ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3414/2012

Deliberând asupra recursului declarat de partea vătămată N.F. împotriva Deciziei penale nr. 45 din data de 12 martie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 429 din data de 9 decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Prahova, s-au dispus următoarele: În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art 10 lit. b) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul B.G., pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. În temeiul art. 346 alin. (4) C. proc. pen., a fost lăsată nesoluționată latura civilă a cauzei. Conform art. 353 alin. (3) C. proc. pen., a fost menținută măsura sechestrului asigurător asupra bunului imobil situat în orașul Urlați, str. C.V.

județul Prahova, cât și asupra bunului mobil mijloc de transport marca "S.", bunuri ale inculpatului B.G., până la concurența sumei de 270.822,03 RON și 85.300 euro, măsură dispusă prin Încheierea de ședință pronunțată la data de 14 iunie 2011. În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia, urmând ca onorariul apărătorului din oficiu, în cuantum de 100 RON, să fie avansat din fondurile Ministerului Justiției. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele: Petentul a formulat la data de 9 iunie 2005 plângere penală, înregistrată la Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova sub numărul 540/P/2005, împotriva intimatului B.G., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen., art. 288 C. pen., art. 290 C. pen.

și art. 291 C. pen., precizând că se constituie parte civilă cu suma de 89.000 euro. Prin Rezoluția din data de 13 octombrie 2005, s-a început urmărirea penală față de intimatul B.G. pentru comiterea infracțiunii prev. de art. 215 alin. (1), (3) C. pen. Ulterior, la data de 20 martie 2006 s-au extins cercetările față de intimat sub aspectul comiterii infracțiunii prev. de art. 37 din Legea nr. 82/1991 și art. 11 lit. c). din Legea nr. 87/1994. Prin Ordonanța nr. 540/P/2005 din data de 3 iulie 2006 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova s-a dispus, în baza art. 228 alin. (1), art. 10 lit. d), art. 42 și 45 alin. (1) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de B.G. pentru comiterea infracțiunii prev. de art. 214 alin. (5) C. pen., întrucât s-a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia.

De asemenea, s-a dispus declinarea cauzei, spre competentă soluționare, Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești, cu privire la săvârșirea infracțiunii prev. de art. 215 alin. (1) - (3) C. pen., art. 11 lit. c). din Legea nr. 87/1994 și art. 37 din Legea nr. 82/1991. Împotriva acestei soluții petentul a formulat plângere în baza art. 278 1 C. proc. pen. Prin Sentința penală nr. 409 din 20 septembrie 2006 a Tribunalului Prahova, secția penală, instanța a admis plângerea, a desființat ordonanța atacată și a dispus trimiterea cauzei procurorului, pentru începerea urmăririi penale față de B.G. cu privire la comiterea infracțiunii prev. de art. 215 alin. (5). C. pen., în vederea efectuării expertizei tehnice M.L.P.A.T, fixând obiectivele acesteia.

Prin Ordonanța nr. 540/P/2005 din data de 10 aprilie 2007 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, s-a dispus în baza art. 228 alin. (6), art. 10 lit. d), art. 42 și 45 C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de intimat, pentru comiterea infracțiunii prev. de art. 215 alin. (5) C. pen., considerându-se că, în speță, este vorba de o răspundere contractuală a societății administrate de acesta pentru neexecutarea obligațiilor asumate; cu privire la celelalte infracțiuni sus-menționate, s-a declinat competenta de soluționare în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești. Petentul a formulat plângere în baza art. 278 1 C. proc. pen. și împotriva acestei ordonanțe.

Prin Sentința penală nr. 647 din 21 noiembrie 2007 a Tribunalului Prahova, secția penală, a fost admisă plângerea formulată și s-a dispus desființarea ordonanței atacate, cauza fiind trimisă la parchet, pentru începerea urmăririi penale față de B.G., sub aspectul comiterii infracțiunii prev. de art. 215 alin. (1) - (5) C. pen. și efectuarea expertizei tehnice M.L.P.A.T, cu aceleași obiective stabilite anterior de instanță. Recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova împotriva acestei hotărâri judecătorești a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Ploiești, secția penală, prin Decizia nr. 349 din 4 aprilie 2008, definitivă. Prin Ordonanța nr. 540/P/2005 din data de 17 septembrie 2008 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova s-a dispus: schimbarea încadrării juridice a faptei reținute în sarcina învinuitului B.G., din infracțiunile prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen.

în infracțiunea prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen.; extinderea cercetărilor față de învinuit cu privire la comiterea infracțiunilor prev. de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 87/1994, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 10/1995 și art. 280 3 din Legea nr. 31/1990; efectuarea expertizei tehnice M.L.P.A.T. În cauză a fost efectuat Raportul de expertiză nr. 4704/2009. La data de 16 februarie 2009, s-au extins cercetările față de intimat, pentru comiterea infracțiunilor prev. de art. 290 C. pen. Prin Ordonanța nr. 540/P/2005 din 24 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova s-a dispus în baza art. 249, art. 11 pct. 1 lit. b) rap.

la art. 10 alin. (1) lit. b), art. 192 alin. (3), art. 42 alin. (1) și art. 45 alin. (1) și (1 1 ), scoaterea de sub urmărire penală a intimatului pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune, prev. de art. 215 alin. (5) C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală, fiind incidente dispozițiile legii civile care reglementează răspunderea contractuală. Totodată, s-a dispus declinarea competenței cu privire la săvârșirea de către intimat a infracțiunilor prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., art. 290 C. pen., art. 10 alin. (2) și art. 11 lit. a), c) din Legea nr. 87/1994, art. 37 din Legea nr. 82/1991, art. 271 și art. 280 3 din Legea nr. 31/1990 și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 10/1995, în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești.

