ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2819/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2819/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data

de 08 decembrie 2009, reclamanta R.R., prin mandatar C.P., a chemat în judecată

pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia să

emită decizia de soluționare a dosarului de restituire format în baza Legii

10/2001, înregistrat în baza notificării nr. 233/2001.

La termenul de judecată din 14 octombrie 2011

instanța a luat act de precizarea cadrului procesual pasiv, în sensul că are

calitate de pârâtă A.V.A.S. În ședința publică din data de 28 octombrie 2011

s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul

Finanțelor Publice.

Prin sentința civilă nr. 747 din 30 martie

2012 Tribunalul București a admis acțiunea modificată și a obligat pârâta să

emită dispoziție motivată de soluționare a notificării nr. 233/2001.

Pentru a pronunța această hotărâre

tribunalul a reținut următoarele:

Prin procesul-verbal întocmit la data de

14 iunie 1948 și anexele acestuia, întreprinderea SC K.C.M.M. SA Timișoara,

reprezentata de K.Ș., a predat întregul patrimoniu către Ministerul de

Industrie. K.Ș. a decedat la data de 6 martie 1987, lăsând ca moștenitor pe

soția sa, K.I., conform mențiunilor din certificatul de moștenitor din 11 mai 1987.

Aceasta din urma a decedat la data de 12 octombrie 1990, lăsând ca moștenitor

pe J.M.M., astfel cum reiese din certificatul de moștenitor din 21 ianuarie 1991.

Potrivit mențiunilor din certificatul de moștenitor din 29 martie 2007,

reclamanta este moștenitoarea legala a defunctei J.M.M., decedata la data de 23

octombrie 2006.

Instanța a reținut, față de probele

administrate, că filiația reclamantei este fără dubiu stabilita, iar imobilul

care face obiectul notificării a fost naționalizat prin Decretul-lege nr. 197/1948.

După apariția Legii nr. 10/2001, J.M.M., a

formulat notificarea nr. 233 din 11 februarie 2002, transmisă direct către

Biroul Roman de Metrologie Legala - Laboratorul Teritorial de Metrologie Timiș,

solicitând restituirea în natura a imobilului situat în Timișoara str.

Crizantemelor. Ulterior, conform actelor de la dosarul cauzei, reclamanta a

revenit cu mai multe sesizări.

Reținând incidența în speță a

dispozițiilor obligatorii ale deciziei nr. XX/2007 pronunțata de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, văzând dispozițiile art. 25 alin. (1)

și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, precum și Normele metodologice

pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, prima instanță a concluzionat că

modalitatea de răspuns la notificare, cât și termenul în care trebuie sa se

răspundă, sunt imperative, iar nu cu caracter de recomandare, pentru că altfel

s-ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor. Prin faptul că nu s-a răspuns

la notificare, pârâta a adoptat o conduită culpabilă, prin care a afectat

interesele reclamantei și a lipsit-o de posibilitatea de a-si apăra drepturile

recunoscute de lege, ceea ce a îndreptățit-o să se adreseze instanței de

judecată, pentru a solicita obligarea pârâtei la soluționarea notificării prin

emiterea unei dispoziții motivate - obligația de a răspunde la notificare

făcând parte dintr-o procedură specială și prealabilă, instituită imperativ

prin dispozițiile Legii nr. 10/2001.

S-a mai reținut de către prima instanță

că, în speță, parata nu a făcut dovada ca ar fi formulat aceasta propunere

reclamantei, ori ca ar fi emis vreun răspuns. Ca atare, tribunalul nu a avut în

vedere apărările paratei în susținerea inadmisibilității acțiunii, întrucât

reclamanta nu a învestit instanța cu o cerere în pretenții, de obligare a A.V.A.S.

la plata de despăgubiri, contrar celor arătate de pârâta în cauză.

Instanța a mai constatat că pârâta nu a

făcut dovada că a pus în vedere reclamantei obligația de a atașa la dosarul administrativ

acte prin care sa dovedească calitatea de acționar a autorului inițial,

respectiv, extras din registrul acționarilor la societatea naționalizata și la

data preluării abuzive a acesteia, iunie 1948, copie de pe registrul

acționarilor și ultimul bilanț contabil al societății, publicat în M. Of.

