ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3414/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3414/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra

recursului declarat de partea vătămată N.F. împotriva Deciziei penale nr. 45

din data de 12 martie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru

cauze cu minori și de familie, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 429 din data de 9

decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Prahova, s-au dispus următoarele:

În baza art. 11 pct.

2 lit. a) rap. la art 10 lit. b) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul B.G.,

pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C.

pen.

În temeiul art. 346

alin. (4) C. proc. pen., a fost lăsată nesoluționată latura civilă a cauzei.

Conform art. 353

alin. (3) C. proc. pen., a fost menținută măsura sechestrului asigurător asupra

bunului imobil situat în orașul Urlați, str. C.V. județul Prahova, cât și

asupra bunului mobil mijloc de transport marca "S.", bunuri ale

inculpatului B.G., până la concurența sumei de 270.822,03 RON și 85.300 euro,

măsură dispusă prin Încheierea de ședință pronunțată la data de 14 iunie 2011.

În baza art. 192

alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în

sarcina acestuia, urmând ca onorariul apărătorului din oficiu, în cuantum de

100 RON, să fie avansat din fondurile Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

Petentul a formulat

la data de 9 iunie 2005 plângere penală, înregistrată la Parchetul de pe lângă

Tribunalul Prahova sub numărul 540/P/2005, împotriva intimatului B.G., sub

aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3),

(5) C. pen., art. 288 C. pen., art. 290 C. pen. și art. 291 C. pen., precizând

că se constituie parte civilă cu suma de 89.000 euro.

Prin Rezoluția din

data de 13 octombrie 2005, s-a început urmărirea penală față de intimatul B.G.

pentru comiterea infracțiunii prev. de art. 215 alin. (1), (3) C. pen.

Ulterior, la data de

20 martie 2006 s-au extins cercetările față de intimat sub aspectul comiterii

infracțiunii prev. de art. 37 din Legea nr. 82/1991 și art. 11 lit. c). din

Legea nr. 87/1994.

Prin Ordonanța nr.

540/P/2005 din data de 3 iulie 2006 a Parchetului de pe lângă Tribunalul

Prahova s-a dispus, în baza art. 228 alin. (1), art. 10 lit. d), art. 42 și 45

alin. (1) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de B.G. pentru

comiterea infracțiunii prev. de art. 214 alin. (5) C. pen., întrucât s-a

constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia.

De asemenea, s-a

dispus declinarea cauzei, spre competentă soluționare, Parchetului de pe lângă

Judecătoria Ploiești, cu privire la săvârșirea infracțiunii prev. de art. 215

alin. (1) - (3) C. pen., art. 11 lit. c). din Legea nr. 87/1994 și art. 37 din

Legea nr. 82/1991.

Împotriva acestei

soluții petentul a formulat plângere în baza art. 278

1

C. proc. pen.

Prin Sentința penală

nr. 409 din 20 septembrie 2006 a Tribunalului Prahova, secția penală, instanța

a admis plângerea, a desființat ordonanța atacată și a dispus trimiterea cauzei

procurorului, pentru începerea urmăririi penale față de B.G. cu privire la

comiterea infracțiunii prev. de art. 215 alin. (5). C. pen., în vederea

efectuării expertizei tehnice M.L.P.A.T, fixând obiectivele acesteia.

Prin Ordonanța nr.

540/P/2005 din data de 10 aprilie 2007 a Parchetului de pe lângă Tribunalul

Prahova, s-a dispus în baza art. 228 alin. (6), art. 10 lit. d), art. 42 și 45

C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de intimat, pentru comiterea

infracțiunii prev. de art. 215 alin. (5) C. pen., considerându-se că, în speță,

este vorba de o răspundere contractuală a societății administrate de acesta

pentru neexecutarea obligațiilor asumate; cu privire la celelalte infracțiuni

sus-menționate, s-a declinat competenta de soluționare în favoarea Parchetului

de pe lângă Judecătoria Ploiești.

Petentul a formulat

plângere în baza art. 278

1

C. proc. pen. și împotriva acestei

ordonanțe.

Prin Sentința penală

nr. 647 din 21 noiembrie 2007 a Tribunalului Prahova, secția penală, a fost

admisă plângerea formulată și s-a dispus desființarea ordonanței atacate, cauza

fiind trimisă la parchet, pentru începerea urmăririi penale față de B.G., sub

aspectul comiterii infracțiunii prev. de art. 215 alin. (1) - (5) C. pen. și

efectuarea expertizei tehnice M.L.P.A.T, cu aceleași obiective stabilite

anterior de instanță.

Recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova împotriva acestei hotărâri

judecătorești a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Ploiești, secția

penală, prin Decizia nr. 349 din 4 aprilie 2008, definitivă.

Prin Ordonanța nr.

540/P/2005 din data de 17 septembrie 2008 a Parchetului de pe lângă Tribunalul

Prahova s-a dispus: schimbarea încadrării juridice a faptei reținute în sarcina

învinuitului B.G., din infracțiunile prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) C.

pen. în infracțiunea prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen.;

extinderea cercetărilor față de învinuit cu privire la comiterea infracțiunilor

prev. de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 87/1994, art. 31 alin. (1) din Legea

nr. 10/1995 și art. 280

3

din Legea nr. 31/1990; efectuarea

expertizei tehnice M.L.P.A.T.

În cauză a fost

efectuat Raportul de expertiză nr. 4704/2009.

La data de 16 februarie

2009, s-au extins cercetările față de intimat, pentru comiterea infracțiunilor

prev. de art. 290 C. pen.

Prin Ordonanța nr.

540/P/2005 din 24 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova s-a

dispus în baza art. 249, art. 11 pct. 1 lit. b) rap. la art. 10 alin. (1) lit.

b), art. 192 alin. (3), art. 42 alin. (1) și art. 45 alin. (1) și (1

1

),

scoaterea de sub urmărire penală a intimatului pentru comiterea infracțiunii de

înșelăciune, prev. de art. 215 alin. (5) C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută

de legea penală, fiind incidente dispozițiile legii civile care reglementează

răspunderea contractuală.

Totodată, s-a dispus

declinarea competenței cu privire la săvârșirea de către intimat a

infracțiunilor prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., art. 290 C. pen.,

art. 10 alin. (2) și art. 11 lit. a), c) din Legea nr. 87/1994, art. 37 din

Legea nr. 82/1991, art. 271 și art. 280

3

din Legea nr. 31/1990 și

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 10/1995, în favoarea Parchetului de pe lângă

Judecătoria Ploiești.

