ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1759/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1759/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de

chemare în judecată, reclamanta S.V.M. a solicitat obligarea Statului Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice și a Autorității Naționale pentru

Restituirea Proprietăților la plata sumei de 116.688 lei și dobânda legală

aferentă, calculată de la momentul rămânerii definitive a hotărârii și până la

data plății efective, invocând faptul că procedura prevăzută de Titlul VII al

Legii nr. 247/2005 este imprevizibilă și nesigură.

În ședința publică

din data de 6 aprilie 2012 Tribunalul Cluj a pus în discuție excepția

inadmisibilității raportat la decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Prin sentința civilă nr.

328 din 06 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul Cluj, s-a admis excepția

inadmisibilității și s-a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamantă.

Pentru a pronunța

această sentință tribunalul a reținut că, prin dispoziția de restituire nr. 2012

din 9 iunie 2006, Primarul Municipiului Dej a restituit în natură în favoarea

reclamantei terenul înscris în C.F. x în suprafață de 416 mp, aprobându-se

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul construcție

demolat și diferența de teren în suprafață de 1.084 m.p., imobil expropriat

situat în Dej, strada Ecaterina Teodoroiu.

Împotriva acestei

dispoziții reclamanta a formulat plângere, care a fost admisă în parte de către

Tribunalul Cluj, prin Sentința civilă nr. 443 din 6 iunie 2007, în sensul

restituirii în natură a terenului în suprafață de 1500 mp și acordării

despăgubirilor pentru construcția expropriată și demolată, în sumă de 116.688

lei, conform expertizei judiciare efectuate în cauză.

Hotărârea a fost

modificată în apel doar în ceea ce privește restituirea în natură, așa cum

rezultă din decizia civilă nr. 232/ A din 19 septembrie 2008 pronunțată în Dosar

nr. 6096/117/2006 de Curtea de Apel Cluj.

Prin demersul

judiciar inițiat, reclamanta a solicitat obligarea Statului Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice și a Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților la plata directă a despăgubirilor, invocând faptul că procedura

prevăzută de Titlul VII al legii nr. 247/2005 este imprevizibilă și nesigură.

Tribunalul a apreciat

că este incidentă în cauză decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că acțiunile în acordarea de

despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în

natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr.

247/2005, îndreptate direct împotriva statului, pe temeiul dreptului comun,

sunt inadmisibile.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta S.V.M.

În motivare a arătat

că instanța nu a intrat în cercetarea fondului cauzei și s-a pronunțat doar pe

excepția ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Apelanta

a susținut că decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție încalcă dispozițiile art. 20 din Constituția

României privind drepturile și libertățile cetățenilor.

S-a dovedit în

fața primei instanțe că există neconcordanțe între Legea specială nr.

247/2005 și reglementările europene, astfel că se impune atragerea răspunderii

Statului Român, prin organele sale cu atribuții directe în procedura de

restituire, respectiv Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților.

Decizia nr. 27/2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este izvor de drept

și ca atare nu poate fi considerată mai presus de reglementările

internaționale, de Convenția Europeană în materie și practica Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Prin

decizia nr. 81/ A din 14 septembrie 2012, Curtea de Apel Cluj, secția civilă,

a respins apelul formulat de reclamantă, ca nefondat.

În

considerentele acestei decizii instanța de apel a reținut,

raportându-se la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

și, în special, la hotărârea pronunțată în cauza Maria Atanasiu

împotriva României, că statul are posibilitatea instituirii unei proceduri

obligatorii de urmat în ceea ce privește acordarea de reparații

pentru imobilele preluate în mod abuziv și, ca o consecință, se impune

necesitatea urmării acestei proceduri și doar a acesteia.

Ceea ce reiese din

ansamblul motivării Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României este că

statul trebuie să facă efectivă procedura de despăgubire și că, în această

procedură, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere (pct. 166), că

puterile publice sunt obligate să reacționeze în timp util (pct. 168), iar

autoritățile naționale trebuie să beneficieze de o largă marjă de apreciere, nu

numai pentru a alege măsurile care să reglementeze raporturile de proprietate

din țară, ci și pentru a avea la dispoziție timpul necesar pentru punerea lor

în aplicare (pct. 172).

