ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7214/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7214/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin sentința nr. 466

din 06 martie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosar

nr. 26050/3/2007, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta

SC A.N. SP. Z.o.o..

a solicitat, în

contradictoriu cu pârâții SC T.M. România SRL și Oficiul de Stat pentru Invenții

și Mărci.

Pentru a dispune astfel,

prima instanță a reținut, în esență, că, în România, marca „Dr. V.” a fost înregistrată

în anul 1998 de SC H.T. SRL (nr. Y) pentru clasa de produse 32, iar în anul 2004,

cu consimțământul titularului mărcii inițiale, pârâta a solicitat înregistrarea

aceleiași mărci, înregistrarea făcându-se sub nr. X pentru clasele de produse 5,

30 și 32; ulterior, pârâta a dobândit de la SC H.T. SRL, prin cesiune, drepturile

asupra mărcii inițiale.

Or, în condițiile în care

inițial, în România, marca „Dr. V.” a fost înregistrată de o terță persoană, nu

se poate susține că raporturile de concurență pe o altă piață decât cea românească

au constituit elementul care a determinat-o pe pârâtă să înregistreze marca a cărei

nulitate se solicită, în scopul de a bloca intrarea reclamantei pe piața românească,

cu produse comercializate sub marca „Dr. W.”.

Reaua-credință a pârâtei

ar fi putut fi reținută doar în măsura în care marca „Dr. V.” nu ar fi fost protejată

în România și pârâta ar fi solicitat și obținut prima înregistrarea acestei mărci

pentru clasa de produse 32. Cum marca a fost înregistrată în România de către un

terț, care, ulterior, a permis înregistrarea și de către pârâtă a mărcii menționate,

nu poate fi reținută o intenție a pârâtei de a bloca accesul pe piața românească

a concurentei reclamante, întrucât accesul acesteia ar fi fost oricum împiedicat

de existența mărcii „Dr. V.” al cărui titular era SC H.T. SRL.

A apreciat instanța fondului

că nu poate fi reținută susținerea reclamantei în sensul că pârâta nu ar fi comercializat

produse sub marca „Dr. V.”, din actele de la dosar rezultând că pârâta a făcut operațiuni

de import și de comercializare a unor tablete efervescente sub marca menționată,

precum și acțiuni de promovare a acestui produs pe piață, așa încât nu se poate

reține că înregistrarea mărcii s-a făcut în scop de blocaj.

Faptul că marca a fost

înregistrată pentru aceeași clasă de produse ca și marca reclamantei nu poate fi

reținut ca element care să contureze reaua-credință, întrucât chiar reclamanta susține

că acționarul majoritar al pârâtei și reclamanta sunt concurente pe piața poloneză

a producătorilor de sucuri. Astfel, era firesc ca înregistrarea mărcii într-o altă

țară să se facă pentru acele clase de produse din categoria care face obiectul de

activitate al pârâtei. Marca a fost înregistrată cu acordul titularului de la acel

moment al mărcii „Dr. V.”, marcă ce fusese înregistrată pentru aceeași clasă de

produse în anul 1998, cu aproximativ 7 ani înainte ca reclamanta să devină titularul

mărcii „Dr. W.”.

Prin decizia nr. 75/A

din 14 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă

și de proprietate intelectuală, a fost admis apelul reclamantei împotriva sentinței

menționate, dispunându-se schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii

acțiunii și anulării mărcii înregistrate sub nr. X din 20 aprilie 2004, cu cheltuieli

de judecată.

Pentru a dispune astfel,

instanța de apel a reținut, în esență, că pârâta a avut cunoștință despre existența

mărcii „Dr. W.”, înregistrată în Polonia de către reclamantă, atât pe piața poloneză,

cât și pe piața comunitară, fiind de rea-credință la momentul înregistrării mărcii

„Dr. V.” în România.

Prin decizia nr. 6759

din 17 decembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost

admis recursul declarat de către pârâtă împotriva deciziei menționate, pe care a

casat-o și a trimis cauza, la aceeași instanță, pentru rejudecarea apelului.

Pentru a dispune astfel,

instanța de casare a constatat, în esență, că nu poate fi primit motivul de recurs

vizând existența unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei recurate, deoarece

se tinde, în fapt, la reaprecierea situației de fapt reținute în cauză.

S-a apreciat, însă, că

sunt fondate susținerile recurentei vizând aplicarea greșită a legii, întrucât instanța

de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 48 lit. c) din Legea

nr. 84/1998, din perspectiva conținutului conceptual al relei-credințe și a criteriilor

de apreciere a acestuia, analiza sa vădind, în același timp, că situația de fapt

și de drept nu a fost pe deplin și în mod corect stabilită.

În aplicarea dispozițiilor

art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998, evaluând atitudinea subiectivă a pârâtei

la momentul cererii de înregistrare a mărcii „Dr. V.” nr. X, respectiv la data de

28 aprilie 2004 și conchizând în sensul relei-credințe, instanța de apel a definit

în mod corect frauda ca fiind săvârșirea unor acte de atingere a drepturilor altuia

pentru a obține foloase injuste, dar a apreciat eronat că aceasta reprezintă doar

o formă de manifestare a relei-credințe, în sensul normei în discuție, când, în

realitate, se suprapune acesteia în toate cazurile.

Dacă s-ar reține contrariul,

ar însemna ca reaua-credință să includă și forma de vinovăție a culpei, dedusă de

către instanța de apel din lipsa de diligență în acțiunile întreprinse, în raporturile

cu concurenții de pe aceeași piață de produse sau servicii.

Or, este exclus ca simpla

culpă să aibă semnificația relei-credințe, ca motiv de nulitate a înregistrării

mărcii, deoarece sancțiunea aplicată ar fi excesivă față de atitudinea comerciantului,

ce nu a urmărit eliminarea, discreditarea sau parazitarea concurenței.

Doar intenția frauduloasă

poate determina aplicarea sancțiunii nulității, cât timp intenția solicitantului

mărcii nu a fost aceea ca marca să-și îndeplinească funcțiile specifice, respectiv

de a dobândi drepturile asupra unei mărci pe care să o folosească ulterior și să

o impună pe piață, ci de a bloca accesul concurentului pe piață sau de a-și crea

un avantaj comercial, profitând de semnul preexistent (în cazul solicitantului comerciant),

asigurându-și posibilitatea de a crea confuzie între marca sa și cea a reclamantei,

pe care o parazitează, în acest fel, sub o aparență de legalitate.

