin. (1), restul reglementării existentă în Legea nr. 221/2009, la lit. a), b)

și c) al alin. (1), alin. (3), (4), (5) a rămas aceeași, singura modificare expresă

fiind cea adusă alin. (2) al art. 5, în sensul că hotărârile judecătorești pronunțate

în temeiul prevederilor alin. (1) lit. a) și b) sunt supuse recursului, fiind eliminată

astfel calea de atac a apelului în vederea accelerării soluționării acestor cereri.

Modificările legislative s-au circumscris

astfel, obligativității respectării art. 1 alin. (4), art. 15 alin. (2), art. 16

alin. (1) raportat la art. 116 din Constituție și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale raportat

la art. 14 din aceeași Convenție și cu Protocolul 12 adițional, menționate a fi

încălcate în Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 (respectarea principiului egalității

în drepturi a cetățenilor și celui privind nediscriminarea, precum și respectarea

principiului neretroactivității). Legiuitorul a înțeles să adopte același text al

dispozițiilor reparatorii reglementate de art. 5 din Legea nr. 221/2009, neînsușindu-și

astfel, susținerile Curții Constituționale, în sensul că Legea nr. 221/2009 reprezintă,

practic, o dublă reglementare după aproximativ 20 de ani de la adoptarea primului

act normativ în acest sens, Decretul-lege nr. 118/1990 și cele privind diluarea

scopului legii prin recunoașterea moștenitorilor de gradul II ca fiind persoane

îndreptățite la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de

predecesorul lor, ca și acesta din urmă. Stabilirea cuantumului despăgubirilor a

fost lăsată în continuare în sarcina judecătorilor care, în baza aprecierii tuturor

probelor vor stabili în mod diferențiat, de la caz la caz, sumele la care Ministerul

Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, va fi obligat

a le plăti către persoanele îndreptățite.

S-a definit, astfel, cu claritate cadrul

dispozițiilor Legii nr. 221/2009, modificată prin Legea nr. 202/2010 ca fiind cel

statuat prin asumarea obligațiilor Statului Român privind condamnarea clară și fără

echivoc a totalitarismului și respectării principiilor Declarației de la Vilnius

din 2009 a Adunării Parlamentare a OSCE, acordându-se oricărei persoane care a suferit

condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau

care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și

după decesul acestei persoane, soțului sau descendenților acesteia până la gradul

al II-a inclusiv, și care în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii

formulează acțiune, dreptul de acordare a unor despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare și acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valoric

al bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative,

dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri în

echivalent prin Legea nr. 10/2001. Toate celelalte dispoziții din Legea nr. 221/2009

au rămas neschimbate, în forma adoptată inițial și publicată în M. Of. nr. 396/11.06.2009.

Chiar dacă legiuitorul nu ar fi acționat

în sensul menționat anterior, în speță, reclamantul se afla în situația de a avea

o hotărâre de admitere în parte a acțiunii pronunțată de prima instanță - tribunalul,

într-un litigiu declanșat anterior intervenirii Curții Constituționale prin Deciziile

nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, motiv pentru care procesului îi erau

aplicabile dispozițiile legale de la momentul investirii instanței - Legea nr. 221/2009

nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, până la soluționarea tuturor căilor de atac

- apel și recurs, deci până la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești pentru

considerentele arătate în Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

A considera că cele două decizii din 21 octombrie 2010 ar retroactiva anulând temeiul

de drept - art. 5 din Legea nr. 221/2009, ar afecta accesul liber la justiție garantat

de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,

creând o situație discriminatorie în lumina art. 14 din Convenție și art. 1 din

Protocolul nr. 12 adițional la aceeași Convenție, precum și art. 1 din Primul Protocol

adițional care definește noțiunea de bun actual, incluzând în această categorie

creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire

la care cel îndreptățit poate avea o speranță legitimă că ar putea să se bucure

efectiv de dreptul său de proprietate.

O interpretare contrară a aspectelor menționate

anterior ar contraveni voinței legiuitorului și jurisprudenței constante a Curții

Europene a Drepturilor Omului (Pressos Compania Naviera S.A. și alții împotriva

Belgiei; Draon împotriva Franței, Gratzinger și Gratzingerova împotriva Cehiei;

Trgo împotriva Croației.)