Împotriva soluției petentul a formulat plângere la procurorul ierarhic superior, plângere respinsă prin Ordonanța nr. 1027/II/2/2009 din 8 septembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești. Această soluție a fost menținută de instanță prin Sentința nr. 61 din 19 februarie 2010 a Tribunalului Prahova. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs petentul N.F., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, cauza fiind înregistrată de rolul Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 4331/105/2009. În motivarea scrisă a recursului petentul a arătat, în esență, că instanța de fond nu a analizat activitatea infracțională concretă a inculpatului, refuzând să reconstituie filmul întreg al infracțiunii de înșelăciune căruia i-a căzut victimă, cu precizarea că trebuia să cunoască legea, mai ales că avea un frate constructor.

De asemenea, ar fi avut obligația să-și angajeze un diriginte de șantier, să pună la dispoziția intimatului-constructor toate autorizațiile necesare începerii lucrării și a acceptat să încheie acte adiționale. În al doilea rând, petentul a arătat că tribunalul nu a ținut seama de expertiza tehnică M.L.P.A.T., în care se arată că intimatul a încălcat grosolan toate proiectele de construcție și de rezistență ale clădirii ce trebuia să o construiască. De asemenea, nu s-a specificat nimic în sentința recurată despre faptul că pentru cei 100.000 euro încasați de intimat, acesta a eliberat chitanțe false, iar pentru tâmplăria termopan în valoare de 8.500 euro i-a prezentat un patron care în realitate nu avea o firmă de tâmplărie, făcându-l să încheie contract cu această firmă ce era desființată din anul 1992 și care aparținuse tot intimatului.

În legătură cu proiectele caselor și certificatul de urbanism, acestea au fost puse la dispoziția intimatului, aspect destul de logic, întrucât, în caz contrar nu ar fi știut ce să construiască și să facă oferta de preț, iar certificatul de urbanism i-a fost înmânat la data de 17 septembrie 2004. Prin Decizia penală nr. 901 din 15 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis recursul declarat de petentul N.F. împotriva Sentinței penale nr. 61 din 19 februarie 2010 a Tribunalului Prahova, pe care a casat-o și, în consecință: În baza art. 278 1 alin. (8) lit. c) C. proc. pen., a fost admisă plângerea formulată de către petent împotriva Ordonanței nr. 540/P/2005 din 24 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova.

A fost desființată, în parte, ordonanța atacată și s-a trimis cauza la Tribunalul Prahova în vederea judecării intimatului B.G., pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. Pentru a pronunța această decizie instanța de control judiciar a reținut următoarele: Din probele administrate de organul de urmărire penală a rezultat că petentul a încheiat cu intimatul B.G., în calitate de administrator al firmei SC D.C. SRL, un contract pentru construcția a două locuințe pe raza comunei Păulești, județul Prahova. Contractul a fost încheiat la data de 4 septembrie 2004 și avea ca dată a finalizării 20 decembrie 2004. De aici a rezultat că argumentul petentului privind deținerea încă de la acel moment a proiectelor pentru casă este veridic, astfel intimatul în calitate de constructor nu ar fi putut face oferta de preț și stabilirea termenului de finalizare.

S-a mai constatat că la data încheierii contractului societatea administrată de intimat avea activitatea suspendată printr-o hotărâre a adunării acționarilor datorită lipsei temporare de comenzi. La momentul încheierii contractului (în valoare de 46.410 euro pentru prima locuință și respectiv de 55.910 euro pentru cea de-a doua locuință), intimatul B.G. i-a prezentat petentului proiectele imobiliare pe care firma sa se angajase să le finalizeze, inclusiv expunerea mijloacelor publicitare, dar și faptul că societatea are potențial de forță de muncă și personal calificat. Acest aspect, coroborat cu cel privind suspendarea temporară a activității din acea perioadă, naște multe semne de întrebare cu privire la atitudinea subiectivă a intimatului la încheierea contractului cu petentul, apărând ca plauzibilă afirmația acestuia precum că intimatul dorea să obțină în scurt timp sume mari de bani.

Un alt aspect pe care Curtea l-a apreciat ca pertinent și concludent este acela că de două ori instanțele judecătorești au desființat soluțiile procurorului de netrimitere în judecată a făptuitorului B.G. (Sentința penală nr. 409/2006 și Sentința penală nr. 647/2007 ale Tribunalului Prahova, rămase definitive), prima prin care s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice M.L.P.A.T., iar a doua tot pentru nerespectarea acestei dispoziții de administrare a probei. În cauză a fost efectuată expertiza M.L.P.A.T. (înregistrată sub nr. 4704/2009 la Biroul Local de Expertize Tehnice și Contabile de pe lângă Tribunalul București, efectuată de către expertul M.O.), în care s-a concluzionat că nu au fost respectate proiectele și reglementările tehnice în vigoare, producându-se slăbirea rezistenței clădirii, iar pentru remedierea lor sunt necesare mai multe operații (realizarea de hidroizolații, desfacerea acoperișului, planșee de beton armat etc.).

Deci, se poate observa că intimatul nu a respectat nici măcar proiectele de execuție a lucrărilor contractate, aducând grave defecțiuni chiar structurii de rezistență a clădirilor. Nu s-a putut considera că petentul, care deținea toate documentațiile tehnice ale clădirii, avea obligația să se informeze cu exactitate asupra potențialului real al societății intimatului de a executa lucrările, așa cum s-a arătat în motivarea tribunalului, deoarece intimatul, în calitate de prestator, avea obligația de a construi locuințele conform proiectelor de rezistență și arhitectură, petentul având doar dreptul de a solicita executarea întocmai a construcțiilor.

