ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2676/2008

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția comercială și de contencios administrativ, la data de 31 mai 2006, sub nr. 5125/F/CCA/2006, reclamanta SC A.R.A. SA, sucursala Ploiești, a chemat în judecată pe pârâta SC D.L. I.F.N. SA Câmpina, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să constate reziliată de drept, la data de 17 ianuarie 2004, polița de asigurare (contractul de asigurare) seria L nr. 210580 din 16 octombrie 2003, încheiată cu societatea pârâtă; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. La data de 16 iunie 2006, pârâta SC D.L.

IFN SA a depus întâmpinare la dosar, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, solicitând, în primul rând, obligarea reclamantei să precizeze obiectul acțiunii introductive, în sensul de a menționa dacă dorește a se constata rezilierea de drept a poliței de asigurare seria L nr. 210580 din 16 octombrie 2003 sau solicită a se constata rezilierea de drept a contractului de asigurare înregistrat sub nr. 1928 din 4 iunie 2002. La termenul de judecată din data de 21 iunie 2006, reclamanta SC A.R.A. SA, sucursala Ploiești, a depus la dosar precizare la acțiune, în care a arătat că obiectul acțiunii îl constituie rezilierea de drept a poliței de asigurare seria L nr. 210580, din 16 octombrie 2003, pentru care s-a prevăzut plata unei prime de asigurare de 15.655.561 lei.

La data de 9 august 2006, pârâta SC D.L. IFN SA Câmpina a depus la dosar completare a întâmpinării, prin care a solicitat respingerea acțiunii. La termenul de judecată din data de 4 octombrie 2006, reclamanta SC A.R.A. SA, sucursala Ploiești, a depus la dosar precizări față de susținerile făcute de pârâtă prin completarea întâmpinării. Prin sentința nr. 1357 din 11 octombrie 2006, Tribunalul Prahova, secția comercială și de contencios administrativ, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea precizată formulată de reclamanta SC A.R.A. SA, în contradictoriu cu pârâta SC D.L. IFN SA Pentru a hotărî astfel, tribunalul a apreciat, în esență, că în cauză nu și-a produs efectele pactul comisoriu înscris în contract, reclamanta, singura în măsură să beneficieze și să invoce această sancțiune, renunțând, în mod tacit, prin măsurile adoptate, la invocarea acesteia.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC A.R.A. SA, sucursala Ploiești, la data de 21 noiembrie 2006, motivele de apel fiind depuse la dosar, în termen, la data de 26 ianuarie 2007. Intimata SC D.L. IFN SA Câmpina a formulat întâmpinare la data de 13 februarie 2007, solicitând respingerea apelului, ca neîntemeiat, cu obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată. Prin decizia nr. 118 din 6 iunie 2007, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ fiscal, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta SC A.R.A. SA, sucursala Ploiești, împotriva sentinței nr. 1357 din 11 octombrie 2006, pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâta SC D.L.

IFN SA Câmpina și a obligat apelanta să plătească intimatei 3.500 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele aspecte: Părțile din proces au înscris la cap. 4 art. 4.5 din contractul cadru de asigurare nr. 1928 din 4 iunie 2002 un pact comisoriu de gradul 4 în baza căruia neplata primelor de asigurare în termenul și cuantumul convenit de părți, atrage rezilierea de drept a respectivului contract, însă, din corespondența purtată de părți, rezultă că apelanta, la rândul său, a avut o atitudine echivocă, necunoscând exact dacă s-au achitat în întregime ratele primei de asigurare în litigiu, invitând intimata la efectuarea unui punctaj comun, datorită unor neclarități, cu adresa nr. 471 din 24 ianuarie 2006, deschizând un dosar de daună ca urmare a producerii riscului asigurat, la aproape un an după data la care a solicitat ulterior să se constate rezilierea de drept a poliței de asigurare și trimițând la data de 27 septembrie 2005 un reprezentant pentru constatarea producerii riscului asigurat, deci după un an și 10 luni de când considera reziliată polița de asigurare.