De altfel, intenția reprezintă

forma de vinovăție cerută pentru existența oricărui act concurențial neloial.

S-a mai reținut că aceste

constatări sunt confirmate de aprecierile Curții de Justiție a Uniunii Europene,

reflectate în decizia pronunțată la data de 11 iunie 2009, în cauza C-529/07 (Chocoladefabriken

Lindt & Spriingli AG contra Franz Hauswirth GmbH), la care s-a făcut referire

prin motivele de recurs.

Astfel, nu este suficientă

cunoașterea de către solicitantul mărcii a „faptului relevant” (existența și folosirea

unei mărci anterioare sau chiar a unui semn neînregistrat ca marcă), fiind necesar

a se dovedi că intenția pârâtei, la momentul cererii de înregistrare a mărcii, a

fost aceea de a împiedica intrarea mărcii reclamantei pe piața românească, astfel

cum a pretins reclamanta.

Cât privește criteriile

de apreciere a acestor cerințe, implicit, mijloacele de dovedire a intenției frauduloase,

simpla cunoaștere a „faptului relevant” nu prezumă, prin ea însăși, existența unei

intenții frauduloase, astfel cum rezultă din considerentele deciziei de apel, atare

intenție trebuind a fi probată distinct de prima cerință și apreciată ca atare.

În evaluarea unei asemenea

intenții, este relevantă cercetarea actelor de comercializare a produselor cărora

marca le-a fost destinată, ulterior înregistrării (în primul rând, evident, dacă

a avut loc o utilizare efectivă a mărcii pentru produsele sau serviciile pentru

care a fost înregistrată), pentru a se determina dacă și în ce măsură marca și-a

îndeplinit funcțiile esențiale specifice.

Totodată, decizia Curții

de Justiție a Uniunii Europene face referire la o a treia cerință necesară pentru

ca reaua-credință să subziste, distinct de condiția cunoașterii existentei mărcii

terțului și de cea a intenției frauduloase, anume cerința gradului de protecție

juridică de care se bucură atât marca terțului, cât și semnul a cărui înregistrare

se solicită a fi anulată.

Această cerință este,

de asemenea, importantă pentru reținerea relei-credințe, fiind necesar a se evalua

ca atare.

În acest context, se impune

a se verifica, în primul rând, limitele teritoriale la care se raportează protecția

juridică a fiecărui semn în dispută, înregistrat sau nu, răspunzându-se la întrebarea

care este teritoriul pe care funcționează piața produselor sau serviciilor, relevantă

în cauză, respectiv cel polonez - fiind vorba despre preexistenta unei mărci înregistrate

în Polonia -, cel românesc sau chiar teritoriul Uniunii Europene, dat fiind că,

în prezent, semnul similar mărcii pârâtei beneficiază de protecție juridică și pe

teritoriul României, începând cu data de 01 ianuarie 2007.

Dacă se va aprecia că

cea din urmă ipoteză este viabilă, se va ține cont de împrejurarea că reclamanta

a înregistrat semnul, drept marcă comunitară, abia la sfârșitul anului 2004, moment

la care marca a cărei anulare se solicită era deja înregistrată în România.

În măsura în care se va

aprecia că piața relevantă este plasată pe teritoriul polonez, trebuie lămurit,

de asemenea, dacă poate subzista reaua-credință la înregistrarea unei mărci în România

independent de principiul teritorialității ce guvernează protecția juridică a unei

mărci, a conchis instanța de casare.

În rejudecarea apelului,

prin decizia nr. 229/A din 04 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a

IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul formulat

de reclamantă,

a schimbat

în parte sentința apelată, în sensul că: a admis

în parte acțiunea, a dispus anularea parțială a mărcii nr. X din 28 aprilie 2004,

în ce privește înregistrarea acesteia pentru produsele/serviciile din clasa 32,

a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței, cu cheltuieli de judecată în cuantum

de 7.000 euro.

Prin decizia de casare,

pe de o parte s-a reținut că marca ulterior înregistrată de pârâtă este similară

cu marca titularului cererii de anulare sau cu un semn utilizat de acesta în activitatea

sa comercială, iar pe de altă parte că însăși societatea pârâtă-recurentă nu a contestat

că, la momentul solicitării de înregistrare a mărcii, cunoștea sau ar fi trebuit

să aibă cunoștință despre existența mărcii poloneze a reclamantei.

Curtea a notat că, în

recurs, nu s-a reținut vreo eroare în judecata făcută de instanța de apel, în primul

ciclu procesual, în ce privește stabilirea situației de fapt a cunoașterii de către

pârâtă – prin organele sale –, la momentul solicitării înregistrării mărcii a cărei

anulare se cere, a existenței mărcii poloneze a reclamantei și a utilizării acesteia

din urmă în activitățile sale comerciale cu produse de aceeași natură cu cele pe

care le comercializează și pârâta.

Soluția de casare cu trimitere

pronunțată de instanța de control judiciar în recurs a fost determinată de aprecierea

ca eronată a concluziei instanței de apel potrivit căreia simpla cunoaștere a existenței

și folosinței mărcii a cărei anterioritate o invocă reclamanta ar fi suficientă

pentru întrunirea relei credințe.

A reținut instanța de

casare că, pentru a se stabili, în sensul prevederilor art. 48 lit. c) din

Legea nr. 84/1998, existența relei-credințe la înregistrarea mărcii a cărei anulare

se solicită, este necesar ca înregistrarea ei să fi fost făcută cu intenție frauduloasă.

Având în vedere aceste

coordonate ale rejudecării apelului, Curtea a constatat că probatoriul administrat

în speță relevă faptul că societatea pârâtă SC T.M. România SRL face parte din Grupul

M.W., de origine poloneză, dintre acționarii firmei poloneze făcând parte și numitul

K.G.

Acesta din urmă îndeplinea,

la data înregistrării mărcii a cărei anulare se cere, funcția de director al societății

constituite în România de Grupul M., respectiv SC L.F.I. SRL (redenumită ulterior

SC T.M. România SRL), fiind totodată și acționar al SC H.T. SRL

Pe teritoriul Poloniei,

reclamanta A.N. Z.o.o. și societatea poloneză M. (și ea asociat la SC T. SRL) activează

în același domeniu, respectiv acela al producției de băuturi răcoritoare, având

cele mai bune cote pe piața poloneză, în acest domeniu, la nivelul anului 2004 (39,9%

M. și 20,8% A.N.), aspecte ce reies din publicațiile locale depuse la dosarul de

fond.

Pe de altă parte, marca

Dr. W. se bucura de popularitate pe același teritoriu, având un grad de recunoaștere

de aproximativ 61%.