înaintea naționalizării, respectiv la 31 decembrie 1947, acțiunile în exemplare

originale/copii legalizate, acte din care să rezulte că persoanele îndreptățite

nu au primit despăgubiri până la data intrării în vigoare a legii, precum și declarația

prevăzută la pct. 5 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, nu poate invoca culpa reclamantei, câtă vreme nu face dovada

respectării propriilor obligații.

Față de prevederile art. 10 alin. (10) din

Legea nr. 10/2001, precum și față de faptul că de la data înregistrării

notificării au trecut mai mult de 60 zile, fără ca parata sa fi răspuns la

notificare, instanța a admis acțiunea modificata a reclamantei, obligând-o pe pârâtă

sa emită dispoziție motivată în favoarea acesteia, pentru soluționarea

notificării nr. 233/2001.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel

pârâta A.V.A.S., criticând sentința pronunțata pentru următoarele motive:

A.V.A.S. nu se poate pronunța legal asupra

notificării petentei în lipsa înscrisurilor doveditoare.

Din analiza dispozițiilor art. 23 din

Legea nr. 10/2001, republicată, se poate constata că "Actele doveditoare.

pot fi depuse pana la data soluționării notificării", termenul imperativ

de 60 de zile pentru soluționarea notificării, la care făcea instanța de fond referire,

curgând de la data depunerii ultimului act doveditor, potrivit art. 23 din Legea

nr. 10/2001 coroborat cu art. 25 din Legea nr. 10/2001.

Emiterea unor decizii în lipsa actelor

doveditoare prevăzute de art. 23 constituie infracțiune, potrivit art. 36 alin.

(1) din Legea 10/2001 și atrage după sine răspunderea penala a persoanelor implicate

în procedura de soluționare a notificărilor.

În raport de caracterul imperativ și

prioritar al normelor ce reglementează procedura administrativa prevăzuta de

Legea nr. 10/2001 pentru emiterea deciziei cu propunerea de acordare de masuri

reparatorii, nu s-a dovedit ca reclamanta a urmat procedura administrativa

obligatorie legala.

Prin Legea nr. 10/2001 sunt instituite

două etape succesive, din care prima procedura administrativa care este

obligatorie (art. 1, art. 21 alin. (1) și (5), art. 47 alin. (2) și art. 48),

iar a doua facultativa, întrucât privește controlul judecătoresc al actelor

emise în temeiul acestei legi speciale.

Așa cum se poate constata din actele

dosarului, prin notificarea nr. 233 din 20 iunie 2001 notificatoarea J.M.M.,

decedata ulterior formulării notificării, solicita restituirea în natura a

imobilului (teren și construcție) situat în Timișoara, str. Crizantemelor,

înscris în cartea funciara sub nr. 8637, în calitate de moștenitoare a

defuncților K.Ș. și K.I., notificare depusa inițial la Biroul Roman de Metrologie Legala, Laboratorul Teritorial de Metrologie Timiș, ulterior

înaintata Ministerului Finanțelor Publice, iar în 2011, în timpul soluționării

prezentei cauze, Ministerul Finanțelor Publice a transmis dosarul administrativ

către A.V.A.S.

Astfel, în cadrul procedurii

administrative de soluționare a notificărilor, pe baza actelor doveditoare

depuse de petenta în dosarul administrativ, A.V.A.S. este încă în termenul

legal de analiza a notificărilor și este necesara efectuarea demersurilor

necesare de către reclamanta pentru completarea dosarului administrativ și

probarea pretențiilor sale, conform Legii nr. 10/2001.

A mai susținut apelanta ca instanța era

competenta sa soluționeze o astfel de pricina numai în măsura în care se emitea

aceasta decizie sau dispoziție motivata de către A.V.A.S., prin finalizarea

procedurii administrative și aceasta decizie sa poată face obiectul analizei

instanței judecătorești pentru legalitate, în condițiile art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001.

