ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

ÎCCJ

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3801/2013

CAMERĂ

penal

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3801/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului penal de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 273/F din 29 mai 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, s-a dispus, în baza art. 403 alin. (1) și alin. (3) C. proc. pen., respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de revizuire a sentinței penale nr. 245 din data de 1 martie 1948, pronunțată de Tribunalul Militar București, secția a II-a, în Dosarul nr. 968/1948 (rămasă definitivă prin decizia penală nr. 775 din data de 17 iunie 1948, pronunțată de Curtea Militară de Casare și Justiție în Dosarul nr. 372/1948), formulată de petenta P.M.D.

pentru condamnatul defunct P.P.

În

temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligată petenta la plata sumei de 200 RON, reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în fapt următoarele:

La data de 22 aprilie 2013, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a înaintat acestei instanțe, spre competentă soluționare, potrivit art. 399 alin. (5) C. proc. pen., cererea de revizuire a sentinței penale nr. 245 din data de 1 martie 1948, pronunțată de Tribunalul Militar București, secția a II-a, în Dosarul nr. 968/1948 (rămasă definitivă prin decizia penală nr. 775 din data de 17 iunie 1948, pronunțată de Curtea Militară de Casare și Justiție în Dosarul nr. 372/1948), formulată de petenta P.M.D., pentru condamnatul P.P. (tatăl său, decedat la data de 16 februarie 1965).

Adresa anterior menționată a fost însoțită de concluziile formulate de un procuror al parchetului respectiv în urma efectuării actelor de cercetare prevăzute de art. 399 C. proc. pen., în sensul respingerii cererii de revizuire, ca inadmisibilă.

Analizând, în prealabil, admisibilitatea în principiu a cererii cu care a fost astfel sesizată, potrivit art. 403 alin. (1) C. proc. pen., Curtea constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 245 din data de 1 martie 1948, pronunțată în Dosarul nr. 968/1948, Tribunalul Militar București, secția a II-a a hotărât condamnarea, între alții, a inculpatului P.P. (în prezent decedat) la pedepsele de 20 ani muncă silnică și 10 ani degradare civilă, pentru infracțiunea de înaltă trădare [prevăzută de art. 191 alin. (1) C. pen. în vigoare la acel moment] și, respectiv, la pedeapsa de 10 ani temniță grea, pentru infracțiunea de luare de mită (prevăzută de art. 251 din același C. pen.), dispunând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea.

Potrivit sentinței de condamnare, în sarcina inculpatului P.P., s-a reținut, în fapt că, împreună cu coinculpații P.A., D.L. și G.F. (ultimul judecat în lipsă), au furnizat unei puteri străine, prin agenții ei, informații referitoare la siguranța statului român, în schimbul cărora cel din urmă i-a remis inculpatului P.P. suma de 3.000.000 ROL, din care acesta și-a oprit pentru sine suma de 2.000.000 ROL, iar restul l-a dat coinculpatului P.A., care, la rândul lui, i-a înmânat coinculpatului D.L.

suma de 500.000 RON.

În

concret, faptele s-au derulat astfel:

În

luna octombrie 1946, coinculpatul G.F., funcționar al Casei Regale, era însărcinat să aducă filme de la Misiunea Americană în România la Palatul Regal și, în această calitate, îl cunoștea pe inculpatul P.P., care îndeplinea funcția de ajutor de comisar, repartizat la Direcția Generală a Poliției Palatului Regal.

La propunerea coinculpatului G.F., inculpatul P.P. a acceptat să caute și să procure informații referitoare la siguranța statului român pentru un ofițer de la Misiunea Americană din București și, în acest scop, a apelat la serviciile coinculpatului P.A., care ocupa funcția de ajutor de comisar în cadrul Direcției Generale a Poliției și Siguranței Statului. La rândul său, cel din urmă l-a contactat pe coinculpatul D.L., arhivar la S.S.I. și a obținut de la acesta răspunsurile la întrebările primite de la ceilalți inculpați.

Pentru informațiile astfel procurate, inculpații au primit sumele de bani anterior menționate, în împrejurările deja precizate.

La data de 20 martie 1947, coinculpatul P.A. s-a îmbolnăvit și, fiind internat în spital, a fost vizitat de inculpatul P.P., care i-a spus că nu poate să îi mai dea bani, deoarece răspunsurile procurate de la coinculpatul D.L. nu au fost bune, iar ofițerul american cu care era în legătură la Misiunea din București s-a întors în țara de origine.