Despre noțiunea de "speranță legitimă",

Curtea a statuat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanței,

acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială", în sensul art. 1 din

Primul Protocol, decât atunci când are „o bază suficientă în dreptul intern",

spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor

(Kopecky contra Slovaciei).

Tot potrivit jurisprudenței Curții Europene

a Drepturilor Omului, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția

și implicit Protocolul nr. 1, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea

totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera

că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane

care îndeplinesc anumite condiții (Broniowski împotriva Poloniei, 22 iunie 2004).

Într-o hotărâre de dată recentă (10

februarie 2010), pronunțată în cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, Curtea

de la Strasbourg a reținut că existența unei legi cu caracter general, de reparație

pentru persoanele care au suferit condamnări sau represiuni cu caracter politic

reprezintă o „speranță legitimă" chiar dacă la momentul sesizării primei instanțe,

respectiv în anul 1998 „art. 9 din legea din 11 noiembrie 1998 făcea trimitere la

adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze condițiile în care vor putea obține

compensațiile morale (legea nu a fost adoptată de autoritățile interne)". Curtea

de la Strasbourg a apreciat că la momentul sesizării instanțelor interne reclamanții

aveau, în baza art. 9 din legea din 11 noiembrie 1997, o creanță suficient de clară

pentru a fi considerată exigibilă.

Un alt drept garantat de Convenție este

dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14, care interzice discriminarea în

legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează și impune

să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate

unor situații analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă

și rezonabilă, adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de

proportionalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea

lui.

Art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional

la Convenție, potrivit căruia: „Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie

să fie asigurat fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare,

limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială,

apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație",

impune o sferă suplimentară de protecție, în cazul în care o persoană este discriminată

în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislației naționale, precum

și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei

autorități publice, în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care

o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta

într-o anumită manieră (Thorne c. Marii Britanii, hotărârea din 2009).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie

dacă „nu are o justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește

un „scop legitim" sau nu există un „raport rezonabil de proporționalitate între

mijloacele folosite și scopul vizat" (Marckx împotriva Belgiei, 13 iunie 1979).

În cauza Beian împotriva României, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea dispozițiilor art. 6 și

art. 14 din Convenție, subliniind că:

Convenția nu le impune statelor contractante

nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau prejudiciile cauzate înainte

ca ele să fi ratificat Convenția.

Cu toate acestea, dacă statele decid să

adopte legi pentru a despăgubi victimele pentru nedreptățile comise în trecut, acestea

trebuie aplicate cu o claritate și o coerență rezonabile pentru a evita, pe cât

posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru persoanele îndreptățite.

În această privință, trebuie subliniat că incertitudinea, fie ea legislativă, administrativă

sau jurisdicțională, este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru

a aprecia comportamentul statului.

Divergențele de jurisprudență constituie,

prin natura lor, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează

pe un ansamblu de instanțe de fond având competență în raza lor teritorială. Cu

toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai să regleze aceste contradicții

de jurisprudență.

Curtea de Apel a concluzionat că această

incertitudine jurisprudențială a avut ca efect lipsirea reclamantului de orice posibilitate

de a obține beneficiul drepturilor prevăzute de Legea nr. 309/2002, în timp ce altor

persoane care au efectuat o muncă forțată în afara DGSM li s-a recunoscut dreptul

de a beneficia de prevederile acestei legi.

În final, s-a arătat că, în măsura în care

sunt prevăzute de legislația națională drepturile respective sunt drepturi patrimoniale

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Aceste concluzii sunt aplicabile și în

cazul de față, deoarece Legea nr. 221/2009 reglementează drepturi patrimoniale pentru

persoanele împotriva cărora s-au aplicat măsuri administrative sau judiciare cu

caracter politic.

Art. 2 din Lege precizează că toate efectele

hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1

sunt înlăturate de drept, iar aceste hotărâri nu pot fi invocate împotriva persoanelor

care au făcut obiectul lor.