Art. 1 din Protocolul

nr. 1 nu garantează un drept la o compensație integrală în orice circumstanțe,

o compensație numai parțială nefăcând privarea de proprietate nelegitimă eo

ipso în toate cazurile (pct. 175).

Conform art. 1 din

Protocolul nr. 1, statul are dreptul de a expropria bunuri - inclusiv orice

drepturi la despăgubire consfințite de lege - și de a reduce, chiar foarte

mult, nivelul despăgubirilor prin mijloace legislative (pct. 174.).

Curtea de apel a mai

reținut că, dacă nu se poate garanta un drept la o compensație integrală

în orice circumstanțe, atunci o recunoaștere a despăgubirii chiar și în

circumstanțele speței este o compensație parțială iar dacă statul are dreptul

de a expropria bunuri, inclusiv orice drepturi la despăgubire consfințite de

lege, atunci nu poate fi obligat tocmai la acordarea unei astfel de

despăgubiri.

În considerentele

deciziei recurate s-a menționat că instanța europeană mai reține că

este imperativ ca statul să ia de urgență măsuri cu caracter general, care să

poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la

despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză (pct.

228).

Acest just echilibru

se referă și la sarcina foarte importantă pe care legislația în materie de

bunuri imobile naționalizate o impune bugetului de stat (pct. 227).

Prin urmare, a adăuga

la această sarcină nu este un argument care să ducă la admiterea prezentei

acțiuni mai ales că în aceeași hotărâre a Curții Europene se prevede că

plafonarea despăgubirilor și eșalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să

reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între

interesele foștilor proprietari și interesul general al colectivității (pct. 235),

ținând seama că măsura solicitată de reclamantă este opusă măsurii plafonării

sau eșalonării.

Curtea de apel nu a

negat că procedura de restituire este lentă și s-a constatat ineficiența

sistemului de restituire și în special întârzierea înregistrată în procedura de

plată a despăgubirii, dar acest aspect duce doar la obligarea statului la a

face eficient sistemul de despăgubiri, iar nu la obligarea plății unei

despăgubiri pentru neîndeplinirea acestei obligații, care în final nu ar duce

decât la înfrângerea echilibrului între diferitele interese în cauză (pct. 228),

prezenta acțiune a reclamantei nefiind o acțiune prin care procedura de

despăgubire să fie făcută efectivă.

Instanța de apel

a avut în vedere și incidența în cauză a deciziei nr. 27/2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii,

obligatorie pentru instanțe, prin care s-a stabilit că acțiunile în

acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele ce nu pot fi restituite în

natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr.

247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Protocolul nr. 1 și ale art. 13

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sunt inadmisibile.

S-a mai reținut

în considerentele deciziei și faptul că nu este posibilă plata pe calea

dreptului comun a despăgubirilor stabilite în procedura specială reglementată

de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificată și completată prin O.U.G. nr. 81/2007.

În speță creanța este stabilită în favoarea reclamantei prin procedura Legii nr.

10/2001 și a Legii nr. 247/2005, iar stabilirea cuantumului despăgubirilor

cuvenite cu titlu de măsuri reparatorii în echivalent revine exclusiv Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005,

în acest sens dispunând și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.

52/2007.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.,

reclamanta S.V.M., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ.

În susținerea acestor

motive de recurs se arată că instanțele de fond și de apel au încălcat

prevederile art. 20 din Constituția României în ceea ce privește aplicarea cu

prioritate a prevederilor internaționale în materia drepturilor omului.

Recurenta face

trimitere la decizia nr. 5298 din 15 octombrie 2010 Înaltei Curți de Casație și

Justiție în care se reține contrarietatea legii naționale în raport cu Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și necesitatea atragerii răspunderii directe a

statului prin organele sale implicate în procedura de restituire.

Se mai susține că

decizia recurată este nelegală deoarece reține că potrivit deciziei nr. 27/2011

a Înaltei Curți de Casație și Justiție acțiunile directe împotriva statului

sunt inadmisibile. Or, dispozițiile oricăror decizii trebuie să fie în

concordanță cu Constituția, neputând fi acceptat niciun argument contrar

dispozițiilor constituționale.