Având în vedere aceste dispoziții legale

și actele cauzei, a apreciat apelanta ca este obligatoriu sa se facă dovada parcurgerii

procedurii reglementate de aceste dispoziții legale, pentru a nu se încalcă

competentele și cadrul legal expres prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Reclamanta trebuie sa dovedească cu acte

îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 31 din Legea nr. 10/2001,

republicata și art. 3 alin. (1) lit. b) din aceeași lege, respectiv, sa depună

la dosarul administrativ: acte prin care sa se dovedească calitatea de acționar

a autorului reclamanților, extras din registrul acționarilor la societatea

naționalizata și la data preluării abuzive a acesteia iunie 1948; copie de pe

registrul acționarilor și ultimul bilanț contabil al societății, publicat în M.

Of. înaintea naționalizării, respectiv la 31 decembrie 1947; acțiunile în

exemplare originale/copii legalizate, conform pct. 31.2 din H.G. nr. 250/2007; acte

din care sa rezulte ca persoanele îndreptățite nu au primit despăgubiri pana la

data intrării în vigoare a legii, precum și declarația prevăzuta la pct. 5 din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, după depunerea dovezilor pentru

asigurarea respectării exigențelor alin. (2) al art. 31 din lege, conform pct. 31.4

din H.G. nr. 250/2007.

Apelanta a mai susținut că, în speță,

reclamanta nu a depus, în dovedirea pretențiilor, extras de pe registrele acționarilor,

din care sa rezulte calitatea de acționar/asociat a autorilor reclamantei la

aceasta societate la momentul naționalizării.

Prin decizia

nr. 143/ A din 11 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de

muncă și asigurări sociale

s-a

respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă.

Pentru a pronunța această decizie, instanța

de apel a reținut următoarele:

Cât privește problema competentei instanțelor

judecătorești de a soluționa pe fond acțiunea persoanei îndreptățite în cazul

refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții

interesate, aceasta a fost tranșata definitiv prin Decizia nr. XX/2007 pronunțata

de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii (obligatorie

pentru instanțe, conform dispozițiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ.,

privind dezlegarea data problemelor de drept judecate), prin care s-a stabilit ca

instanțele de judecată sunt competente să soluționeze pe fond nu numai

contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor

prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci

și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității

deținătoare.

Curtea a mai reținut ca autoarea reclamantei, defuncta

J.M.M., a formulat conform prevederilor Legii nr. 10/2001, notificarea nr. 223

din 11 februarie 2002, adresata Institutului de Metrologie Legala, prin care a

solicitat restituirea în natura a imobilului situat în Timișoara, str.

Crizantemelor, înscris în CF.

La 25 iulie 2007 reclamanta, în calitate de moștenitoare,

a formulat cerere de însușire a notificării depusă de autoarea sa J.M.M.

Astfel cum rezulta din cuprinsul dosarului format ca

urmare a depunerii notificării, competenta de soluționare a acesteia a fost de

mai multe ori declinata, iar în anul 2009, în considerarea dispozițiilor Legii nr.

302/2009 pentru modificarea art. 31 din Legea nr. 10/2001, Ministerul Finanțelor

Publice a predat A.V.A.S. toate notificările care se încadrau în dispozițiile art.

31 alin. (3) din lege, în acest sens încheindu-se un protocol între cele doua

instituții.

Instanța de apel a constatat că, de la momentul

predării dosarului de notificare către A.V.A.S., nu s-a făcut dovada existentei

unei corespondente între aceasta instituție și reclamanta, în sensul dispozițiilor

art. 25 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Curtea a apreciat ca instanța de fond a făcut o

corecta interpretare și aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001, cât și a

Normelor metodologice de aplicare a acestui act normativ, atât în ceea ce privește

natura juridica a termenului de 60 de zile reglementat de art. 23 din lege, cat

și referitor la momentul de când începe sa curgă acest termen și respectiv cele

ce reglementează prorogarea legala.

Astfel, caracterul imperativ al termenului de 60 de

zile rezulta atât din interpretarea gramaticala a textului de lege, unde se

prevede în mod expres „obligația” unității notificate de a emite o decizie sau

dispoziție motivata prin care sa se pronunțe asupra cererii de restituire în

natura, cat și din interpretarea teleologica a acestor dispoziții, respectiv

din coroborarea acestor prevederi legale cu dispozițiile art. 22 și cele ale art.

25 din Normele metodologice, unde este reglementata obligația unității

destinatoare ca în situația în care considera documentația depusa ca fiind

insuficienta sa comunice în scris acest aspect petentului, cu mențiunea

înscrisurilor ce urmează a fi depuse, cât și situația prorogării tacite a

acestui termen.