În art. 6 și 8 din Legea nr. 221/2009 se

precizează că pe hotărârile judecătorești prin care au fost pronunțate astfel de

condamnări se va menționa caracterul politic al acestora în cazul în care se solicită

eliberarea unei copii, iar în cazul solicitării cazierului, acesta va fi eliberat

conform Legii nr. 290/2004, art. 9 lit. c), modificat: „c) Amnistia, grațierea,

prescripția executării pedepsei, reabilitarea, caracterul politic al condamnării",

urmărindu-se înlăturarea consecințelor acestor sentințe.

Statul Român este responsabil pentru producerea

prejudiciilor morale și materiale acestor persoane, iar prin Legea nr. 221/2009

și-a asumat obligația de a acorda despăgubiri acestora sau moștenitorilor lor, în

vederea respectării obligațiilor asumate prin documentele internaționale menționate

anterior.

Instanța de apel a reținut, din probele

depuse la dosar, că tatăl reclamantului a fost condamnat la 8 ani închisoare corecțională

și 4 ani interdicție corecțională conform art. 209 pct. 2, potrivit sentinței penale

nr. 404 din 18 aprilie 1959 a Tribunalului Militar București și confiscarea totală

a averii pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale reprezentând condamnare

cu caracter politic de drept conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

în timpul detenției ca urmare a condițiilor inumane din penitenciar, autorului reclamantului,

aflat la o vârstă înaintată și suferind de grave afecțiuni ale inimii și plămânilor,

boli care necesitau un tratament permanent, i s-a înrăutățit starea de sănătate

astfel încât a fost eliberat doar după 4 ani de detenție și a murit la scurt timp

după eliberare. Datorită condamnării, N.G. și-a pierdut întreaga avere, fiind lipsit,

astfel, după eliberare de posibilitatea de a duce o viață decentă, deși fusese ofițer

și de a transmite bunurile pentru care muncise fiului său. Mai mult decât atât,

suferința sa a fost dublată de suferința fiului, care și-a pierdut dreptul de a

practica avocatura datorită condamnării politice ce i-a fost aplicată și al cărui

destin a fost, de asemenea, deturnat.

Prin decizia nr. 20 din 14 septembrie 1992

pronunțată în Dosarul nr. 15/1992 de Curtea Supremă de Justiție, s-a admis recursul

extraordinar formulat de Procurorul General împotriva sentinței nr. 404 din 18

aprilie 1959 a Tribunalului militar București, Deciziunii nr. 1317 din 21 mai 1959

a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare și Deciziei nr. 78 din 02

aprilie 1962 a Tribunalului Suprem - Colegiul Militar, s-au casat hotărârile menționate

și a fost achitat inculpatul N.G. pentru infracțiunea prevăzută de art. 209

pct. 2 lit. a) C. pen. anterior, înlăturându-se și pedeapsa complimentară privind

confiscarea averii.

În aceste condiții, având în vedere efectele

condamnării politice suferită de autorul reclamantului, care a fost întemnițat din

motive politice, precum și efectele măsurii administrative cu caracter politic aplicată

reclamantului asupra sănătății, profesiei, vieții de familie și reintegrării sociale

ale acestora, destinele lor fiind schimbate ireversibil, instanța de apel, în majoritate,

a apreciat că tribunalul în mod corect a admis în parte acțiunea și a stabilit un

cuantum al despăgubirilor de 80.000 euro.

Sumele acordate ca despăgubiri morale nu

trebuie să aibă un caracter derizoriu, cuantumul acestora urmând a reprezenta, alături

de hotărârea judecătorească în care reține constatarea condamnării cu caracter politic

de drept a condamnărilor pronunțate pentru faptele prevăzute în alin. (2) lit.

a) al art. 1 din Legea nr. 221/2009, o reparație reală și suficientă raportată la

condițiile concrete ale fiecărui caz și să aibă un caracter consistent în raport

de costurile unei vieți decente. Statul are obligația de a achita aceste despăgubiri

morale conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, având în vedere că autorul

reclamantului a fost condamnat pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale

prevăzut de art. 209 pct. 2 lit. a), b) și c) C. pen., ce reprezintă o condamnare

cu caracter politic de drept, conform art. 1 alin. (2) lit. a) și g) din Legea

nr. 221/2009.

Cuantumul despăgubirilor ce trebuie achitate

de Statul Român în vederea reabilitării victimelor justiției totalitare comuniste

nu trebuie să fie mai mici decât ale celor condamnați pe nedrept pentru comiterea

unor crime și care pot pretinde despăgubiri în baza art. 504 și 505 C. proc. pen.