Curtea a apreciat că prezența,

pe aceeași piață - a producției de băuturi răcoritoare - atât a societății reclamante,

cât și a persoanelor ce au calitate de asociați ai societății pârâte de naționalitate

română, dar și succesul comercial de care fiecare dintre acestea se bucură în Polonia

(fiind concurenți de top, rivali pe segmentul de piață al băuturilor răcoritoare)

dovedește cunoașterea de către menționații asociați atât a existenței și prestigiului

mărcii poloneze Dr. W., cât și a negocierilor ce s-a finalizat cu achiziționarea

acestei mărci de către reclamantă, în cursul anului 2004.

De asemenea, a reținut

Curtea că în aceleași publicații locale se face vorbire despre strategia gândită

de cei doi concurenți polonezi, de a-și extinde activitățile comerciale pe piețele

externe.

O atare împrejurare constituie,

în aprecierea Curții, un indiciu puternic în sensul că fiecare dintre cei doi concurenți-rivali

pe piața poloneză au inițiat strategii comerciale menite să asigure intrarea produselor

lor pe piețele altor state și succesul în activitatea comercială astfel desfășurată.

Această concluzie se conturează

în considerarea finalității oricărei activități comerciale, finalitate care este

aceea de a obține un profit, neputând fi de conceput ca un comerciant să își desfășoare

activitatea fără a urmări un asemenea scop.

În ce privește piața din

România, Curtea a constatat că societatea pârâtă era prezentă pe această piață în

anul 2004 și că, avându-i ca asociați pe societatea comercială de origine poloneză

M. și pe numitul K.G., reprezenta pârghia necesară derulării intereselor comerciale

ale menționatei societăți poloneze.

Din perspectiva întinderii

drepturilor conferite de marca poloneză Dr. W., s-a constatat că aceasta nu putea

asigura, pe teritoriul României, vreo protecție – în sensul de exclusivitate în

utilizare – titularului ei, asemenea efecte putând fi produse la nivelul anului

2004 (când a fost înregistrată marca a cărei anulare se cere, acesta fiind momentul

în raport de care se impune a fi evaluată regularitatea înregistrării ei) numai

de înregistrările de marcă realizate în fața Oficiului de Stat pentru Invenții și

Mărci din România – potrivit exigențelor art. 4 raportat la art. 1 din Legea

nr. 84/1998.

Cât privește înregistrarea

aceleiași mărci pe cale comunitară, în baza cererii depuse de reclamanta A.N. la

17 noiembrie 2004, Curtea a notat că nici aceasta nu putea produce vreun efect pe

teritoriul României la epoca la care pârâta a solicitat în România înregistrarea

semnului similar a cărui nulitate se invocă, pe de o parte pentru că această solicitare

de înregistrare a fost făcută la o dată ulterioară celei la care pârâta constituit,

în fața Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci, depozitul reglementar pentru

marca Dr. V. - respectiv 27 aprilie 2004 -, iar pe de altă parte pentru că, potrivit

art. 159a din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 40/1994 privind marca comunitară,

marca astfel înregistrată a începută să producă efecte în România numai de la data

de 01 ianuarie 2007, când acest stat a dobândit calitatea de membru al Uniunii Europene.

Față de concluziile reținute,

Curtea a constatat că reclamanta nu se bucura, în România, de o protecția juridică

asupra semnului Dr. W. la momentul la care pârâta a solicitat înregistrarea ca marcă

a semnului similar Dr. V.

Însă, având în vedere:

raporturile de concurență/rivalitate ce existau între comerțul desfășurat reclamantă,

pe de o parte, și cel derulat pe teritoriul polonez de grupul de persoane ce au

calitate de asociați – și organe de conducere – la societatea pârâtă, pe de altă

parte; dezvăluirea intenției fiecăruia dintre cei doi comercianți polonezi de a-și

extinde activitățile în străinătate, precum și mediatizarea amplă ce s-a realizat

în anul 2004 cu privire la negocierile purtate de A.N. spre a-și include în portofoliu

marca Dr. W. – care se bucura de o însemnată popularitate pe aceeași piață poloneză

– s-a constatat că demersul pârâtei de a înregistra un semn puternic similar – Dr.

V. – pe o piață pe care încă nu intrase concurentul A.N. face să se contureze intenția

primeia de a obstrucționa accesul concurentului său, pe această piață, cu sucurile

pe care le produce sub menționata marcă.

Această concluzie este

întărită și de împrejurarea că, deși a înregistrat marca Dr. V. pentru produse din

clasa 32 – bere, ape minerale și gazoase și alte băuturi nealcoolice; băuturi din

fructe și sucuri din fructe; siropuri și alte preparate pentru fabricarea băuturilor

– încă din anul 2004, nu există un minimum de probatoriu care să ateste utilizarea

ulterioară a mărcii pentru această categorie de produse.

Tabletele efervescente

cu aromă de portocale ce au fost comercializate (exclusiv) în anul 2004 de către

pârâtă sub marca Dr. V. constituie – astfel cum reiese din mențiunile care se regăsesc

pe ambalajul lor și conținutul în documentul vamal întocmit cu ocazia importului

acestui produs – suplimente alimentare, care se subsumează produselor din clasa

5 potrivit clasificării de la Nisa, și nu băuturi răcoritoare din categoria celor

de care se face vorbire în descrierea protecției pentru clasa 32 în certificatul

de înregistrare a mărcii a cărei anulare se solicită.

Altfel spus, dovedind

că a utilizat marca Dr. V. pentru produse din clasa 5 (aflate și ele sub cupola

protecției conferite prin certificatul de înregistrare a mărcii nr. X din 28

aprilie 2004), pârâta a probat că, în aceste limite, înregistrarea respectivei mărci

a fost realizată potrivit scopului unui asemenea demers, respectiv spre a fi utilizat

în comerț în vederea deosebirii produselor/serviciilor ce îi aparțin de cele care

aparțin altor comercianți.

Însă, această utilizare

nu poate produce efecte și în privința altor produse/servicii pentru care pârâta

a dobândit protecție prin același certificat de înregistrare, spre a concluziona

că ar fi satisfăcute exigențele menționate și în privința lor.

Față de considerentele

anterior expuse, Curtea a reținut că, deși reclamanta nu se bucura de protecție

asupra semnului Dr. W. pe teritoriul pentru care pârâta a solicitat în anul 2004

- și a obținut - înregistrarea mărcii a cărei anulare se solicită, înregistrarea

acestei din urmă mărci pentru produsele din clasa 32 nu s-a realizat cu intenția

de a folosi marca în acest segment de piață, ci cu scopul de a obstrucționa accesul

pe piața românească a unei societăți comerciale cunoscute ca fiindu-i concurent

pe piața băuturilor răcoritoare.