Prin urmare, rezulta că, în situația în care unitatea

notificată nu a înțeles să emită aceasta adresă către reclamantă, în cauză nu

pot opera dispozițiile legale privind prorogarea termenului de 60 de zile,

fiind aplicabile prevederile art. 23, iar în situația neîndeplinirii acestei

obligații legale, reclamanta are dreptul sa recurgă la calea acțiunii în justiție

pentru îndeplinirea întocmai a acestei obligații.

Cum în cauză apelanta parata nu a făcut dovada

îndeplinirii obligației legale de notificare a reclamantei pentru completarea

probatoriului depus la dosarul format în baza notificării, Curtea a reținut că

în mod corect a apreciat instanța de fond faptul că reclamantei nu i se poate

imputa neîndeplinirea obligației legale de depunere a actelor doveditoare în completare.

Î

mpotriva deciziei

nr. 143/ A din 11 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și

asigurări sociale a declarat recurs

pârâta

A.V.A.S., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta a susținut

următoarele:

Instanța în mod greșit a respins apelul, întrucât A.V.A.S.

nu se poate pronunța legal asupra notificării petentei, în lipsa înscrisurilor

doveditoare.

Din analiza dispozițiilor art. 23 din

Legea nr. 10/2001, republicata, se poate constata ca „Actele doveditoare pot fi

depuse pana la data soluționării notificării”, termenul imperativ de 60 de zile

pentru soluționarea notificării, la care făcea instanța de fond referire,

curgând de la data depunerii ultimului act doveditor potrivit art. 23 din Legea

nr. 10/2001 coroborat cu art. 25 din Legea nr. 10/2001.

Emiterea unor decizii în lipsa actelor doveditoare

prevăzute de art. 23 constituie infracțiune potrivit art. 36 alin. (1) din

Legea 10/2001 și atrage după sine răspunderea penala a persoanelor implicate în

procedura de soluționare a notificărilor.

În raport de caracterul imperativ și prioritar al

normelor ce reglementează procedura administrativa prevăzuta de Legea nr. 10/2001

pentru emiterea deciziei cu propunerea de acordarea de masuri reparatorii, nu

s-a dovedit ca reclamanta a urmat procedura administrativa obligatorie legala.

Așa cum se poate constata, prin Legea nr. 10/2001 sunt

instituite două etape succesive, din care prima este procedura administrativa,

care este obligatorie (art. 1, art. 21 alin. (1) și (5), art. 47 alin. (2) și art.

48), iar a doua facultativa, întrucât privește controlul judecătoresc al

actelor emise în temeiul acestei legi speciale.

Din actele dosarului rezultă că, prin notificarea nr. 233

din 20 iunie 2001 s-a solicitat restituirea în natura a imobilului (teren și

construcție) situat în Timișoara, str. Crizantemelor, înscris în cartea

funciara.

Notificare depusa inițial la Biroul Român de

Metrologie Legala, Laboratorul Teritorial de Metrologie Timiș, ulterior a fost

înaintata Ministerului Finanțelor Publice, iar în 2011, în timpul soluționării

prezentei cauze, Ministerul Finanțelor Publice a transmis dosarul administrativ

către A.V.A.S..

Astfel, în cadrul procedurii administrative de

soluționare a notificărilor, pe baza actelor doveditoare depuse de petentă în

dosarul administrativ, A.V.A.S. este încă în termenul legal de analiza a

notificării și este necesara efectuarea demersurilor de către reclamanta pentru

completarea dosarului administrativ și probarea pretențiilor sale, conform

Legii nr. 10/2001.

Competenta instanței poate interveni numai în măsura

în care se emitea aceasta decizie sau dispoziție motivata de către A.V.A.S.,

prin finalizarea procedurii administrative și aceasta decizie sa poată face

obiectul analizei instanței judecătorești pentru legalitate, în condițiile ari.

26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.