În cauzele: Romanov contra Rusiei, Chember

contra Rusiei, Bragadireanu contra României, Mansuroglu contra Turciei, Maslova

și Nalbandov contra Rusiei, Riad și Idiab contra Belgiei, Dedovski și alții contra

Rusiei, Iambor contra României, Shchebet contra Rusiei, Moiseyev contra Rusiei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut încălcarea de către statele contractante

a dispozițiilor art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, fiind acordate despăgubiri morale al căror cuantum a fost cuprins

între 6.500 - 20.000 euro.

Toate cauzele mai sus expuse prezintă puncte

comune cu ceea ce a suportat pe perioada detenției autorul reclamantului, fiind

diferit doar arealul geografic, deseori limitrof, și situarea în timp a împrejurărilor

ce s-au constituit în tratamentelor inumane sau degradante, precum și durata acestor

tratamente.

Din probele administrate a rezultat că

măsura administrativă luată împotriva reclamantului N.G.S.B. după condamnarea din

motive politice a tatălui acestuia și care a constat în excluderea sa din Colegiul

de Avocați Ploiești, în mod corect a fost calificată ca având un caracter politic,

deoarece nu au existat abateri disciplinare sau alte motive care ar fi putut atrage

luarea acestei măsuri.

Instanța de apel, reținând că în speță

sunt aplicabile dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 și coroborând

acest articol cu dispozițiile art. 4 alin. (2) din aceeași lege, a constatat că

reclamantul este îndreptățit la daune morale pentru prejudiciul moral ce i-a fost

cauzat ca urmare a excluderii din barou. A considerat că această măsură a avut consecința

punerii reclamantului în imposibilitatea de a-și exercita profesia de avocat, acesta

fiind nevoit ca o perioadă lungă de timp să presteze munci necalificate (11 ani),

aducându-i-se, astfel, grave atingeri vieții profesionale, sociale și de familie.

Reclamantul a fost izolat de familie și de prieteni și a fost obligat să își schimbe

complet modul de viață obișnuit unui intelectual aflat la început de carieră, într-o

profesie pentru care studiase 5 ani și care ar fi trebuit să îi ofere satisfacții

profesionale, o poziție socială deosebită și venituri materiale considerabile și

să-și adapteze întreaga existență unor condiții ostile, într-un mediu necunoscut.

În mod corespunzător, veniturile sale nu au fost aferente în această perioadă activității

profesionale pentru care a studiat - avocat, ci muncii necalificate prestate, fiind

mult mai mici decât cele pe care le-ar fi putut obține dacă împotriva sa nu s-ar

fi dispus această măsură. La suferințele provocate de faptul că tatăl său fusese

condamnat la închisoare pe nedrept din motive politice, pentru o perioadă de 8 ani,

reclamantul neavând nici o posibilitate de a-și ajuta tatăl, s-au adăugat și suferințele

provocate prin măsura de excludere din barou care a reprezentat un efect direct

al condamnării politice a tatălui, deși a încercat să se reînscrie în barou în anul

1971, reclamantului nu i-a fost admisă cererea, fiind nevoit în continuare să desfășoare

o activitate inferioară pregătirii sale.

Celor doi membri ai familiei N. li s-au

produs, astfel, grave prejudicii de către autoritățile regimului comunist, fiind

izolați, marginalizați și expuși disprețului. Ei au fost nevoiți să poarte stigmatul

măsurilor politice luate împotriva lor iară a avea posibilitatea de a se reabilita

și fiind în permanență supravegheați de organele de securitate.

Astfel cum s-a menționat și în considerentele

Deciziei nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale, adoptarea de către

fostele țări comuniste din Estul Europei a unor legi naționale care să prevadă expres

măsuri concrete în vederea reabilitării victimelor justiției totalitare comuniste

a reprezentat punerea în aplicare a rezoluției nr. 1096 privind măsurile de lichidare

a moștenirii fostelor regimuri totalitare comuniste din 1996 a Adunării Parlamentare

a Consiliului Europei precedată de recomandarea din 07 mai 1992 adresată Comitetului

de Miniștri în care este atrasă atenția asupra faptului că diferite țări din Europa

Centrală și de Est au adoptat măsuri de decomunizare, incompatibile cu standardele

europene în materie de drepturi ale omulu. Această problemă a fost reluată recent

în declarația de la Vilnius a Adunării Parlamentare a OSCE adoptată în anul 2009,

care reamintește Declarația din 1990 de la Copenhaga privind condamnarea clară și

fără echivoc a totalitarismului.