De altfel, inițial apelanta – reclamantă a susținut că nu s-a achitat rata a IV-a a poliței (acțiune, motive de apel) situație contrazisă de intimată cu chitanța din 6 octombrie 2004. Această atitudine a apelantei – reclamante care are încheiate cu intimata mai multe polițe de asigurare, dovedesc faptul că aceasta a renunțat a invoca, la timpul respectiv, beneficiul pactului comisoriu de gradul 4, privind rezilierea de drept a contractului (poliței de asigurare) ca urmare a neachitării la scadență de către intimată a primelor de asigurare, prezenta acțiune fiind urmarea introducerii unei acțiuni în daune de către intimată, ca urmare a producerii riscului asigurat.

Această dispoziție legală ce stabilea obligația asigurătorului de a trimite notificarea de plată a primelor de asigurare a intrat în vigoare la 14 mai 2004, iar data scadenței ultimei rate pentru polița în litigiu era 16 iulie 2004, nemaiputând opera rezilierea de drept a poliței de asigurare în baza convenției părților, atâta timp cât apelanta – reclamantă nu și-a respectat obligația legală de a notifica intimata despre neplata primei de asigurare, care stătea la baza sancțiunii rezilierii de drept a contractului, respectiv a poliței de asigurare în litigiu. În consecință, constatând că sentința atacată este temeinică și legală, Curtea a respins apelul reclamantei, ca nefondat, și a obligat apelanta să plătească intimatei 3.500 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A.R.A. SA, sucursala Ploiești, în termen, la data de 19 iulie 2007, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei recurate, admiterea apelului, în sensul admiterii acțiunii introductive, așa cum aceasta este formulată, și să constate intervenită rezilierea la data de 17 ianuarie 2004 a poliței de asigurare seria L nr. 210580 din 16 octombrie 2003; cu cheltuieli de judecată pe cale separată. În susținerea recursului său, recurenta - reclamantă SC A.R.A.

SA, sucursala Ploiești, a arătat că instanța de apel a aplicat greșit art. 17 din Legea nr. 136/1995, în forma în vigoare la data relevantă, dată când se pretinde că ar fi operat pactul comisoriu de grad IV, 17 ianuarie 2004. Instanța de apel a aplicat retroactiv art. 17 din Legea nr. 136/1995, în sensul că a apreciat că alin. (2) al acestui articol, s-ar aplica la data când ar fi operat pactul comisoriu. Prin acțiunea introductivă, a învederat că s-a încheiat o poliță de asigurare (la data de 16 octombrie 2003), în care era inserat un pact comisoriu de ultim grad, respectiv neplata primei de asigurare atrage rezilierea de îndată și fără trecerea vreunui termen a respectivei polițe. Deci, de îndată ce vreuna dintre ratele primei de asigurare nu era plătită la scadență, polița era reziliată de drept, în baza pactului comisoriu de ultim grad.

La data de 16 ianuarie 2004 era scadentă una dintre ratele primei de asigurare, la această dată intimata – pârâtă D. nu a plătit prima de asigurare scadentă, deci, din ziua imediat următoare, polița s-a reziliat fără nicio formalitate din partea vreunei părți. Mai mult, în noua reglementare, se permit în continuare pactele comisorii, iar obligația de notificare prevăzută de art. 17 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 nu se aplică decât dacă părțile nu au prevăzut altfel în contractul lor, art. 17 alin. (1) din Legea nr. 136/1995. De asemenea, recurenta a apreciat că instanța a aplicat greșit teoria actelor recognitive și a prezumțiilor judecătorești, respectiv a nesocotit art. 1189, raportat la art. 1203 C. civ., coroborate cu art. 10 din Legea nr. 136/1995.

În mod greșit instanța a prezumat acordul său pentru prelungirea raportului de asigurare în baza poliței reziliate. Contractul de asigurare (polița) are obligatoriu forma scrisă, ad validitatem, art. 10 din Legea nr. 136/1995. Actele recognitive sunt reglementate de art. 1189 C. civ., care arată elementele pe care trebuie să le conțină un asemenea act recognitiv. În speță, nu există niciun asemenea act recognitiv scris, motiv pentru care instanța a aplicat greșit prezumțiile pentru a reține ca dovedită intenția sa la prelungire. Actele a căror formă scrisă este impusă ad validitatem nu pot fi dovedite decât cu respectivul înscris, iar nu cu vreun alt mijloc de probă. A mai arătat recurenta că instanța de apel a aplicat greșit art. 1112 C. civ., respectiv a aplicat greșit instituția imputației plății.

