ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1759/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta S.V.M. a solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 116.688 lei și dobânda legală aferentă, calculată de la momentul rămânerii definitive a hotărârii și până la data plății efective, invocând faptul că procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 este imprevizibilă și nesigură. În ședința publică din data de 6 aprilie 2012 Tribunalul Cluj a pus în discuție excepția inadmisibilității raportat la decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Prin sentința civilă nr. 328 din 06 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul Cluj, s-a admis excepția inadmisibilității și s-a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamantă. Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că, prin dispoziția de restituire nr. 2012 din 9 iunie 2006, Primarul Municipiului Dej a restituit în natură în favoarea reclamantei terenul înscris în C.F. x în suprafață de 416 mp, aprobându-se acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul construcție demolat și diferența de teren în suprafață de 1.084 m.p., imobil expropriat situat în Dej, strada Ecaterina Teodoroiu.

Împotriva acestei dispoziții reclamanta a formulat plângere, care a fost admisă în parte de către Tribunalul Cluj, prin Sentința civilă nr. 443 din 6 iunie 2007, în sensul restituirii în natură a terenului în suprafață de 1500 mp și acordării despăgubirilor pentru construcția expropriată și demolată, în sumă de 116.688 lei, conform expertizei judiciare efectuate în cauză. Hotărârea a fost modificată în apel doar în ceea ce privește restituirea în natură, așa cum rezultă din decizia civilă nr. 232/ A din 19 septembrie 2008 pronunțată în Dosar nr. 6096/117/2006 de Curtea de Apel Cluj. Prin demersul judiciar inițiat, reclamanta a solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la plata directă a despăgubirilor, invocând faptul că procedura prevăzută de Titlul VII al legii nr. 247/2005 este imprevizibilă și nesigură.

Tribunalul a apreciat că este incidentă în cauză decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului, pe temeiul dreptului comun, sunt inadmisibile. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta S.V.M. În motivare a arătat că instanța nu a intrat în cercetarea fondului cauzei și s-a pronunțat doar pe excepția ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Apelanta a susținut că decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție încalcă dispozițiile art. 20 din Constituția României privind drepturile și libertățile cetățenilor.

S-a dovedit în fața primei instanțe că există neconcordanțe între Legea specială nr. 247/2005 și reglementările europene, astfel că se impune atragerea răspunderii Statului Român, prin organele sale cu atribuții directe în procedura de restituire, respectiv Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este izvor de drept și ca atare nu poate fi considerată mai presus de reglementările internaționale, de Convenția Europeană în materie și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin decizia nr. 81/ A din 14 septembrie 2012, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, a respins apelul formulat de reclamantă, ca nefondat.

În considerentele acestei decizii instanța de apel a reținut, raportându-se la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și, în special, la hotărârea pronunțată în cauza Maria Atanasiu împotriva României, că statul are posibilitatea instituirii unei proceduri obligatorii de urmat în ceea ce privește acordarea de reparații pentru imobilele preluate în mod abuziv și, ca o consecință, se impune necesitatea urmării acestei proceduri și doar a acesteia.

Ceea ce reiese din ansamblul motivării Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României este că statul trebuie să facă efectivă procedura de despăgubire și că, în această procedură, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere (pct. 166), că puterile publice sunt obligate să reacționeze în timp util (pct. 168), iar autoritățile naționale trebuie să beneficieze de o largă marjă de apreciere, nu numai pentru a alege măsurile care să reglementeze raporturile de proprietate din țară, ci și pentru a avea la dispoziție timpul necesar pentru punerea lor în aplicare (pct. 172). Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la o compensație integrală în orice circumstanțe, o compensație numai parțială nefăcând privarea de proprietate nelegitimă eo ipso în toate cazurile (pct. 175). Conform art. 1 din Protocolul nr. 1, statul are dreptul de a expropria bunuri - inclusiv orice drepturi la despăgubire consfințite de lege - și de a reduce, chiar foarte mult, nivelul despăgubirilor prin mijloace legislative (pct. 174.).

Curtea de apel a mai reținut că, dacă nu se poate garanta un drept la o compensație integrală în orice circumstanțe, atunci o recunoaștere a despăgubirii chiar și în circumstanțele speței este o compensație parțială iar dacă statul are dreptul de a expropria bunuri, inclusiv orice drepturi la despăgubire consfințite de lege, atunci nu poate fi obligat tocmai la acordarea unei astfel de despăgubiri.

În considerentele deciziei recurate s-a menționat că instanța europeană mai reține că este imperativ ca statul să ia de urgență măsuri cu caracter general, care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză (pct. 228). Acest just echilibru se referă și la sarcina foarte importantă pe care legislația în materie de bunuri imobile naționalizate o impune bugetului de stat (pct. 227). Prin urmare, a adăuga la această sarcină nu este un argument care să ducă la admiterea prezentei acțiuni mai ales că în aceeași hotărâre a Curții Europene se prevede că plafonarea despăgubirilor și eșalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foștilor proprietari și interesul general al colectivității (pct. 235), ținând seama că măsura solicitată de reclamantă este opusă măsurii plafonării sau eșalonării.

Curtea de apel nu a negat că procedura de restituire este lentă și s-a constatat ineficiența sistemului de restituire și în special întârzierea înregistrată în procedura de plată a despăgubirii, dar acest aspect duce doar la obligarea statului la a face eficient sistemul de despăgubiri, iar nu la obligarea plății unei despăgubiri pentru neîndeplinirea acestei obligații, care în final nu ar duce decât la înfrângerea echilibrului între diferitele interese în cauză (pct. 228), prezenta acțiune a reclamantei nefiind o acțiune prin care procedura de despăgubire să fie făcută efectivă.

