ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2676/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2676/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția comercială și de contencios administrativ,

la data de 31 mai 2006, sub nr. 5125/F/CCA/2006, reclamanta SC A.R.A. SA, sucursala

Ploiești, a chemat în judecată pe pârâta SC D.L. I.F.N. SA Câmpina, solicitând

instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să constate reziliată de drept,

la data de 17 ianuarie 2004, polița de asigurare (contractul de asigurare)

seria L nr. 210580 din 16 octombrie 2003, încheiată cu societatea pârâtă;

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 16 iunie

2006, pârâta SC D.L. IFN SA a depus întâmpinare la dosar, prin care a solicitat

respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, solicitând, în primul rând, obligarea

reclamantei să precizeze obiectul acțiunii introductive, în sensul de a

menționa dacă dorește a se constata rezilierea de drept a poliței de asigurare

seria L nr. 210580 din 16 octombrie 2003 sau solicită a se constata rezilierea

de drept a contractului de asigurare înregistrat sub nr. 1928 din 4 iunie 2002.

La termenul de

judecată din data de 21 iunie 2006, reclamanta SC A.R.A. SA, sucursala Ploiești,

a depus la dosar precizare la acțiune, în care a arătat că obiectul acțiunii îl

constituie rezilierea de drept a poliței de asigurare seria L nr. 210580, din 16

octombrie 2003, pentru care s-a prevăzut plata unei prime de asigurare de

15.655.561 lei.

La data de 9 august

2006, pârâta SC D.L. IFN SA Câmpina a depus la dosar completare a întâmpinării,

prin care a solicitat respingerea acțiunii.

La termenul de judecată

din data de 4 octombrie 2006, reclamanta SC A.R.A. SA, sucursala Ploiești, a

depus la dosar precizări față de susținerile făcute de pârâtă prin completarea

întâmpinării.

Prin sentința nr. 1357

din 11 octombrie 2006, Tribunalul Prahova, secția comercială și de contencios administrativ,

a respins, ca neîntemeiată, acțiunea precizată formulată de reclamanta SC A.R.A.

SA, în contradictoriu cu pârâta SC D.L. IFN SA

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a apreciat, în esență, că în cauză nu și-a produs efectele

pactul comisoriu înscris în contract, reclamanta, singura în măsură să

beneficieze și să invoce această sancțiune, renunțând, în mod tacit, prin

măsurile adoptate, la invocarea acesteia.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta SC A.R.A. SA, sucursala Ploiești, la data

de 21 noiembrie 2006, motivele de apel fiind depuse la dosar, în termen, la

data de 26 ianuarie 2007.

Intimata SC D.L. IFN SA

Câmpina a formulat întâmpinare la data de 13 februarie 2007, solicitând

respingerea apelului, ca neîntemeiat, cu obligarea apelantei la plata

cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 118

din 6 iunie 2007, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ

fiscal, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta SC A.R.A. SA, sucursala

Ploiești, împotriva sentinței nr. 1357 din 11 octombrie 2006, pronunțată de

Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâta SC D.L. IFN SA Câmpina și a

obligat apelanta să plătească intimatei 3.500 lei cheltuieli de judecată

reprezentând onorariu de avocat.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele aspecte:

Părțile din proces au

înscris la cap. 4 art. 4.5 din contractul cadru de asigurare nr. 1928 din 4

iunie 2002 un pact comisoriu de gradul 4 în baza căruia neplata primelor de

asigurare în termenul și cuantumul convenit de părți, atrage rezilierea de

drept a respectivului contract, însă, din corespondența purtată de părți,

rezultă că apelanta, la rândul său, a avut o atitudine echivocă, necunoscând

exact dacă s-au achitat în întregime ratele primei de asigurare în litigiu,

invitând intimata la efectuarea unui punctaj comun, datorită unor neclarități,

cu adresa nr. 471 din 24 ianuarie 2006, deschizând un dosar de daună ca urmare

a producerii riscului asigurat, la aproape un an după data la care a solicitat

ulterior să se constate rezilierea de drept a poliței de asigurare și trimițând

la data de 27 septembrie 2005 un reprezentant pentru constatarea producerii

riscului asigurat, deci după un an și 10 luni de când considera reziliată

polița de asigurare. De altfel, inițial apelanta – reclamantă a susținut că nu

s-a achitat rata a IV-a a poliței (acțiune, motive de apel) situație contrazisă

de intimată cu chitanța din 6 octombrie 2004.