Aceste acte comunitare sunt toate ulterioare

adoptării de către România a Decretului-lege nr. 118/1990, astfel încât, este evident

că țara noastră trebuia să adopte noi măsuri legislative pentru respectarea Rezoluției

din anul 1996 și a Declarației din 2009. Ca țară membră a Uniunii Europene din ianuarie

2007, România are obligația să respecte normele comunitare și trebuie să interpreteze

dreptul intern conform dreptului comunitar, păstrându-și autonomia națională procedurală.

Actele comunitare obligatorii sunt regulamentul, directiva și decizia. Recomandările

și avizele sunt de cele mai multe ori invitații adresate Statelor Membre de a-și

modifica legislația națională și de a o adapta în cadrul general propus și preced

actele obligatorii. În cauza Grimaldi, Curtea Europeană de Justiție a arătat că

instanțele naționale sunt obligate să țină cont de recomandările pertinente atunci

când soluționează litigiile supuse judecății lor, mai ales atunci când contribuie

la interpretarea măsurilor naționale adoptate pentru implementarea lor sau când

sunt destinate să completeze prevederi comunitare obligatorii.

Curtea Europeană de Justiție a determinat

creșterea competențelor instanțelor naționale prin transformarea acestora în instanțe

comunitare de drept comun și a creat teoria potrivit căreia persoanele fizice sau

juridice care au suferit prejudicii ca urmare a neaplicării sau aplicării necorespunzătoare

a dreptului comunitar de către autoritățile unui Stat Membru se pot adresa instanțelor

naționale pentru a obține repararea prejudiciului suferit ca urmare a încălcării

imputabile a prevederilor dreptului comunitar. Pentru a fi îndeplinite cumulativ

cele trei condiții ce atrag răspunderea statului trebuie să se constate atitudinea

imputabilă statului constând în lipsirea propriilor cetățeni de un drept conferit

de un act comunitar prin netranspunerea acestuia. Principiul răspunderii se aplică

indiferent de organul de stat a cărui acțiune sau omisiune a generat încălcarea,

deoarece el este considerat un tot unitar al celor trei puteri: legislative, judiciare

și executive. Temeiul răspunderii îl constituie principiul eficacității dreptului

comunitar și principiul ocrotirii efective a drepturilor conferite de acesta cetățenilor

statului respectiv.

În cauza Kobler, Curtea a Statuat că principiul

răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate particularilor în urma încălcării

dreptului comunitar este aplicabil și atunci când încălcarea derivă dintr-o hotărâre

judecătorească dată în ultimă instanță. Astfel, o răspundere deosebită revine instanțelor

judecătorești în aplicarea și interpretarea dreptului comunitar, astfel cum rezultă

și din dispozițiile art. 148 din Constituția României care la alin. (2) precizează

că, urmare a aderării la Uniunea Europeană, prevederile tratatelor constitutive

ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu

au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor

actului de aderare. Activitatea de interpretare a legii naționale și comunitare

și de evaluare a situației de fapt și a probelor este o parte esențială a activității

instanțelor judecătorești ce poate conduce la încălcări ale dreptului comunitar.

Instanța națională este obligată ca atunci când trebuie să aplice o lege de implementare

a unui act comunitar să ia în considerare nu numai legea respectivă, ci întreg ansamblul

regulilor de drept național și să le interpreteze pe toate acestea în lumina actului

comunitar pentru a pronunța o soluție conformă pe cât posibil cu scopul urmărit

de acesta. Judecătorul național însărcinat, potrivit competenței sale, să aplice

dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura deplina eficacitate

a acestor norme, lăsând neaplicată, din oficiu dacă este necesar orice dispoziție

contrară a legislației naționale, chiar și ulterioară, fără a solicita sau aștepta

eliminarea preliminară a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu

constituțional.