Imputația plății se face de către creditor, iar debitorul nu mai poate să schimbe această imputație, conform art. 1112 C. civ. Deci, evidențele contabile ale recurentei – reclamante A. sunt cele care ar trebui să aibă prevalență, respectiv imputația pe care a făcut-o este cea care urmează a-i fi opusă intimatei – pârâte D. Astfel, la momentul 17 ianuarie 2004 (data la care a operat pactul comisoriu de ultim grad), orice plată pentru imputarea căreia debitoarea D. nu a optat a fost imputată de A., iar această imputare este pe deplin opozabilă intimatei – pârâte, în condițiile art. 1112 C. civ. Instanța de apel a aplicat greșit art. 108 alin. (4) C. proc. civ., raportat la art. 51 C. com., respectiv i-a permis intimatei – pârâte D. să-și invoce propria culpă, adică să probeze o plată cu un registru neregulat ținut, imputându-i-se reclamantei confuzia de care a dat dovadă intimata.

Însă, în propria sa favoare, societatea nu își poate invoca registrele (contabilitatea) decât dacă sunt regulat ținute, însă expertiza a arătat că nu sunt și că intimata – pârâtă nu și-a executat obligația de la art. 16 din Legea nr. 136/1995. Or, nemo propriam turpitudinem allegans, deci instanța de fond trebuia să refuze să considere ca dovedite aceste aspecte; a-i permite părții să își invoce propria sa ignoranță și lipsă de rigoare în ținerea contabilității în propriul beneficiu este o aplicare greșită a art. 108 alin. (4) C. proc. civ. Mai apreciază recurenta, prin ultimul aspect invocat în susținerea recursului, că instanța de apel a aplicat greșit art. 1020 C. civ.; în apel s-a aplicat greșit teoria rezilierii contractuale, prin asimilarea acesteia cu rezilierea convențională (comisorie), deși cele două sunt distincte.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 7 ianuarie 2008, intimata – pârâtă SC D.L. IFN SA Câmpina a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului și menținerea ca temeinică și legală a deciziei recurate. Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Critica formulată de către recurentă, privind greșita aplicare de către instanța de apel a art. 17 din Legea nr. 136/1995, în forma în care se afla în vigoare la data de 17 ianuarie 2004, dată când se pretinde că ar fi operat pactul comisoriu de grad IV, este întemeiată.

În mod greșit instanța de apel a apreciat ca fiind aplicabile în speță modificările aduse prin Legea nr. 172/2004, pentru completarea Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, respectiv cele privitoare la obligația de notificare, căci această modificare a fost introdusă în lege mai târziu, respectiv la data de 29 mai 2004, prin art. 1 pct. 15 din Legea nr. 172/2004, deci ulterior datei de 17 ianuarie 2004, data de 16 ianuarie 2004 fiind data scadentă a uneia dintre ratele primei de asigurare. Este fondată și critica privind greșita aplicare de către instanța de apel a teoriei actelor recognitive și a prezumțiilor judecătorești, căci, așa cum corect susține și recurenta, nu s-a făcut dovada existenței nici unui act recognitiv scris, astfel cum acesta este reglementat de art. 1189 C. civ., actele pentru care legea impune forma scrisă ad validitatem putând fi dovedite numai cu respectivul înscris și nu cu vreun alt mijloc de probă.

Instanța de apel a aplicat greșit prezumțiile, pentru a reține ca dovedită intenția recurentei la prelungire; căci, înregistrarea unei cereri și formarea unui dosar de daună nu reprezintă o recunoaștere a validității poliței, acestea fiind acțiuni pur administrative, și nicidecum unele de natură a atrage consecințe juridice în sensul recunoașterii pretențiilor reclamantului. În ce privește celelalte critici formulate de recurenta – reclamantă, în susținerea recursului său, Înalta Curte constată, de asemenea, că și acestea sunt fondate, reținându-se greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1020 și art. 1112 C. civ., respectiv ale art. 108 alin. (4) C. proc. civ., raportat la art. 51 C. com.