Această atitudine a

apelantei – reclamante care are încheiate cu intimata mai multe polițe de

asigurare, dovedesc faptul că aceasta a renunțat a invoca, la timpul respectiv,

beneficiul pactului comisoriu de gradul 4, privind rezilierea de drept a

contractului (poliței de asigurare) ca urmare a neachitării la scadență de

către intimată a primelor de asigurare, prezenta acțiune fiind urmarea

introducerii unei acțiuni în daune de către intimată, ca urmare a producerii

riscului asigurat.

Această dispoziție

legală ce stabilea obligația asigurătorului de a trimite notificarea de plată a

primelor de asigurare a intrat în vigoare la 14 mai 2004, iar data scadenței

ultimei rate pentru polița în litigiu era 16 iulie 2004, nemaiputând opera

rezilierea de drept a poliței de asigurare în baza convenției părților, atâta

timp cât apelanta – reclamantă nu și-a respectat obligația legală de a notifica

intimata despre neplata primei de asigurare, care stătea la baza sancțiunii

rezilierii de drept a contractului, respectiv a poliței de asigurare în

litigiu.

În consecință,

constatând că sentința atacată este temeinică și legală, Curtea a respins

apelul reclamantei, ca nefondat, și a obligat apelanta să plătească intimatei

3.500 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta SC A.R.A. SA, sucursala Ploiești, în

termen, la data de 19 iulie 2007, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

solicitând admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei recurate,

admiterea apelului, în sensul admiterii acțiunii introductive, așa cum aceasta

este formulată, și să constate intervenită rezilierea la data de 17 ianuarie

2004 a poliței de asigurare seria L nr. 210580 din 16 octombrie 2003; cu cheltuieli

de judecată pe cale separată.

În susținerea

recursului său, recurenta - reclamantă SC A.R.A. SA, sucursala Ploiești, a

arătat că instanța de apel a aplicat greșit art. 17 din Legea nr. 136/1995, în

forma în vigoare la data relevantă, dată când se pretinde că ar fi operat

pactul comisoriu de grad IV, 17 ianuarie 2004.

Instanța de apel a

aplicat retroactiv art. 17 din Legea nr. 136/1995, în sensul că a apreciat că alin.

(2) al acestui articol, s-ar aplica la data când ar fi operat pactul comisoriu.

Prin acțiunea

introductivă, a învederat că s-a încheiat o poliță de asigurare (la data de 16

octombrie 2003), în care era inserat un pact comisoriu de ultim grad, respectiv

neplata primei de asigurare atrage rezilierea de îndată și fără trecerea

vreunui termen a respectivei polițe.

Deci, de îndată ce

vreuna dintre ratele primei de asigurare nu era plătită la scadență, polița era

reziliată de drept, în baza pactului comisoriu de ultim grad.

La data de 16

ianuarie 2004 era scadentă una dintre ratele primei de asigurare, la această

dată intimata – pârâtă D. nu a plătit prima de asigurare scadentă, deci, din

ziua imediat următoare, polița s-a reziliat fără nicio formalitate din partea

vreunei părți.

Mai mult, în noua

reglementare, se permit în continuare pactele comisorii, iar obligația de

notificare prevăzută de art. 17 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 nu se aplică

decât dacă părțile nu au prevăzut altfel în contractul lor, art. 17 alin. (1)

din Legea nr. 136/1995.

De asemenea,

recurenta a apreciat că instanța a aplicat greșit teoria actelor recognitive și

a prezumțiilor judecătorești, respectiv a nesocotit art. 1189, raportat la art.

1203 C. civ., coroborate cu art. 10 din Legea nr. 136/1995.

În mod greșit

instanța a prezumat acordul său pentru prelungirea raportului de asigurare în

baza poliței reziliate. Contractul de asigurare (polița) are obligatoriu forma

scrisă, ad validitatem, art. 10 din Legea nr. 136/1995.

Actele recognitive

sunt reglementate de art. 1189 C. civ., care arată elementele pe care trebuie

să le conțină un asemenea act recognitiv. În speță, nu există niciun asemenea

act recognitiv scris, motiv pentru care instanța a aplicat greșit prezumțiile

pentru a reține ca dovedită intenția sa la prelungire. Actele a căror formă

scrisă este impusă ad validitatem nu pot fi dovedite decât cu respectivul

înscris, iar nu cu vreun alt mijloc de probă.