În raport de motivele

de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește

motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., indicate de recurentă în cererea de recurs, se constată că aceste texte legale sunt

invocate formal, întrucât din dezvoltarea motivelor de recurs nu reiese vreo

critică referitoare la calitatea motivării deciziei recurare, nici care ar fi

actul juridic dedus judecății, căruia instanța i-ar fi schimbat natura sau înțelesul.

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., motivarea recursului trebuie să cuprindă, pe

de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre

motivele prevăzute la art. 304, dar și dezvoltarea acestuia, în sensul

formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportate la

motivul de recurs invocat.

În lipsa unor critici

care să se încadreze în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și

8 C. proc. civ., Înalta Curte este în imposibilitate de a cenzura decizia

instanței de apel din această perspectivă.

În ceea ce

privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în

care se pot încadra criticile invocate de recurentă, Înalta Curte constată că

acesta este nefondat.

Critica referitoare

la încălcarea prevederilor art. 20 din Constituția României în ceea ce privește

aplicarea cu prioritate a prevederilor internaționale în materia drepturilor

omului nu poate fi primită.

Recurenta nu invocă

argumente contrare raționamentului instanței de apel, raportat la

modul de valorificare în speță a jurisprudenței instanței

europene, ci susține doar că s-au încălcat dispozițiile

Constituționale.

Potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție: „Dacă

există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au

prioritate reglementările internaționale”. În aplicarea acestui text

constituțional, instanța de judecată trebuie să verifice dacă există

neconcordanțe între legea internă și reglementările

internaționale în materia drepturilor omului, la care România este parte,

iar în cazul constatării unor astfel de neconcordanțe, să aplice cu

prioritate reglementările internaționale.

Or,

tocmai în acest mod a procedat instanța de apel, care a verificat pretinsa

neconcordanță între legea internă în materia reparațiilor acordate de

stat pentru imobilele preluate abuziv și dispozițiile Convenției

Europene a Drepturilor Omului. După o analiză detaliată a jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului, dar și în aplicarea deciziei în

interesul Legii nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, instanța de apel a ajuns la concluzia că procedura de

restituire prevăzută de legea internă nu este contrară Convenției.

Decizia nr. 5298 din

15 octombrie 2010 Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată de recurentă

ca practică judiciară, nu poate fi avută în vedere, deoarece este o hotărâre

anterioară unificării practicii judiciare interne, prin decizia în interesul Legii

nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Nici critica

indirectă la adresa deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în sensul că acesta ar fi contrară Constituției, nu poate fi

primită.

În conformitate cu dispozițiile art. 126 alin. (3) din

Constituție: „Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și

aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit

competenței sale.” Deciziile pronunțate în procedura recursului în interesul

legii reprezintă principala modalitate prin care instanța supremă îndeplinește

atribuția constituțională de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a

legii.

Art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ. prevede

caracterul obligatoriu al acestor decizii de la data publicării lor în M. Of.

al României. Instanțele trebuie să se conformeze interpretării legii realizate

de către instanța supremă, în caz contrar, o hotărâre pronunțată cu încălcarea

soluțiilor stabilite prin deciziile pronunțate în procedura recursului în

interesul legii, fiind nelegală, cu toate consecințele ce decurg de aici.

Nici Constituția și nici reglementările cu

forță juridică infra-constituțională nu prevăd posibilitatea și

procedura de verificare a constituționalității unei decizii

pronunțate în interesul legii de Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Chiar și în ipoteza în care s-ar accepta punctul de

vedere potrivit căruia controlul constituționalității actelor juridice emise de

instanțele judecătorești, cum este și decizia în interesul legii, se

efectuează de către instanța de judecată care este pusă în situația

să aplice acea decizie, în speță, se constată că recurenta nu motivează

pretinsa contrarietate a deciziei nr. 27/2011 în raport cu Legea fundamentală.

În motivarea recursului se susține că dispozițiile oricăror decizii

trebuie să fie în concordanță cu Constituția, neputând fi acceptat

nici un argument contrar dispozițiilor constituționale, ceea ce

constituie o simplă afirmație, neargumentată juridic.

În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., recursul reclamantei a fost respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta S.V.M. împotriva deciziei nr. 81/ A

din 14 septembrie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 martie 2013.