Împotriva soluției

petentul a formulat plângere la procurorul ierarhic superior, plângere respinsă

prin Ordonanța nr. 1027/II/2/2009 din 8 septembrie 2009 a Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Ploiești.

Această soluție a

fost menținută de instanță prin Sentința nr. 61 din 19 februarie 2010 a

Tribunalului Prahova.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs petentul N.F., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, cauza fiind înregistrată de rolul Curții de Apel Ploiești, secția

penală și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 4331/105/2009.

În motivarea scrisă a

recursului petentul a arătat, în esență, că instanța de fond nu a analizat

activitatea infracțională concretă a inculpatului, refuzând să reconstituie

filmul întreg al infracțiunii de înșelăciune căruia i-a căzut victimă, cu

precizarea că trebuia să cunoască legea, mai ales că avea un frate constructor.

De asemenea, ar fi

avut obligația să-și angajeze un diriginte de șantier, să pună la dispoziția

intimatului-constructor toate autorizațiile necesare începerii lucrării și a

acceptat să încheie acte adiționale.

În al doilea rând,

petentul a arătat că tribunalul nu a ținut seama de expertiza tehnică

M.L.P.A.T., în care se arată că intimatul a încălcat grosolan toate proiectele

de construcție și de rezistență ale clădirii ce trebuia să o construiască.

De asemenea, nu s-a

specificat nimic în sentința recurată despre faptul că pentru cei 100.000 euro

încasați de intimat, acesta a eliberat chitanțe false, iar pentru tâmplăria

termopan în valoare de 8.500 euro i-a prezentat un patron care în realitate nu

avea o firmă de tâmplărie, făcându-l să încheie contract cu această firmă ce

era desființată din anul 1992 și care aparținuse tot intimatului.

În legătură cu

proiectele caselor și certificatul de urbanism, acestea au fost puse la

dispoziția intimatului, aspect destul de logic, întrucât, în caz contrar nu ar

fi știut ce să construiască și să facă oferta de preț, iar certificatul de

urbanism i-a fost înmânat la data de 17 septembrie 2004.

Prin Decizia penală

nr. 901 din 15 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția

penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis recursul declarat

de petentul N.F. împotriva Sentinței penale nr. 61 din 19 februarie 2010 a Tribunalului

Prahova, pe care a casat-o și, în consecință:

În baza art. 278

1

alin. (8) lit. c) C. proc. pen., a fost admisă plângerea formulată de către

petent împotriva Ordonanței nr. 540/P/2005 din 24 iulie 2009 a Parchetului de

pe lângă Tribunalul Prahova.

A fost desființată,

în parte, ordonanța atacată și s-a trimis cauza la Tribunalul Prahova în

vederea judecării intimatului B.G., pentru săvârșirea infracțiunii prev. de

art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen.

Pentru a pronunța

această decizie instanța de control judiciar a reținut următoarele:

Din probele

administrate de organul de urmărire penală a rezultat că petentul a încheiat cu

intimatul B.G., în calitate de administrator al firmei SC D.C. SRL, un contract

pentru construcția a două locuințe pe raza comunei Păulești, județul Prahova.

Contractul a fost încheiat la data de 4 septembrie 2004 și avea ca dată a

finalizării 20 decembrie 2004.

De aici a rezultat că

argumentul petentului privind deținerea încă de la acel moment a proiectelor

pentru casă este veridic, astfel intimatul în calitate de constructor nu ar fi

putut face oferta de preț și stabilirea termenului de finalizare.

S-a mai constatat că

la data încheierii contractului societatea administrată de intimat avea

activitatea suspendată printr-o hotărâre a adunării acționarilor datorită

lipsei temporare de comenzi.

La momentul

încheierii contractului (în valoare de 46.410 euro pentru prima locuință și

respectiv de 55.910 euro pentru cea de-a doua locuință), intimatul B.G. i-a

prezentat petentului proiectele imobiliare pe care firma sa se angajase să le

finalizeze, inclusiv expunerea mijloacelor publicitare, dar și faptul că

societatea are potențial de forță de muncă și personal calificat.

Acest aspect,

coroborat cu cel privind suspendarea temporară a activității din acea perioadă,

naște multe semne de întrebare cu privire la atitudinea subiectivă a

intimatului la încheierea contractului cu petentul, apărând ca plauzibilă

afirmația acestuia precum că intimatul dorea să obțină în scurt timp sume mari

de bani.

Un alt aspect pe care

Curtea l-a apreciat ca pertinent și concludent este acela că de două ori

instanțele judecătorești au desființat soluțiile procurorului de netrimitere în

judecată a făptuitorului B.G. (Sentința penală nr. 409/2006 și Sentința penală

nr. 647/2007 ale Tribunalului Prahova, rămase definitive), prima prin care s-a

dispus efectuarea unei expertize tehnice M.L.P.A.T., iar a doua tot pentru

nerespectarea acestei dispoziții de administrare a probei.

În cauză a fost

efectuată expertiza M.L.P.A.T. (înregistrată sub nr. 4704/2009 la Biroul Local

de Expertize Tehnice și Contabile de pe lângă Tribunalul București, efectuată

de către expertul M.O.), în care s-a concluzionat că nu au fost respectate

proiectele și reglementările tehnice în vigoare, producându-se slăbirea

rezistenței clădirii, iar pentru remedierea lor sunt necesare mai multe

operații (realizarea de hidroizolații, desfacerea acoperișului, planșee de

beton armat etc.).

Deci, se poate

observa că intimatul nu a respectat nici măcar proiectele de execuție a

lucrărilor contractate, aducând grave defecțiuni chiar structurii de rezistență

a clădirilor.

Nu s-a putut

considera că petentul, care deținea toate documentațiile tehnice ale clădirii,

avea obligația să se informeze cu exactitate asupra potențialului real al

societății intimatului de a executa lucrările, așa cum s-a arătat în motivarea

tribunalului, deoarece intimatul, în calitate de prestator, avea obligația de a

construi locuințele conform proiectelor de rezistență și arhitectură, petentul

având doar dreptul de a solicita executarea întocmai a construcțiilor.