A mai arătat

recurenta că instanța de apel a aplicat greșit art. 1112 C. civ., respectiv a

aplicat greșit instituția imputației plății.

Imputația plății se

face de către creditor, iar debitorul nu mai poate să schimbe această

imputație, conform art. 1112 C. civ. Deci, evidențele contabile ale recurentei

– reclamante A. sunt cele care ar trebui să aibă prevalență, respectiv

imputația pe care a făcut-o este cea care urmează a-i fi opusă intimatei –

pârâte D.

Astfel, la momentul

17 ianuarie 2004 (data la care a operat pactul comisoriu de ultim grad), orice

plată pentru imputarea căreia debitoarea D. nu a optat a fost imputată de A.,

iar această imputare este pe deplin opozabilă intimatei – pârâte, în condițiile

art. 1112 C. civ.

Instanța de apel a

aplicat greșit art. 108 alin. (4) C. proc. civ., raportat la art. 51 C. com.,

respectiv i-a permis intimatei – pârâte D. să-și invoce propria culpă, adică să

probeze o plată cu un registru neregulat ținut, imputându-i-se reclamantei

confuzia de care a dat dovadă intimata.

Însă, în propria sa

favoare, societatea nu își poate invoca registrele (contabilitatea) decât dacă

sunt regulat ținute, însă expertiza a arătat că nu sunt și că intimata – pârâtă

nu și-a executat obligația de la art. 16 din Legea nr. 136/1995.

Or, nemo propriam

turpitudinem allegans, deci instanța de fond trebuia să refuze să considere ca

dovedite aceste aspecte; a-i permite părții să își invoce propria sa ignoranță

și lipsă de rigoare în ținerea contabilității în propriul beneficiu este o

aplicare greșită a art. 108 alin. (4) C. proc. civ.

Mai apreciază

recurenta, prin ultimul aspect invocat în susținerea recursului, că instanța de

apel a aplicat greșit art. 1020 C. civ.; în apel s-a aplicat greșit teoria

rezilierii contractuale, prin asimilarea acesteia cu rezilierea convențională

(comisorie), deși cele două sunt distincte.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar la data de 7 ianuarie 2008, intimata – pârâtă SC D.L. IFN SA

Câmpina a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului și menținerea ca

temeinică și legală a deciziei recurate.

Analizând recursul

formulat, prin prisma motivelor invocate și în raport de dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Critica formulată de

către recurentă, privind greșita aplicare de către instanța de apel a art. 17

din Legea nr. 136/1995, în forma în care se afla în vigoare la data de 17 ianuarie

2004, dată când se pretinde că ar fi operat pactul comisoriu de grad IV, este

întemeiată.

În mod greșit

instanța de apel a apreciat ca fiind aplicabile în speță modificările aduse

prin Legea nr. 172/2004, pentru completarea Legii nr. 136/1995 privind

asigurările și reasigurările în România, respectiv cele privitoare la obligația

de notificare, căci această modificare a fost introdusă în lege mai târziu,

respectiv la data de 29 mai 2004, prin art. 1 pct. 15 din Legea nr. 172/2004,

deci ulterior datei de 17 ianuarie 2004, data de 16 ianuarie 2004 fiind data

scadentă a uneia dintre ratele primei de asigurare.

Este fondată și

critica privind greșita aplicare de către instanța de apel a teoriei actelor

recognitive și a prezumțiilor judecătorești, căci, așa cum corect susține și

recurenta, nu s-a făcut dovada existenței nici unui act recognitiv scris,

astfel cum acesta este reglementat de art. 1189 C. civ., actele pentru care

legea impune forma scrisă ad validitatem putând fi dovedite numai cu

respectivul înscris și nu cu vreun alt mijloc de probă.

Instanța de apel a aplicat greșit

prezumțiile, pentru a reține ca dovedită intenția recurentei la prelungire;

căci, înregistrarea unei cereri și formarea unui dosar de daună nu reprezintă o

recunoaștere a validității poliței, acestea fiind acțiuni pur administrative,

și nicidecum unele de natură a atrage consecințe juridice în sensul

recunoașterii pretențiilor reclamantului.