Având în vedere aceste dispoziții legale și actele

cauzei, este obligatoriu sa se facă dovada parcurgerii procedurii reglementate

de aceste dispoziții legale, pentru a nu se încalcă competentele și cadrul

legal expres prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Intimata-reclamanta trebuie sa dovedească cu acte

îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 31 din Legea nr. 10/2001, republicata

și art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, respectiv, sa depună la

dosarul administrativ: acte prin care sa se dovedească calitatea de acționar a

autorului reclamantei, extras din registrul acționarilor la societatea

naționalizata și la data preluării abuzive a acesteia, iunie 1948; copie de pe

registrul acționarilor și ultimul bilanț contabil al societății conform art. 31

alin. (4), publicat în M. Of. înaintea naționalizării, respectiv la 31

decembrie 1947; acțiunile în exemplare originale/copii legalizate, conform pct.

31.2 din H.G. nr. 250/2007; acte din care sa rezulte ca persoanele îndreptățite

nu au primit despăgubiri pana la data intrării în vigoare a legii, precum și

declarația prevăzuta la pct. 5 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.

10/2001, după depunerea dovezilor pentru asigurarea respectării exigențelor alin.

(2) al art. 31 din lege, conform pct. 31.4 din H.G. nr. 250/2007.

Recurenta mai arată că, din analiza probelor

administrate, se poate constata ca nu s-a depus în dovedirea pretențiilor

extras de pe registrele acționarilor din care sa rezulte calitatea de

acționar/asociat a autorului reclamantei la aceasta societate la momentul

naționalizării.

Față de aceste aspecte, precum și de materialul

probator, recurenta consideră ca fiind lipsita de un temei legal acțiunea

formulata de către intimata-reclamantă, atâta vreme cat nesoluționarea pana la

aceasta data a notificării nu poate fi imputata A.V.A.S., având în vedere ca nu

au fost depuse actele doveditoare în susținerea notificării nr. 233/2001.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivului de

recurs invocat, Înalta Curte reține următoarele:

Reclamanta a învestit instanța de judecată cu cererea,

astfel cum a fost modificată, având ca obiect obligarea pârâtei de a răspunde

la notificare. Demersul reclamantei a fost determinat de împrejurarea că pârâta

refuză în mod nejustificat să dea o soluție notificării formulate în anul 2001,

transmisă pârâtei de Ministerul Finanțelor Publice în anul 2009, în

considerarea dispozițiilor Legii nr. 302/2009 (astfel cum s-a reținut de către

instanța de apel și nu s-a contestat prin cererea de recurs).

Împrejurarea că reclamanta nu a depus toate înscrisurile

doveditoare nu poate fi invocată de către recurenta pârâtă ca motiv de întârziere

în soluționarea notificării. Recurenta avea obligația de a da o soluție

notificării, fie în sensul admiterii și propunerii măsurilor reparatorii,

potrivit Legii nr. 10/2001, fie în sensul respingerii acesteia, în situația în

care considera că nu sunt îndeplinite condițiile legale, inclusiv în cazul în

care, după ce ar fi solicitat reclamantei să completeze materialul probator,

considera că actele doveditoare depuse nu sunt suficiente.

Caracterul de recomandare al termenului de 60 de zile

nu poate constitui o justificare a întârzierii soluționării notificării, o

asemenea întârziere fiind în mod evident contrară cerinței soluționării într-un

termen rezonabil a cererilor și petițiilor adresate oricărei instituții a

statului.

Împrejurarea că art. 25.1 din Normele metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 prevede o modalitate de calcul alternativă

a termenului de 60 de zile, respectiv, fie de la data depunerii notificării,

fie de la data depunerii actelor doveditoare, nu justifică o întârziere extrem

de mare în îndeplinirea obligației unității notificate de a răspunde într-un

fel sau altul notificării. Faptul că reclamanta nu a depus toate actele doveditoare

nu poate fi invocat ca motiv de a refuza soluționarea notificării, ci doar ca motiv

de respingere a acesteia.

Nu se poate reține o eventuală prorogare expresă sau

tacită a termenului de 60 de zile, în sensul dispozițiilor art. 25.1 alin. (4)

și art. 25.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

aprobate prin H.G. nr. 250/2007, deoarece, astfel cum s-a reținut de instanța

de apel ca element de fapt, ce nu poate fi cenzurat în recurs (nefiind, de

altfel, contestat de recurentă), nu s-a făcut dovada existenței unei

corespondențe între părți, din care să rezulte că recurenta i-ar fi solicitat

reclamantei să depusă anumite înscrisuri la dosarul administrativ format în

baza notificării.