S-a mai reținut de către instanța de control judiciar împrejurarea că, deși petentul a încheiat actele adiționale la contractele inițiale în condițiile în care luase la cunoștință că executantul nu-și îndeplinea întocmai obligațiile (calitatea, dar și stadiul lucrărilor), deoarece se efectuase o expertiză tehnică extrajudiciară de către expertul D.I., nu conduce la concluzia că el nu ar fi fost menținut în eroare, deoarece se poate afirma că petentul nu a dorit decât ca intimatul să-și execute și să remedieze deficiențele lucrărilor pentru a nu pierde banii dați în avans. Totodată, Curtea de Apel Ploiești a apreciat că o altă chestiune ilogică juridic apare chiar din dispozitivul ordonanței atacate prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărirea penală pentru infracțiunea prev. de art. 215 alin. (5) C. pen.

pe temeiul disp. art. 10 lit. b) C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală), în timp ce pentru aceeași faptă procurorul disjunge cauza și o declină la Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploiești, pentru a se face cercetări sub aspectul săvârșirii, printre altele, și a infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1) - (3) C. pen. Ori, dacă fapta pentru care petentul a solicitat tragerea la răspundere penală nu este prevăzută de legea penală, fiind o faptă de natură civilă și deci nu poate constitui infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, cum oare această faptă trebuie cercetată pentru infracțiunea de înșelăciune în convenții prin mijloace frauduloase. Varianta agravantă prev. de art. 215 alin. (5) C. pen.

nu este dată decât de cuantumul prejudiciului suferit de persoana vătămată și nu poate exista în lipsa întrunirii elementelor constitutive la infracțiunii de bază, prevăzute în alin. (1). Toate aspectele anterior menționate au contribuit la conturarea opiniei Curții, în sensul că plângerea petentului este întemeiată, existând numeroase suspiciuni cu privire la săvârșirea de către intimat a infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. și cum în cauză, la acest moment există toate probele necesare soluționării cauzei, a dispus casarea sentinței primei instanțe, desființarea ordonanței atacate și trimiterea cauzei în vederea judecării intimatului pentru infracțiunea menționată, la instanța competentă, respectiv Tribunalul Prahova.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 11 octombrie 2010 sub nr. 4331-/105/2009. Tribunalul a procedat la audierea părții vătămate N.F., audierea inculpatului B.G., a fost administrată proba cu martori, propuși de partea vătămată, respectiv M.S., N.D., L.V., N.P., G.C.G. și U.I. De asemenea, tribunalul a dispus efectuarea unei expertize contabile judiciare, ce a fost întocmită de către expert S.O. și depusă la dosar. Totodată, a fost audiat martorul M.A.F., propus de partea vătămată N.F. S-a mai reținut de către tribunal că, prin contractele de prestări servicii încheiate la data de 4 septembrie 2004, inculpatul B.G., administratorul SC D.C.

SRL, s-a obligat în calitate de prestator, să construiască două locuințe pe raza comunei Păulești, județul Prahova pentru petent în calitate de beneficiar: o locuință - parter + garaj în valoare de 46.410 euro, cealaltă locuință - parter + garaj+ piscină, în valoare de 55.910 euro, termenul de finalizare a lucrărilor a fost stabilit la data de 20 decembrie 2004. Partea vătămată N.F. a susținut că a fost indusă în eroare de către intimat, la momentul perfectării contractelor sus-menționate, prin aceea că acesta i-a prezentat o situație nereală cu privire la posibilitatea societății sale de a construi cele două locuințe, adevărata societate de construcții, cu vaste cunoștințe în domeniu, cu potențial de forță de muncă, care oferă calitate, competență și seriozitate.

Partea vătămată N.F. a mai arătat că, la momentul respectiv a fost indusă în eroare și prin faptul că învinuitul s-a prezentat ca fiind de confesiune adventist, fiind de notorietate că acești lucrători sunt buni meseriași, care respectă termenele lucrărilor. Partea vătămată N.F. a mai susținut că, în realitate, societatea intimatului nu putea executa lucrările contractate deoarece nu avea mână de lucru calificată, cunoștințe în domeniu și fusese suspendată în perioada 4 decembrie 2003 - 4 decembrie 2004. Partea vătămată N.F. a făcut dovada susținerilor sale cu materialele publicitare privind SC D.C. SRL (societatea intimatului) și procesul-verbal al A.G.A din 28 noiembrie 2003 privind suspendarea activității societății.

Instanța de fond a mai reținut că susținerile părții vătămate N.F. sunt neîntemeiate, întrucât, potrivit relațiilor comunicate de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Prahova, societatea respectivă era în stare de funcționare la momentul perfectării contractelor sus-menționate, având ca obiect principal de activitate-construcții de clădiri și lucrări de geniu. Este adevărat că A.G.A. a decis suspendarea activității societății, însă acest lucru nu s-a datorat neîndeplinirii unor condiții impuse de lege pentru realizarea obiectului de activitate, ci lipsei temporare de comenzi, de altfel inculpatul neascunzând perioada de suspendare, care a fost comunicată la Registrul Comerțului.

S-a arătat că afirmația părții vătămate în sensul că intimatul i-ar fi prezentat materialele publicitare sus-menționate, la momentul perfectării contractelor de prestări servicii, inducând-o astfel în eroare, nu este dovedită în niciun fel. Materialele respective se află la filele 41-43 din dosar, dar inculpatul susține că le-a realizat în momentul în care partea vătămată a lansat pe piață proiectul imobiliar "M.L.", cerându-i să întocmească materialele publicitare pentru susținerea acestuia. Din dosar nu a rezultat că prezentarea materialelor respective constituia o practică uzitată de inculpat în relațiile cu beneficiarii. Dimpotrivă, martorul I.S. a declarat că inculpatul nu i-a prezentat niciodată pliante referitoare la societatea sa, ori la seriozitatea, calitatea și competența echipei sale de lucru.

Instanța a considerat că, și dacă s-ar admite că inculpatul a prezentat materialele publicitare, aceasta ar fi o practică normală și firească în relațiile comerciale desfășurate în cadrul economiei de piață, neputând fi inclusă în noțiunea de inducere în eroare, specifică infracțiunii de înșelăciune. A constatat tribunalul, în acord cu organul de urmărire penală, că la momentul perfectării contractelor de prestări servicii, partea vătămată a încălcat dispozițiile legale privind disciplina în construcții (Legea nr. 50/1991 și Ordinul nr. 1430/2005). Partea vătămată nu poate justifica acest lucru prin aceea că a lipsit din țară 15 ani și nu a cunoscut legislația, pentru că, pe de o parte, nimeni nu se poate apăra invocând necunoașterea legii, iar pe de altă parte, fratele părții vătămate este inginer constructor.