S-a mai reținut de

către instanța de control judiciar împrejurarea că, deși petentul a încheiat

actele adiționale la contractele inițiale în condițiile în care luase la

cunoștință că executantul nu-și îndeplinea întocmai obligațiile (calitatea, dar

și stadiul lucrărilor), deoarece se efectuase o expertiză tehnică

extrajudiciară de către expertul D.I., nu conduce la concluzia că el nu ar fi

fost menținut în eroare, deoarece se poate afirma că petentul nu a dorit decât

ca intimatul să-și execute și să remedieze deficiențele lucrărilor pentru a nu

pierde banii dați în avans.

Totodată, Curtea de

Apel Ploiești a apreciat că o altă chestiune ilogică juridic apare chiar din

dispozitivul ordonanței atacate prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărirea

penală pentru infracțiunea prev. de art. 215 alin. (5) C. pen. pe temeiul disp.

art. 10 lit. b) C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală), în

timp ce pentru aceeași faptă procurorul disjunge cauza și o declină la

Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploiești, pentru a se face cercetări sub

aspectul săvârșirii, printre altele, și a infracțiunii de înșelăciune prev. de

art. 215 alin. (1) - (3) C. pen.

Ori, dacă fapta

pentru care petentul a solicitat tragerea la răspundere penală nu este

prevăzută de legea penală, fiind o faptă de natură civilă și deci nu poate

constitui infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, cum oare

această faptă trebuie cercetată pentru infracțiunea de înșelăciune în convenții

prin mijloace frauduloase.

Varianta agravantă

prev. de art. 215 alin. (5) C. pen. nu este dată decât de cuantumul

prejudiciului suferit de persoana vătămată și nu poate exista în lipsa

întrunirii elementelor constitutive la infracțiunii de bază, prevăzute în alin.

(1).

Toate aspectele

anterior menționate au contribuit la conturarea opiniei Curții, în sensul că

plângerea petentului este întemeiată, existând numeroase suspiciuni cu privire

la săvârșirea de către intimat a infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215

alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. și cum în cauză, la acest moment există

toate probele necesare soluționării cauzei, a dispus casarea sentinței primei

instanțe, desființarea ordonanței atacate și trimiterea cauzei în vederea

judecării intimatului pentru infracțiunea menționată, la instanța competentă,

respectiv Tribunalul Prahova.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 11 octombrie 2010 sub nr.

4331-/105/2009.

Tribunalul a procedat

la audierea părții vătămate N.F., audierea inculpatului B.G., a fost

administrată proba cu martori, propuși de partea vătămată, respectiv M.S.,

N.D., L.V., N.P., G.C.G. și U.I.

De asemenea,

tribunalul a dispus efectuarea unei expertize contabile judiciare, ce a fost

întocmită de către expert S.O. și depusă la dosar.

Totodată, a fost

audiat martorul M.A.F., propus de partea vătămată N.F.

S-a mai reținut de

către tribunal că, prin contractele de prestări servicii încheiate la data de 4

septembrie 2004, inculpatul B.G., administratorul SC D.C. SRL, s-a obligat în

calitate de prestator, să construiască două locuințe pe raza comunei Păulești,

județul Prahova pentru petent în calitate de beneficiar: o locuință - parter +

garaj în valoare de 46.410 euro, cealaltă locuință - parter + garaj+ piscină,

în valoare de 55.910 euro, termenul de finalizare a lucrărilor a fost stabilit

la data de 20 decembrie 2004.

Partea vătămată N.F.

a susținut că a fost indusă în eroare de către intimat, la momentul perfectării

contractelor sus-menționate, prin aceea că acesta i-a prezentat o situație

nereală cu privire la posibilitatea societății sale de a construi cele două

locuințe, adevărata societate de construcții, cu vaste cunoștințe în domeniu,

cu potențial de forță de muncă, care oferă calitate, competență și seriozitate.

Partea vătămată N.F.

a mai arătat că, la momentul respectiv a fost indusă în eroare și prin faptul

că învinuitul s-a prezentat ca fiind de confesiune adventist, fiind de

notorietate că acești lucrători sunt buni meseriași, care respectă termenele

lucrărilor.

Partea vătămată N.F.

a mai susținut că, în realitate, societatea intimatului nu putea executa

lucrările contractate deoarece nu avea mână de lucru calificată, cunoștințe în

domeniu și fusese suspendată în perioada 4 decembrie 2003 - 4 decembrie 2004.

Partea vătămată N.F.

a făcut dovada susținerilor sale cu materialele publicitare privind SC D.C. SRL

(societatea intimatului) și procesul-verbal al A.G.A din 28 noiembrie 2003

privind suspendarea activității societății.

Instanța de fond a

mai reținut că susținerile părții vătămate N.F. sunt neîntemeiate, întrucât,

potrivit relațiilor comunicate de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă

Tribunalul Prahova, societatea respectivă era în stare de funcționare la

momentul perfectării contractelor sus-menționate, având ca obiect principal de

activitate-construcții de clădiri și lucrări de geniu.

Este adevărat că

A.G.A. a decis suspendarea activității societății, însă acest lucru nu s-a

datorat neîndeplinirii unor condiții impuse de lege pentru realizarea

obiectului de activitate, ci lipsei temporare de comenzi, de altfel inculpatul

neascunzând perioada de suspendare, care a fost comunicată la Registrul

Comerțului.

S-a arătat că

afirmația părții vătămate în sensul că intimatul i-ar fi prezentat materialele

publicitare sus-menționate, la momentul perfectării contractelor de prestări

servicii, inducând-o astfel în eroare, nu este dovedită în niciun fel.

Materialele

respective se află la filele 41-43 din dosar, dar inculpatul susține că le-a

realizat în momentul în care partea vătămată a lansat pe piață proiectul

imobiliar "M.L.", cerându-i să întocmească materialele publicitare

pentru susținerea acestuia.

Din dosar nu a

rezultat că prezentarea materialelor respective constituia o practică uzitată

de inculpat în relațiile cu beneficiarii. Dimpotrivă, martorul I.S. a declarat

că inculpatul nu i-a prezentat niciodată pliante referitoare la societatea sa,

ori la seriozitatea, calitatea și competența echipei sale de lucru.

Instanța a considerat

că, și dacă s-ar admite că inculpatul a prezentat materialele publicitare,

aceasta ar fi o practică normală și firească în relațiile comerciale

desfășurate în cadrul economiei de piață, neputând fi inclusă în noțiunea de

inducere în eroare, specifică infracțiunii de înșelăciune.