În

cursul judecății în primă instanță, inculpatul P.P. nu a recunoscut săvârșirea faptelor, apărarea sa fiind în sensul că nu a primit nicio sumă de bani de la nimeni, în legătură cu furnizarea de informații referitoare la siguranța statului.

Recursul declarat de inculpatul P.P., prin care acesta a invocat, între altele, aceeași apărare, a fost respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 775 din data de 17 iunie 1948, pronunțată de Curtea Militară de Casare și Justiție în Dosarul nr. 372/1948.

Prin cererea de revizuire, s-a solicitat rejudecarea cauzei și achitarea, post mortem a inculpatului P.P., pentru ambele infracțiuni.

În

susținerea acestei cereri, a fost invocat cazul de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., făcându-se referire la declarația coinculpatului G.F. (prins după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare), datând din 20 ianuarie 1953, prin care acesta a învederat aspecte despre care se pretinde că dovedesc nevinovăția inculpatului P.P.

Astfel, în declarația respectivă, coincuipatul G.F. a afirmat în mod expres că nu i-a cerut inculpatului P.P. informațiile la care s-a referit actul de acuzare (pe motiv că le-ar fi putut obține în mod direct de la fostul șef al Siguranței Statului, cu care se afla permanent în contact) și, totodată, că sumele de bani pe care i le-a dat acestuia nu au avut nicio legătură cu un asemenea serviciu, fiind remise mai târziu, cu titlu de ajutor, întrucât inculpatul avea copilul bolnav.

Cererea de revizuire astfel motivată este inadmisibilă, Curtea având în vedere, în acest sens, următoarele considerente:

- referitor la infracțiunea de înaltă trădare, prevăzută de art. 191 alin. (1) C. pen. în vigoare la data faptelor, care atrage și competența acestei instanțe în a judeca cererea de revizuire

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 (cu modificările și completările ulterioare), condamnările pronunțate pentru această infracțiune în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cum este și aceea care se referă la inculpatul în favoarea căruia s-a promovat cererea de revizuire, constituie de drept condamnări cu caracter politic.

De asemenea, conform art. 2 din aceeași lege, toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic sunt înlăturate de drept, iar acele hotărâri nu mai pot fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor.

Revizuirea este o cale extraordinară de atac ce poate fi îndreptată împotriva unei hotărâri judecătorești definitive, care conține grave erori de fapt, tinzând la realizarea unei reexaminări în fapt a cauzei în care s-a pronunțat acea hotărâre, cu privire la oricare dintre infracțiunile la care aceasta s-a referit, astfel cum prevede art. 393 alin. (2) C. proc. pen.

În

speță, toate efectele hotărârii definitive de condamnare a inculpatului P.P. pentru infracțiunea analizată au fost deja înlăturate de drept, la data intrării în vigoare a legii anterior menționate, ca urmare a prezumției absolute instituite de legea respectivă că aceasta reprezintă o condamnare cu caracter politic, motiv pentru care nu mai este posibilă, pe cale judecătorească, o reexaminare a faptelor care au condus la pronunțarea ei, în urma căreia să se ajungă, potrivit art. 406 alin. (1) raportat la art. 345 alin. (1) C. proc. pen., la o nouă soluție pe fondul cauzei (de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare), lipsind astfel de finalitate o asemenea procedură.

- referitor la infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 251 C. pen. în vigoare la data faptelor.

Cazul de revizuire invocat, prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., presupune, chiar prin definiție, descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la momentul soluționării definitive a cauzei, pe baza cărora, potrivit art. 394 alin. (2) din același cod, să se poată dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare.

Referitor la expresia „fapte și împrejurări”, utilizată în articolul anterior citat, jurisprudența și literatura juridică sunt unanime în a arăta că aceasta se referă la faptele probatorii, adică la elementele de fapt ale cauzei, iar nu la mijloacele de probă prin care ele sunt dovedite, subliniindu-se că este inadmisibilă invocarea, pe calea revizuirii, a unor noi mijloace de probă în legătură cu fapte probatorii deja cunoscute și verificate cu ocazia judecății ordinare.