Instanța de apel a avut în vedere și incidența în cauză a deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii, obligatorie pentru instanțe, prin care s-a stabilit că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele ce nu pot fi restituite în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Protocolul nr. 1 și ale art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sunt inadmisibile. S-a mai reținut în considerentele deciziei și faptul că nu este posibilă plata pe calea dreptului comun a despăgubirilor stabilite în procedura specială reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificată și completată prin O.U.G.

nr. 81/2007. În speță creanța este stabilită în favoarea reclamantei prin procedura Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005, iar stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite cu titlu de măsuri reparatorii în echivalent revine exclusiv Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în acest sens dispunând și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 52/2007. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanta S.V.M., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ. În susținerea acestor motive de recurs se arată că instanțele de fond și de apel au încălcat prevederile art. 20 din Constituția României în ceea ce privește aplicarea cu prioritate a prevederilor internaționale în materia drepturilor omului.

Recurenta face trimitere la decizia nr. 5298 din 15 octombrie 2010 Înaltei Curți de Casație și Justiție în care se reține contrarietatea legii naționale în raport cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și necesitatea atragerii răspunderii directe a statului prin organele sale implicate în procedura de restituire. Se mai susține că decizia recurată este nelegală deoarece reține că potrivit deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție acțiunile directe împotriva statului sunt inadmisibile. Or, dispozițiile oricăror decizii trebuie să fie în concordanță cu Constituția, neputând fi acceptat niciun argument contrar dispozițiilor constituționale. În raport de motivele de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele: În ceea ce privește motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc.

civ., indicate de recurentă în cererea de recurs, se constată că aceste texte legale sunt invocate formal, întrucât din dezvoltarea motivelor de recurs nu reiese vreo critică referitoare la calitatea motivării deciziei recurare, nici care ar fi actul juridic dedus judecății, căruia instanța i-ar fi schimbat natura sau înțelesul. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., motivarea recursului trebuie să cuprindă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele prevăzute la art. 304, dar și dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportate la motivul de recurs invocat. În lipsa unor critici care să se încadreze în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc.

civ., Înalta Curte este în imposibilitate de a cenzura decizia instanței de apel din această perspectivă. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în care se pot încadra criticile invocate de recurentă, Înalta Curte constată că acesta este nefondat. Critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 20 din Constituția României în ceea ce privește aplicarea cu prioritate a prevederilor internaționale în materia drepturilor omului nu poate fi primită. Recurenta nu invocă argumente contrare raționamentului instanței de apel, raportat la modul de valorificare în speță a jurisprudenței instanței europene, ci susține doar că s-au încălcat dispozițiile Constituționale.

Potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție: „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale”. În aplicarea acestui text constituțional, instanța de judecată trebuie să verifice dacă există neconcordanțe între legea internă și reglementările internaționale în materia drepturilor omului, la care România este parte, iar în cazul constatării unor astfel de neconcordanțe, să aplice cu prioritate reglementările internaționale. Or, tocmai în acest mod a procedat instanța de apel, care a verificat pretinsa neconcordanță între legea internă în materia reparațiilor acordate de stat pentru imobilele preluate abuziv și dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

După o analiză detaliată a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dar și în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel a ajuns la concluzia că procedura de restituire prevăzută de legea internă nu este contrară Convenției. Decizia nr. 5298 din 15 octombrie 2010 Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată de recurentă ca practică judiciară, nu poate fi avută în vedere, deoarece este o hotărâre anterioară unificării practicii judiciare interne, prin decizia în interesul Legii nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Nici critica indirectă la adresa deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că acesta ar fi contrară Constituției, nu poate fi primită.

În conformitate cu dispozițiile art. 126 alin. (3) din Constituție: „Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale.” Deciziile pronunțate în procedura recursului în interesul legii reprezintă principala modalitate prin care instanța supremă îndeplinește atribuția constituțională de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii. Art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. prevede caracterul obligatoriu al acestor decizii de la data publicării lor în M. Of. al României. Instanțele trebuie să se conformeze interpretării legii realizate de către instanța supremă, în caz contrar, o hotărâre pronunțată cu încălcarea soluțiilor stabilite prin deciziile pronunțate în procedura recursului în interesul legii, fiind nelegală, cu toate consecințele ce decurg de aici.

Nici Constituția și nici reglementările cu forță juridică infra-constituțională nu prevăd posibilitatea și procedura de verificare a constituționalității unei decizii pronunțate în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție. Chiar și în ipoteza în care s-ar accepta punctul de vedere potrivit căruia controlul constituționalității actelor juridice emise de instanțele judecătorești, cum este și decizia în interesul legii, se efectuează de către instanța de judecată care este pusă în situația să aplice acea decizie, în speță, se constată că recurenta nu motivează pretinsa contrarietate a deciziei nr. 27/2011 în raport cu Legea fundamentală. În motivarea recursului se susține că dispozițiile oricăror decizii trebuie să fie în concordanță cu Constituția, neputând fi acceptat nici un argument contrar dispozițiilor constituționale, ceea ce constituie o simplă afirmație, neargumentată juridic.

În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantei a fost respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.V.M. împotriva deciziei nr. 81/ A din 14 septembrie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 martie 2013.