Or, urmărirea unui asemenea

scop reflectă fără îndoială intenția frauduloasă a solicitantului înregistrării

mărcii Dr. V., de îngrădire a unei potențiale intrări pe piața din România a unei

mărci puternic similare care se bucură de renume într-un alt stat, pe a cărui piață

relevantă asociații din cadrul societății pârâtei sunt actori importanți.

Fiind astfel dovedite

atât cunoașterea de către pârâtă a existenței și utilizării cu succes, în Polonia,

a mărcii Dr. W., dar și a intenției reclamantei de a-și include în portofoliu această

marcă de succes, cât și intenția frauduloasă a pârâtei de a înregistra în România

marca Dr. V. cu scopul de a bloca accesul băuturilor răcoritoare purtând marca poloneză

menționată pe piața similară din România, Curtea a apreciat că sunt întrunite condițiile

cerute pentru reținerea relei credințe a pârâtei la înregistrarea mărcii a cărei

anulare se cere.

Cât privește împrejurarea

existenței unei înregistrări anterioare a mărcii Dr. V. având ca titular inițial

o altă societate comercială (SC H. SRL), Curtea a apreciat că aceasta nu poate înlătura

concluzia anterior reținută întrucât, pe de o parte, conduita de bună credință adoptată

de pârâtă față de respectiva societate nu înlătură reaua credință ce s-a dovedit

– potrivit celor ce preced – față de SC A.N. Sp. Z.o.o., iar pe de altă parte pentru

că înregistrarea anterioară a mărcii nu a fost nici ea urmată de acte de folosire

(nici chiar ulterior datei de 17 iulie 2006, când s-a finalizat cesiunea către pârâtă

a drepturilor asupra mărcii), ceea ce a condus la aplicarea sancțiunii decăderii

din drepturile asupra ei – potrivit cu decizia civilă nr. 217/A din 02

octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IX-a, ceea ce reliefează faptul

că nici înregistrarea precedentă nu a corespuns scopului pentru care a fost reglementată.

Excede obiectului litigiului

pendinte analiza regularității înregistrării mărcii Dr. V. cu nr. Y/1998, astfel

încât apărările pârâtei intimate ce tind la cercetarea scopului avut în vedere,

prin formularea de către SC H. SRL a solicitării de înregistrare a menționatei mărcii

pentru produse clasa 32 – sucuri, nu pot avea vreo relevanță în aprecierea relei

credințe care i se impută de către reclamantă în privința propriei solicitare de

înregistrare făcută în anul 2004.

Având în vedere concluziile

reținute, Curtea a reținut că solicitarea pârâtei de înregistrare a mărcii Dr.

V. pentru produsele din clasa 32 (astfel cum sunt descrise în certificatul de înregistrare

nr. X) a fost făcută cu rea credință, scopul acestei solicitări fiind acela de bloca

intrarea pe piața românească a produselor din aceeași categorie purtând o marcă

similară de origine poloneză – produse care erau cunoscute asociaților din cadrul

societății pârâte, care nu numai că au naționalitate poloneză, dar și desfășoară

activități comerciale de succes pe piața relevantă din Polonia.

Împotriva deciziei menționate

mai sus a declarat recurs, în termen legal, pârâta SC T.M. România SRL, criticând-o

pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență,

că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dezlegările date de instanța

de recurs în primul ciclu procesual, după cum urmează:

- În ceea ce privește

cunoașterea de către pârâtă a utilizării unei mărci identice sau similare într-un

alt stat, recurenta a susținut că nu a avut cunoștință de preexistența sau posibilitatea

transferării mărcii Dr. W. în patrimoniul reclamantei, anterior înregistrării mărcii

Dr. V.

Așa cum rezultă din certificatul

de înregistrare de marcă nr. X depus la dosarul cauzei, T. a obținut înregistrarea

mărcii Dr. V., pentru clasele de produse 5, 30 și 32, la data de 28 aprilie 2004,

iar conform probelor depuse la dosarul cauzei de către A.N. și invocate în motivarea

Curții de Apel, respectiv articolele de ziar din presa poloneză, negocierile și

preluarea mărcii Dr. W. de către reclamantă au fost aduse la cunoștința publicului

abia la data de 24 noiembrie 2004.

Astfel, deși instanța

de apel a reținut în mod corect aceste fapte, concluzia la care ajunge este una

vădit greșită, întrucât nu extrage concluzia firească din această anterioritate

a drepturilor pârâtei T., anume necunoașterea „faptului relevant” (în termenii deciziei

de casare).

Curtea de Apel nu invocă

nicio altă dovadă, în afara respectivelor articole de presă ulterioare datei înregistrării

mărcii subscrisei în România, din care să rezulte cunoașterea acelor negocieri (care

prin natura lor sunt secrete) dintre A.N. și titularul anterior al mărcii din Polonia

ori că mediatizarea ar fi avut loc anterior înregistrării de către subscrisă a mărcii

Dr. V. Fiind vorba de un fapt negativ, T. nu poate furniza alte probe care să arate

că nu cunoștea respectivele negocieri, sarcina probei presupusei cunoașteri revenind

în mod evident reclamantei potrivit principiului onus probandi incumbit actori.

Astfel, instanța de apel

nu a făcut o judicioasă aplicare a dezlegărilor de drept date de Înalta Curte de

Casație și Justiție, ajungând la concluzia greșită că situația de fapt ar conduce

la conturarea intenției T. de a înregistra o marcă de blocaj.

Pe de altă parte, nu este

satisfăcut nici criteriul utilizării mărcii de către reclamantă, reținut în decizia

de casare pe baza deciziei Lindt pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Așa cum reiese din situația

de fapt stabilită de Curtea de Apel, la momentul la care T. a înregistrat marca

Dr. V. în România, A.N. nu avea niciun drept asupra mărcii Dr. W. în Polonia. Prin

urmare, reclamanta nici nu realizase acte de utilizare a mărcii în activitatea sa

comercială în Polonia. Simplele negocieri comerciale (care nu puteau fi cunoscute

de T.) nu reprezintă acte de folosire a mărcii, astfel cum această noțiune este

dezvoltată în literatura de specialitate și în jurisprudență.