În

speță, nu s-a invocat un fapt probatoriu nou, întrucât apărarea constantă a inculpatului P.P., pe parcursul întregii judecăți, în ambele grade de jurisdicție pe care le-a parcurs fondul cauzei, a fost aceea că nu a primit nicio sumă de bani în legătură cu furnizarea, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a unor informații referitoare la siguranța statului.

În

realitate, în cererea de revizuire, s-a făcut referire doar la un mijloc de probă nou, apărut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare (declarația coinculpatului G.F. din data de 20 ianuarie 1953), despre care s-a susținut că ar dovedi tocmai faptul probatoriu anterior menționat.

Pe calea revizuirii nu este posibilă însă, după cum deja s-a evidențiat, prezentarea de mijloace de probă noi în legătură cu fapte probatorii cunoscute instanțelor care au soluționat în mod definitiv cauza și analizate de acestea, astfel cum se încearcă în speță.

În

același timp, Curtea menționează că, în cazul infracțiunii analizate, condamnarea definitiv pronunțată nu este considerată de drept o condamnare cu caracter politic, prin prisma dispozițiilor legale deja citate, dar poate constitui o asemenea condamnare, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, astfel cum și autoarea cererii de revizuire lasă să se înțeleagă în cuprinsul cererii respective.

În

această situație, procedura de urmat este cea prevăzută în art. 4 din legea anterior menționată, potrivit căruia, în cazul persoanelor condamnate penal în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru alte infracțiuni decât cele expres și limitativ menționate în art. 1 alin. (2), se poate solicita, chiar după decesul acestora, de către orice persoană interesată, constatarea caracterului politic al condamnării lor, cu consecința, prevăzută de art. 2, a înlăturării de drept a tuturor efectelor acesteia, competența de a soluționa o astfel de cerere aparținând în exclusivitate tribunalului civil în circumscripția căruia domiciliază acea persoană, iar nu instanței penale.

Împotriva hotărârii a declarat recurs revizuienta P.M.D., invocând cazul de casare prevăzut de art. 385

pct. 1 C. proc. pen., respectiv art. 385

pct. 17

C. proc. pen.

În

principal, a solicitat casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța competentă, respectiv Tribunalul Militar București.

În

subsidiar, a solicitat casarea sentinței și trimiterea cererii la Curtea de Apel București, care a pronunțat o hotărâre contrară legii.

Înalta Curte examinând recursul prin prisma criticilor formulate constată că acesta este fondat pentru următoarele considerente:

Din actele cauzei rezultă că cererea de revizuire formulată de P.M.D., în calitate de fiică a persoanei condamnate a fost întemeiată pe dispozițiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. invocându-se descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei.

Potrivit dispozițiilor art. 401 teza I C. proc. pen., competentă să judece cererea de revizuire este instanța care a judecat cauza în primă instanță.

Norma procedurală de stabilire a instanței competente să soluționeze cererea de revizuire prevăzută în dispozițiile legale enunțate anterior, reprezintă norma cadru care stabilește dreptul comun în materie, fiind aplicabilă atâta timp cât printr-o normă specială nu se prevede altfel (specialia generalibus derogant).

În

atare condiții, cum nici prin modificările legislative aduse C. proc. pen. prin Legea nr. 356/2006 și nici ulterior, nu au fost modificate dispozițiile art. 401 C. proc. pen., instanța competentă să judece cererea de revizuire este instanța care a judecat fondul cauzei.

De asemenea, prin decizia în interesul legii din 9 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a stabilit că instanța competentă să soluționeze cererea de revizuire este instanța care a judecat cauza în primă instanță, chiar dacă la momentul introducerii cererii, datorită modificărilor dispozițiilor legii procesual penale aceasta nu mai avea competența de a judeca fondul cauzei în primă instanță.

Cum în speță hotărârea a cărei revizuire se solicită a fost, pronunțată la 1 martie 1948 de Tribunalul Militar București, aceasta este instanța competentă să se pronunțe pe cererea de revizuire formulată de reviztdenta P.M.D. în calitate de fiică a persoanei condamnate P.P.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 385

pct. 2 lit. c) C. proc. pen., va admite recursul declarat de revizuienta P.M.D. împotriva sentinței penale nr. 273/F din 29 mai 2013 a Curții de Apel București, secția I penală.

Va casa hotărârea și va trimite cauza la instanța competentă, respectiv Tribunalul Militar Teritorial București.