În ceea ce privește susținerea apelantei pârâte

referitoare la necompetența instanței de a soluționa cererea reclamantei, Curtea

apreciază că instanța sesizată cu acțiunea bazată pe refuzul persoanei juridice

notificate de a emite decizia sau dispoziția asupra notificării este

competentă, în raport de limitele învestirii, fie să oblige unitatea notificată

să răspundă la notificare, fie să examineze chiar fondul cauzei, administrând

probele necesare și dispunând admiterea sau respingerea cererii de acordare de

măsuri reparatorii, după caz.

A considera că, în situația în care persoana juridică

notificată refuză să emită decizia sau dispoziția asupra notificării, instanța

nu ar fi competentă să examineze cererea persoanei îndreptățite având ca obiect

obligarea unității notificate de a răspunde la notificare (obligație „de a

face”), ar conduce la împiedicarea persoanei respective să-și valorifice

drepturile, ar pune-o într-o situație de inechitate în raport cu persoanele

cărora li s-a transmis un răspuns în termenul prevăzut de lege și ar echivala,

în ultimă instanță, cu încălcarea accesului la justiție.

Dimpotrivă, în asemenea situații, dacă este învestită

în acest sens prin cererea de chemare în judecată, instanței îi revine competența

de a soluționa chiar fondul notificării. Altfel, s-ar ajunge la un formalism

nejustificat, s-ar nesocoti caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 și ar fi

împiedicate persoanele îndreptățite să-și valorifice drepturile recunoscute de

lege, impunându-le să aștepte timp nelimitat un răspuns și să fie la discreția

unității notificate, ceea ce încalcă, practic, dreptul de acces la justiție și

cerința soluționării cauzelor într-un termen rezonabil.

În același

sens, prin Decizia nr. IX din 20 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite (prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de

procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție și s-a stabilit că instanța căreia îi revine competența de a soluționa

cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate,

deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de

restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001

, este secția civilă a tribunalului în a

cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică respectivă), s-a

reținut că

absența

răspunsului persoanei juridice deținătoare echivalează cu un refuz de

restituire a imobilului, care trebuie cenzurat de tribunal tot în condițiile

procedurii speciale, iar protecția juridică a dreptului la acordarea de măsuri

reparatorii, recunoscut prin lege,

nu ar putea fi

asigurată decât de un tribunal care are plenitudinea jurisdicției.

În speță,

astfel cum s-a arătat, cererea formulată de reclamantă are ca obiect obligarea

pârâtei de a răspunde la notificare, situație în care instanța de fond, după

prealabila verificare a calității procesuale active a reclamantei (din

perspectiva calității de moștenitoare a persoanei fizice despre care se

pretinde că a fost acționar ori asociat la întreprinderea naționalizată) și a

caracterului abuziv al preluării, a admis acțiunea, astfel cum a fost

formulată, obligând pârâta să dea un răspuns la notificare.

Susținerile recurentei, în sensul că reclamanta

trebuie să dovedească cu acte îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 31 raportat

la art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, republicată (respectiv, să

depună la dosarul administrativ acte prin care să dovedească calitatea de

acționar a autorului reclamantei, acte din care să rezulte că persoanele

îndreptățite nu au primit despăgubiri până la data intrării în vigoare a legii,

precum și declarația prevăzută la pct. 5.1 din Normele metodologice de aplicare

a Legii nr. 10/2001), nu sunt de natură a afecta legalitatea soluției pronunțate

în prezenta cauză, deoarece instanța nu a soluționat pe fond notificarea. În

acord cu limitele învestirii, instanța a stabilit în sarcina pârâtei obligația

„de a face”, respectiv, de a da o soluție notificării, la elaborarea acestei

soluții unitatea notificată urmând a ține seama de actele doveditoare depuse de

reclamantă până la momentul soluționării, astfel cum prevede art. 23 din Legea nr.

10/2001.

În baza acestor considerente, în temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., recursul declarat de recurenta pârâtă a fost respins, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S.

împotriva deciziei nr. 143/ A din 11 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 mai 2013.