- În ceea ce privește

intenția frauduloasă la momentul înregistrării prin raportare la utilizarea efectivă

a mărcii de către T., Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, în acest

caz, este „relevantă cercetarea actelor de comercializare a produselor cărora marca

le-a fost destinată ulterior înregistrării (...) pentru a determina dacă și în ce

măsură marca și-a îndeplinit funcțiile esențiale specifice.”

Curtea de Apel a stabilit

faptul că T. a realizat acte de comercializare de produse sub marca Dr. V., iar

ca urmare a acestor acte a concluzionat că pârâta a fost de bună-credință la înregistrarea

mărcii. Cu toate acestea, nu a dus raționamentul până la capăt și a constatat, în

mod eronat, că T. a fost de bună-credință numai în ceea ce privește produsele din

clasa 5 și 30, nu și în ceea ce privește produsele din clasa 32, conform clasificării

de la Nisa.

Este evident că instanța

de apel s-a abătut de la concluziile Înaltei Curți de Casație și Justiție privitoare

la natura și modul de operare al bunei-credințe, încălcând astfel prevederile

art. 315 C. proc. civ., deoarece singura concluzie la care putea ajunge pe baza

constatării că a existat o utilizare efectivă a mărcii era aceea că pârâta a fost

de bună-credința la momentul înregistrării, fără a mai face nicio distincție între

clasele de produse pentru care a fost înregistrată marca, buna-credință neputând

avea în niciun caz un caracter divizibil.

De altfel, deși Curtea

de Apel realizează o analiză distinctă a bunei-credințe a pârâtei în raport cu produsele

din clasele 5 și 32, nu există nicio trimitere la clasa de produse 30 (cafea, ceai),

în ciuda faptului că argumentele pentru înregistrarea mărcii pentru produsele din

clasa 30 sunt identice și pentru clasa 32. În concluzie, instanța de apel recunoaște,

implicit, că pârâta este de bună-credință la înregistrarea mărcii atât pentru clasa

5 - suplimente alimentare, cât și pentru clasa 30 - cafea, ceai.

Mai mult, instanța de

apel ar fi trebuit să aibă în vedere, în analiza bunei credințe a pârâtei, și faptul

preexistenței mărcii Dr. V., înregistrată în anul 1998. Astfel, în măsura în care

scopul urmărit de T. la momentul înregistrării mărcii din 2004 (a cărei anulare

se cere) ar fi fost blocarea accesului A.N. pe piață, ar fi putut opune fără nicio

restricție marca Dr. V. nr. Y înregistrată în clasa de produse 32 – sucuri („marca

inițială”), marcă ce producea efecte depline la acel moment.

Faptul că T. a înregistrat

din nou aceeași marcă, de această dată cu privire la mai multe clase de produse

similare, dovedește, o dată în plus, faptul că T. a fost de bună-credință la data

înregistrării mărcii a cărei anulare se cere.

Nu întâmplător, așa cum

a constatat Curtea de Apel, chiar în anul 2004, anul înregistrării mărcii a cărei

anulare se cere, T. a început să importe și să comercializeze sub această marcă

produsul tabletele efervescente cu aromă de portocale. Un asemenea tip de înregistrare

lărgită nu face altceva decât să aducă o protecție adecvată unei mărci, care dacă

are succes pe piața poate fi extinsă în vederea promovării unor produse similare

sau apropiate cu privire la care a mai fost înregistrată (exemplu, ceaiuri - clasa

30, sucuri naturale - clasa 32). Astfel, strategia de piață a T. a fost tocmai aceea

de a lansa o linie de produse de băut pentru întreținerea stării de sănătate sub

marca Dr. V. (fie ca acestea sunt tablete efervescente - pe baza cărora se obține

o băutură - sucuri sau ceaiuri). Prin urmare, este evident că ceea ce s-a urmărit

a fost crearea unei mărci puternice sub care să poată fi promovată o linie de produse

destinate menținerii stării de sănătate, iar nu blocarea concurenților.

În plus, Curtea de Apel

trebuia să aibă în vedere și criteriul similitudinii produselor atât pentru clasa

5 și clasa 30, cât și pentru clasa 32. Dacă pentru clasa 30 și clasa 5, a considerat,

în mod implicit, că produsele sunt similare, existând un risc evident de confuzie,

în mod paradoxal, Curtea a considerat că pentru produsele din clasa 32 raționamentul

nu se mai aplică și a anulat parțial marca.

În măsura în care produsele

sunt similare și au avut loc acte de utilizare pentru cel puțin unul din produse,

chiar dacă situate în clase diferite, buna-credință nu poate fi scindată sau apreciată

în mod distinct. Altfel spus, nu se justifică acordarea unei protecții separate

pentru produse pentru care există un risc evident de confuzie. Altminteri, scopul

înregistrării este tocmai acela al obținerii unei protecții eficiente împotriva

oricărui potențial act de contrafacere prin punerea pe piață a oricăror produse

similare purtând același semn ca și cele ale subscrisei.

În acest sens, recurenta

a invocat hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza

Henkel/OAPI, C-456/01 P și C-457/01 P, din care rezultă că, în măsura în care, prin

aplicarea unei anumite mărci, există orice risc de confuzie între produse cu privire

la originea acestora, nu există niciun motiv a conferi protecție respectivei mărci.

Prin raportare la speța

de față, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere faptul că există un risc

vădit de confuzie între tabletele cu aromă de portocală destinate a fi comercializate

sub marca Dr. V. de către pârâtă, tablete care prin modul lor firesc de folosire

(constând în dizolvarea în apă) se transformă într-o băutură cu aromă de portocală,

și un suc cu aromă de portocală, ce ar urma să fie comercializat sub marca Dr.

W. de către A.N. În plus, întrucât (așa cum reiese implicit din decizia recurată)

nu se justifică anularea mărcii pentru clasa de produse 30 - ceaiuri, cu atât mai

mult nu se justifică anularea pentru clasa de produse 32 - sucuri.

De altfel, denumirea „Dr.

V.” a fost înregistrată de pârâtă tocmai din dorința de a sublinia caracteristicile

produselor sale. Astfel, această denumire induce ideea de sănătate, creând în mintea

utilizatorului o legătură evidență cu noțiunile de „vitalitate” și „vitamine”, implicit

și cu ideea de sănătate. Pârâta este un important producător de sucuri naturale

pentru copii, nectaruri de fructe și alte asemenea, caracterul sănătos al produselor

T. fiind de esența activității sale.

- Recurenta a susținut

că nici condiția gradului de protecție juridică a mărcii Dr. W. prin raportare la

criteriul teritorialității nu este satisfăcută.