Criticile formulate de pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, în sensul că reclamantul nu este persoană îndreptățită

la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit atât în nume propriu

cât și de autorul său au fost apreciate ca nefondate în raport de dispozițiile

art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 întrucât reclamantul, fiind fiul numitului

N.G., se încadrează în categoria persoanelor cărora legea le-a recunoscut dreptul

de a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorii lor. Susținerile

în sensul că au dreptul la acordarea despăgubirilor doar moștenitorii persoanelor

îndreptățite care au decedat după intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 au fost

considerate eronate, din moment ce textul art. 5 este precis sub aspectul categoriilor

persoanelor îndreptățite. Textul de lege nu face distincție cu privire la momentul

decesului persoanei căreia i s-a aplicat direct condamnarea politică sau măsura

administrativă cu caracter politic, astfel încât, nici judecătorul nu are dreptul

să facă distincție sub acest aspect, ci trebuie să aplice legea tuturor moștenitorilor

persoanelor decedate anterior și ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009.

Criticile privind plafonarea cuantumului

despăgubirilor ce pot fi acordate avându-se în vedere dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010,

au fost respinse, de asemenea, ca nefondate, față de constatarea caracterului neconstituțional

al modificărilor aduse Legii nr. 221/2009 prin acest act normativ.

Instanța de apel a reținut că tribunalul

în mod corect a constatat caracterul politic al măsurii administrative de excludere

a reclamantului N.G.S.B. din Colegiul de Avocați al Regiunii Ploiești prin decizia

nr. 124 din 27 septembrie 1959, deoarece, astfel cum rezultă din probele administrate

în cauză, Baroul Prahova a comunicat instanței, prin adresa din 06 ianuarie 2010,

că reclamantului i s-a aplicat această măsură începând cu data de 15 septembrie

1959, fiind evident că ea a fost luată ca urmare a condamnării politice a tatălui

reclamantului prin sentința nr. 404 din 18 aprilie 1959 a Tribunalului Militar București.

Instanța de fond nu trebuia să facă nicio

distincție în privința cuantumului despăgubirilor acordate, în sensul dacă acestea

sunt materiale sau morale, deoarece textul de lege folosește generic termenul de

despăgubiri. împrejurarea că în acțiunea introductivă reclamantul solicită acordarea

de daune morale și materiale, reprezintă un aspect care a fost interpretat de instanță

conform dispozițiilor Legii nr. 221/2009, care se referă la despăgubiri pentru prejudiciul

moral.

Instanța de fond nu și-a încălcat rolul

activ prevăzut de art. 129 C. proc. civ. și a administrat toate probele necesare

aflării adevărului în cauză.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, menționată în considerente, arată că suma acordată reclamantului ca despăgubiri

pentru prejudiciile morale cauzate lui și autorului lui în baza dispozițiilor Legii

nr. 221/2009 reprezintă o reparație reală și suficientă, cuantumul acesteia neavând

un caracter derizoriu.

În privința motivelor de drept precizate

la 26 iunie 2010, instanța de apel a apreciat că acestea nu pot fi avute în vedere

deoarece conform art. 294 C. proc. civ., în apel, nu se poate schimba calitatea

părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs,

reclamantul, pârâtul și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București.

Recurentul reclamant, prin criticile formulate,

critică decizia instanței

de apel sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, susținând că, în raport

de suferințele îndurate de tatăl său care a fost condamnat politic la 8 ani închisoare

și de consecințele negative suportate de el ca urmare a eliminării din Baroul Ploiești

și trimiterea la munca de jos pe Șantierul de la Bicaz timp de 12 ani motiv pentru

care nu și-a putut exercita profesia din care ar fi putut realiza venituri corespunzătoare

și să beneficieze de o pensie substanțială, suma acordată este prea mică. A susținut

că despăgubirile la care este îndreptățit trebuiesc calculate în raport de beneficiile

și avantajele materiale ale celor ce au produs în epoca comunistă aceste suferințe,

printr-o politică de exterminare a celor ce nu au acceptat regimul comunist.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice

invocă lipsa de temei

legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituționalității

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale. Susține că instanța de apel a pronunțat

o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție,

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 6 și 14 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, atunci când

a considerat inaplicabilă în cauză Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