Din analiza deciziei recurate, se constată că instanța de apel asimilează rezilierea judecătorească, reglementată de art. 1020 teza ultimă C. civ., pactului comisoriu de gradul 4, reținând că „atitudinea apelantei – reclamante, care are încheiate cu intimata mai multe polițe de asigurare, dovedesc faptul că aceasta a renunțat a invoca, la timpul respectiv, beneficiul pactului comisoriu de gradul 4, privind rezilierea de drept a contractului (poliței de asigurare), ca urmare a neachitării la scadență de către intimată a primelor de asigurare”. Așadar, instanța de apel, în mod greșit, face aplicarea rezilierii judecătorești, aplicând greșit teoria rezilierii contractuale, prin asimilarea acesteia cu rezilierea convențională (comisorie), cele două fiind instituții distincte, reglementate diferit și cu regim juridic propriu, pactele comisorii fiind obligatorii părților, în condițiile art. 969 C. civ.

Mai reține instanța de apel că, din momentul în care intimata – pârâtă și-a format convingerea că datorează reclamantei rata a treia din polița de asigurare, respectiv după efectuarea expertizei contabile în apel, aceasta a efectuat plata, conform O.P. din 5 iunie 2007, altfel încât în prezent nu mai înregistrează niciun fel de datorie față de reclamantă, ratele fiind plătite în întregime. Această apreciere a instanței de apel este greșită, instanța de apel aplicând greșit art. 1112 C. civ., privind instituția imputației plății. Astfel, așa cum rezultă din actele aflate la dosar, la data scadenței (17 ianuarie 2004), existau rate restante, iar la acest moment orice plată pentru imputarea căreia debitoarea - pârâtă SC D.L.

IFN SA Câmpina nu a optat a fost imputată de creditoare, în speță, reclamanta A., iar această imputare îi este pe deplin opozabilă intimatei - pârâte, în condițiile art. 1112 C. civ. Mai mult, așa cum prevăd dispozițiile art. 1112 C. civ., dreptul de a face imputația plății revine exclusiv creditorului, fiindu-i, ex lege, opozabilă și debitorului, motiv pentru care instanța de apel a aplicat greșit acest text legal, cu atât mai mult cu cât plata nu a fost niciodată făcută. În fine, se constată că instanța de apel a aplicat greșit și prevederile art. 108 alin. (4) C. proc. civ., raportat la art. 51 C. com., intimata – pârâtă înțelegând să probeze o plată cu un registru neregulat ținut, invocând astfel propria sa culpă, fapt nepermis de lege, prin art. 108 alin. (4) C. proc.

civ., cu atât mai mult cu cât art. 51 C. com., prevede că „registrele pe care comercianții sunt obligați a le avea și care nu vor fi ținute în regulă și nici investite cu formele prevăzute de lege, nu sunt primite a face proba în justiție, spre folosul celui ce le-a ținut”. Pentru cele ce preced, constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție cu aplicarea greșită a legii, ceea ce ocazionează motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta SC A.R.A. SA, sucursala Ploiești, împotriva deciziei nr. 118 din 6 iunie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, pe care o va modifica, în sensul că va admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței nr. 1357 din 11 octombrie 2006, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția comercială și de contencios administrativ.

Va schimba sentința, și, pe cale de consecință: Va admite acțiunea și va constata intervenită rezilierea poliței de asigurare seria L nr. 210580 din 16 octombrie 2003, la data de 17 ianuarie 2004. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC A.R.A. SA, sucursala Ploiești împotriva deciziei nr. 118 din 6 iunie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, pe care o modifică, în sensul că admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței nr. 1357 din 11 octombrie 2006, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția comercială și de contencios administrativ. Schimbă sentința, și, pe cale de consecință: Admite acțiunea și constată intervenită rezilierea poliței de asigurare seria L nr. 210580 din 16 octombrie 2003, la data de 17 ianuarie 2004. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 octombrie 2008.