Astfel, în momentul perfectării contractelor respective partea vătămată nu deținea certificatul de urbanism, autorizația de construcție și nici toată documentația tehnică necesară pentru eliberarea acestora, în lipsa cărora nu era îndreptățită să solicite începerea executării construcțiilor. În Memoriul Tehnic se menționează că, înainte de începerea lucrărilor să se studieze și să se însușească de personalul de conducere al șantierului întreaga documentație tehnică, iar respectarea condițiilor tehnice de calitate trebuie urmărită de șefii formațiilor de lucru și de personalul tehnic anume însărcinat cu conducerea lucrărilor, recomandându-se numirea unui diriginte de șantier. În Studiul Geotehnic se fac recomandări privind condițiile de fundare, menționându-se că, numai prin respectarea acestora se poate executa construcția.

Deținerea de către partea vătămată a documentației tehnice, certificatului de urbanism și autorizației de construcție, anterior perfectării contractelor de prestări servicii, îi dădea posibilitatea să se informeze, cu exactitate, asupra potențialului real al societății inculpatului de a executa lucrările respective. Nu în ultimul rând, punerea la dispoziția inculpatului, de către persoana vătămată, a documentelor sus-menționate, la momentul discutării tranzacției, îi dădea posibilitatea acestuia să aprecieze cu exactitate dacă avea capacitatea necesară pentru perfectarea acesteia. Or, neprocedând potrivit dispozițiilor legale incidente în materie, partea vătămată și-a asumat riscul realizării unor lucrări în neconcordanță cu acestea.

A mai reținut instanța de fond că, ulterior, partea vătămată și inculpatul au încheiat acte adiționale la contractele de prestări servicii sus-menționate. Potrivit susținerilor părții vătămate, prin încheierea acestor acte adiționale inculpatul a menținut-o în eroare deoarece, astfel, s-a obligat succesiv să remedieze lucrările neexecutate corespunzător la cele două construcții contractate. Instanța de fond a apreciat că afirmația părții vătămate nu poate fi însă reținută, deoarece s-a observat că actele adiționale au fost încheiate la data de 17 aprilie 2005, în condițiile în care la data de 12 aprilie 2005, expertul D.I. a întocmit expertiza tehnică extrajudiciară, la solicitarea părții vătămate, din care a rezultat că inculpatul executase lucrări necorespunzătoare calitativ.

Cu toate că a luat cunoștință de conținutul expertizei, partea vătămată a procedat la încheierea actelor adiționale (în conținutul cărora se regăsesc, practic, constatările și concluziile expertizei), ba, chiar mai mult, l-a somat pe inculpat, prin executorul judecătoresc, la data de 12 mai 2005 (ulterior, deci, expertizei), să se prezinte pe șantier pentru continuarea lucrărilor. Sancțiunea prevăzută în actele adiționale, în cazul în care inculpatul nu-și îndeplinea obligațiile contractuale și nu respecta cerințele de calitate din documentația tehnică constă în dreptul părții vătămate de a rezilia contractele fără notificare sau punere în întârziere și obligația inculpatului de a-i plăti 6.000 euro cu titlu de daune.

În aceste condiții partea vătămată nu poate considera că a fost menținută în eroare de inculpat. S-a mai arătat de partea vătămată în susținerea plângerii faptul că la aptitudinea unui mijloc de a induce în eroare trebuie să se țină cont de mai multe aspecte, care țin de persoana celui pretins indus în eroare. A constatat tribunalul însă, că tocmai acele calități personale ale părții vătămate, care țin de gradul său de instruire, de faptul că a locuit o perioadă îndelungată în altă țară, dobândind experiență de viață, duc la concluzia că în cauză aceasta nu a fost indusă în eroare cu ocazia încheierii contractului de prestări servicii. Într-adevăr, faptul că partea vătămată nu a acționat cu deplină diligență la încheierea unui contract atât de important nu poate duce la transpunerea răspunderii civile contractuale a inculpatului pe planul dreptului penal.

Analizând însă fapta comisă de inculpat, prin prisma dispozițiilor art. 17 C. pen., ce definesc trăsăturile esențiale ale infracțiunii, instanța de fond a apreciat că acțiunea acestuia nu prezintă, în conținutul concret, gradul de pericol social specific al unei infracțiuni în sensul legii penale, astfel cum este reglementat prin dispozițiile art. 18 C. pen. Împrejurarea că partea vătămată a constatat grave deficiențe în construcție nu conduce la concluzia că inculpatul ar fi săvârșit infracțiunea de înșelăciune, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., atât timp cât nu s-a dovedit, dincolo de orice îndoială, faptul că inculpatul a avut intenția de a induce/menține în eroare pe partea vătămată, la dosar neexistând probe în acest sens.

Astfel, atât în literatura juridică de specialitate, cât și în practica judiciară, s-a decis că neexecutarea obligațiilor ce derivă dintr-un contract încheiat nu constituie infracțiunea de înșelăciune, dacă nu s-a stabilit că s-au folosit manopere dolosive față de creditorul obligației cu ocazia încheierii contractului. Astfel, tribunalul a apreciat că litigiul dintre părți poate fi soluționat pe calea unei acțiuni civile, în cauză nefiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. În consecință, față de cele reținute, instanța de fond a constatat că, în speță, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prev.de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen., nici din punct de vedere obiectiv, nici din punct de vedere subiectiv, în cauză fiind vorba de cu totul alte rapoarte juridice, care nu intră în sfera instituțiilor penale.

Raportat la cele mai sus menționate, tribunalul, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului B.G. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. Împotriva acestei sentințe a declarat apel partea vătămată N.F., pentru următoarele motive: Primul motiv de apel a vizat latura penală a cauzei, solicitând condamnarea inculpatului pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. Prin cel de-al doilea motiv de apel, a susținut că inculpatul se face vinovat nu numai de săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., ci și de comiterea infracțiunii de înșelăciune cu privire la calitatea mărfurilor prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., fapte aflate în concurs ideal.