A constatat

tribunalul, în acord cu organul de urmărire penală, că la momentul perfectării

contractelor de prestări servicii, partea vătămată a încălcat dispozițiile

legale privind disciplina în construcții (Legea nr. 50/1991 și Ordinul nr.

1430/2005).

Partea vătămată nu

poate justifica acest lucru prin aceea că a lipsit din țară 15 ani și nu a

cunoscut legislația, pentru că, pe de o parte, nimeni nu se poate apăra

invocând necunoașterea legii, iar pe de altă parte, fratele părții vătămate

este inginer constructor.

Astfel, în momentul

perfectării contractelor respective partea vătămată nu deținea certificatul de

urbanism, autorizația de construcție și nici toată documentația tehnică

necesară pentru eliberarea acestora, în lipsa cărora nu era îndreptățită să

solicite începerea executării construcțiilor.

În Memoriul Tehnic se

menționează că, înainte de începerea lucrărilor să se studieze și să se

însușească de personalul de conducere al șantierului întreaga documentație

tehnică, iar respectarea condițiilor tehnice de calitate trebuie urmărită de

șefii formațiilor de lucru și de personalul tehnic anume însărcinat cu

conducerea lucrărilor, recomandându-se numirea unui diriginte de șantier.

În Studiul Geotehnic

se fac recomandări privind condițiile de fundare, menționându-se că, numai prin

respectarea acestora se poate executa construcția.

Deținerea de către

partea vătămată a documentației tehnice, certificatului de urbanism și

autorizației de construcție, anterior perfectării contractelor de prestări

servicii, îi dădea posibilitatea să se informeze, cu exactitate, asupra

potențialului real al societății inculpatului de a executa lucrările

respective.

Nu în ultimul rând,

punerea la dispoziția inculpatului, de către persoana vătămată, a documentelor

sus-menționate, la momentul discutării tranzacției, îi dădea posibilitatea

acestuia să aprecieze cu exactitate dacă avea capacitatea necesară pentru

perfectarea acesteia.

Or, neprocedând

potrivit dispozițiilor legale incidente în materie, partea vătămată și-a asumat

riscul realizării unor lucrări în neconcordanță cu acestea.

A mai reținut

instanța de fond că, ulterior, partea vătămată și inculpatul au încheiat acte

adiționale la contractele de prestări servicii sus-menționate.

Potrivit susținerilor

părții vătămate, prin încheierea acestor acte adiționale inculpatul a

menținut-o în eroare deoarece, astfel, s-a obligat succesiv să remedieze

lucrările neexecutate corespunzător la cele două construcții contractate.

Instanța de fond a

apreciat că afirmația părții vătămate nu poate fi însă reținută, deoarece s-a

observat că actele adiționale au fost încheiate la data de 17 aprilie 2005, în

condițiile în care la data de 12 aprilie 2005, expertul D.I. a întocmit

expertiza tehnică extrajudiciară, la solicitarea părții vătămate, din care a

rezultat că inculpatul executase lucrări necorespunzătoare calitativ. Cu toate

că a luat cunoștință de conținutul expertizei, partea vătămată a procedat la

încheierea actelor adiționale (în conținutul cărora se regăsesc, practic,

constatările și concluziile expertizei), ba, chiar mai mult, l-a somat pe

inculpat, prin executorul judecătoresc, la data de 12 mai 2005 (ulterior, deci,

expertizei), să se prezinte pe șantier pentru continuarea lucrărilor.

Sancțiunea prevăzută

în actele adiționale, în cazul în care inculpatul nu-și îndeplinea obligațiile

contractuale și nu respecta cerințele de calitate din documentația tehnică

constă în dreptul părții vătămate de a rezilia contractele fără notificare sau

punere în întârziere și obligația inculpatului de a-i plăti 6.000 euro cu titlu

de daune.

În aceste condiții

partea vătămată nu poate considera că a fost menținută în eroare de inculpat.

S-a mai arătat de

partea vătămată în susținerea plângerii faptul că la aptitudinea unui mijloc de

a induce în eroare trebuie să se țină cont de mai multe aspecte, care țin de

persoana celui pretins indus în eroare.

A constatat

tribunalul însă, că tocmai acele calități personale ale părții vătămate, care

țin de gradul său de instruire, de faptul că a locuit o perioadă îndelungată în

altă țară, dobândind experiență de viață, duc la concluzia că în cauză aceasta

nu a fost indusă în eroare cu ocazia încheierii contractului de prestări

servicii.

Într-adevăr, faptul

că partea vătămată nu a acționat cu deplină diligență la încheierea unui

contract atât de important nu poate duce la transpunerea răspunderii civile

contractuale a inculpatului pe planul dreptului penal.

Analizând însă fapta

comisă de inculpat, prin prisma dispozițiilor art. 17 C. pen., ce definesc

trăsăturile esențiale ale infracțiunii, instanța de fond a apreciat că acțiunea

acestuia nu prezintă, în conținutul concret, gradul de pericol social specific

al unei infracțiuni în sensul legii penale, astfel cum este reglementat prin

dispozițiile art. 18 C. pen.

Împrejurarea că

partea vătămată a constatat grave deficiențe în construcție nu conduce la

concluzia că inculpatul ar fi săvârșit infracțiunea de înșelăciune, prev. de

art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., atât timp cât nu s-a dovedit,

dincolo de orice îndoială, faptul că inculpatul a avut intenția de a

induce/menține în eroare pe partea vătămată, la dosar neexistând probe în acest

sens.

Astfel, atât în

literatura juridică de specialitate, cât și în practica judiciară, s-a decis că

neexecutarea obligațiilor ce derivă dintr-un contract încheiat nu constituie

infracțiunea de înșelăciune, dacă nu s-a stabilit că s-au folosit manopere

dolosive față de creditorul obligației cu ocazia încheierii contractului.

Astfel, tribunalul a

apreciat că litigiul dintre părți poate fi soluționat pe calea unei acțiuni

civile, în cauză nefiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de

înșelăciune, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen.

În consecință, față

de cele reținute, instanța de fond a constatat că, în speță, nu sunt întrunite

elementele constitutive ale infracțiunii prev.de art. 215 alin. (1), (2), (3),

(5) C. pen., nici din punct de vedere obiectiv, nici din punct de vedere

subiectiv, în cauză fiind vorba de cu totul alte rapoarte juridice, care nu

intră în sfera instituțiilor penale.