În ce privește

celelalte critici formulate de recurenta – reclamantă, în susținerea recursului

său, Înalta Curte constată, de asemenea, că și acestea sunt fondate,

reținându-se greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1020

și art. 1112 C. civ., respectiv ale art. 108 alin. (4) C. proc. civ., raportat

la art. 51 C. com.

Din analiza deciziei

recurate, se constată că instanța de apel asimilează rezilierea judecătorească,

reglementată de art. 1020 teza ultimă C. civ., pactului comisoriu de gradul 4,

reținând că „atitudinea apelantei – reclamante, care are încheiate cu intimata

mai multe polițe de asigurare, dovedesc faptul că aceasta a renunțat a invoca,

la timpul respectiv, beneficiul pactului comisoriu de gradul 4, privind

rezilierea de drept a contractului (poliței de asigurare), ca urmare a

neachitării la scadență de către intimată a primelor de asigurare”.

Așadar, instanța de

apel, în mod greșit, face aplicarea rezilierii judecătorești, aplicând greșit

teoria rezilierii contractuale, prin asimilarea acesteia cu rezilierea

convențională (comisorie), cele două fiind instituții distincte, reglementate

diferit și cu regim juridic propriu, pactele comisorii fiind obligatorii

părților, în condițiile art. 969 C. civ.

Mai reține instanța

de apel că, din momentul în care intimata – pârâtă și-a format convingerea că

datorează reclamantei rata a treia din polița de asigurare, respectiv după

efectuarea expertizei contabile în apel, aceasta a efectuat plata, conform O.P.

din 5 iunie 2007, altfel încât în prezent nu mai înregistrează niciun fel de

datorie față de reclamantă, ratele fiind plătite în întregime.

Această apreciere a

instanței de apel este greșită, instanța de apel aplicând greșit art. 1112 C.

civ., privind instituția imputației plății.

Astfel, așa cum

rezultă din actele aflate la dosar, la data scadenței (17 ianuarie 2004), existau

rate restante, iar la acest moment orice plată pentru imputarea căreia

debitoarea - pârâtă SC D.L. IFN SA Câmpina nu a optat a fost imputată de

creditoare, în speță, reclamanta A., iar această imputare îi este pe deplin

opozabilă intimatei - pârâte, în condițiile art. 1112 C. civ.

Mai mult, așa cum

prevăd dispozițiile art. 1112 C. civ., dreptul de a face imputația plății

revine exclusiv creditorului, fiindu-i, ex lege, opozabilă și debitorului,

motiv pentru care instanța de apel a aplicat greșit acest text legal, cu atât

mai mult cu cât plata nu a fost niciodată făcută.

În fine, se constată

că instanța de apel a aplicat greșit și prevederile art. 108 alin. (4) C. proc.

civ., raportat la art. 51 C. com., intimata – pârâtă înțelegând să probeze o

plată cu un registru neregulat ținut, invocând astfel propria sa culpă, fapt

nepermis de lege, prin art. 108 alin. (4) C. proc. civ., cu atât mai mult cu

cât art. 51 C. com., prevede că „registrele pe care comercianții sunt obligați

a le avea și care nu vor fi ținute în regulă și nici investite cu formele

prevăzute de lege, nu sunt primite a face proba în justiție, spre folosul celui

ce le-a ținut”.

Pentru cele ce

preced, constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție cu aplicarea

greșită a legii, ceea ce ocazionează motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va admite

recursul declarat de reclamanta SC A.R.A. SA, sucursala Ploiești, împotriva

deciziei nr. 118 din 6 iunie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, pe care o va modifica, în

sensul că va admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței nr. 1357

din 11 octombrie 2006, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția comercială și

de contencios administrativ.

Va schimba sentința,

și, pe cale de consecință:

Va admite acțiunea și

va constata intervenită rezilierea poliței de asigurare seria L nr. 210580 din

16 octombrie 2003, la data de 17 ianuarie 2004.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta SC A.R.A. SA, sucursala Ploiești împotriva deciziei nr. 118

din 6 iunie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, pe care o modifică, în sensul că admite apelul

declarat de reclamantă împotriva sentinței nr. 1357 din 11 octombrie 2006, pronunțată

de Tribunalul Prahova, secția comercială și de contencios administrativ.

Schimbă sentința, și,

pe cale de consecință:

Admite acțiunea și

constată intervenită rezilierea poliței de asigurare seria L nr. 210580 din 16

octombrie 2003, la data de 17 ianuarie 2004.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 octombrie 2008.