Cu privire la cel de-al treilea motiv de apel a arătat că prima instanță, în mod greșit, și-a bazat soluția de achitare pe dispozițiile art. 10 lit. b) C. pen., acest caz de achitare referindu-se la împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală, nefiind incident în cauză. Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-parte vătămată N.F. împotriva Sentinței penale nr. 429 din data de 9 decembrie 2011 pronunțate de Tribunalul Prahova. A obligat apelantul la cheltuieli judiciare către stat. Instanța de prim control judiciar, examinând atât motivele de apel invocate, actele și lucrările dosarului, cât și din oficiu sub toate aspectele, conform art. 371 alin. (2) C. proc.

pen., a constatat că prima instanță a reținut, în mod corect, situația de fapt și a dispus achitarea inculpatului pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză. Astfel, instanța de apel, din analiza materialului probator administrat, a reținut că, la data de 9 iunie 2005, partea vătămată N.F. a sesizat organele de urmărire penală cu privire la faptul că, în perioada septembrie 2004 - aprilie 2005, a fost indusă în eroare de către inculpatul B.G. cu prilejul încheierii și executării a două contracte privind executarea a două construcții (case de locuit) aparținând părții vătămate și fiului său, N.Ș., solicitând să se facă cercetări față de acesta sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune, prejudiciul estimat de către partea vătămată fiind de peste 200.000 RON.

În urma cercetărilor efectuate, așa cum s-a arătat mai sus, prin trei ordonanțe pronunțate de procuror la datele de 3 iunie 2006, 10 aprilie 2007 și 24 iulie 2009, s-au dispus soluții de netrimitere în judecată a inculpatului, reținându-se de fiecare dată că nu sunt probe sau indicii temeinice că inculpatul B.G. a indus în eroare partea vătămată N.F. cu ocazia încheierii și executării celor două contracte. În esență, s-a motivat că, prin contractele de prestări servicii încheiate la data de 4 septembrie 2004, inculpatul B.G. - administratorul SC D.C.

SRL - s-a obligat, în calitate de prestator, să construiască două locuințe pe raza comunei Păulești, județul Prahova pentru beneficiarul - partea vătămată N.F.: una - parter + garaj, în valoare de 46.410 euro; cealaltă - parter + garaj + piscină, în valoare 55.910 euro; termenul de finalizare a lucrărilor a fost stabilit la data de 20 decembrie 2004. Partea vătămată a susținut că a fost indusă în eroare de inculpat, la momentul perfectării contractelor sus-menționate, prin aceea că acesta i-a prezentat o situație nereală cu privire la posibilitatea societății sale de a construi cele două locuințe: o adevărată societate de construcții, cu vaste cunoștințe în domeniu, cu potențial de forță de muncă, care oferă calitate, competență și seriozitate.

Partea vătămată a arătat că, la momentul respectiv a fost indusă în eroare și prin faptul că inculpatul s-a prezentat ca fiind de confesiune adventist; ori, este un fapt notoriu că acești lucrători sunt buni meseriași, care respectă termenele lucrărilor. În realitate, susține partea vătămată, societatea inculpatului nu putea executa lucrările contractate, deoarece nu avea mână de lucru calificată, cunoștințe în domeniu și fusese suspendată în perioada 4 decembrie 2003 - 4 decembrie 2004. S-a reținut că singurele probatorii prin care partea vătămată a încercat să facă dovada susținerilor sale sunt: materialele publicitare privind SC D.C. SRL (societatea inculpatului) și procesul-verbal al A.G.A.

din 28 noiembrie 2003 privind suspendarea activității societății. S-a apreciat că afirmațiile părții vătămate sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente: Potrivit relațiilor comunicate de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Prahova, societatea respectivă era în stare de funcționare la momentul perfectării contractelor sus-menționate, având ca obiect principal de activitate construcții de clădiri și lucrări de geniu. Este adevărat că A.G.A. a decis suspendarea activității societății, însă acest lucru nu s-a datorat neîndeplinirii unor condiții impuse de lege pentru realizarea obiectului de activitate, ci lipsei temporare de comenzi. În economia de piață nu este neobișnuit faptul că un agent economic înregistrează și sincope în activitate.

Nu poate fi condamnabil faptul că, în momentul în care societatea a avut posibilitatea să-și reia activitatea, a făcut acest lucru. Inculpatul nu a ascuns perioada de suspendare sus-menționată, comunicând-o la registrul comerțului. Afirmația părții vătămate că inculpatul i-ar fi prezentat materialele publicitare sus-menționate, la momentul perfectării contractelor de prestări servicii, inducând-o astfel în eroare, nu este dovedită în niciun fel. Materialele respective se află la filele 41-43 din dosar, iar inculpatul susține că le-a realizat în momentul în care partea vătămată a lansat pe piață proiectul imobiliar "M.L.", cerându-i să întocmească materiale publicitare pentru susținerea acestuia.

Partea vătămată nu a făcut dovada contrară. Din dosar nu rezultă că prezentarea materialelor respective constituia o practică uzitată de inculpat în relațiile cu beneficiarii. Dimpotrivă, martorul I.S. a declarat că inculpatul nu i-a prezentat niciodată pliante referitoare la societatea sa, ori la seriozitatea, calitatea și competența echipei sale de lucru. La momentul perfectării contractelor de prestări servicii sus-menționate, partea vătămată a încălcat dispozițiile legale privind disciplina în construcții (Legea nr. 50/1991 și Ordinul nr. 1430/2005). Partea vătămată nu poate justifica acest lucru prin aceea că a lipsit din țară 15 ani și nu a cunoscut legislația, pentru că nimeni nu se poate apăra invocând necunoașterea legii.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât, fratele părții vătămate este inginer constructor. Astfel, când a perfectat contractele respective partea vătămată nu deținea certificatul de urbanism, autorizația de construcție și nici toată documentația tehnică necesară pentru eliberarea acestora, în lipsa cărora nu era îndreptățită să solicite începerea executării construcțiilor. În Memoriul Tehnic se menționează că, înainte de începerea lucrărilor trebuie să se studieze și să se însușească de personalul de conducere al șantierului întreaga documentație tehnică, iar respectarea condițiilor tehnice de calitate trebuie urmărită de șefii formațiilor de lucru și de personalul tehnic anume însărcinat cu conducerea lucrărilor, recomandându-se numirea unui diriginte de șantier.