Raportat la cele mai

sus menționate, tribunalul, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit.

b) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului B.G. pentru săvârșirea

infracțiunii prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel partea vătămată N.F., pentru următoarele motive:

Primul motiv de apel

a vizat latura penală a cauzei, solicitând condamnarea inculpatului pentru

comiterea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de 215 alin. (1), (2), (3) și

(5) C. pen.

Prin cel de-al doilea

motiv de apel, a susținut că inculpatul se face vinovat nu numai de săvârșirea

infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C.

pen., ci și de comiterea infracțiunii de înșelăciune cu privire la calitatea

mărfurilor prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., fapte aflate în concurs

ideal.

Cu privire la cel

de-al treilea motiv de apel a arătat că prima instanță, în mod greșit, și-a

bazat soluția de achitare pe dispozițiile art. 10 lit. b) C. pen., acest caz de

achitare referindu-se la împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea

penală, nefiind incident în cauză. Curtea de Apel Ploiești, secția penală și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de

apelantul-parte vătămată N.F. împotriva Sentinței penale nr. 429 din data de 9

decembrie 2011 pronunțate de Tribunalul Prahova.

A obligat apelantul

la cheltuieli judiciare către stat.

Instanța de prim

control judiciar, examinând atât motivele de apel invocate, actele și lucrările

dosarului, cât și din oficiu sub toate aspectele, conform art. 371 alin. (2) C.

proc. pen., a constatat că prima instanță a reținut, în mod corect, situația de

fapt și a dispus achitarea inculpatului pe baza unei juste aprecieri a probelor

administrate în cauză.

Astfel, instanța de

apel, din analiza materialului probator administrat, a reținut că, la data de 9

iunie 2005, partea vătămată N.F. a sesizat organele de urmărire penală cu

privire la faptul că, în perioada septembrie 2004 - aprilie 2005, a fost indusă

în eroare de către inculpatul B.G. cu prilejul încheierii și executării a două

contracte privind executarea a două construcții (case de locuit) aparținând

părții vătămate și fiului său, N.Ș., solicitând să se facă cercetări față de

acesta sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune, prejudiciul estimat

de către partea vătămată fiind de peste 200.000 RON.

În urma cercetărilor

efectuate, așa cum s-a arătat mai sus, prin trei ordonanțe pronunțate de

procuror la datele de 3 iunie 2006, 10 aprilie 2007 și 24 iulie 2009, s-au

dispus soluții de netrimitere în judecată a inculpatului, reținându-se de

fiecare dată că nu sunt probe sau indicii temeinice că inculpatul B.G. a indus

în eroare partea vătămată N.F. cu ocazia încheierii și executării celor două

contracte.

În esență, s-a

motivat că, prin contractele de prestări servicii încheiate la data de 4

septembrie 2004, inculpatul B.G. - administratorul SC D.C. SRL - s-a obligat,

în calitate de prestator, să construiască două locuințe pe raza comunei

Păulești, județul Prahova pentru beneficiarul - partea vătămată N.F.: una -

parter + garaj, în valoare de 46.410 euro; cealaltă - parter + garaj + piscină,

în valoare 55.910 euro; termenul de finalizare a lucrărilor a fost stabilit la

data de 20 decembrie 2004.

Partea vătămată a

susținut că a fost indusă în eroare de inculpat, la momentul perfectării

contractelor sus-menționate, prin aceea că acesta i-a prezentat o situație

nereală cu privire la posibilitatea societății sale de a construi cele două

locuințe: o adevărată societate de construcții, cu vaste cunoștințe în domeniu,

cu potențial de forță de muncă, care oferă calitate, competență și seriozitate.

Partea vătămată a arătat că, la momentul respectiv a fost indusă în eroare și

prin faptul că inculpatul s-a prezentat ca fiind de confesiune adventist; ori,

este un fapt notoriu că acești lucrători sunt buni meseriași, care respectă

termenele lucrărilor. În realitate, susține partea vătămată, societatea

inculpatului nu putea executa lucrările contractate, deoarece nu avea mână de

lucru calificată, cunoștințe în domeniu și fusese suspendată în perioada 4

decembrie 2003 - 4 decembrie 2004.

S-a reținut că

singurele probatorii prin care partea vătămată a încercat să facă dovada

susținerilor sale sunt: materialele publicitare privind SC D.C. SRL (societatea

inculpatului) și procesul-verbal al A.G.A. din 28 noiembrie 2003 privind

suspendarea activității societății.

S-a apreciat că

afirmațiile părții vătămate sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente:

Potrivit relațiilor

comunicate de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Prahova,

societatea respectivă era în stare de funcționare la momentul perfectării

contractelor sus-menționate, având ca obiect principal de activitate

construcții de clădiri și lucrări de geniu. Este adevărat că A.G.A. a decis

suspendarea activității societății, însă acest lucru nu s-a datorat

neîndeplinirii unor condiții impuse de lege pentru realizarea obiectului de

activitate, ci lipsei temporare de comenzi. În economia de piață nu este

neobișnuit faptul că un agent economic înregistrează și sincope în activitate.

Nu poate fi condamnabil faptul că, în momentul în care societatea a avut

posibilitatea să-și reia activitatea, a făcut acest lucru. Inculpatul nu a

ascuns perioada de suspendare sus-menționată, comunicând-o la registrul

comerțului.

Afirmația părții

vătămate că inculpatul i-ar fi prezentat materialele publicitare

sus-menționate, la momentul perfectării contractelor de prestări servicii,

inducând-o astfel în eroare, nu este dovedită în niciun fel. Materialele

respective se află la filele 41-43 din dosar, iar inculpatul susține că le-a

realizat în momentul în care partea vătămată a lansat pe piață proiectul imobiliar

"M.L.", cerându-i să întocmească materiale publicitare pentru

susținerea acestuia. Partea vătămată nu a făcut dovada contrară. Din dosar nu

rezultă că prezentarea materialelor respective constituia o practică uzitată de

inculpat în relațiile cu beneficiarii. Dimpotrivă, martorul I.S. a declarat că

inculpatul nu i-a prezentat niciodată pliante referitoare la societatea sa, ori

la seriozitatea, calitatea și competența echipei sale de lucru.

La momentul

perfectării contractelor de prestări servicii sus-menționate, partea vătămată a

încălcat dispozițiile legale privind disciplina în construcții (Legea nr.