Criteriul gradului de

protecție juridică reprezintă, conform deciziei Înaltei Curți de Casație și

Justiție, „a treia cerință necesară pentru ca reaua-credință să subziste, distinct

de condiția cunoașterii existenței mărcii terțului și de cea a intenției frauduloase

(...).”. Altfel spus, în cazul în care se ajunge la concluzia că semnul Dr. W. nu

se bucura de o protecție juridică teritorială adecvată, pârâta va fi considerată

de bună credință. Cu toate acestea, deși Curtea de Apel constată că reclamanta nu

se bucura de protecție asupra semnului Dr. W. pe teritoriul pentru care pârâta a

solicitat în anul 2004 - și a obținut - înregistrarea mărcii, ajunge la concluzia

eronată că pârâta a fost de rea-credință, încălcând astfel dispozițiile obligatorii

ale deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dreptul conferit de o

marcă națională are un caracter esențialmente teritorial, protecția unei mărci fiind

limitată la țara/țările în care aceasta a fost înregistrată. În caz contrar, ar

însemna că, ori de câte ori o marcă este înregistrată pe cale națională într-o țară,

aceasta ar deveni indisponibilă în toate celelalte jurisdicții din lume, ceea ce

este absurd.

Or, așa cum corect a reținut

chiar instanța de recurs, marca comunitară Dr. W. a fost înregistrată de A.N. abia

la sfârșitul anului 2004, moment la care marca Dr. V., a cărei anulare se solicită,

era deja înregistrată în România.

Examinând decizia recurată

în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Prin decizia nr. 6759

din 17 decembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în ciclul

procesual anterior, s-a dispus casarea deciziei de apel și trimiterea cauzei spre

rejudecare, în considerarea faptului că reaua-credință la înregistrarea unei mărci

nu poate rezulta doar din faptul cunoașterii, de către persoana care a devenit titularul

mărcii înregistrate, a existenței unei mărci anterioare (sau, în anumite condiții,

chiar a unui semn neînregistrat ca marcă) și utilizate efectiv, fiind necesară întrunirea

și a altor criterii, ce trebuie verificate în concret, precum intenția frauduloasă

și nivelul de protecție juridică de care beneficiază semnul terțului și semnul a

cărui înregistrare se solicită.

Instanța de apel, schimbând

în tot hotărârea primei instanțe și dispunând anularea mărcii Dr. V. nr. X pentru

înregistrare cu rea-credință, a reținut că instanța de casare nu a infirmat situația

de fapt stabilită prin decizia de apel în ciclul procesual anterior. Astfel, în

rejudecare, a pornit de la premisa că la data depozitului mărcii a cărei anulare

se solicită în cauză – 28 aprilie 2004, pârâta, prin asociații săi, cunoștea despre

preexistența mărcii poloneze Dr. W. și despre utilizarea acesteia în activitatea

comercială pentru produse de aceeași natură cu cele comercializate de către pârâtă.

Această premisă este corectă

doar în parte, întrucât, deși prin decizia de casare nu s-au infirmat aprecierile

de fapt deja conturate, s-a arătat necesitatea clarificării pe deplin a situației

de fapt, prin prisma dezlegărilor instanței supreme.

Or, o asemenea lămurire

era necesară în privința utilizării mărcii poloneze Dr. W. la data de 28

aprilie 2004, deoarece în ciclul procesual anterior a fost avută în vedere doar

preexistența mărcii poloneze, cunoscută de către pârâtă, nu și utilizarea sa efectivă,

aspect ce a fost relevat abia prin decizia de casare.

Cu toate acestea, se observă

că instanța de apel a reținut că marca poloneză Dr. W. beneficia de recunoaștere

de către publicul relevant polonez în proporție de circa 61%, iar prezența pe aceeași

piață – a producției de băuturi răcoritoare – atât a societății reclamante, cât

și a persoanelor ce au calitatea de asociați ai societății pârâte, cât și a persoanelor

ce au calitatea de asociați ai societății pârâte de naționalitate română, dar și

succesul comercial de care fiecare dintre acestea se bucură în Polonia (fiind concurenți

de top, rivali pe segmentul de piață ai băuturilor răcoritoare), dovedește cunoașterea

de către pârâtă atât a existenței și a prestigiului mărcii poloneze Dr. W., cât

și a negocierilor ce s-au finalizat cu achiziționarea acestei mărci de către reclamantă,

în cursul anului 2004.

De asemenea, instanța

a reținut că în publicațiile locale s-a făcut vorbire despre strategia gândită de

către cei doi concurenți polonezi de a-și extinde activitățile comerciale pe piețele

externe.

Față de aceste considerente,

se constată că instanța de apel a analizat și aspectul utilizării mărcii Dr. W.,

marcă ce figura în topul principalilor producători de sucuri naturale, precum și

al cunoașterii de către pârâtă a acestui fapt, date fiind relațiile concurențiale

pe aceeași piață de produse.

Astfel, deși nu se poate

reține nerespectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. din acest punct de vedere,

instanța de apel, pentru a se considera că a dat eficiență deciziei de casare și

a analizat atitudinea subiectivă a pârâtei la înregistrarea mărcii în raport de

criteriile enunțate de către instanța supremă, ar fi trebuit să analizeze aceste

criterii nu în mod izolat, ci având în vedere faptul că acestea se condiționează

reciproc: nu poate subzista intenția frauduloasă fără cunoașterea „faptului relevant”

(atât a existenței, cât și a utilizării mărcii poloneze Dr. W.), însă nici aceasta

din urmă fără intenția de a profita de semnul preexistent, prin blocarea utilizării

acestuia pe piața produselor în contextul căreia se analizează atitudinea subiectivă.

Ceea ce este esențial

în analiza atitudinii subiective – după cum rezultă din decizia de casare – este

împrejurarea dacă și în ce măsură marca înregistrată și-a îndeplinit funcțiile specifice,

cercetându-se actele de comercializare efectuate de către pârâtă, însă prin prisma

actelor de utilizare, la data solicitării înregistrării mărcii, a mărcii preexistente,

invocate ca atare în susținerea cererii de anulare a mărcii ulterioare.

Or, instanța de apel s-a

raportat exclusiv la actele de comercializare efectuate de către pârâtă, nu și la

cele efectuate în legătură cu marca poloneză Dr. W.

După cum s-a reținut în

fapt, marca Dr. W. era efectiv utilizată, figura între primele zece mărci din Polonia

din punctul de vedere al cotei de piață și era recunoscută de publicul relevant

în proporție de 61%.