În Studiul Geotehnic se fac recomandări privind condițiile de fundare, menționându-se că, numai prin respectarea acestora se poate executa construcția. Deținerea de către partea vătămată a documentației tehnice, certificatului de urbanism și autorizației de construcție, anterior perfectării contractelor de prestări servicii, îi dădea posibilitatea să se informeze, cu exactitate, asupra potențialului real al societății inculpatului de a executa lucrările respective. Nu în ultimul rând, punerea la dispoziția inculpatului, de către partea vătămată, a documentelor sus-menționate, la momentul discutării tranzacției, îi dădea posibilitatea acestuia să aprecieze cu exactitate dacă avea capacitatea necesară pentru perfectarea acesteia.

Ori, neprocedând potrivit dispozițiilor legale incidente în materie, partea vătămată și-a asumat riscul realizării unor lucrări în neconcordanță cu acestea. Partea vătămată nu poate invoca propria culpă, susținând că a fost înșelată de inculpat. Partea vătămată și inculpatul au încheiat acte adiționale la contractele de prestări servicii sus-menționate. Partea vătămată a susținut că, prin încheierea acestor acte adiționale, inculpatul a menținut-o în eroare deoarece, astfel, s-a obligat succesiv să remedieze lucrările neexecutate corespunzător la cele două construcții contractate. S-a arătat că afirmația părții vătămate este neîntemeiată deoarece actele adiționale au fost încheiate la data de 17 aprilie 2005. La data de 12 aprilie 2005, expertul D.I.

a întocmit o expertiză tehnică extrajudiciară, la solicitarea părții vătămate, din care rezultă că inculpatul executase lucrări necorespunzătoare calitativ. Cu toate că a luat cunoștință de conținutul expertizei, partea vătămată a procedat la încheierea actelor adiționale (în conținutul cărora se regăsesc, practic, constatările și concluziile expertizei), ba chiar mai mult, l-a somat pe inculpat, prin executorul judecătoresc, la data de 12 mai 2005 (ulterior, deci, expertizei), să se prezinte pe șantier pentru continuarea lucrărilor. Sancțiunea prevăzută în actele adiționale, în cazul în care inculpatul nu-și îndeplinea obligațiile contractuale și nu respecta cerințele de calitate din documentația tehnică, consta în dreptul părții vătămate de a rezilia contractele fără notificare sau punere în întârziere și obligația inculpatului de a-i plăti 6.000 euro cu titlu de daune.

În aceste condiții partea vătămată nu se poate considera că a fost menținută în eroare de inculpat. În consecință, pentru motivele arătate la pct. 1 și 2 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului B.G. pentru comiterea infracțiunii prev. de art. 215 alin. (5) C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală, în speță fiind vorba de răspunderea contractuală a societății administrată de acesta, pentru neexecutarea obligațiilor asumate. Ultima soluție de netrimitere în judecată dispusă de procuror prin Ordonanța nr. 540/P/2005 din 24 iulie 2009 a fost desființată prin Decizia penală nr. 901 din 15 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, și s-a trimis cauza la Tribunalul Prahova în vederea judecării intimatului B.G., pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen.

S-a apreciat că plângerea petentului este întemeiată, existând numeroase suspiciuni cu privire la săvârșirea de către inculpat a infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. și cum în cauză, la acest moment există toate probele necesare soluționării cauzei, a dispus casarea sentinței primei instanțe, desființarea ordonanței atacate și trimiterea cauzei în vederea judecării intimatului pentru infracțiunea menționată, la instanța competentă, respectiv Tribunalul Prahova. În cursul cercetării judecătorești, instanța de fond a procedat la audierea părții vătămate N.F., audierea inculpatului B.G., a fost administrată proba cu martori, propuși de partea vătămată, respectiv M.S., N.D., L.V., M.A.F., N.P., G.C.G.

și U.I., a dispus efectuarea unei expertize contabile judiciare, ce a fost întocmită de către expert S.O. și depusă la dosar. Analizând întregul material probator, atât cel administrat în faza de urmărire penală, cât și cel din faza de judecată în fond, prima instanță a ajuns la aceeași concluzie evidențiată și în ordonanțele de netrimitere în judecată, respectiv aceea că fapta inculpatului B.G. nu constituie infracțiunea de înșelăciune în convenții cu consecințe deosebit de grave, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen., atât timp cât nu s-a dovedit, dincolo de orice îndoială, faptul că inculpatul a avut intenția de a induce sau menține în eroare pe partea vătămată, la dosar neexistând probe în acest sens.

Împrejurarea că partea vătămată a constatat grave deficiențe în construcție nu conduce la concluzia că inculpatul ar fi săvârșit infracțiunea de înșelăciune, tribunalul apreciind că litigiul dintre părți poate fi soluționat pe calea unei acțiuni civile. Referitor la infracțiunea ce face obiectul cauzei, Curtea a constatat că, în alin. (3) al art. 215 C. pen. este prevăzută o formă specială a infracțiunii de înșelăciune, cunoscută în literatura juridică sub denumirea de "Înșelăciunea în convenții". Potrivit textului, aceasta constă în inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane, cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârșită în așa fel încât fără această eroare cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condițiile stipulate.