50/1991 și Ordinul nr. 1430/2005). Partea vătămată nu poate justifica acest

lucru prin aceea că a lipsit din țară 15 ani și nu a cunoscut legislația, pentru

că nimeni nu se poate apăra invocând necunoașterea legii. Aceasta, cu atât mai

mult cu cât, fratele părții vătămate este inginer constructor. Astfel, când a

perfectat contractele respective partea vătămată nu deținea certificatul de

urbanism, autorizația de construcție și nici toată documentația tehnică

necesară pentru eliberarea acestora, în lipsa cărora nu era îndreptățită să

solicite începerea executării construcțiilor.

În Memoriul Tehnic se

menționează că, înainte de începerea lucrărilor trebuie să se studieze și să se

însușească de personalul de conducere al șantierului întreaga documentație

tehnică, iar respectarea condițiilor tehnice de calitate trebuie urmărită de

șefii formațiilor de lucru și de personalul tehnic anume însărcinat cu

conducerea lucrărilor, recomandându-se numirea unui diriginte de șantier. În

Studiul Geotehnic se fac recomandări privind condițiile de fundare,

menționându-se că, numai prin respectarea acestora se poate executa

construcția.

Deținerea de către

partea vătămată a documentației tehnice, certificatului de urbanism și

autorizației de construcție, anterior perfectării contractelor de prestări

servicii, îi dădea posibilitatea să se informeze, cu exactitate, asupra

potențialului real al societății inculpatului de a executa lucrările

respective. Nu în ultimul rând, punerea la dispoziția inculpatului, de către

partea vătămată, a documentelor sus-menționate, la momentul discutării

tranzacției, îi dădea posibilitatea acestuia să aprecieze cu exactitate dacă

avea capacitatea necesară pentru perfectarea acesteia.

Ori, neprocedând

potrivit dispozițiilor legale incidente în materie, partea vătămată și-a asumat

riscul realizării unor lucrări în neconcordanță cu acestea.

Partea vătămată nu

poate invoca propria culpă, susținând că a fost înșelată de inculpat.

Partea vătămată și

inculpatul au încheiat acte adiționale la contractele de prestări servicii

sus-menționate.

Partea vătămată a

susținut că, prin încheierea acestor acte adiționale, inculpatul a menținut-o

în eroare deoarece, astfel, s-a obligat succesiv să remedieze lucrările

neexecutate corespunzător la cele două construcții contractate.

S-a arătat că

afirmația părții vătămate este neîntemeiată deoarece actele adiționale au fost

încheiate la data de 17 aprilie 2005. La data de 12 aprilie 2005, expertul D.I.

a întocmit o expertiză tehnică extrajudiciară, la solicitarea părții vătămate,

din care rezultă că inculpatul executase lucrări necorespunzătoare calitativ.

Cu toate că a luat cunoștință de conținutul expertizei, partea vătămată a

procedat la încheierea actelor adiționale (în conținutul cărora se regăsesc,

practic, constatările și concluziile expertizei), ba chiar mai mult, l-a somat

pe inculpat, prin executorul judecătoresc, la data de 12 mai 2005 (ulterior,

deci, expertizei), să se prezinte pe șantier pentru continuarea lucrărilor.

Sancțiunea prevăzută în actele adiționale, în cazul în care inculpatul nu-și

îndeplinea obligațiile contractuale și nu respecta cerințele de calitate din

documentația tehnică, consta în dreptul părții vătămate de a rezilia

contractele fără notificare sau punere în întârziere și obligația inculpatului

de a-i plăti 6.000 euro cu titlu de daune.

În aceste condiții

partea vătămată nu se poate considera că a fost menținută în eroare de

inculpat.

În consecință, pentru

motivele arătate la pct. 1 și 2 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a

inculpatului B.G. pentru comiterea infracțiunii prev. de art. 215 alin. (5) C.

pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală, în speță fiind vorba de

răspunderea contractuală a societății administrată de acesta, pentru

neexecutarea obligațiilor asumate.

Ultima soluție de

netrimitere în judecată dispusă de procuror prin Ordonanța nr. 540/P/2005 din

24 iulie 2009 a fost desființată prin Decizia penală nr. 901 din 15 septembrie

2010 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, și s-a trimis cauza la Tribunalul

Prahova în vederea judecării intimatului B.G., pentru săvârșirea infracțiunii

prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen.

S-a apreciat că

plângerea petentului este întemeiată, existând numeroase suspiciuni cu privire

la săvârșirea de către inculpat a infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215

alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. și cum în cauză, la acest moment există

toate probele necesare soluționării cauzei, a dispus casarea sentinței primei

instanțe, desființarea ordonanței atacate și trimiterea cauzei în vederea

judecării intimatului pentru infracțiunea menționată, la instanța competentă,

respectiv Tribunalul Prahova.

În cursul cercetării

judecătorești, instanța de fond a procedat la audierea părții vătămate N.F.,

audierea inculpatului B.G., a fost administrată proba cu martori, propuși de

partea vătămată, respectiv M.S., N.D., L.V., M.A.F., N.P., G.C.G. și U.I., a

dispus efectuarea unei expertize contabile judiciare, ce a fost întocmită de

către expert S.O. și depusă la dosar.

Analizând întregul

material probator, atât cel administrat în faza de urmărire penală, cât și cel

din faza de judecată în fond, prima instanță a ajuns la aceeași concluzie

evidențiată și în ordonanțele de netrimitere în judecată, respectiv aceea că

fapta inculpatului B.G. nu constituie infracțiunea de înșelăciune în convenții

cu consecințe deosebit de grave, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5)

C. pen., atât timp cât nu s-a dovedit, dincolo de orice îndoială, faptul că

inculpatul a avut intenția de a induce sau menține în eroare pe partea

vătămată, la dosar neexistând probe în acest sens. Împrejurarea că partea

vătămată a constatat grave deficiențe în construcție nu conduce la concluzia că

inculpatul ar fi săvârșit infracțiunea de înșelăciune, tribunalul apreciind că

litigiul dintre părți poate fi soluționat pe calea unei acțiuni civile.

Referitor la

infracțiunea ce face obiectul cauzei, Curtea a constatat că, în alin. (3) al art.

215 C. pen. este prevăzută o formă specială a infracțiunii de înșelăciune,

cunoscută în literatura juridică sub denumirea de "Înșelăciunea în

convenții". Potrivit textului, aceasta constă în inducerea sau menținerea

în eroare a unei persoane, cu prilejul încheierii sau executării unui contract,

săvârșită în așa fel încât fără această eroare cel înșelat nu ar fi încheiat

sau executat contractul în condițiile stipulate.