Instanța de apel nu a

reținut, însă, că marca ar fi fost utilizată, la data de 28 aprilie 2004, pentru

alte produse decât cele pentru care marca Dr. W. era înregistrată în Polonia, respectiv

„băuturi din fructe și sucuri din fructe” din clasa 32, conform certificatului de

protecție eliberat de Oficiul de Brevete din Polonia.

De altfel, dacă marca

ar fi fost utilizată în fapt și pentru alte produse decât cele pentru care era înregistrată

în Polonia, ar fi trebuit stabilit dacă, pentru acele produse, marca beneficia de

protecție juridică printr-un grad ridicat al cunoașterii de către public, în virtutea

unei astfel de utilizări. Or, instanța de apel nu a reținut că recunoașterea de

către consumatori într-un procent de 61% ar viza și alte produse decât cele pentru

care marca era înregistrată și nu a stabilit care ar fi acele produse, dimpotrivă,

s-a referit la întinderea drepturilor conferite de marca poloneză, dobândite, așadar,

prin înregistrare, ceea ce impunea raportarea exclusiv la produsele menționate în

certificatul de înregistrare, în absența unor aprecieri contrare.

Atitudinea subiectivă

a persoanei juridice - prin organele sale - la înregistrarea unei mărci se analizează

la momentul solicitării de înregistrare, pentru că, doar în acest caz, s-ar putea

imputa solicitantului intenția de fraudare a unei mărci preexistente.

Astfel, reaua-credință

a pârâtei trebuie analizată în raport de situația mărcii poloneze de la acel moment,

independent de extinderea ulterioară a sferei produselor și a serviciilor sub care

marca a fost înregistrată, ca marcă comunitară (abia la data de 17 noiembrie 2004).

Această constatare nu

exclude posibilitatea ca reaua-credință la înregistrarea unei mărci să subziste

și în legătură cu produse similare cu cele efectiv utilizate sub semnul preexistent,

nu numai pentru produse identice (în speță, băuturi din fructe și sucuri din fructe),

chiar dacă semnul anterior nu era utilizat pentru aceste produse similare.

O concluzie pe acest aspect

nu poate fi adoptată cu caracter de principiu, aplicabil în toate cazurile, independent

de situația de fapt, ci de la caz la caz, în funcție de circumstanțele concrete

vizând atitudinea subiectivă a persoanei care a înregistrat marca ulterioară.

Nu s-ar putea reține că

extinderea relei-credințe asupra produselor similare trebuie să opereze în mod obligatoriu

în baza deciziei pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene la data de

11 iunie 2009 în cauza C-529/07 (Lindt & Sprüngli c. Franz Hauswirth GmbH),

la care a făcut trimitere instanța de casare în primul ciclu procesual.

Pe de o parte, instanța

de casare a menționat expres în considerente faptul că doar își însușește criteriile

de apreciere a relei-credințe arătate în respectiva hotărâre pronunțată de instanța

europeană, fără a impune aplicarea deciziei în cauză. De altfel, hotărârea vizează

mărcile comunitare, fiind pronunțată în interpretarea Regulamentului nr. 40/94 al

Consiliului din 20 decembrie 1993, or în cauză este vorba despre o marcă națională,

înregistrată anterior aderării României la Uniunea Europeană.

Pe de altă parte, raționamentul

instanței europene, chiar dacă ar fi preluat în cauză pentru identitate de rațiune,

tot nu ar conduce la concluzia extinderii obligatorii a relei-credințe în privința

produselor similare. Deși

în dispozitivul acelei decizii se face referire la utilizarea

de către un terț „a unui semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar

ce poate conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere”, datele speței

nu au impus o analiză din partea instanței europene a similarității produselor ori

a relevanței acesteia în contextul relei-credințe, fiind vorba despre produse identice.

Curtea pare să fi preluat în dispozitiv, fără vreo cenzură, formularea din întrebarea

preliminară adresată de instanța națională.

În consecință, relevanța

similarității produselor pentru care marca a cărei anulare se solicită și a celor

pentru care marca preexistentă este efectiv folosită trebuie apreciată de la caz

la caz, în contextul factorilor relevanți pentru aprecierea atitudinii subiective.

În speța de față, s-a

stabilit că pârâta a avut cunoștință despre existența și utilizarea mărcii poloneze

la data cererii de înregistrare a mărcii sale Dr. V., respectiv despre împrejurarea

că marca poloneză Dr. W. era în curs de înstrăinare, existând riscul vânzării către

reclamantă, unul dintre principalii competitori ai societății-mamă a pârâtei din

Polonia. Totodată, pârâta știa că reclamanta intenționa să-și extindă activitățile

comerciale pe piețele externe.

Trebuie adăugat faptul

că în 2004, spre deosebire de România, Polonia aderase deja la Uniunea Europeană

și exista riscul înregistrării unei mărci comunitare (ceea ce s-a întâmplat), ale

cărei efecte ar fi fost extinse automat în România din momentul aderării acesteia

la Uniunea Europeană.

Cu toate acestea, nu ar

fi rezonabil a se reține că pârâta a prevăzut strategia comercială a reclamantei

în legătură cu marca Dr. W. – pe care încă nu o achiziționase la data de 28

aprilie 2004 -, în sensul extinderii sferei produselor comercializate sub această

marcă în funcție de specificul activității reclamantei, pentru a i se imputa intenția

de a bloca intrarea reclamantei pe piața din România, cu marca Dr. W., pentru toate

produsele ce intrau în obiectul activității sale (cu atât mai mult cu cât reclamanta

nu a indicat explicit, în cauză, tipurile de produse pe care le comercializa la

acel moment, independent de marca Dr. W.).

Nu este de domeniul evidenței

că marca nou achiziționată, căreia publicul îi asocia o anumită valoare comercială,

pentru băuturi și sucuri din fructe, urma a fi extinsă la alte categorii de produse,

iar reclamanta, căreia îi revenea sarcina probei, nu a dovedit că pârâta cunoștea

despre vreo intenție a reclamantei în acest sens.

În acest context, o extindere

a eventualei rele-credințe dincolo de limitele utilizării semnului pretins fraudat

prin înregistrarea mărcii ulterioare ar echivala cu sancționarea solicitantului

acestei mărci nu pentru intenția de a împiedica intrarea unui concurent pe piață,

ci pentru că nu a prevăzut manifestarea de voință a concurentului de a-și folosi

semnul protejat (în speță, o marcă înregistrată) și pentru alte produse sau servicii

decât cele pentru care o utiliza efectiv la data solicitării mărcii ulterioare.