Înșelăciunea în convenții prezintă particularități, ceea ce a determinat, de altfel, prevederea sa într-un alineat distinct al textului. Astfel, această formă a înșelăciunii poate fi realizată nu numai printr-o acțiune de inducere în eroare, ci și printr-o acțiune de menținere în eroare. Menținerea în eroare, spre deosebire de inducerea în eroare, presupune nu crearea, ci păstrarea în mintea victimei a reprezentării greșite a realității la care aceasta a ajuns independent de activitatea făptuitorului. Menținerea și inducerea în eroare sunt prevăzute alternativ, ceea ce înseamnă că pentru existența infracțiunii este suficient să se săvârșească numai una dintre aceste acțiuni. Atât acțiunea de inducere în eroare cât și acțiunea de menținere în eroare trebuie să aibă loc cu prilejul încheierii sau executării unui contract.

Prin expresia "cu prilejul încheierii unui contract" se înțelege intervalul de timp care s-ar scurge de la începerea tratativelor și până la stabilirea acordului de voință, iar prin expresia "cu prilejul executării unui contract" se înțelege intervalul de timp în care obligațiile contractuale se găsesc în faza de aducere la îndeplinire până la definitiva executare. Din cerința săvârșirii unei acțiuni de inducere sau de menținere în eroare rezultă că neexecutarea obligațiilor ce derivă dintr-un contract încheiat nu constituie infracțiunea de înșelăciune, dacă nu s-a stabilit că s-au folosit manopere dolosive față de creditorul obligației cu ocazia încheierii contractului. În sfârșit, pentru existența înșelăciunii în convenții este necesar ca inducerea sau menținerea în eroare să se fi produs în așa fel încât fără această eroare cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condițiile stipulate.

Prin alte cuvinte, este necesar ca inducerea sau menținerea în eroare să fi avut rol hotărâtor în determinarea persoanei la încheierea sau executarea contractului în condițiile stipulate. Dacă fără inducerea sau menținerea în eroare a persoanei aceasta tot ar fi încheiat sau executat contractul, existența infracțiunii de înșelăciune este exclusă, chiar și în situația în care s-ar constata ulterior că a avut de suferit prejudicii de pe urma acelui contract. În cauză, legat de primul moment ce trebuie analizat, acela al încheierii contractelor, Curtea a relevat că partea vătămată, în nume propriu, și inculpatul, în calitate de reprezentant al SC D.C. SRL, au încheiat la data de 4 septembrie 2004 două contracte, intitulate "Contracte de prestări servicii", pentru construirea a două locuințe, ambele formate din parter și garaj.

În plângerea formulată și în toate declarațiile date, partea vătămată a susținut constant că a fost indusă în eroare de inculpat, la momentul încheierii contractelor sus-menționate, prin aceea că i-a fost prezentată o situație nereală cu privire la posibilitățile sale și ale societății administrate de inculpat de a construi cele două locuințe. Actele de inducere în eroare au constat pe de-o parte în prezentarea firmei ca o adevărată societate de construcții, cu vaste cunoștințe în domeniu, cu potențial de forță de muncă, care oferă calitate, competență și seriozitate, iar pe de altă parte că inculpatul este de confesiune adventist, partea vătămată știind, fiind un fapt notoriu, că acești lucrători sunt buni meseriași, care respectă termenele lucrărilor.

În realitate, susține partea vătămată, societatea inculpatului nu putea executa lucrările contractate, deoarece nu avea mână de lucru calificată, cunoștințe în domeniu și fusese suspendată în perioada 4 decembrie 2003 - 4 decembrie 2004. În susținerea acestor afirmații partea vătămată a depus materialele publicitare privind SC D.C. SRL (societatea inculpatului) și procesul-verbal al A.G.A. din 28 noiembrie 2003 privind suspendarea activității societății. S-a arătat că, verificând susținerile părții vătămate, atât organele de urmărire penală, cât și instanța de fond au reținut corect că nu se poate stabili dacă materialele publicitare privind SC D.C. SRL au existat la momentul încheierii contractelor de prestări servicii, materiale despre care inculpatul susține că le-a realizat în momentul în care partea vătămată a lansat pe piață proiectul imobiliar "M.L.", cerându-i să întocmească materiale publicitare pentru susținerea acestuia.

Partea vătămată nu a făcut dovada contrară, iar cercetările efectuate nu au confirmat că prezentarea materialelor respective constituia o practică uzitată de inculpat în relațiile cu beneficiarii. Dimpotrivă, martorul I.S. a declarat că inculpatul nu i-a prezentat niciodată pliante referitoare la societatea sa, ori la seriozitatea, calitatea și competența echipei sale de lucru. În plus, Curtea a apreciat că materialele publicitare invocate de partea vătămată în susținerile sale, indiferent dacă au fost prezentate sau nu de inculpat la semnarea contractelor, nu reprezintă mijloace apte de a induce în eroare, fiind vorba de trei pagini în care sunt prezentate denumirea societății cu datele de contact (prima pagină), o formă publicitară de prezentare a societății prin trei cuvinte "CALITATE.

COMPETENȚĂ. SERIOZITATE" (a doua pagină) și categoriile de lucrări pe care le executa societatea (a treia pagină). Aceste materiale nu conțin elemente vădit mincinoase, care să creeze o impresie pozitivă puternică, determinante pentru obținerea acordului de voință al persoanei interesate, ci elemente simple de prezentare, obișnuite pentru orice firmă, care, prin forma de prezentare, nu pot fi considerate mijloace frauduloase sau mijloace apte să inducă în eroare. A mai arătat că aptitudinea unui mijloc de a induce în eroare depinde nu numai de împrejurările concrete în care este folosit, ci și de persoana victimei, de gradul ei de cultură, de starea psihică în care se găsea în momentul săvârșirii faptei.

Or, în speță, datele care caracterizează persoana vătămată nu pot susține opinia că asemenea mijloace sau împrejurarea că inculpatul s-a prezentat ca fiind de confesiune adventist, prin ele însele, au avut aptitudinea de a induce în eroare pe partea vătămată. Referitor la împrejurarea privind suspendarea activității societății inculpatului, potrivit relațiilor comunicate de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Prahova, societatea respectivă era în stare de funcționare la momentul perfectării contractelor sus-menționate, având ca obiect principal de activitate-construcții de clădiri și lucrări de geniu. Este adevărat că A.G.A. decisese suspendarea activității societății, însă acest lucru nu s-a datorat neîndeplinirii unor condiții impuse de lege pentru realizarea obiectului de activitate, ci lipsei temporare de comenzi.