Înșelăciunea în

convenții prezintă particularități, ceea ce a determinat, de altfel, prevederea

sa într-un alineat distinct al textului. Astfel, această formă a înșelăciunii

poate fi realizată nu numai printr-o acțiune de inducere în eroare, ci și

printr-o acțiune de menținere în eroare. Menținerea în eroare, spre deosebire

de inducerea în eroare, presupune nu crearea, ci păstrarea în mintea victimei a

reprezentării greșite a realității la care aceasta a ajuns independent de

activitatea făptuitorului. Menținerea și inducerea în eroare sunt prevăzute

alternativ, ceea ce înseamnă că pentru existența infracțiunii este suficient să

se săvârșească numai una dintre aceste acțiuni.

Atât acțiunea de

inducere în eroare cât și acțiunea de menținere în eroare trebuie să aibă loc

cu prilejul încheierii sau executării unui contract. Prin expresia "cu

prilejul încheierii unui contract" se înțelege intervalul de timp care

s-ar scurge de la începerea tratativelor și până la stabilirea acordului de

voință, iar prin expresia "cu prilejul executării unui contract" se

înțelege intervalul de timp în care obligațiile contractuale se găsesc în faza

de aducere la îndeplinire până la definitiva executare.

Din cerința

săvârșirii unei acțiuni de inducere sau de menținere în eroare rezultă că

neexecutarea obligațiilor ce derivă dintr-un contract încheiat nu constituie

infracțiunea de înșelăciune, dacă nu s-a stabilit că s-au folosit manopere

dolosive față de creditorul obligației cu ocazia încheierii contractului.

În sfârșit, pentru

existența înșelăciunii în convenții este necesar ca inducerea sau menținerea în

eroare să se fi produs în așa fel încât fără această eroare cel înșelat nu ar

fi încheiat sau executat contractul în condițiile stipulate. Prin alte cuvinte,

este necesar ca inducerea sau menținerea în eroare să fi avut rol hotărâtor în

determinarea persoanei la încheierea sau executarea contractului în condițiile

stipulate. Dacă fără inducerea sau menținerea în eroare a persoanei aceasta tot

ar fi încheiat sau executat contractul, existența infracțiunii de înșelăciune

este exclusă, chiar și în situația în care s-ar constata ulterior că a avut de

suferit prejudicii de pe urma acelui contract.

În cauză, legat de

primul moment ce trebuie analizat, acela al încheierii contractelor, Curtea a

relevat că partea vătămată, în nume propriu, și inculpatul, în calitate de

reprezentant al SC D.C. SRL, au încheiat la data de 4 septembrie 2004 două

contracte, intitulate "Contracte de prestări servicii", pentru

construirea a două locuințe, ambele formate din parter și garaj.

În plângerea

formulată și în toate declarațiile date, partea vătămată a susținut constant că

a fost indusă în eroare de inculpat, la momentul încheierii contractelor

sus-menționate, prin aceea că i-a fost prezentată o situație nereală cu privire

la posibilitățile sale și ale societății administrate de inculpat de a construi

cele două locuințe. Actele de inducere în eroare au constat pe de-o parte în

prezentarea firmei ca o adevărată societate de construcții, cu vaste cunoștințe

în domeniu, cu potențial de forță de muncă, care oferă calitate, competență și

seriozitate, iar pe de altă parte că inculpatul este de confesiune adventist,

partea vătămată știind, fiind un fapt notoriu, că acești lucrători sunt buni

meseriași, care respectă termenele lucrărilor. În realitate, susține partea

vătămată, societatea inculpatului nu putea executa lucrările contractate,

deoarece nu avea mână de lucru calificată, cunoștințe în domeniu și fusese

suspendată în perioada 4 decembrie 2003 - 4 decembrie 2004.

În susținerea acestor

afirmații partea vătămată a depus materialele publicitare privind SC D.C. SRL

(societatea inculpatului) și procesul-verbal al A.G.A. din 28 noiembrie 2003

privind suspendarea activității societății.

S-a arătat că,

verificând susținerile părții vătămate, atât organele de urmărire penală, cât

și instanța de fond au reținut corect că nu se poate stabili dacă materialele

publicitare privind SC D.C. SRL au existat la momentul încheierii contractelor

de prestări servicii, materiale despre care inculpatul susține că le-a realizat

în momentul în care partea vătămată a lansat pe piață proiectul imobiliar

"M.L.", cerându-i să întocmească materiale publicitare pentru

susținerea acestuia. Partea vătămată nu a făcut dovada contrară, iar

cercetările efectuate nu au confirmat că prezentarea materialelor respective

constituia o practică uzitată de inculpat în relațiile cu beneficiarii.

Dimpotrivă, martorul I.S. a declarat că inculpatul nu i-a prezentat niciodată

pliante referitoare la societatea sa, ori la seriozitatea, calitatea și

competența echipei sale de lucru.

În plus, Curtea a

apreciat că materialele publicitare invocate de partea vătămată în susținerile

sale, indiferent dacă au fost prezentate sau nu de inculpat la semnarea

contractelor, nu reprezintă mijloace apte de a induce în eroare, fiind vorba de

trei pagini în care sunt prezentate denumirea societății cu datele de contact

(prima pagină), o formă publicitară de prezentare a societății prin trei

cuvinte "CALITATE. COMPETENȚĂ. SERIOZITATE" (a doua pagină) și

categoriile de lucrări pe care le executa societatea (a treia pagină). Aceste

materiale nu conțin elemente vădit mincinoase, care să creeze o impresie

pozitivă puternică, determinante pentru obținerea acordului de voință al

persoanei interesate, ci elemente simple de prezentare, obișnuite pentru orice

firmă, care, prin forma de prezentare, nu pot fi considerate mijloace

frauduloase sau mijloace apte să inducă în eroare.

A mai arătat că

aptitudinea unui mijloc de a induce în eroare depinde nu numai de împrejurările

concrete în care este folosit, ci și de persoana victimei, de gradul ei de

cultură, de starea psihică în care se găsea în momentul săvârșirii faptei.

Or, în speță, datele

care caracterizează persoana vătămată nu pot susține opinia că asemenea

mijloace sau împrejurarea că inculpatul s-a prezentat ca fiind de confesiune

adventist, prin ele însele, au avut aptitudinea de a induce în eroare pe partea

vătămată.