Or, o asemenea finalitate

nu poate fi primită, întrucât ar contraveni conținutului conceptual al relei-credințe,

astfel cum a fost stabilit prin decizia de casare nr. 6759 din 17 decembrie 2010,

prin care s-a statuat că reaua-credință la înregistrarea unei mărci, în sensul

art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998, se suprapune în toate cazurile intenției

frauduloase, neincluzând culpa, constând în lipsa de diligență în acțiunile întreprinse,

în raporturile cu concurenții de pe aceeași piață de produse sau servicii, pentru

considerentele dezvoltate în acea decizie, a căror reiterare nu se impune.

De altfel, aprecierea

atitudinii subiective la înregistrarea mărcii în funcție de actele de utilizare

a semnului preexistent reflectă percepția solicitantului mărcii asupra „faptului

relevant”, astfel cum acesta a fost descris în aceeași decizie de casare, care a

reprezentat premisa rejudecării apelului, corect reținută de către instanța de apel,

fără a-i da, însă, eficiență în analiza relei-credințe.

Prin prisma considerentelor

expuse, se constată că anularea mărcii nr. X se justifică doar pentru produsele

„băuturi din fructe și sucuri din fructe”, pentru care marca Dr. W. era efectiv

folosită la data de 28 aprilie 2004, nu și pentru celelalte produse din clasa 32.

În aceste condiții, instanța

de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 48 lit. c) din Legea

nr. 84/1998, în ceea ce privește modul de determinare a atitudinii subiective la

înregistrarea mărcii nr. X, prin prisma criteriilor stabilite prin decizia de casare,

urmând ca anularea mărcii să vizeze doar produsele „băuturi din fructe și sucuri

din fructe” din clasa 32, potrivit Clasificării internaționale a produselor și serviciilor

în vederea înregistrării mărcilor adoptate prin Aranjamentul de la Nisa din 1957,

revizuit ulterior și ratificat de România prin Legea nr. 3/1998.

Această concluzie nu este

infirmată de susținerile pârâtei în sensul că instanța de apel ar fi trebuit să

extindă efectele utilizării de către pârâtă a unora dintre produsele pentru care

a înregistrat marca Dr. V. la produse similare menționate în același certificat

de înregistrare, în caz contrar, ajungându-se la scindarea nejustificată a atitudinii

subiective la înregistrare în funcție de diferitele produse sau servicii.

Instanța de apel a dispus

anularea mărcii pârâtei exclusiv pentru produsele din clasa 32 pentru care marca

a fost înregistrată, respectiv „bere, ape minerale și gazoase, alte băuturi nealcoolice,

băuturi din fructe și sucuri fructe, siropuri și alte preparate pentru fabricarea

băuturilor”.

A respins, așadar, cererea

de anulare a mărcii pentru produsele din clasa 5 „suplimente alimentare” și din

clasa 30, dispoziție ce a intrat în puterea lucrului judecat, deoarece reclamanta

nu a declarat recurs.

Respingerea cererii a

fost motivată doar pentru produsele din clasa 5, în sensul că pârâta a dovedit că

a utilizat marca Dr. V., în anul 2004 – așadar, în perioada depunerii cererii de

înregistrare a mărcii a cărei anulare se solicită în cauză –, pentru tablete efervescente

cu aromă de portocale.

Anularea mărcii în privința

produselor din clasa 32 a fost argumentată prin faptul că pârâta nu a dovedit utilizarea

lor după înregistrarea mărcii, iar utilizarea mărcii pentru produse din clasa 5

nu produce efecte și în privința altor produse pentru care pârâta a obținut protecție

prin același certificat de înregistrare.

În raport de considerentele

expuse anterior, interesul analizei pe acest aspect este limitat doar la produsele

„băuturi din fructe și sucuri din fructe”, deoarece în privința celorlalte produse

din clasa 32 nu se justifică anularea mărcii.

Fiind vorba chiar despre

produsele utilizate sub marca poloneză, cunoscute ca atare de către pârâtă, numai

dacă acestea ar fi fost efectiv comercializate de către pârâtă după înregistrare

– ceea ce nu s-a întâmplat, fără ca prin motivele de recurs să se susțină contrariul

– s-ar fi putut reține, eventual, lipsa unei intenții frauduloase la înregistrare.

Pârâta ar fi dovedit că a urmărit obținerea unei protecții juridice efective, cu

titlu de marcă înregistrată, în legătură cu produse ce au necesitat alocarea de

resurse financiare și umane în desfășurarea unei activități comerciale complexe

de marketing, publicitate, producție, distribuție, comercializare etc.

În acest context, probarea

de către pârâtă a utilizării mărcii Dr. V. doar pentru tablete efervescente este

lipsită de relevanță din perspectiva necesității utilizării pentru băuturi din fructe

și sucuri din fructe, după cum, în mod corect, a reținut instanța de apel.

Eforturile economice ale

pârâtei au fost desfășurate în direcția comercializării pe o altă piață de produse

decât cea a băuturilor răcoritoare, respectiv cea a medicamentelor (în categoria

cărora intră, în sens larg, suplimentele alimentare, după cum a definit instanța

de apel tabletele efervescente, fără ca recurenta să conteste această natură a produselor),

destinate unui alt public decât consumatorul de băuturi răcoritoare din fructe și

comercializate în alte spații și prin alte rețele de distribuție decât produsele

pentru care marca poloneză înregistrată era utilizată.

Or, comercializarea de

alte produse decât băuturile răcoritoare din fructe nu relevă intenția reală a pârâtei

prin înregistrarea mărcii sale, în raport de marca poloneză Dr. W., susținerile

recurentei pe acest aspect urmând a fi înlăturate.

Nu sunt fondate nici susținerile

referitoare la preexistența mărcii Dr. V. nr. Y, cu efecte începând din anul 1998,

deoarece pârâta nu se poate prevala de drepturile dobândite prin cesiune asupra

acestei mărci pentru a pretinde că a fost de bună – credință la data de 28

aprilie 2004, când a solicitat înregistrarea mărcii Dr. V. nr. X, în condițiile

în care cesiunea mărcii nr. Y a intervenit ulterior anului 2004, respectiv în anul

2006.

Pe de altă parte, instanța

de apel a apreciat în mod corect faptul că preexistența mărcii nu poate înlătura

concluzia relei-credințe, adoptată pe baza considerentelor expuse, în condițiile

în care marca nr. Y nu a fost efectiv folosită pentru produsele pentru care a fost

înregistrată, a