Această împrejurare nu poate fi considerată frauduloasă cât timp a fost înregistrată legal la Oficiul Registrului Comerțului și putea fi cercetată de orice persoană interesată și nu a constituit un impediment în reluarea imediată a activității societății după ce au fost semnate cele două contracte. Prin urmare, Curtea a constatat că probele administrate nu au evidențiat existența unor manopere dolosive certe, decisive, cu un rol hotărâtor în determinarea părții vătămate la încheierea contractelor de prestări servicii cu inculpatul. În ceea ce privește executarea contractelor, pornind de la analiza acestora, s-a constatat că, în afară de prețul stabilit pentru fiecare locuință și termenul de finalizare a lucrărilor (20 decembrie 2004), cele două contracte conțin prevederi generice atât în ceea ce privește obligațiile părților, cât și în privința duratei contractului, soluționarea litigiilor, forța majoră sau încetarea contractului.

În acest sens, se poate observa că ambele contracte, la punctul 5 intitulat "Obligațiile părților", prevăd o singură obligație pentru prestatorul de servicii, respectiv aceea să execute la timp și în condiții de calitate lucrările prevăzute prin contract. Nicio altă clauză contractuală nu prevede care sunt, în concret, condițiile de calitate pe care trebuia să le îndeplinească prestatorul sau mențiuni specifice unor asemenea contracte, referitoare la suprafața ce urma a fi construită, materialele din care urma să se construiască, nivelul de calitate al acestora, ori cel puțin să se facă trimitere la o documentație tehnică acceptată de ambele părți care să cuprindă aceste date.

Legat de acest aspect, s-a arătat că, la data când s-au perfectat cele două contracte, partea vătămată, deși a impus ca termen de finalizare a lucrărilor data de 20 decembrie 2004, nu deținea certificatul de urbanism, autorizația de construcție și nici toată documentația tehnică necesară pentru eliberarea acestora și realizarea construcțiilor, obligația obținerii acestor documente, în lipsa unei prevederi contractuale, revenind părții vătămate. Această împrejurare a rezultat din probele administrate și nu a fost contestată de niciuna dintre părți. Prin urmare, la momentul încheierii contractelor sus-menționate, în lipsa unor clauze contractuale clare și a unei documentații tehnice a fiecărui imobil ce urma a fi construit, nu rezultă și nu se poate stabili care erau obligațiile certe, concrete, de rezultat ale prestatorului de servicii, pentru ca ulterior să poată fi analizată conduita, prestația sa în raport de aceste obligații.

Partea vătămată, prin declarațiile date și prin demersurile făcute, fără o justificare obiectivă, a susținut că toată răspunderea pentru lipsa acestor elemente esențiale (lipsa autorizațiilor, a proiectelor și a documentației tehnice de construcție, a unor clauze cu obligații certe în contracte) revine inculpatului, care, explică partea vătămată, a profitat de absența sa îndelungată din țară, care a făcut să nu știe că există legi care prevăd obligativitatea obținerii autorizației de construcție și a documentației necesare pentru edificarea unor imobile. Cu toate acestea, după semnarea contractelor, în lipsa unei documentații tehnice finale așa cum s-a arătat, partea vătămată i-a solicitat inculpatului să înceapă lucrările de construcție pe baza unor schițe provizorii prezentate de arhitectul angajat de aceasta.

Autorizația de construcție i-a fost eliberată părții vătămate la data de 19 noiembrie 2004, pe baza cererii depuse la data de 12 noiembrie 2004. În aceste condiții, inculpatul a executat o parte importantă din lucrări, fiind supravegheat atât de partea vătămată, cât și de fratele acesteia, martorul N.D., care este inginer constructor, împrejurări ce rezultă din declarația părții vătămate și a martorului date în cursul cercetării judecătorești. La data de 1 martie 2005, între părți s-a mai încheiat contractul privind executarea, în perioada 3 martie - 3 aprilie 2005, a 500 m.l. gard solid. Pe data de 8 aprilie 2005, nefiind mulțumit de serviciile prestate de societatea inculpatului, partea vătămată N.F.

a apelat la sprijinul organelor de poliție pentru a-l da afară de pe șantier pe inculpatul B. și membrii echipei sale de muncitori - a se vedea procesul-verbal din data de 8 aprilie 2005. Ulterior, pe data de 17 aprilie 2005, între părți s-a încheiat, în prezența d-nei avocat M.P., acte adiționale la contractele semnate de părți prin care societatea administrată de către inculpat - constructorul - își asumă obligația să remedieze lucrările neexecutate corespunzător și să execute restul lucrărilor până pe data de 11 mai 2005. La data de 12 aprilie 2005, expertul D.I. a întocmit o expertiză tehnică extrajudiciară, la solicitarea părții vătămate, din care a rezultat că inculpatul executase lucrări necorespunzătoare calitativ.

Cu toate că a luat cunoștință de conținutul expertizei, partea vătămată a procedat la încheierea actelor adiționale (în conținutul cărora se regăsesc, practic, constatările și concluziile expertizei), ba chiar mai mult, l-a somat pe inculpat, prin executorul judecătoresc, la data de 12 mai 2005 (ulterior, deci, expertizei), să se prezinte pe șantier pentru continuarea lucrărilor. Sancțiunea prevăzută în actele adiționale, în cazul în care inculpatul nu-și îndeplinea obligațiile contractuale și nu respecta cerințele de calitate din documentația tehnică, consta în dreptul părții vătămate de a rezilia contractele fără notificare sau punere în întârziere și obligația inculpatului de a-i plăti 6000 euro cu titlu de daune.

În cauză a fost efectuată și o expertiză M.L.P.A.T. (înregistrată sub nr. 4704/2009 la Biroul Local de Expertize Tehnic