Referitor la

împrejurarea privind suspendarea activității societății inculpatului, potrivit

relațiilor comunicate de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul

Prahova, societatea respectivă era în stare de funcționare la momentul

perfectării contractelor sus-menționate, având ca obiect principal de

activitate-construcții de clădiri și lucrări de geniu. Este adevărat că A.G.A.

decisese suspendarea activității societății, însă acest lucru nu s-a datorat

neîndeplinirii unor condiții impuse de lege pentru realizarea obiectului de

activitate, ci lipsei temporare de comenzi. Această împrejurare nu poate fi

considerată frauduloasă cât timp a fost înregistrată legal la Oficiul

Registrului Comerțului și putea fi cercetată de orice persoană interesată și nu

a constituit un impediment în reluarea imediată a activității societății după

ce au fost semnate cele două contracte.

Prin urmare, Curtea a

constatat că probele administrate nu au evidențiat existența unor manopere

dolosive certe, decisive, cu un rol hotărâtor în determinarea părții vătămate

la încheierea contractelor de prestări servicii cu inculpatul.

În ceea ce privește

executarea contractelor, pornind de la analiza acestora, s-a constatat că, în

afară de prețul stabilit pentru fiecare locuință și termenul de finalizare a

lucrărilor (20 decembrie 2004), cele două contracte conțin prevederi generice

atât în ceea ce privește obligațiile părților, cât și în privința duratei

contractului, soluționarea litigiilor, forța majoră sau încetarea contractului.

În acest sens, se

poate observa că ambele contracte, la punctul 5 intitulat "Obligațiile

părților", prevăd o singură obligație pentru prestatorul de servicii, respectiv

aceea să execute la timp și în condiții de calitate lucrările prevăzute prin

contract. Nicio altă clauză contractuală nu prevede care sunt, în concret,

condițiile de calitate pe care trebuia să le îndeplinească prestatorul sau

mențiuni specifice unor asemenea contracte, referitoare la suprafața ce urma a

fi construită, materialele din care urma să se construiască, nivelul de

calitate al acestora, ori cel puțin să se facă trimitere la o documentație

tehnică acceptată de ambele părți care să cuprindă aceste date.

Legat de acest

aspect, s-a arătat că, la data când s-au perfectat cele două contracte, partea

vătămată, deși a impus ca termen de finalizare a lucrărilor data de 20

decembrie 2004, nu deținea certificatul de urbanism, autorizația de construcție

și nici toată documentația tehnică necesară pentru eliberarea acestora și

realizarea construcțiilor, obligația obținerii acestor documente, în lipsa unei

prevederi contractuale, revenind părții vătămate. Această împrejurare a

rezultat din probele administrate și nu a fost contestată de niciuna dintre

părți.

Prin urmare, la

momentul încheierii contractelor sus-menționate, în lipsa unor clauze

contractuale clare și a unei documentații tehnice a fiecărui imobil ce urma a

fi construit, nu rezultă și nu se poate stabili care erau obligațiile certe,

concrete, de rezultat ale prestatorului de servicii, pentru ca ulterior să

poată fi analizată conduita, prestația sa în raport de aceste obligații.

Partea vătămată, prin

declarațiile date și prin demersurile făcute, fără o justificare obiectivă, a

susținut că toată răspunderea pentru lipsa acestor elemente esențiale (lipsa

autorizațiilor, a proiectelor și a documentației tehnice de construcție, a unor

clauze cu obligații certe în contracte) revine inculpatului, care, explică

partea vătămată, a profitat de absența sa îndelungată din țară, care a făcut să

nu știe că există legi care prevăd obligativitatea obținerii autorizației de

construcție și a documentației necesare pentru edificarea unor imobile.

Cu toate acestea, după

semnarea contractelor, în lipsa unei documentații tehnice finale așa cum s-a

arătat, partea vătămată i-a solicitat inculpatului să înceapă lucrările de

construcție pe baza unor schițe provizorii prezentate de arhitectul angajat de

aceasta.

Autorizația de

construcție i-a fost eliberată părții vătămate la data de 19 noiembrie 2004, pe

baza cererii depuse la data de 12 noiembrie 2004.

În aceste condiții,

inculpatul a executat o parte importantă din lucrări, fiind supravegheat atât

de partea vătămată, cât și de fratele acesteia, martorul N.D., care este

inginer constructor, împrejurări ce rezultă din declarația părții vătămate și a

martorului date în cursul cercetării judecătorești.

La data de 1 martie

2005, între părți s-a mai încheiat contractul privind executarea, în perioada 3

martie - 3 aprilie 2005, a 500 m.l. gard solid.

Pe data de 8 aprilie

2005, nefiind mulțumit de serviciile prestate de societatea inculpatului,

partea vătămată N.F. a apelat la sprijinul organelor de poliție pentru a-l da

afară de pe șantier pe inculpatul B. și membrii echipei sale de muncitori - a

se vedea procesul-verbal din data de 8 aprilie 2005.

Ulterior, pe data de

17 aprilie 2005, între părți s-a încheiat, în prezența d-nei avocat M.P., acte

adiționale la contractele semnate de părți prin care societatea administrată de

către inculpat - constructorul - își asumă obligația să remedieze lucrările

neexecutate corespunzător și să execute restul lucrărilor până pe data de 11

mai 2005.

La data de 12 aprilie

2005, expertul D.I. a întocmit o expertiză tehnică extrajudiciară, la

solicitarea părții vătămate, din care a rezultat că inculpatul executase

lucrări necorespunzătoare calitativ. Cu toate că a luat cunoștință de

conținutul expertizei, partea vătămată a procedat la încheierea actelor adiționale

(în conținutul cărora se regăsesc, practic, constatările și concluziile

expertizei), ba chiar mai mult, l-a somat pe inculpat, prin executorul

judecătoresc, la data de 12 mai 2005 (ulterior, deci, expertizei), să se

prezinte pe șantier pentru continuarea lucrărilor. Sancțiunea prevăzută în

actele adiționale, în cazul în care inculpatul nu-și îndeplinea obligațiile

contractuale și nu respecta cerințele de calitate din documentația tehnică,

consta în dreptul părții vătămate de a rezilia contractele fără notificare sau

punere în întârziere și obligația inculpatului de a-i plăti 6000 euro cu titlu

de daune.

În cauză a fost

efectuată și o expertiză M.L.P.A.T. (înregistrată sub nr. 4704/2009 la Biroul

Local de Expertize Tehnic