În subsidiar, recurentul critică decizia

instanței de apel sub aspectul întinderii despăgubirilor acordate reclamantului,

susținând că o aplicare corectă a criteriilor de evaluare a prejudiciului moral

ar fi condus la o sumă mai mică decât cea stabilită de instanța de apel.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București, prin recursul formulat,

încadrat în dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., susține că decizia recurată este nelegală întrucât instanța de

apel deși recunoaște efectul Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prin

care în urma declarării neconstituționalității prevederilor art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 temeiul de drept al acțiunii reclamantului a dispărut,

a reținut în mod greșit că aplicarea deciziei sus­menționate ar determina încălcarea

mai multor dispoziții ale Convenției Europene a Drepturilor Omului. Susține că motivarea

instanței de apel în sensul că decizia de neconstituționalitate reprezintă o formă

de intervenție a statului în proces, prin intermediul unuia din organele sale, punându-se

problema nerespectării principiului „egalității armelor" este nelegală, deoarece

chiar practica instanței europene a reținut că statul nu este împiedicat să reglementeze

în materie civilă prin dispoziții noi, drepturi ce decurg din legile în vigoare.

Mai susține că hotărârea instanței de apel este nelegală și în raport de dispozițiile

art. 20 alin. (2) din Constituția României, care consacră prioritatea reglementărilor

internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin

dispoziții mai favorabile. Susține că prin invocarea art. sus­menționat din legea

fundamentală, instanța de apel a procedat la analiza reglementărilor internaționale

pentru a găsi un temei de drept al pretențiilor reclamantului, fără a indica textele

de lege interne neconcordante în materie cu dispozițiile Convenției.

În continuare, recurentul susține că soluția

instanței de apel nu este susținută nici din perspectiva normelor convenționale

care se referă la respectarea dreptului de proprietate. În acest sens, arată că

dacă s-ar admite a fortiori că aplicarea deciziei Curții Constituționale nu se poate

realiza în recurs, pentru eventuala incompatibilitate cu art. 1 din Primul protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece persoana interesată

ar deține deja o hotărâre judecătorească definitivă, care poate fi interpretată

ca având „valoare patrimonială", în sensul Convenției, nu același lucru se

poate susține în cazul unei hotărâri nedefinitive. Susține că dând o asemenea interpretare,

instanța de apei a încălcat principiul separației puterilor în stat, cât și actuala

ordine constituțională, potrivit căreia nu se admite nicio excepție de la interdicția

aplicării normelor legale ce au fost declarate neconstituționale.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 31

alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată și potrivit art. 147 din Constituția

României, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind

neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul,

după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept.

De asemenea, conform art. 11 alin. (3)

din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile și hotărârile Curții Constituționale

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Potrivit art. 147

alin. (4) din Constituția României, în forma republicată, deciziile Curții Constituționale

se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării acestea sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor.

În aplicarea corectă a acestor texte legale

și constituționale, nu se poate susține că sintagma „au putere numai pentru viitor"

exclude incidența și recunoașterea efectului Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie

2010 în cauza de față, doar pentru faptul că litigiul a fost soluționat prin pronunțarea

unei hotărâri de primă instanță, întrucât această hotărâre nici nu are un caracter

definitiv.

Fiind o cauză în desfășurare, sintagma

„în viitor" se referă inclusiv la judecata în apel, desfășurată în viitor în

raport cu momentul publicării deciziei sus-menționate.

În concluzie recurentul susține că instanța

de apel ar fi trebuit să ia act de decizia de neconstituționalitate, în sensul că

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele

și să respingă acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

Recursurile declarate de pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București sunt fondate

în raport de criticile comune referitoare la lipsa de temei

juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Astfel, problema de drept care se pune

în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi

aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional,

printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

Așa cum susțin și recurenții, această problemă

de drept a fost dezlegată greșit de către instanța de apel, care a reținut că Decizia

Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era

în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu produce efecte în cauză.

Cu privire la efectele Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat

Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie

2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei

decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4)

C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul

legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of.,

așa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menționată, se impune schimbarea

soluției din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru

argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul

legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale,

își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale,

dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții

fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede

că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se

și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea

și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională

și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și

erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au

formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată

prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că Decizia

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor

în curs de jud